Decizia nr. 16/2025 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 1057/1/2025 — recurs în interesul legii

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.057/1/2025 este legal constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 31 alin. (4) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror-șef al Secției judiciare Antonia Eleonora Constantin.

La ședința de judecată participă doamna Mihaela Lorena Repana, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 32 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce formează obiectul Dosarului nr. 1.057/1/2025.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantei procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea recursului în interesul legii și pronunțarea unei decizii de unificare a practicii judiciare, arătând că Ministerul Public apreciază ca fiind în litera și spiritul legii prima orientare jurisprudențială prezentată în sesizarea cu recurs în interesul legii, conform argumentelor formulate în scris prin punctul de vedere depus la dosar.

Nefiind întrebări pentru reprezentanta Ministerului Public, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Problema de drept soluționată diferit de completurile de 5 judecători în materie civilă ale Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin Hotărârea nr. 31 din 26 februarie 2025, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a sesizat instanța supremă cu soluționarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: Interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 și 2 din Codul de procedură civilă raportat la cele ale art. 46 alin. (3), art. 49 alin. (5) și (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale art. 47 alin. (3), art. 49 alin. (12) și (14) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, în sensul de a se stabili dacă în procedurile disciplinare soluționate în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii pot fi aplicate dispozițiile art. 413 din Codul de procedură civilă referitoare la suspendarea facultativă a cauzelor.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 16 mai 2025, formându-se Dosarul nr. 1.057/1/2025, cu termen de soluționare la 30 iunie 2025. II. Dispozițiile legale care formează obiectul sesizării

Codul de procedură civilă: Suspendarea facultativă " Art. 413. - (1) Instanța poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți; (...) 2. când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel; (...)"

Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 317/2004): " Art. 46. - (...) (3) Cercetarea disciplinară se suspendă atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru aceeași faptă. (...)" " Art. 49. - (...) (5) Dispozițiile art. 46 alin. (3) și (4) se aplică în mod corespunzător. Suspendarea se dispune, prin încheiere, de secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii. (...) (7) Dispozițiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare se completează cu dispozițiile Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare, în măsura în care nu sunt incompatibile cu aceasta."

Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii (Legea nr. 305/2022): " Art. 47. - (...) (3) Cercetarea disciplinară prealabilă se suspendă atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru aceeași faptă. (...)" " Art. 49. - (...) (12) Dispozițiile art. 47 alin. (3) și (4) se aplică în mod corespunzător. Suspendarea se dispune, prin încheiere, de secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii. (...) (14) Dispozițiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare se completează cu dispozițiile Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care nu sunt incompatibile cu aceasta." III. Orientările jurisprudențiale divergente

Autorul sesizării a arătat că problema de drept care a creat practica judiciară divergentă vizează stabilirea faptului dacă, în procedurile disciplinare soluționate în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pot fi aplicate dispozițiile art. 413 alin. (1) din Codul de procedură civilă referitoare la suspendarea facultativă a cauzelor.

Astfel, în practica judiciară s-au evidențiat două opinii cu privire la problema de drept în discuție.

Într-o primă orientare jurisprudențială s-a statuat în sensul compatibilității instituției suspendării facultative, din perspectiva dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, cu procedura soluționării acțiunii disciplinare.

În motivarea acestei opinii, s-a arătat că prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă instituie un caz de suspendare facultativă a judecății, lăsat la aprecierea judecătorului, și implică analiza următoarei chestiuni: dezlegarea procesului să depindă în tot sau în parte de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.

Prin raportare la particularitățile fiecărui litigiu în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, în măsura în care se constată că soluția din dosarul în curs depinde de soluțiile date în alte dosare, utilitatea măsurii suspendării este, astfel, evidentă și decurge din însăși rațiunea instituirii acesteia de către legiuitor, anume preîntâmpinarea pronunțării unor hotărâri greșite sau contradictorii.

De asemenea, împrejurarea că dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 prevăd, în mod expres, un caz de suspendare a cercetării disciplinare, atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru aceeași faptă, nu are semnificația înlăturării de la aplicare a normei generale prevăzute în art. 413 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în condițiile în care dispozițiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevăd că "Dispozițiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare se completează cu dispozițiile Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare, în măsura în care nu sunt incompatibile cu aceasta".

Prin urmare, în cadrul acestei opinii s-a constatat că dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă nu sunt incompatibile cu procedura de soluționare a acțiunii disciplinare.

În ceea ce privește compatibilitatea procedurii de soluționare a acțiunii disciplinare cu dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă au fost identificate opinii separate care au susținut acest punct de vedere.

În sensul acestei orientări jurisprudențiale au fost identificate deciziile Completului de 5 judecători în materie civilă al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 126 din 27 mai 2019, pronunțată în Dosarul nr. 114/1/2019, nr. 237 din 4 noiembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 1.111/1/2019, nr. 352 din 22 noiembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 2.183/1/2021, nr. 353 din 22 noiembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 2.374/1/2021, nr. 24 din 31 ianuarie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 2.619/1/2021, și nr. 53 din 18 martie 2024, pronunțată în Dosarul nr. 2.623/1/2023, respectiv opiniile separate pronunțate în deciziile nr. 76 din 15 iunie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 364/1/2020, și nr. 95 din 15 aprilie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 3.354/1/2018.

Într-o a doua orientare jurisprudențială s-a reținut incompatibilitatea instituției suspendării facultative, atât din perspectiva art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, cât și din cea a art. 413 alin. (1) pct. 2 din același act normativ, cu procedura soluționării acțiunii disciplinare.

În argumentarea celei de-a doua opinii s-a reținut că modalitatea de desfășurare a procedurii disciplinare în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii este reglementată, de principiu, în cuprinsul art. 49 din Legea nr. 305/2022, care, la alin. (12), prevede că, în procedura disciplinară derulată în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, "Dispozițiile art. 47 alin. (3) și (4) se aplică în mod corespunzător. Suspendarea se dispune, prin încheiere, de secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii".

Norma cuprinsă în art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă reglementează un caz de suspendare facultativă a judecății, întrucât permite instanței să aprecieze cu privire la necesitatea întreruperii vremelnice a cursului judecății în situațiile în care dezlegarea pricinii atârnă în tot sau în parte de existența sau inexistența unui drept ce face obiectul altei judecăți, cu scopul de a preîntâmpina pronunțarea unor hotărâri contradictorii ce ar avea efecte nedorite asupra stabilității raporturilor juridice existente între părți.

În consecință, s-a reținut că dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă nu sunt compatibile cu specificul procedurii disciplinare desfășurate în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii vizându-i pe judecători și procurori.

Tot în argumentarea celei de-a doua opinii, cu referire la prevederile art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, similar ipotezei de la art. 413 alin. (1) pct. 1 din același act normativ, s-a arătat că, atât în jurisprudența Curții Constituționale, cât și în practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, atunci când îndeplinește rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii este o instanță extrajudiciară, iar nu o instanță judecătorească în sensul art. 126 alin. (1) din Constituție coroborat cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 304/2004), respectiv cu dispozițiile corespunzătoare din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, cu modificările ulterioare (Legea nr. 304/2022).

În ilustrarea acestei orientări jurisprudențiale, au fost identificate deciziile Completului de 5 judecători în materie civilă al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 146 din 10 iunie 2024, pronunțată în Dosarul nr. 881/1/2024, și nr. 164 din 9 septembrie 2024, pronunțată în Dosarul nr. 880/1/2024, precum și deciziile nr. 76 din 15 iunie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 364/1/2020, și nr. 95 din 15 aprilie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 3.354/1/2018, adoptate cu opinie majoritară.

În ipoteza în care faptele ce formează obiectul procedurii disciplinare sunt analizate și din perspectiva răspunderii penale, sunt incidente dispozițiile cu caracter special ale art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, un argument suplimentar fiind și acela că, în chiar cuprinsul art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, se stipulează că "dacă legea nu prevede altfel" instanța poate suspenda judecata atunci "când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea".

În acest sens, au fost identificate deciziile Completului de 5 judecători în materie civilă al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 25 din 4 februarie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 2.262/1/2018, nr. 95 din 15 aprilie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 3.354/1/2018, nr. 76 din 15 iunie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 364/1/2020, și nr. 125 din 7 septembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 326/1/2020. IV. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 514 din 3 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1204 din 15 decembrie 2022, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, prezentând relevanță considerentele reținute la paragraful 23 al deciziei. V. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin Decizia nr. 2 din 31 ianuarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 16 martie 2022, s-a reținut că: " 30. Suspendarea judecății, care are sediul materiei în dispozițiile art. 411-413 din Codul de procedură civilă, constituie o piedică temporară în activitatea de judecată și presupune oprirea vremelnică a cursului judecății din cauza unor împrejurări voite de părți, care nu mai stăruie în soluționarea procesului (suspendare voluntară), sau independente de voința părților, fie atunci când acestea sunt în imposibilitate fizică sau juridică de a se prezenta la proces, fie atunci când suspendarea este impusă de norme ce țin de buna administrare a justiției (suspendare legală, care include atât suspendarea de drept, cât și pe cea facultativă). 31. Suspendarea facultativă, după cum îi arată și numele, este lăsată la aprecierea judecătorului, rațiunea reglementării constând în dorința legiuitorului de a preîntâmpina pronunțarea fie a unor hotărâri contradictorii, fie a unor hotărâri greșite, prin comparație cu anumite constatări reținute în cadrul altor proceduri judiciare. Chiar dacă aceste cazuri de suspendare sunt lăsate la aprecierea instanței, pentru a se preveni eventualele tergiversări nejustificate, măsura poate fi dispusă numai în cazurile anume prevăzute de lege (...).

Este indiscutabil că acest temei de suspendare facultativă a judecății are în vedere existența unor «chestiuni prejudiciale», a căror soluționare ar putea avea o influență determinantă asupra rezolvării cauzei. Situația premisă este aceea a existenței în paralel a unui alt litigiu, de a cărui soluționare depinde existența sau inexistența unui drept subiectiv civil (lato sensu), rațiunea pentru care a fost instituită posibilitatea suspendării constând în evitarea pronunțării unor hotărâri contradictorii, ceea ce ar genera o anomalie a raporturilor juridice dintre părțile aflate în proces.

Având în vedere că ne aflăm în prezența unui caz de suspendare facultativă, instanța în fața căreia se solicită aplicarea acestei măsuri este îndreptățită să aprecieze dacă se impune sau nu suspendarea judecății, respectiv dacă rezultă fără echivoc că cererea a cărei suspendare se solicită se află într-un raport de interdependență cu cererea care formează obiectul altui proces, iar dreptul dedus judecății va influența în mod hotărâtor soluționarea litigiului care se impune a fi temporizat." VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție 33. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat, în acord cu prima orientare jurisprudențială, că nu se identifică, pentru procedura disciplinară aflată în faza administrativ-jurisdicțională, rațiuni suficient de solide, determinate de specificul acestei proceduri, care să atragă incompatibilitatea aplicării dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă. 34. Rațiunea suspendării facultative, reglementată de acest text de lege, este dată de realizarea unei optime administrări a justiției și de preîntâmpinarea pronunțării unor hotărâri contradictorii sau greșite, după caz, aspecte care se regăsesc pe deplin și în procedura soluționării acțiunii disciplinare de către secțiile Consiliului Superior al Magistraturii.

În dreptul procesual civil comun, eventualele atitudini de tergiversare, prin care instituția suspendării facultative ar fi deturnată de la acest scop, pot fi contracarate, pe de o parte, printr-o judicioasă analiză a oportunității suspendării, analiză pe care judecătorul cauzei în care se invocă incidentul procedural trebuie să o facă anterior dispunerii măsurii suspendării, și, pe de altă parte, prin aplicarea dispozițiilor art. 413 alin. (3) din Codul de procedură civilă, care permit judecătorului pricinii revenirea motivată asupra măsurii suspendării, atunci când constată că partea care a cerut-o a avut un comportament nediligent în procesul care a determinat suspendarea.

Ambele corective care însoțesc instituția suspendării facultative prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă pot fi aplicate mutatis mutandis și în procedura disciplinară derulată în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, îndeplinind rolul de a evita și, după caz, de a înlătura eventualele conduite de tergiversare, prin care s-ar tinde la evitarea atragerii răspunderii disciplinare, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție specială a acestei răspunderi, prevăzut de art. 53 alin. (2) din Legea nr. 305/2022.

În dreptul comun, în măsura în care nu s-a dispus suspendarea facultativă, corectarea hotărârilor potrivnice, contradictorii sau greșite în raport cu adevărul judiciar rezultat din alte hotărâri judecătorești definitive poate fi realizată prin intermediul căii extraordinare de atac a revizuirii, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5, 6 sau 8 din Codul de procedură civilă, după caz, prin admiterea acestei căi de atac putându-se obține retractarea hotărârii definitive pronunțate în cauza în care nu s-a dispus suspendarea.

Or, acest corectiv a posteriori pentru lipsa suspendării facultative a cauzei pe temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă este inaplicabil atunci când procedura disciplinară derulată cu privire la un judecător sau procuror nu a mai parcurs ultima etapă, a căii de atac, etapă care, de altfel, are caracter facultativ, astfel încât sancțiunea disciplinară aplicată prin hotărârea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii a rămas definitivă prin nedeclararea recursului la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, situație căreia îi este echivalentă și declararea unui recurs tardiv.

În acest context, s-a învederat că există o jurisprudență a Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție (a se vedea Decizia nr. 71 din 18 martie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 2.048/1/2018), în care se consideră că, în exercitarea rolului de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii nu este o instanță judecătorească în sensul art. 126 din Constituție, ci o instanță extrajudiciară, care pronunță o hotărâre într-o procedură administrativjurisdicțională. În consecință, hotărârea pronunțată de instanța disciplinară fiind un act administrativ-jurisdicțional, dispozițiile art. 509-513 din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile, calea de atac a revizuirii putând fi exercitată doar împotriva unei hotărâri judecătorești.

Referitor la cauza de suspendare facultativă prevăzută de art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, jurisprudența anexată recursului în interesul legii relevă aplicarea acestui text și suspendarea procedurii de soluționare a acțiunii disciplinare în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii atunci când, pentru aceeași faptă și față de aceiași magistrați, s-a dispus începerea urmăririi penale, nefiind, la momentul suspendării, pusă în mișcare acțiunea penală, situație în care ar fi operat suspendarea obligatorie a procedurii disciplinare, în temeiul art. 49 alin. (5) raportat la art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 sau al art. 49 alin. (12) raportat la art. 47 alin. (3) din Legea nr. 305/2022, după caz.

Astfel, fapta care constituia obiect al acțiunii disciplinare cu a cărei soluționare au fost învestite secțiile Consiliului Superior al Magistraturii forma, concomitent, și obiect al urmăririi penale începute in rem sau, după caz, in personam, într-un dosar penal.

Suspendarea obligatorie a judecării acțiunii disciplinare, atunci când împotriva judecătorului sau procurorului s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru aceeași faptă, pune în evidență preocuparea legiuitorului de a oferi o soluție normativă în privința concursului de proceduri și de a asigura, în această modalitate, conformitatea legislației naționale cu principiul ne bis in idem consacrat de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În acest caz, potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 317/2004 și, respectiv, ale art. 47 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 305/2022, suspendarea obligatorie operează până când soluția pronunțată în cauza care a determinat suspendarea a devenit definitivă.

Deși aceste din urmă dispoziții legale se referă la faza cercetării disciplinare, chiar și în lipsa unei norme de trimitere expresă la acestea în cuprinsul art. 49 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 și, respectiv, în art. 49 alin. (12) din Legea nr. 305/2022, s-a considerat că nu există niciun impediment de ordin juridic sau practic pentru a se aprecia că aceeași este durata suspendării obligatorii a procedurii disciplinare și atunci când acest incident procedural intervine în etapa soluționării acțiunii disciplinare de către secțiile Consiliului Superior al Magistraturii.

Astfel, s-a evidențiat natura juridică diferită a suspendării pe care art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă o prevede și care poate interveni încă de la momentul începerii urmăririi penale, comparativ cu suspendarea prevăzută de legea specială, care intervine doar de la momentul punerii în mișcare a acțiunii penale, arătându-se că existența la nivelul legii speciale a unei cauze de suspendare obligatorie, de la data punerii în mișcare a acțiunii penale, nu face incompatibilă aplicarea, în faza administrativ-jurisdicțională a procedurii disciplinare, a dispozițiilor de drept comun cuprinse în art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă referitoare la un caz de suspendare facultativă.

În opinia Ministerului Public se arată că, în mod cert, aplicarea dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 și 2 din Codul de procedură civilă este incompatibilă cu specificul etapei administrative a procedurii disciplinare, de vreme ce, pentru această etapă, legiuitorul a prevăzut, sub sancțiunea decăderii, termene scurte pentru efectuarea cercetării disciplinare și sesizarea secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, în vederea soluționării acțiunii disciplinare.

Însă, pentru etapa ulterioară a procedurii disciplinare, cea a judecării acțiunii disciplinare, nu s-au identificat elemente de specificitate ale fazei administrativ-jurisdicționale care să determine incompatibilitatea aplicării dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 și 2 din Codul de procedură civilă.

Corectivele anterioare și posterioare aferente acestor două cauze de suspendare facultativă, constând într-un riguros examen de oportunitate a măsurii suspendării facultative, revenirea asupra măsurii suspendării și, după caz, încetarea acestei măsuri, determinat de tergiversarea cauzei care a justificat suspendarea judecării acțiunii disciplinare ori nesoluționarea cauzei penale într-un an de la data dispunerii suspendării, reprezintă garanții în sensul că nu este depășit termenul de prescripție specială a răspunderii disciplinare prevăzut de art. 53 alin. (2) din Legea nr. 305/2022. VII. Opinia judecătorilor-raportori

Prin raportul întocmit în cauză, judecătorii-raportori au apreciat că în procedurile disciplinare soluționate în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii pot fi aplicate dispozițiile art. 413 din Codul de procedură civilă referitoare la suspendarea facultativă a cauzelor. VIII. Înalta Curte de Casație și Justiție Asupra admisibilității recursului în interesul legii

Potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă: "Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești."

Conform prevederilor art. 515 din Codul de procedură civilă: "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii."

Textele de lege menționate stabilesc condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiției pentru pronunțarea unei decizii de recurs în interesul legii, determinând, în același timp, și limitele analizei instanței în soluționarea acesteia.

Procedând la verificarea legalității învestirii, în acord cu prevederile art. 514 din Codul de procedură civilă, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal învestită de Colegiul de conducere al instanței supreme în vederea pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, colegiile de conducere ale instanțelor făcând parte din categoria subiecților ce pot promova recurs în interesul legii.

În ceea ce privește condițiile de admisibilitate ce trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept (i); această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești (ii); dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive (iii); hotărârile judecătorești să fie anexate sesizării (iv), se constată că toate acestea sunt îndeplinite.

Astfel, problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție privește interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 și 2 din Codul de procedură civilă raportat la cele ale art. 46 alin. (3), art. 49 alin. (5) și (7) din Legea nr. 317/2004, precum și ale art. 47 alin. (3), art. 49 alin. (12) și (14) din Legea nr. 305/2022, în sensul de a se stabili dacă în procedurile disciplinare soluționate în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii pot fi aplicate dispozițiile art. 413 din Codul de procedură civilă referitoare la suspendarea facultativă a cauzelor.

În același timp, din înscrisurile anexate memoriului de recurs în interesul legii rezultă că se identifică practică judiciară neunitară la nivelul completurilor de 5 judecători în materie civilă ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, conturându-se orientările divergente menționate de titularul sesizării și întemeiate pe interpretarea și aplicarea acelorași prevederi legale, preponderent în ceea ce privește dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, ceea ce justifică necesitatea pronunțării unei decizii care să asigure unificarea jurisprudenței.

În ceea ce privește compatibilitatea cazului de suspendare prevăzut de art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă cu dispozițiile ce reglementează procedura disciplinară în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii există hotărâri pronunțate în opinie majoritară, ale căror opinii separate conțin argumente opuse, astfel că nu se poate aprecia că există jurisprudență neunitară dovedită. Cu toate acestea, o parte din argumentele utilizate pe fondul sesizării prezintă relevanță, pentru identitate de rațiune, în adoptarea unei soluții unitare și sub acest aspect.

Așadar, recursul în interesul legii îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă în privința situației prevăzute la art. 413 alin. (1) din același cod. Asupra fondului recursului în interesul legii

Problema complinirii dispozițiilor Legii nr. 317/2004, respectiv a celor ale Legii nr. 305/2022 (ce conțin prevederi identice cu privire la procedura disciplinară derulată în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii) cu cele ale Codului de procedură civilă, în ceea ce privește cazurile de suspendare facultativă reglementate de art. 413 alin. (1) din cod, a fost rezolvată diferit în jurisprudența Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, într-o primă interpretare s-a apreciat că procedura disciplinară în fața secției se complinește cu normele din procedura civilă în ceea ce privește cazurile de suspendare facultativă prevăzute de art. 413 alin. (1) din Codul de procedură civilă. În acest sens s-a argumentat că dispozițiile Legii nr. 317/2004 (respectiv ale Legii nr. 305/2022) care instituie un caz de suspendare obligatorie [potrivit art. 49 alin. (5) raportat la art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, respectiv art. 49 alin. (12) raportat la art. 47 alin. (3) din Legea nr. 305/2022] - cercetarea disciplinară se suspendă atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru aceeași faptă - nu conțin sintagma "prin derogare", ceea ce presupune că, nefiind derogatorii, se pot completa cu orice altă dispoziție compatibilă din procedura civilă, de vreme ce dispozițiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 [respectiv cele ale art. 49 alin. (14) din Legea nr. 305/2022] sunt în sensul că normele legii speciale ce reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu această reglementare.

În opinia contrară, s-a susținut că secțiile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară nu constituie o instanță judecătorească, ci una administrativ-jurisdicțională, astfel că hotărârea emisă reprezintă un act administrativ. Procedura suspendării facultative, reglementată de Codul de procedură civilă, nu este aplicabilă în această materie, întrucât specificul acțiunii disciplinare este incompatibil cu o atare procedură, iar legea de organizare a Consiliului Superior al Magistraturii cuprinde o dispoziție specială derogatorie, instituind un singur caz de suspendare de drept.

Prima opinie adoptată la nivelul completurilor de 5 judecători în materie civilă ale Înaltei Curți de Casație și Justiție este cea corectă.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile legilor de organizare și funcționare ale Consiliului Superior al Magistraturii adoptate succesiv (Legea nr. 317/2004, respectiv Legea nr. 305/2022), secțiile pentru judecători și procurori dețin prerogative în materie disciplinară.

Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, astfel cum dispune art. 134 alin. (2) din Constituție, rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. Conform jurisprudenței Curții Constituționale (a se vedea Decizia nr. 514 din 29 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 10 iulie 2007; Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 20 iulie 2018; Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 26 mai 2020), această dispoziție constituțională nu poate interzice accesul liber la justiție al persoanei judecate de această "instanță" extrajudiciară, fără încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adică la instanțele judecătorești, astfel cum sunt instituite prin art. 126 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia "Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege", și prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, care prevede că instanțele judecătorești sunt "a) Înalta Curte de Casație și Justiție; b) curți de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanțe militare; f) judecătorii".

Prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, Curtea Constituțională a constatat că, în materia răspunderii disciplinare a magistraților, faza jurisdicțională se desfășoară în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit dispozițiilor Legii nr. 317/2004 și celor ale Codului de procedură civilă, asigurându-se respectarea principiului contradictorialității, citarea magistratului, reprezentarea sa, dreptul de a solicita probe în apărare. Împotriva hotărârii de sancționare a secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii există o cale de atac, și anume recursul în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători. Acest "recurs" reprezintă o veritabilă cale de atac devolutivă împotriva hotărârii organului disciplinar (Consiliul Superior al Magistraturii, prin secțiile sale, având rolul unei instanțe de judecată) - cale de atac soluționată de către o instanță judecătorească, anume Înalta Curte de Casație și Justiție, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor și prin verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare (paragrafele 24 și 25).

Se observă faptul că, deși Curtea Constituțională face distincție între instanța de judecată în materie disciplinară pentru judecători și procurori, reprezentată de secția Consiliului Superior al Magistraturii, și instanțele judecătorești de drept comun, aceasta se raportează la garanțiile procesuale și la elemente preluate din procedura civilă în procedura jurisdicțională din fața secției (citarea părților, administrarea probelor, respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare).

Prin urmare, nu se poate reține că secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, când exercită atribuțiile în materie disciplinară, reprezintă doar un organ administrativ-jurisdicțional, de vreme ce, în accepțiunea legii, sunt considerate "instanțe de judecată", iar o serie de instituții procesual civile sunt aplicabile procedurii derulate în fața lor.

Așadar, hotărârea de finalizare a procedurii disciplinare în acest caz nu reprezintă un simplu act de sancționare, emis de organul de conducere ce deține prerogativa disciplinară.

Prin comparație cu procedura disciplinară în alte domenii, căreia i se aplică normele de drept comun din Codul muncii sau din statutele unor categorii socioprofesionale (profesori, medici, avocați, polițiști, militari etc.), cea din această materie prevede mai multe etape, cu specificitatea conferită de domeniul în care acționează, respectiv cercetarea prealabilă, exercitarea unei acțiuni disciplinare și o primă judecată, depășind competențele obișnuite ale unei comisii disciplinare sau ale unui conducător al angajatorului învestit cu prerogativa disciplinară.

Astfel, potrivit dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 317/2004 (Legea nr. 305/2022) și în Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.027/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 802 din 29 noiembrie 2012, cu modificările ulterioare, procedura răspunderii disciplinare a magistraților cuprinde mai multe etape: etapa administrativă cu faza verificărilor prealabile și a cercetării disciplinare, etapa administrativ-juridicțională la secția Consiliului Superior al Magistraturii și etapa judiciară la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În acest sens, în Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, Curtea Constituțională menționează că: "(...) având în vedere regulile aplicabile răspunderii disciplinare, pe de-o parte, a judecătorilor și procurorilor, iar, pe de altă parte, a funcționarilor publici/salariaților, nu poate fi primită comparația invocată de autoarea excepției, între regulile privind acțiunea disciplinară a judecătorilor și procurorilor și celelalte reguli aplicabile altor categorii profesionale. Diferențele specifice între cei doi termeni ai comparației invocate de autoarea excepției - judecători sau procurori, pe de-o parte, și funcționari publici sau salariați, pe de altă parte - sunt date atât de statutul diferit al acestor categorii profesionale, cât și de rolul constituțional al Consiliului Superior al Magistraturii de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor (...)" (paragraful 19); "Curtea a constatat că, în materia răspunderii disciplinare a magistraților, legiuitorul român a adoptat o reglementare similară cu cea a altor țări din Europa, prevăzând - referitor la procedura disciplinară - o fază administrativă, în cadrul căreia cercetarea disciplinară se efectuează de inspectorii din cadrul Serviciului de inspecție judiciară pentru judecători, respectiv din cadrul Serviciului de inspecție judiciară pentru procurori, și o fază jurisdicțională, care se desfășoară în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit dispozițiilor Legii nr. 317/2004 și celor ale Codului de procedură civilă, asigurându-se respectarea principiului contradictorialității, magistratul în cauză fiind citat, putând fi reprezentat de un alt judecător sau procuror ori asistat sau reprezentat de avocat, având dreptul să ia cunoștință de toate actele dosarului și să solicite administrarea de probe în apărare. Împotriva hotărârii de sancționare a secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii există o cale de atac, și anume recursul în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, prevăzut de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 [devenit, după republicare, art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004]" (paragraful 24).

De vreme ce secția Consiliului Superior al Magistraturii se constituie într-o instanță de judecată, iar legea de organizare și funcționare îi permite să își completeze procedura de soluționare a acțiunii disciplinare cu instituții procesual civile, în măsura în care acestea nu sunt incompatibile, nu se poate reține, de plano, o incompatibilitate a acestei proceduri cu cazurile de suspendare facultativă reglementate de art. 413 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, argumentul în sensul că secțiile Consiliului Superior al Magistraturii nu sunt instanțe judiciare nu este suficient, prin el însuși, pentru a demonstra incompatibilitatea dispozițiilor de suspendare facultativă analizate cu procedura disciplinară.

Nu constituie un argument în sensul mai sus menționat nici interpretarea per a contrario rezultată din împrejurarea că dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 [art. 47 alin. (3) din Legea nr. 305/2022] conțin un caz de suspendare a procedurii disciplinare, și anume "atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru aceeași faptă", caz calificat unanim ca fiind o suspendare de drept.

S-a susținut că verdictul de incompatibilitate a acestor dispoziții ar rezulta din analiza raportului normă generală - normă specială, ținându-se cont de faptul că legiuitorul a instituit un singur caz de suspendare de drept, prin derogare de la dreptul comun, norma derogatorie fiind de strictă interpretare și aplicare.

În combaterea acestui raționament este corect argumentul reținut de instanțe potrivit căruia, astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o anumită situație determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri. În sprijinul acestei concluzii sunt și prevederile art. 63 din Legea nr. 24/2000, conform cărora pentru instituirea unei norme derogatorii se va folosi formula "prin derogare de la . . .".

Or, soluția legislativă reglementată în art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 [art. 47 alin. (3) din Legea nr. 305/2022] se referă doar la situația în care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru aceeași faptă, fiind instituit un caz de suspendare de drept a judecății disciplinare, fără a conține vreo sintagmă care să marcheze un caracter derogatoriu sau limitativ al dispoziției. Instituirea acestui caz de suspendare de drept, din rațiuni evidente de ne bis in idem, întrucât vizează aceeași faptă care, raportat la norma socială încălcată, poate primi valențe disciplinare sau penale, nu poate goli de conținut impactul altor cazuri de suspendare, care atrag incidența unor domenii care nu se suprapun.

Codul de procedură civilă nu prevede norme diferite pentru situația anterior menționată, în schimb, prin cazurile reglementate în art. 413 alin. (1) pct. 1 și 2, se referă la alte ipoteze: când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți, respectiv când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel.

Cum în cuprinsul legii speciale nu se regăsesc dispoziții exprese care să interzică suspendarea facultativă și nici nu se poate spune că sunt aplicabile concomitent două dispoziții legale cu privire la aceeași ipoteză, pentru a se putea concluziona în sensul că nu este aplicabilă norma generală privind suspendarea, printr-o atare interpretare nu se încalcă principiul specialia generalibus derogant.

În același timp, procedura soluționării unei acțiuni disciplinare trebuie să fie privită în mod unitar, atât în faza sa administrativ-jurisdicțională, cât și în cea judiciară. Judecata acțiunii disciplinare începe cu data sesizării secției și se finalizează la rămânerea definitivă a hotărârii prin nerecurare sau prin pronunțarea unei decizii de către Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că principiile de soluționare, în măsura în care nu poate fi identificată o incompatibilitate neechivocă ce ține de natura procedurii, ar trebui să fie unitare. Astfel cum s-a subliniat în punctul de vedere formulat de Ministerul Public în prezentul dosar, nu se identifică elemente de specificitate ale fazei administrativ-jurisdicționale care să determine incompatibilitatea aplicării dispozițiilor art. 413 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Nici argumentul care valorizează, în excluderea cazurilor de suspendare facultativă, specificul procedurii disciplinare, care ar avea un caracter special, limitat și urgent pe motiv că prevede termene scurte și imperative și este supusă unui termen special de prescripție a răspunderii disciplinare, nu poate fi reținut, întrucât termenele menționate nu acționează explicit în etapa analizată. Pe de o parte, termenele prevăzute de art. 45 alin. (3) și art. 46 alin. (6) și (7) din Legea nr. 317/2004 (similare cu cele prevăzute în Legea nr. 305/2022) sunt reglementate numai pentru faza cercetării administrative, iar, pe de altă parte, termenul de prescripție special instituit de art. 53 alin. (2) ultima teză din Legea nr. 305/2022 se aplică procedurii răspunderii disciplinare în ansamblul său, incluzând și durata soluționării recursului, fază a procedurii în care aplicabilitatea art. 413 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu a fost contestată.

Analizând în acest sens dispozițiile art. 53 alin. (2) din Legea nr. 305/2022, se observă că acestea dispun, distinct de posibilitatea prevăzută la alin. (1) de suspendare a termenului de 2 ani prevăzut pentru exercitarea acțiunii disciplinare, că "Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor se prescrie în termen de 4 ani de la data săvârșirii abaterii disciplinare. Termenul de prescripție a răspunderii disciplinare se suspendă pe întreaga durată a suspendării judecății acțiunii disciplinare. Răspunderea disciplinară se prescrie oricâte suspendări ar interveni, dacă termenul de 4 ani este depășit cu încă un an".

Riscul tergiversării judecății în scopul împlinirii termenului de prescripție special, prin eventuala folosire abuzivă a instituției suspendării facultative, este paralizat de împrejurarea că instanța de judecată în materie disciplinară care dispune suspendarea are posibilitatea reglementată de art. 413 alin. (3) din Codul de procedură civilă de a repune cauza pe rol, în condițiile legii, pentru a preveni această situație. Referitor la dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea Constituțională a reținut în Decizia nr. 514 din 3 noiembrie 2022 că, "având posibilitatea de a aprecia oportunitatea suspendării cursului judecății, instanța este chemată să cenzureze toate acele cazuri care ar putea constitui pretext pentru tergiversarea judecății. Prin urmare, lăsarea măsurii suspendării la aprecierea judecătorului, atunci când dezlegarea cauzei depinde de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unui alt proces aflat în curs, permite acestuia să își exercite rolul activ, sancționând eventualele tentative de exercitare abuzivă de către părți a drepturilor procesuale, mai eficient decât în situația în care suspendarea ar avea caracter imperativ, astfel încât dispozițiile legale criticate nu aduc atingere principiului unicității, imparțialității și egalității justiției, consacrat de prevederile art. 124 alin. (2) din Constituție" (paragraful 23).

Este adevărat că măsura suspendării are un efect dilatoriu, ducând la prelungirea duratei de soluționare a acțiunii disciplinare, dar această împrejurare nu poate înlătura, prin ea însăși, aplicabilitatea instituției juridice, a cărei rațiune de reglementare, deplin valabilă și în situația dată, este de a conferi preeminență legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești, și nu unei celerități a judecății supuse riscului de nelegalitate și netemeinicie. Corect s-a apreciat de către instanțe, în această opinie, că specificul acțiunii disciplinare și caracterul ei urgent ori dreptul la un proces în termen "optim și previzibil" nu pot fi absolutizate în detrimentul altor principii fundamentale, precum legalitatea și aflarea adevărului.

Valorificarea cazurilor de suspendare facultativă reglementate de art. 413 alin. (1) din Codul de procedură civilă permite instanței disciplinare ca, în scopul facilitării soluționării dosarului, să aprecieze cu privire la necesitatea întreruperii vremelnice a cursului judecății în situațiile în care dezlegarea pricinii atârnă în tot sau în parte de ex