Decizia nr. 16/2025 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 1057/1/2025

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.057/1/2025 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 31 alin. (4) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Secţiei judiciare Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Repana, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ce formează obiectul Dosarului nr. 1.057/1/2025.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantei procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii de unificare a practicii judiciare, arătând că Ministerul Public apreciază ca fiind în litera şi spiritul legii prima orientare jurisprudenţială prezentată în sesizarea cu recurs în interesul legii, conform argumentelor formulate în scris prin punctul de vedere depus la dosar.

Nefiind întrebări pentru reprezentanta Ministerului Public, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Problema de drept soluţionată diferit de completurile de 5 judecători în materie civilă ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Hotărârea nr. 31 din 26 februarie 2025, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a sesizat instanţa supremă cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: Interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă raportat la cele ale art. 46 alin. (3), art. 49 alin. (5) şi (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 47 alin. (3), art. 49 alin. (12) şi (14) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, în sensul de a se stabili dacă în procedurile disciplinare soluţionate în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii pot fi aplicate dispoziţiile art. 413 din Codul de procedură civilă referitoare la suspendarea facultativă a cauzelor.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 16 mai 2025, formându-se Dosarul nr. 1.057/1/2025, cu termen de soluţionare la 30 iunie 2025. II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării

Codul de procedură civilă: Suspendarea facultativă ” Art. 413. – (1) Instanţa poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi; (…) 2. când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel; (…)”

Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 317/2004): ” Art. 46. – (…) (3) Cercetarea disciplinară se suspendă atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceeaşi faptă. (…)” ” Art. 49. – (…) (5) Dispoziţiile art. 46 alin. (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător. Suspendarea se dispune, prin încheiere, de secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii. (…) (7) Dispoziţiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare, în măsura în care nu sunt incompatibile cu aceasta.”

Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii (Legea nr. 305/2022): ” Art. 47. – (…) (3) Cercetarea disciplinară prealabilă se suspendă atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceeaşi faptă. (…)” ” Art. 49. – (…) (12) Dispoziţiile art. 47 alin. (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător. Suspendarea se dispune, prin încheiere, de secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii. (…) (14) Dispoziţiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în măsura în care nu sunt incompatibile cu aceasta.” III. Orientările jurisprudenţiale divergente

Autorul sesizării a arătat că problema de drept care a creat practica judiciară divergentă vizează stabilirea faptului dacă, în procedurile disciplinare soluţionate în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pot fi aplicate dispoziţiile art. 413 alin. (1) din Codul de procedură civilă referitoare la suspendarea facultativă a cauzelor.

Astfel, în practica judiciară s-au evidenţiat două opinii cu privire la problema de drept în discuţie.

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a statuat în sensul compatibilităţii instituţiei suspendării facultative, din perspectiva dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, cu procedura soluţionării acţiunii disciplinare.

În motivarea acestei opinii, s-a arătat că prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă instituie un caz de suspendare facultativă a judecăţii, lăsat la aprecierea judecătorului, şi implică analiza următoarei chestiuni: dezlegarea procesului să depindă în tot sau în parte de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

Prin raportare la particularităţile fiecărui litigiu în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, în măsura în care se constată că soluţia din dosarul în curs depinde de soluţiile date în alte dosare, utilitatea măsurii suspendării este, astfel, evidentă şi decurge din însăşi raţiunea instituirii acesteia de către legiuitor, anume preîntâmpinarea pronunţării unor hotărâri greşite sau contradictorii.

De asemenea, împrejurarea că dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 prevăd, în mod expres, un caz de suspendare a cercetării disciplinare, atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceeaşi faptă, nu are semnificaţia înlăturării de la aplicare a normei generale prevăzute în art. 413 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care dispoziţiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevăd că „Dispoziţiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare, în măsura în care nu sunt incompatibile cu aceasta”.

Prin urmare, în cadrul acestei opinii s-a constatat că dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă nu sunt incompatibile cu procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare.

În ceea ce priveşte compatibilitatea procedurii de soluţionare a acţiunii disciplinare cu dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă au fost identificate opinii separate care au susţinut acest punct de vedere.

În sensul acestei orientări jurisprudenţiale au fost identificate deciziile Completului de 5 judecători în materie civilă al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 126 din 27 mai 2019, pronunţată în Dosarul nr. 114/1/2019, nr. 237 din 4 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.111/1/2019, nr. 352 din 22 noiembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 2.183/1/2021, nr. 353 din 22 noiembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 2.374/1/2021, nr. 24 din 31 ianuarie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 2.619/1/2021, şi nr. 53 din 18 martie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 2.623/1/2023, respectiv opiniile separate pronunţate în deciziile nr. 76 din 15 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 364/1/2020, şi nr. 95 din 15 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 3.354/1/2018.

Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a reţinut incompatibilitatea instituţiei suspendării facultative, atât din perspectiva art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, cât şi din cea a art. 413 alin. (1) pct. 2 din acelaşi act normativ, cu procedura soluţionării acţiunii disciplinare.

În argumentarea celei de-a doua opinii s-a reţinut că modalitatea de desfăşurare a procedurii disciplinare în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii este reglementată, de principiu, în cuprinsul art. 49 din Legea nr. 305/2022, care, la alin. (12), prevede că, în procedura disciplinară derulată în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, „Dispoziţiile art. 47 alin. (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător. Suspendarea se dispune, prin încheiere, de secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii”.

Norma cuprinsă în art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă reglementează un caz de suspendare facultativă a judecăţii, întrucât permite instanţei să aprecieze cu privire la necesitatea întreruperii vremelnice a cursului judecăţii în situaţiile în care dezlegarea pricinii atârnă în tot sau în parte de existenţa sau inexistenţa unui drept ce face obiectul altei judecăţi, cu scopul de a preîntâmpina pronunţarea unor hotărâri contradictorii ce ar avea efecte nedorite asupra stabilităţii raporturilor juridice existente între părţi.

În consecinţă, s-a reţinut că dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă nu sunt compatibile cu specificul procedurii disciplinare desfăşurate în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii vizându-i pe judecători şi procurori.

Tot în argumentarea celei de-a doua opinii, cu referire la prevederile art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, similar ipotezei de la art. 413 alin. (1) pct. 1 din acelaşi act normativ, s-a arătat că, atât în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi în practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători, atunci când îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii este o instanţă extrajudiciară, iar nu o instanţă judecătorească în sensul art. 126 alin. (1) din Constituţie coroborat cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 304/2004), respectiv cu dispoziţiile corespunzătoare din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, cu modificările ulterioare (Legea nr. 304/2022).

În ilustrarea acestei orientări jurisprudenţiale, au fost identificate deciziile Completului de 5 judecători în materie civilă al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 146 din 10 iunie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 881/1/2024, şi nr. 164 din 9 septembrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 880/1/2024, precum şi deciziile nr. 76 din 15 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 364/1/2020, şi nr. 95 din 15 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 3.354/1/2018, adoptate cu opinie majoritară.

În ipoteza în care faptele ce formează obiectul procedurii disciplinare sunt analizate şi din perspectiva răspunderii penale, sunt incidente dispoziţiile cu caracter special ale art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, un argument suplimentar fiind şi acela că, în chiar cuprinsul art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, se stipulează că „dacă legea nu prevede altfel” instanţa poate suspenda judecata atunci „când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea”.

În acest sens, au fost identificate deciziile Completului de 5 judecători în materie civilă al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 25 din 4 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.262/1/2018, nr. 95 din 15 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 3.354/1/2018, nr. 76 din 15 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 364/1/2020, şi nr. 125 din 7 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 326/1/2020. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 514 din 3 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1204 din 15 decembrie 2022, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, prezentând relevanţă considerentele reţinute la paragraful 23 al deciziei. V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 2 din 31 ianuarie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 16 martie 2022, s-a reţinut că: ” 30. Suspendarea judecăţii, care are sediul materiei în dispoziţiile art. 411-413 din Codul de procedură civilă, constituie o piedică temporară în activitatea de judecată şi presupune oprirea vremelnică a cursului judecăţii din cauza unor împrejurări voite de părţi, care nu mai stăruie în soluţionarea procesului (suspendare voluntară), sau independente de voinţa părţilor, fie atunci când acestea sunt în imposibilitate fizică sau juridică de a se prezenta la proces, fie atunci când suspendarea este impusă de norme ce ţin de buna administrare a justiţiei (suspendare legală, care include atât suspendarea de drept, cât şi pe cea facultativă). 31. Suspendarea facultativă, după cum îi arată şi numele, este lăsată la aprecierea judecătorului, raţiunea reglementării constând în dorinţa legiuitorului de a preîntâmpina pronunţarea fie a unor hotărâri contradictorii, fie a unor hotărâri greşite, prin comparaţie cu anumite constatări reţinute în cadrul altor proceduri judiciare. Chiar dacă aceste cazuri de suspendare sunt lăsate la aprecierea instanţei, pentru a se preveni eventualele tergiversări nejustificate, măsura poate fi dispusă numai în cazurile anume prevăzute de lege (…).

Este indiscutabil că acest temei de suspendare facultativă a judecăţii are în vedere existenţa unor «chestiuni prejudiciale», a căror soluţionare ar putea avea o influenţă determinantă asupra rezolvării cauzei. Situaţia premisă este aceea a existenţei în paralel a unui alt litigiu, de a cărui soluţionare depinde existenţa sau inexistenţa unui drept subiectiv civil (lato sensu), raţiunea pentru care a fost instituită posibilitatea suspendării constând în evitarea pronunţării unor hotărâri contradictorii, ceea ce ar genera o anomalie a raporturilor juridice dintre părţile aflate în proces.

Având în vedere că ne aflăm în prezenţa unui caz de suspendare facultativă, instanţa în faţa căreia se solicită aplicarea acestei măsuri este îndreptăţită să aprecieze dacă se impune sau nu suspendarea judecăţii, respectiv dacă rezultă fără echivoc că cererea a cărei suspendare se solicită se află într-un raport de interdependenţă cu cererea care formează obiectul altui proces, iar dreptul dedus judecăţii va influenţa în mod hotărâtor soluţionarea litigiului care se impune a fi temporizat.” VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 33. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat, în acord cu prima orientare jurisprudenţială, că nu se identifică, pentru procedura disciplinară aflată în faza administrativ-jurisdicţională, raţiuni suficient de solide, determinate de specificul acestei proceduri, care să atragă incompatibilitatea aplicării dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă. 34. Raţiunea suspendării facultative, reglementată de acest text de lege, este dată de realizarea unei optime administrări a justiţiei şi de preîntâmpinarea pronunţării unor hotărâri contradictorii sau greşite, după caz, aspecte care se regăsesc pe deplin şi în procedura soluţionării acţiunii disciplinare de către secţiile Consiliului Superior al Magistraturii.

În dreptul procesual civil comun, eventualele atitudini de tergiversare, prin care instituţia suspendării facultative ar fi deturnată de la acest scop, pot fi contracarate, pe de o parte, printr-o judicioasă analiză a oportunităţii suspendării, analiză pe care judecătorul cauzei în care se invocă incidentul procedural trebuie să o facă anterior dispunerii măsurii suspendării, şi, pe de altă parte, prin aplicarea dispoziţiilor art. 413 alin. (3) din Codul de procedură civilă, care permit judecătorului pricinii revenirea motivată asupra măsurii suspendării, atunci când constată că partea care a cerut-o a avut un comportament nediligent în procesul care a determinat suspendarea.

Ambele corective care însoţesc instituţia suspendării facultative prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă pot fi aplicate mutatis mutandis şi în procedura disciplinară derulată în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, îndeplinind rolul de a evita şi, după caz, de a înlătura eventualele conduite de tergiversare, prin care s-ar tinde la evitarea atragerii răspunderii disciplinare, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie specială a acestei răspunderi, prevăzut de art. 53 alin. (2) din Legea nr. 305/2022.

În dreptul comun, în măsura în care nu s-a dispus suspendarea facultativă, corectarea hotărârilor potrivnice, contradictorii sau greşite în raport cu adevărul judiciar rezultat din alte hotărâri judecătoreşti definitive poate fi realizată prin intermediul căii extraordinare de atac a revizuirii, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 5, 6 sau 8 din Codul de procedură civilă, după caz, prin admiterea acestei căi de atac putându-se obţine retractarea hotărârii definitive pronunţate în cauza în care nu s-a dispus suspendarea.

Or, acest corectiv a posteriori pentru lipsa suspendării facultative a cauzei pe temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă este inaplicabil atunci când procedura disciplinară derulată cu privire la un judecător sau procuror nu a mai parcurs ultima etapă, a căii de atac, etapă care, de altfel, are caracter facultativ, astfel încât sancţiunea disciplinară aplicată prin hotărârea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii a rămas definitivă prin nedeclararea recursului la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, situaţie căreia îi este echivalentă şi declararea unui recurs tardiv.

În acest context, s-a învederat că există o jurisprudenţă a Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (a se vedea Decizia nr. 71 din 18 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.048/1/2018), în care se consideră că, în exercitarea rolului de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii nu este o instanţă judecătorească în sensul art. 126 din Constituţie, ci o instanţă extrajudiciară, care pronunţă o hotărâre într-o procedură administrativjurisdicţională. În consecinţă, hotărârea pronunţată de instanţa disciplinară fiind un act administrativ-jurisdicţional, dispoziţiile art. 509-513 din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile, calea de atac a revizuirii putând fi exercitată doar împotriva unei hotărâri judecătoreşti.

Referitor la cauza de suspendare facultativă prevăzută de art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, jurisprudenţa anexată recursului în interesul legii relevă aplicarea acestui text şi suspendarea procedurii de soluţionare a acţiunii disciplinare în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii atunci când, pentru aceeaşi faptă şi faţă de aceiaşi magistraţi, s-a dispus începerea urmăririi penale, nefiind, la momentul suspendării, pusă în mişcare acţiunea penală, situaţie în care ar fi operat suspendarea obligatorie a procedurii disciplinare, în temeiul art. 49 alin. (5) raportat la art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 sau al art. 49 alin. (12) raportat la art. 47 alin. (3) din Legea nr. 305/2022, după caz.

Astfel, fapta care constituia obiect al acţiunii disciplinare cu a cărei soluţionare au fost învestite secţiile Consiliului Superior al Magistraturii forma, concomitent, şi obiect al urmăririi penale începute in rem sau, după caz, in personam, într-un dosar penal.

Suspendarea obligatorie a judecării acţiunii disciplinare, atunci când împotriva judecătorului sau procurorului s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceeaşi faptă, pune în evidenţă preocuparea legiuitorului de a oferi o soluţie normativă în privinţa concursului de proceduri şi de a asigura, în această modalitate, conformitatea legislaţiei naţionale cu principiul ne bis in idem consacrat de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În acest caz, potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 317/2004 şi, respectiv, ale art. 47 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 305/2022, suspendarea obligatorie operează până când soluţia pronunţată în cauza care a determinat suspendarea a devenit definitivă.

Deşi aceste din urmă dispoziţii legale se referă la faza cercetării disciplinare, chiar şi în lipsa unei norme de trimitere expresă la acestea în cuprinsul art. 49 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 şi, respectiv, în art. 49 alin. (12) din Legea nr. 305/2022, s-a considerat că nu există niciun impediment de ordin juridic sau practic pentru a se aprecia că aceeaşi este durata suspendării obligatorii a procedurii disciplinare şi atunci când acest incident procedural intervine în etapa soluţionării acţiunii disciplinare de către secţiile Consiliului Superior al Magistraturii.

Astfel, s-a evidenţiat natura juridică diferită a suspendării pe care art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă o prevede şi care poate interveni încă de la momentul începerii urmăririi penale, comparativ cu suspendarea prevăzută de legea specială, care intervine doar de la momentul punerii în mişcare a acţiunii penale, arătându-se că existenţa la nivelul legii speciale a unei cauze de suspendare obligatorie, de la data punerii în mişcare a acţiunii penale, nu face incompatibilă aplicarea, în faza administrativ-jurisdicţională a procedurii disciplinare, a dispoziţiilor de drept comun cuprinse în art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă referitoare la un caz de suspendare facultativă.

În opinia Ministerului Public se arată că, în mod cert, aplicarea dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă este incompatibilă cu specificul etapei administrative a procedurii disciplinare, de vreme ce, pentru această etapă, legiuitorul a prevăzut, sub sancţiunea decăderii, termene scurte pentru efectuarea cercetării disciplinare şi sesizarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, în vederea soluţionării acţiunii disciplinare.

Însă, pentru etapa ulterioară a procedurii disciplinare, cea a judecării acţiunii disciplinare, nu s-au identificat elemente de specificitate ale fazei administrativ-jurisdicţionale care să determine incompatibilitatea aplicării dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă.

Corectivele anterioare şi posterioare aferente acestor două cauze de suspendare facultativă, constând într-un riguros examen de oportunitate a măsurii suspendării facultative, revenirea asupra măsurii suspendării şi, după caz, încetarea acestei măsuri, determinat de tergiversarea cauzei care a justificat suspendarea judecării acţiunii disciplinare ori nesoluţionarea cauzei penale într-un an de la data dispunerii suspendării, reprezintă garanţii în sensul că nu este depăşit termenul de prescripţie specială a răspunderii disciplinare prevăzut de art. 53 alin. (2) din Legea nr. 305/2022. VII. Opinia judecătorilor-raportori

Prin raportul întocmit în cauză, judecătorii-raportori au apreciat că în procedurile disciplinare soluţionate în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii pot fi aplicate dispoziţiile art. 413 din Codul de procedură civilă referitoare la suspendarea facultativă a cauzelor. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.”

Conform prevederilor art. 515 din Codul de procedură civilă: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.”

Textele de lege menţionate stabilesc condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei pentru pronunţarea unei decizii de recurs în interesul legii, determinând, în acelaşi timp, şi limitele analizei instanţei în soluţionarea acesteia.

Procedând la verificarea legalităţii învestirii, în acord cu prevederile art. 514 din Codul de procedură civilă, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal învestită de Colegiul de conducere al instanţei supreme în vederea pronunţării deciziei de recurs în interesul legii, colegiile de conducere ale instanţelor făcând parte din categoria subiecţilor ce pot promova recurs în interesul legii.

În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate ce trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept (i); această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti (ii); dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive (iii); hotărârile judecătoreşti să fie anexate sesizării (iv), se constată că toate acestea sunt îndeplinite.

Astfel, problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie priveşte interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă raportat la cele ale art. 46 alin. (3), art. 49 alin. (5) şi (7) din Legea nr. 317/2004, precum şi ale art. 47 alin. (3), art. 49 alin. (12) şi (14) din Legea nr. 305/2022, în sensul de a se stabili dacă în procedurile disciplinare soluţionate în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii pot fi aplicate dispoziţiile art. 413 din Codul de procedură civilă referitoare la suspendarea facultativă a cauzelor.

În acelaşi timp, din înscrisurile anexate memoriului de recurs în interesul legii rezultă că se identifică practică judiciară neunitară la nivelul completurilor de 5 judecători în materie civilă ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conturându-se orientările divergente menţionate de titularul sesizării şi întemeiate pe interpretarea şi aplicarea aceloraşi prevederi legale, preponderent în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, ceea ce justifică necesitatea pronunţării unei decizii care să asigure unificarea jurisprudenţei.

În ceea ce priveşte compatibilitatea cazului de suspendare prevăzut de art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă cu dispoziţiile ce reglementează procedura disciplinară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii există hotărâri pronunţate în opinie majoritară, ale căror opinii separate conţin argumente opuse, astfel că nu se poate aprecia că există jurisprudenţă neunitară dovedită. Cu toate acestea, o parte din argumentele utilizate pe fondul sesizării prezintă relevanţă, pentru identitate de raţiune, în adoptarea unei soluţii unitare şi sub acest aspect.

Aşadar, recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă în privinţa situaţiei prevăzute la art. 413 alin. (1) din acelaşi cod. Asupra fondului recursului în interesul legii

Problema complinirii dispoziţiilor Legii nr. 317/2004, respectiv a celor ale Legii nr. 305/2022 (ce conţin prevederi identice cu privire la procedura disciplinară derulată în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii) cu cele ale Codului de procedură civilă, în ceea ce priveşte cazurile de suspendare facultativă reglementate de art. 413 alin. (1) din cod, a fost rezolvată diferit în jurisprudenţa Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, într-o primă interpretare s-a apreciat că procedura disciplinară în faţa secţiei se complineşte cu normele din procedura civilă în ceea ce priveşte cazurile de suspendare facultativă prevăzute de art. 413 alin. (1) din Codul de procedură civilă. În acest sens s-a argumentat că dispoziţiile Legii nr. 317/2004 (respectiv ale Legii nr. 305/2022) care instituie un caz de suspendare obligatorie [potrivit art. 49 alin. (5) raportat la art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, respectiv art. 49 alin. (12) raportat la art. 47 alin. (3) din Legea nr. 305/2022] – cercetarea disciplinară se suspendă atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceeaşi faptă – nu conţin sintagma „prin derogare”, ceea ce presupune că, nefiind derogatorii, se pot completa cu orice altă dispoziţie compatibilă din procedura civilă, de vreme ce dispoziţiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 [respectiv cele ale art. 49 alin. (14) din Legea nr. 305/2022] sunt în sensul că normele legii speciale ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu această reglementare.

În opinia contrară, s-a susţinut că secţiile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară nu constituie o instanţă judecătorească, ci una administrativ-jurisdicţională, astfel că hotărârea emisă reprezintă un act administrativ. Procedura suspendării facultative, reglementată de Codul de procedură civilă, nu este aplicabilă în această materie, întrucât specificul acţiunii disciplinare este incompatibil cu o atare procedură, iar legea de organizare a Consiliului Superior al Magistraturii cuprinde o dispoziţie specială derogatorie, instituind un singur caz de suspendare de drept.

Prima opinie adoptată la nivelul completurilor de 5 judecători în materie civilă ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este cea corectă.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile legilor de organizare şi funcţionare ale Consiliului Superior al Magistraturii adoptate succesiv (Legea nr. 317/2004, respectiv Legea nr. 305/2022), secţiile pentru judecători şi procurori deţin prerogative în materie disciplinară.

Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, astfel cum dispune art. 134 alin. (2) din Constituţie, rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 514 din 29 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 10 iulie 2007; Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 20 iulie 2018; Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 26 mai 2020), această dispoziţie constituţională nu poate interzice accesul liber la justiţie al persoanei judecate de această „instanţă” extrajudiciară, fără încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adică la instanţele judecătoreşti, astfel cum sunt instituite prin art. 126 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, şi prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, care prevede că instanţele judecătoreşti sunt „a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; b) curţi de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanţe militare; f) judecătorii”.

Prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, Curtea Constituţională a constatat că, în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, faza jurisdicţională se desfăşoară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 317/2004 şi celor ale Codului de procedură civilă, asigurându-se respectarea principiului contradictorialităţii, citarea magistratului, reprezentarea sa, dreptul de a solicita probe în apărare. Împotriva hotărârii de sancţionare a secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii există o cale de atac, şi anume recursul în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători. Acest „recurs” reprezintă o veritabilă cale de atac devolutivă împotriva hotărârii organului disciplinar (Consiliul Superior al Magistraturii, prin secţiile sale, având rolul unei instanţe de judecată) – cale de atac soluţionată de către o instanţă judecătorească, anume Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare (paragrafele 24 şi 25).

Se observă faptul că, deşi Curtea Constituţională face distincţie între instanţa de judecată în materie disciplinară pentru judecători şi procurori, reprezentată de secţia Consiliului Superior al Magistraturii, şi instanţele judecătoreşti de drept comun, aceasta se raportează la garanţiile procesuale şi la elemente preluate din procedura civilă în procedura jurisdicţională din faţa secţiei (citarea părţilor, administrarea probelor, respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare).

Prin urmare, nu se poate reţine că secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, când exercită atribuţiile în materie disciplinară, reprezintă doar un organ administrativ-jurisdicţional, de vreme ce, în accepţiunea legii, sunt considerate „instanţe de judecată”, iar o serie de instituţii procesual civile sunt aplicabile procedurii derulate în faţa lor.

Aşadar, hotărârea de finalizare a procedurii disciplinare în acest caz nu reprezintă un simplu act de sancţionare, emis de organul de conducere ce deţine prerogativa disciplinară.

Prin comparaţie cu procedura disciplinară în alte domenii, căreia i se aplică normele de drept comun din Codul muncii sau din statutele unor categorii socioprofesionale (profesori, medici, avocaţi, poliţişti, militari etc.), cea din această materie prevede mai multe etape, cu specificitatea conferită de domeniul în care acţionează, respectiv cercetarea prealabilă, exercitarea unei acţiuni disciplinare şi o primă judecată, depăşind competenţele obişnuite ale unei comisii disciplinare sau ale unui conducător al angajatorului învestit cu prerogativa disciplinară.

Astfel, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 317/2004 (Legea nr. 305/2022) şi în Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.027/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 802 din 29 noiembrie 2012, cu modificările ulterioare, procedura răspunderii disciplinare a magistraţilor cuprinde mai multe etape: etapa administrativă cu faza verificărilor prealabile şi a cercetării disciplinare, etapa administrativ-juridicţională la secţia Consiliului Superior al Magistraturii şi etapa judiciară la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În acest sens, în Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, Curtea Constituţională menţionează că: „(…) având în vedere regulile aplicabile răspunderii disciplinare, pe de-o parte, a judecătorilor şi procurorilor, iar, pe de altă parte, a funcţionarilor publici/salariaţilor, nu poate fi primită comparaţia invocată de autoarea excepţiei, între regulile privind acţiunea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor şi celelalte reguli aplicabile altor categorii profesionale. Diferenţele specifice între cei doi termeni ai comparaţiei invocate de autoarea excepţiei – judecători sau procurori, pe de-o parte, şi funcţionari publici sau salariaţi, pe de altă parte – sunt date atât de statutul diferit al acestor categorii profesionale, cât şi de rolul constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor (…)” (paragraful 19); „Curtea a constatat că, în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, legiuitorul român a adoptat o reglementare similară cu cea a altor ţări din Europa, prevăzând – referitor la procedura disciplinară – o fază administrativă, în cadrul căreia cercetarea disciplinară se efectuează de inspectorii din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători, respectiv din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru procurori, şi o fază jurisdicţională, care se desfăşoară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 317/2004 şi celor ale Codului de procedură civilă, asigurându-se respectarea principiului contradictorialităţii, magistratul în cauză fiind citat, putând fi reprezentat de un alt judecător sau procuror ori asistat sau reprezentat de avocat, având dreptul să ia cunoştinţă de toate actele dosarului şi să solicite administrarea de probe în apărare. Împotriva hotărârii de sancţionare a secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii există o cale de atac, şi anume recursul în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători, prevăzut de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 [devenit, după republicare, art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004]” (paragraful 24).

De vreme ce secţia Consiliului Superior al Magistraturii se constituie într-o instanţă de judecată, iar legea de organizare şi funcţionare îi permite să îşi completeze procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare cu instituţii procesual civile, în măsura în care acestea nu sunt incompatibile, nu se poate reţine, de plano, o incompatibilitate a acestei proceduri cu cazurile de suspendare facultativă reglementate de art. 413 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, argumentul în sensul că secţiile Consiliului Superior al Magistraturii nu sunt instanţe judiciare nu este suficient, prin el însuşi, pentru a demonstra incompatibilitatea dispoziţiilor de suspendare facultativă analizate cu procedura disciplinară.

Nu constituie un argument în sensul mai sus menţionat nici interpretarea per a contrario rezultată din împrejurarea că dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 [art. 47 alin. (3) din Legea nr. 305/2022] conţin un caz de suspendare a procedurii disciplinare, şi anume „atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceeaşi faptă”, caz calificat unanim ca fiind o suspendare de drept.

S-a susţinut că verdictul de incompatibilitate a acestor dispoziţii ar rezulta din analiza raportului normă generală – normă specială, ţinându-se cont de faptul că legiuitorul a instituit un singur caz de suspendare de drept, prin derogare de la dreptul comun, norma derogatorie fiind de strictă interpretare şi aplicare.

În combaterea acestui raţionament este corect argumentul reţinut de instanţe potrivit căruia, astfel cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o anumită situaţie determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri. În sprijinul acestei concluzii sunt şi prevederile art. 63 din Legea nr. 24/2000, conform cărora pentru instituirea unei norme derogatorii se va folosi formula „prin derogare de la . . .”.

Or, soluţia legislativă reglementată în art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 [art. 47 alin. (3) din Legea nr. 305/2022] se referă doar la situaţia în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceeaşi faptă, fiind instituit un caz de suspendare de drept a judecăţii disciplinare, fără a conţine vreo sintagmă care să marcheze un caracter derogatoriu sau limitativ al dispoziţiei. Instituirea acestui caz de suspendare de drept, din raţiuni evidente de ne bis in idem, întrucât vizează aceeaşi faptă care, raportat la norma socială încălcată, poate primi valenţe disciplinare sau penale, nu poate goli de conţinut impactul altor cazuri de suspendare, care atrag incidenţa unor domenii care nu se suprapun.

Codul de procedură civilă nu prevede norme diferite pentru situaţia anterior menţionată, în schimb, prin cazurile reglementate în art. 413 alin. (1) pct. 1 şi 2, se referă la alte ipoteze: când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi, respectiv când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel.

Cum în cuprinsul legii speciale nu se regăsesc dispoziţii exprese care să interzică suspendarea facultativă şi nici nu se poate spune că sunt aplicabile concomitent două dispoziţii legale cu privire la aceeaşi ipoteză, pentru a se putea concluziona în sensul că nu este aplicabilă norma generală privind suspendarea, printr-o atare interpretare nu se încalcă principiul specialia generalibus derogant.

În acelaşi timp, procedura soluţionării unei acţiuni disciplinare trebuie să fie privită în mod unitar, atât în faza sa administrativ-jurisdicţională, cât şi în cea judiciară. Judecata acţiunii disciplinare începe cu data sesizării secţiei şi se finalizează la rămânerea definitivă a hotărârii prin nerecurare sau prin pronunţarea unei decizii de către Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că principiile de soluţionare, în măsura în care nu poate fi identificată o incompatibilitate neechivocă ce ţine de natura procedurii, ar trebui să fie unitare. Astfel cum s-a subliniat în punctul de vedere formulat de Ministerul Public în prezentul dosar, nu se identifică elemente de specificitate ale fazei administrativ-jurisdicţionale care să determine incompatibilitatea aplicării dispoziţiilor art. 413 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Nici argumentul care valorizează, în excluderea cazurilor de suspendare facultativă, specificul procedurii disciplinare, care ar avea un caracter special, limitat şi urgent pe motiv că prevede termene scurte şi imperative şi este supusă unui termen special de prescripţie a răspunderii disciplinare, nu poate fi reţinut, întrucât termenele menţionate nu acţionează explicit în etapa analizată. Pe de o parte, termenele prevăzute de art. 45 alin. (3) şi art. 46 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 317/2004 (similare cu cele prevăzute în Legea nr. 305/2022) sunt reglementate numai pentru faza cercetării administrative, iar, pe de altă parte, termenul de prescripţie special instituit de art. 53 alin. (2) ultima teză din Legea nr. 305/2022 se aplică procedurii răspunderii disciplinare în ansamblul său, incluzând şi durata soluţionării recursului, fază a procedurii în care aplicabilitatea art. 413 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu a fost contestată.

Analizând în acest sens dispoziţiile art. 53 alin. (2) din Legea nr. 305/2022, se observă că acestea dispun, distinct de posibilitatea prevăzută la alin. (1) de suspendare a termenului de 2 ani prevăzut pentru exercitarea acţiunii disciplinare, că „Răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor se prescrie în termen de 4 ani de la data săvârşirii abaterii disciplinare. Termenul de prescripţie a răspunderii disciplinare se suspendă pe întreaga durată a suspendării judecăţii acţiunii disciplinare. Răspunderea disciplinară se prescrie oricâte suspendări ar interveni, dacă termenul de 4 ani este depăşit cu încă un an”.

Riscul tergiversării judecăţii în scopul împlinirii termenului de prescripţie special, prin eventuala folosire abuzivă a instituţiei suspendării facultative, este paralizat de împrejurarea că instanţa de judecată în materie disciplinară care dispune suspendarea are posibilitatea reglementată de art. 413 alin. (3) din Codul de procedură civilă de a repune cauza pe rol, în condiţiile legii, pentru a preveni această situaţie. Referitor la dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea Constituţională a reţinut în Decizia nr. 514 din 3 noiembrie 2022 că, „având posibilitatea de a aprecia oportunitatea suspendării cursului judecăţii, instanţa este chemată să cenzureze toate acele cazuri care ar putea constitui pretext pentru tergiversarea judecăţii. Prin urmare, lăsarea măsurii suspendării la aprecierea judecătorului, atunci când dezlegarea cauzei depinde de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unui alt proces aflat în curs, permite acestuia să îşi exercite rolul activ, sancţionând eventualele tentative de exercitare abuzivă de către părţi a drepturilor procesuale, mai eficient decât în situaţia în care suspendarea ar avea caracter imperativ, astfel încât dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere principiului unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei, consacrat de prevederile art. 124 alin. (2) din Constituţie” (paragraful 23).

Este adevărat că măsura suspendării are un efect dilatoriu, ducând la prelungirea duratei de soluţionare a acţiunii disciplinare, dar această împrejurare nu poate înlătura, prin ea însăşi, aplicabilitatea instituţiei juridice, a cărei raţiune de reglementare, deplin valabilă şi în situaţia dată, este de a conferi preeminenţă legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti, şi nu unei celerităţi a judecăţii supuse riscului de nelegalitate şi netemeinicie. Corect s-a apreciat de către instanţe, în această opinie, că specificul acţiunii disciplinare şi caracterul ei urgent ori dreptul la un proces în termen „optim şi previzibil” nu pot fi absolutizate în detrimentul altor principii fundamentale, precum legalitatea şi aflarea adevărului.

Valorificarea cazurilor de suspendare facultativă reglementate de art. 413 alin. (1) din Codul de procedură civilă permite instanţei disciplinare ca, în scopul facilitării soluţionării dosarului, să aprecieze cu privire la necesitatea întreruperii vremelnice a cursului judecăţii în situaţiile în care dezlegarea pricinii atârnă