Decizia nr. 22/2025 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 1692/1/2025 — recurs în interesul legii

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispozițiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă raportat la art. 31 alin. (4) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Lia Savonea, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistratasistent Ileana Peligrad, desemnată pentru această cauză în conformitate cu dispozițiile art. 32 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror-șef al Secției judiciare Antonia Eleonora Constantin.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la următoarea problemă de drept: " Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1, art. 3 alin. (1), art. 10 și 27 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, în ceea ce privește timbrarea cererilor formulate în temeiul dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prin care creditorul unei obligații de a face sau a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, solicită stabilirea sumei definitive datorate de către debitor, cu titlul de penalități de întârziere."

Magistratul-asistent învederează că, la dosarul cauzei, s-a depus raportul întocmit.

Președintele completului, doamna judecător Lia Savonea, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public asupra recursului în interesul legii.

Reprezentantul procurorului general a arătat că taxarea la valoare, prin aplicarea integrală a regulilor de taxare prevăzute de art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, fără plafonarea taxei, operează în materia executării silite, cu titlu de excepție, doar în situația indicată de art. 10 alin. (3) din această ordonanță de urgență, cu referire la art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă, atunci când executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, caz în care, în contestația la executare, pot fi invocate și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o altă cale procedurală pentru desființarea lui, inclusiv o acțiune de drept comun.

Așadar, în interpretarea și aplicarea art. 1, art. 3 alin. (1), art. 10 și 27 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, cererea formulată în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prin care creditorul unei obligații de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, solicită fixarea sumei definitive datorate cu titlu de penalități, este supusă taxei judiciare de timbru de 20 de lei, stabilită potrivit art. 27 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, cu excepția situațiilor în care, pentru cererile adresate instanțelor judecătorești, se identifică o cauză de scutire legală de la plata taxei judiciare de timbru.

Președintele completului, doamna judecător Lia Savonea, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare asupra admisibilității recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii

Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: " Art. 514. - Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești." II. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Sesizarea s-a făcut de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, atașându-se documentația constituită în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 " Art. 1. - (1) Acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești, precum și cererile adresate Ministerului Justiției și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute în prezenta ordonanță de urgență. (2) Taxele judiciare de timbru sunt datorate, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, de către toate persoanele fizice și juridice și reprezintă plata serviciilor prestate de către instanțele judecătorești, precum și de către Ministerul Justiției și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești, precum și cererile adresate Ministerului Justiției și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru. (...) Art. 3. - (1) Acțiunile și cererile evaluabile în bani, introduse la instanțele judecătorești, se taxează astfel: a) până la valoarea de 500 lei - 8%, dar nu mai puțin de 20 lei; b) între 501 lei și 5.000 lei - 40 lei + 7% pentru ce depășește 500 lei; c) între 5.001 lei și 25.000 lei - 355 lei + 5% pentru ce depășește 5.000 lei; d) între 25.001 lei și 50.000 lei - 1.355 lei + 3% pentru ce depășește 25.000 lei; e) între 50.001 lei și 250.000 lei - 2.105 lei + 2% pentru ce depășește 50.000 lei; f) peste 250.000 lei - 6.105 lei + 1% pentru ce depășește 250.000 lei. (...) Art. 10. - (1) În materia executării silite, următoarele cereri se taxează astfel: a) cereri pentru încuviințarea executării silite, pentru fiecare titlu executoriu - 20 lei; b) cereri de suspendare a executării silite, inclusiv a executării provizorii - 50 lei. (2) În cazul contestației la executarea silită, taxa se calculează la valoarea bunurilor a căror urmărire se contestă sau la valoarea debitului urmărit, când acest debit este mai mic decât valoarea bunurilor urmărite. Taxa aferentă acestei contestații nu poate depăși suma de 1.000 lei, indiferent de valoarea contestată. În cazul în care obiectul executării silite nu este evaluabil în bani, contestația la executare se taxează cu 100 lei. (3) În cazul în care prin contestația la executare silită se invocă, în condițiile art. 712 alin. (2) din Codul de procedură civilă, și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului, taxa de timbru se stabilește potrivit art. 3 alin. (1). (4) Cererile de întoarcere a executării silite se taxează, în toate cazurile, cu 50 lei, dacă valoarea cererii nu depășește 5.000 lei, și cu 300 lei, pentru cererile a căror valoare depășește 5.000 lei. (...) Art. 27. - Orice alte acțiuni sau cereri neevaluabile în bani, cu excepția celor scutite de plata taxei judiciare de timbru potrivit legii, se taxează cu 20 lei."

Codul de procedură civilă " Art. 906. - (1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități, de către instanța de executare. (2) Când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu. (3) Atunci când obligația are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanță între 0,1% și 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligației. (4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părților. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă. (5) Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestației la executare, dacă debitorul execută obligația prevăzută în titlul executoriu și dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. (6) Încheierea dată în condițiile alin. (4) este executorie. (7) Acordarea de penalități în condițiile alin. (1)-(4) nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condițiile art. 892 sau ale dreptului comun." IV. Orientările jurisprudențiale divergente

Într-o primă orientare se consideră că, în absența unor dispoziții legale exprese, cererile întemeiate pe art. 906 alin. (4) din Codul procedură civilă, prin care creditorul unei obligații de a face sau de a nu face, ce nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, solicită instanței de executare fixarea sumei definitive datorate de către debitor, sunt supuse taxei judiciare de timbru calculate potrivit regulilor prevăzute de art. 3 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, prin raportare la valoarea însumată a penalităților de întârziere.

Această concluzie se justifică raportat la obiectul cererii, care este evaluabil pecuniar, interpretarea privind timbrarea la valoare fiind mai apropiată scopului și rațiunii normei prevăzute de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Deși cererea prevăzută de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă este una în materia executării silite, legiuitorul nu a înțeles să o reglementeze în cadrul art. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, astfel că nu poate fi timbrată conform acestor prevederi legale.

S-a arătat că art. 27 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 nu este aplicabil, întrucât acesta vizează acțiunile și cererile neevaluabile în bani. Or, cererea întemeiată pe art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă este o cerere pecuniară, obiectul acesteia fiind evaluabil în bani.

Astfel, chiar dacă scopul cererii întemeiate pe art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă constă în sancționarea pasivității debitorului, nu trebuie omis că efectul admiterii acestei cereri constă în obligarea debitorului la plata unei sume de bani în favoarea creditorului. Față de acest aspect, acțiunea are un evident caracter patrimonial și nu poate fi încadrată în sfera acțiunilor neevaluabile în bani.

Finalitatea aplicării art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă este aceea de a se obține un nou titlu executoriu, distinct de cel inițial, atât prin prisma obiectului, care constă în plata unei sume de bani, cât și din perspectiva funcției exercitate de titlul executoriu - constrângerea persoanei debitorului la executarea obligațiilor de a face sau a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană.

Unele instanțe care au adoptat această orientare au făcut trimitere la concluziile întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel din 23-24 iunie 2016, care s-a desfășurat la Curtea de Apel Bacău, majoritatea curților de apel reprezentate la acea întâlnire exprimând opinia în sensul că, în absența unor dispoziții legale exprese, în privința cererii întemeiate pe art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, se va aplica taxa la valoare.

În cea de-a doua orientare, majoritară, se consideră că cererile de chemare în judecată formulate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă se timbrează cu o taxă fixă de 20 de lei, având în vedere că, prin cererea formulată, creditorul nu urmărește obținerea unui nou câștig, respectiv valorificarea unei noi pretenții, ci același scop pe care l-a avut în procesul de fond, anume executarea în natură a obligației de a face sau de a nu face, prevăzută în hotărârea judecătorească, ce reprezintă titlu executoriu, și, din această perspectivă, cererea de stabilire a sumei definitive datorate de către debitor cu titlu de penalități de întârziere apare ca un incident în faza executării silite, penalitățile acordate fiind doar mijlocul pus la dispoziția creditorului de a obține, prin sancționarea debitorului, pretenția dedusă judecății în litigiul de fond. În plus, ar fi inoportun să i se solicite creditorului să timbreze la valoarea penalităților a căror sumă solicită să fie fixată, atunci când, pentru litigiul în care a fost obținut titlul executoriu, legiuitorul a prevăzut scutirea de la plata taxei judiciare de timbru.

Fiind o sancțiune aplicabilă debitorului și un incident în faza de executare silită, prin care se obține constrângerea acestuia în vederea respectării dispozițiilor din titlul executoriu de care beneficiază creditorul, în absența unei reglementări exprese în sens contrar, cererea de chemare în judecată este supusă taxei judiciare de timbru prevăzute de art. 27 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013.

Totodată, s-a arătat că, în materia executării silite, opțiunea legiuitorului a fost aceea de a stabili fie taxe judiciare de timbru fixe (pentru cererea de încuviințare a executării silite, pentru cererile de suspendare a executării silite, pentru cererea de întoarcere a executării silite), fie a unei taxe raportate la valoarea bunurilor a căror urmărire se contestă sau a debitului urmărit, însă plafonat la suma de 1.000 lei (în materia contestației la executare).

Această opțiune a legiuitorului pentru o taxare mai redusă a cererilor formulate în cea de-a doua fază a procesului civil (executarea silită) are în vedere premisa că, odată obținut titlul executoriu, o parte din sarcina ducerii la îndeplinire efectivă a obligației revine statului, care trebuie să creeze mecanisme suficiente și neîmpovărătoare pentru creditor, ce urmărește să își realizeze efectiv dreptul, dar și pentru debitor, care poate dovedi eventuala nelegalitate a executării silite.

Întrucât executarea silită este cea de-a doua fază a procesului civil, având în vedere și regulile de taxare prevăzute de lege pentru cererile aferente acesteia, nu este în spiritul legii interpretarea în sensul că se timbrează la valoare cererea formulată în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prin care creditorul solicită instanței de executare fixarea sumei definitive datorate de către debitor cu titlu de penalități, în scopul constrângerii debitorului la executarea obligației stabilite prin titlul executoriu.

A fost identificată și a treia orientare de jurisprudență, izolată, în care s-a considerat că cererile întemeiate pe art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru, atunci când, pentru cererea formulată în litigiul în care a fost obținut titlul executoriu care conține o obligație de a face sau de a nu face, ce nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, a operat o scutire legală obiectivă de la plata taxei judiciare de timbru [de exemplu: scutirea legală prevăzută de art. 42 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, potrivit căruia "Cererile sau acțiunile în justiție, cererile accesorii și incidentale, precum și intabularea titlurilor de proprietate rezultate din aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare și a prezentei legi sunt scutite de taxa de timbru (...) "; scutirea legală obiectivă prevăzută de art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, modificată și completată, potrivit căruia "Cererile sau acțiunile în justiție, precum și transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea prevederilor prezentei legi și de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru"]. V. Opinia titularului sesizării

Cu privire la admisibilitatea recursului în interesul legii, Ministerul Public a apreciat că analiza hotărârilor judecătorești definitive anexate relevă existența unei practici neunitare, reflectată într-un număr consistent de hotărâri contradictorii, provenind din circumscripțiile tuturor curților de apel, ceea ce denotă o problemă de drept reală, de interes, soluționată diferit la nivelul instanțelor judecătorești, care necesită dezlegare din partea instanței supreme.

Practica neunitară a instanțelor judecătorești, exemplificată prin hotărârile judecătorești diferite, se circumscrie problemei de drept sesizate, întrucât în cuprinsul hotărârilor judecătorești definitive este identificată dispoziția legală interpretată și aplicată, în sensul că, în cazul încheierilor prin care au fost soluționate cererile de reexaminare formulate în temeiul dispozițiilor art. 39 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, încheierile definitive cuprind și raționamentul instanțelor în sensul orientărilor pe care le concretizează, iar în alte situații, în cuprinsul hotărârilor judecătorești prin care a fost soluționată cererea formulată în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, este menționat cuantumul taxei judiciare de timbru achitate anticipat de către creditor.

Pe fondul cauzei, titularul sesizării a arătat că aspectele ce privesc taxele judiciare de timbru datorate pentru cererile adresate instanțelor de judecată în faza executării silite sunt reglementate în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2013, într-un singur text, art. 10, din a cărui redactare a fost omisă ipoteza cererilor prevăzute de art. 906 alin. (1)-(4) din Codul de procedură civilă.

Pentru situațiile nereglementate în mod expres se remarcă imposibilitatea aplicării prin analogie a normelor de taxare cuprinse în art. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, întrucât cererile prin care se urmărește executarea silită directă a obligațiilor de a face sau de a nu face și care presupun faptul personal al debitorului nu pot fi asimilate niciuneia dintre cererile enumerate în diferitele alineate ale acestui articol.

Întrucât enumerarea conținută în art. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 nu este exhaustivă, neepuizând totalitatea cererilor care pot fi adresate instanțelor de executare, se impune interpretarea sistematică și teleologică a dispozițiilor cuprinse în acest act normativ.

Din interpretarea sistematică a art. 1, 2, 3 și 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 rezultă că regula generală în privința acțiunilor și cererilor adresate instanțelor judecătorești este timbrarea acestora, iar excepția o constituie scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, în cazurile anume prevăzute de lege, în considerarea fie a naturii specifice a drepturilor și intereselor legitime, pentru a căror realizare este necesară sesizarea instanțelor judecătorești, fie a situației/calităților speciale ale unor categorii de persoane care apelează la justiție, ca serviciu public.

Cuantumul taxelor judiciare de timbru diferă după cum acțiunile și cererile au sau nu au caracter patrimonial, respectiv în funcție de natura acțiunilor sau cererilor, regulile de taxare fiind indicate în cuprinsul art. 3-27 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013.

Pentru materia executării silite, opțiunea legiuitorului exprimată în cuprinsul art. 10 din această ordonanță de urgență a fost în sensul că, exceptând situațiile în care este incidentă o cauză de scutire legală obiectivă ori subiectivă, cererile adresate instanțelor judecătorești în cea de-a doua fază a procesului civil trebuie să fie taxate, ca regulă, fie cu o taxă fixă, fie cu o taxă variabilă în raport cu valoarea cererii, însă plafonată.

Taxarea la valoare, prin aplicarea integrală a regulilor de taxare prevăzute în art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, fără plafonarea taxei, operează în materia executării silite, cu titlu de excepție, doar în situația indicată de art. 10 alin. (3) din această ordonanță de urgență, cu referire la art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă, atunci când executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, caz în care, în contestația la executare, pot fi invocate și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o altă cale procedurală pentru desființarea lui, inclusiv o acțiune de drept comun.

În lumina celor prezentate s-a considerat că, în interpretarea și aplicarea art. 1, art. 3 alin. (1), art. 10 și 27 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, cererea formulată în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prin care creditorul unei obligații de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, solicită fixarea sumei definitive datorate cu titlu de penalități, este supusă taxei judiciare de timbru de 20 de lei, stabilită potrivit art. 27 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, cu excepția situațiilor în care, pentru cererile adresate instanțelor judecătorești, se identifică o cauză de scutire legală de la plata taxei judiciare de timbru. VI. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

La nivelul instanței supreme, în considerentele Deciziei nr. 32 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 10 decembrie 2008, s-a arătat că, în vederea determinării competenței materiale de soluționare în primă instanță și în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare, și s-a reținut, în esență, că: "Clasificarea pe care Legea nr. 146/1997 o face în acțiuni neevaluabile și evaluabile în bani are la bază rațiuni fiscale și nu are nimic comun cu natura patrimonială sau nepatrimonială a dreptului dedus judecății și deci cu caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al proceselor și cererilor în materie civilă și comercială la care se referă art. 2 din Codul de procedură civilă pentru delimitarea competenței materiale în primă instanță. Așadar, pentru stabilirea taxei judiciare de timbru urmează a fi avute în vedere dispozițiile și categoriile de acțiuni folosite de legea specială, în timp ce pentru determinarea competenței materiale după valoare și, implicit, a căilor de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în cauzele civile și comerciale se va avea în vedere natura dreptului care fundamentează acțiunea, particularizând-o și transferându-i din caracterele sale".

De asemenea, sunt relevante considerentele Deciziei nr. XX din 12 decembrie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 13 martie 2006, potrivit cărora cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă și în condițiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 580 3 din Codul de procedură civilă de la 1865; hotărârea prin care s-au acordat daune cominatorii este susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, în limita daunelor-interese dovedite, precum și următoarele decizii: - nr. 16 din 6 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017, prin care, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalități - paragrafele 45-58, 60-61, 71-73 și 75; - nr. 59 din 9 decembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 29 ianuarie 2020, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "În situația în care prima instanță a respins cererea de fixare a unei sume definitive ce i se datorează creditorului cu titlu de penalități, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, hotărârea primei instanțe este susceptibilă de a fi atacată cu o cale de atac, respectiv apel?" - paragraful 38; - nr. 30 din 24 aprilie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 418 din 16 mai 2023, prin care, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că, în măsura în care debitorul a executat obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, chiar și pe parcursul soluționării cererii întemeiate pe dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, creditorul nu mai poate obține stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate - paragrafele 99, 100, 102, 105-111, 113-117, 119, 123 și 127; - nr. 37 din 15 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 660 din 19 iulie 2023, prin care, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că este posibilă fixarea sumei definitive ce i se datorează creditorului, cu titlu de penalități, pentru un interval de timp mai mare de 3 luni, dar compus numai din termene de câte 3 luni - paragrafele 73-78; - nr. 2 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 4 martie 2020, prin care, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 raportat la art. 35 alin. (2), art. 9 și art. 34 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că nu sunt supuse taxei judiciare de timbru căile de atac atunci când acestea vizează soluțiile pronunțate de instanțele anterioare asupra cererii accesorii formulate în proces de părți, de acordare a cheltuielilor de judecată - paragraful 44; - nr. 25 din 26 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 12 ianuarie 2021, prin care, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 55 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, în cazul proceselor începute sub imperiul Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, tuturor cererilor formulate în cadrul acestora, cereri accesorii, incidentale și incidente procedurale, precum și căilor de atac, ordinare și extraordinare, le sunt aplicabile, în ceea ce privește taxa judiciară de timbru, dispozițiile acestei legi, iar nu cele ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2013 - paragrafele 89, 95, 96, 99-101 și 104; - nr. 2 din 28 februarie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 284 din 2 aprilie 2024, prin care, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, coroborate cu art. 32 și 33 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, raportat la art. 197, art. 470 alin. (2) și (3), respectiv art. 486 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că, în cazul cererilor de chemare în judecată și al căilor de atac introduse sau declarate de către debitor anterior deschiderii procedurii de insolvență, supuse taxei judiciare de timbru, potrivit legii, însușirea cererii de chemare în judecată sau a căii de atac de către practicianul în insolvență desemnat în procedura ulterior declanșată nu atrage scutirea de la plata taxei judiciare de timbru - paragrafele 71-73 și 95. VII. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 624 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 176 din 5 martie 2019, Curtea Constituțională a subliniat că soluția legislativă cuprinsă în art. 906 din Codul de procedură civilă este constituțională, întrucât penalitățile stabilite de instanță nu au natura unor despăgubiri, ci constituie un mijloc de constrângere juridică indirectă menit să determine debitorul să execute obligația prevăzută în titlul executoriu. Totodată, a reliefat că, prin aplicarea acestor penalități, se urmăresc evitarea tergiversării nejustificate a executării și asigurarea celerității procedurii, finalitatea lor fiind aceea de a garanta executarea în natură a obligațiilor de a face sau a nu face, fără a se confunda cu daunele-interese compensatorii sau moratorii și fără a fi condiționat de existența unui prejudiciu. VIII. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnați, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1, art. 3 alin. (1), art. 10 și 27 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, cererile adresate instanțelor judecătorești, în faza executării silite, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prin care creditorul obligației de a face sau a nu face, ce nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, solicită stabilirea sumei pe care debitorul acestei obligații o datorează cu titlul de penalități, sunt supuse taxei judiciare de timbru de 20 de lei, prevăzută de art. 27 din ordonanța de urgență amintită, cu excepția situațiilor în care, în temeiul unei dispoziții legale exprese, este incidentă o cauză de scutire legală obiectivă sau, după caz, subiectivă de la plata taxelor judiciare de timbru. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție Admisibilitatea recursului în interesul legii

Prioritar unei analize de fond a problemei de drept supuse dezbaterii, se impune verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în raport cu prevederile art. 514, coroborate cu cele ale art. 515 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă: "Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorire să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești."

Procedând la verificarea legalității învestirii, în acord cu prevederile sus-amintite, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal învestită de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei decizii în interesul legii, acesta făcând parte din categoria subiecților ce pot promova recurs în interesul legii.

Conform prevederilor art. 515 din Codul de procedură civilă: "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii."

Textele legale menționate anterior determină aria restrictivă a examinării pe care o efectuează Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii și stabilesc mecanismul, scopul și condițiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ: (i) sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; (ii) această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești; (iii) dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive; (iv) hotărârile judecătorești să fie anexate sesizării.

În atare context, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată în vederea soluționării prezentului recurs în interesul legii, reieșind din cuprinsul sesizării că problema de drept are în vedere interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1, art. 3 alin. (1), art. 10 și 27 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, în ceea ce privește timbrarea cererilor formulate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prin care creditorul unei obligații de a face sau a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, solicită stabilirea sumei definitive datorate de către debitor, cu titlul de penalități de întârziere.

Din înscrisurile anexate memoriului înaintat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție rezultă că se identifică practică neunitară la nivelul instanțelor judecătorești; în acest sens, din hotărârile judecătorești definitive atașate sesizării și pronunțate de judecătorii și tribunale se conturează două orientări divergente întemeiate pe interpretarea și aplicarea acelorași prevederi legale, ceea ce justifică necesitatea pronunțării unei decizii care să asigure unificarea jurisprudenței.

Așadar, recursul în interesul legii îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă. Analiza problemei de drept ce face obiectul recursului în interesul legii

Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1, art. 3 alin. (1), art. 10 și 27 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, în ceea ce privește timbrarea cererilor formulate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prin care creditorul unei obligații de a face sau a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, solicită stabilirea sumei definitive datorate de către debitor, cu titlul de penalități de întârziere, au generat practică neunitară la nivelul instanțelor judecătorești ce au fost sesizate ca instanțe de executare cu acest tip de cauze de către creditorii anterior menționați, considerându-se că acțiunile formulate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă fie se timbrează potrivit regulilor prevăzute de art. 3 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, prin raportare la valoarea însumată a penalităților de întârziere, fie se timbrează cu o taxă judiciară fixă de 20 de lei, potrivit prevederilor art. 27 din aceeași ordonanță de urgență a Guvernului.

A fost identificată și o a treia orientare jurisprudențială, izolată, în care s-a considerat că acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru, atunci când, pentru cererea formulată în litigiul în care a fost obținut titlul executoriu care conține o obligație de a face sau a nu face, ce nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, a operat o scutire legală obiectivă de la plata taxei judiciare de timbru (spre exemplu, scutirea legală prevăzută de art. 42 din Legea nr. 1/2000, potrivit căruia: "Cererile sau acțiunile în justiție, cererile accesorii și incidentale, precum și intabularea titlurilor de proprietate rezultate din aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare și a prezentei legi sunt scutite de taxa de timbru și de timbrul judiciar.").

Controversa decurge din împrejurarea că, deși cererea prevăzută de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă este o cerere în materia executării silite, legiuitorul nu a înțeles să o reglementeze în cadrul art. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, referitor la modalitatea de timbrare a cererilor în materia executării silite, din care reiese că taxele respectivelor cereri nu pot depăși anumite sume fixe, al căror cuantum poate ajunge până la 1.000 de lei, precum și din faptul că cererea în discuție este o cerere pecuniară, cu obiect evaluabil în bani, așa încât s-a considerat că nu îi sunt aplicabile nici prevederile art. 27 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, întrucât acestea vizează acțiunile și cererile neevaluabile în bani.

În atare situație, interpretarea corectă, care să stea la baza unei practici unitare, trebuie realizată ținându-se seama, deopotrivă, de natura juridică a penalităților reglementate de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, precum și de finalitatea reglementării conținute în aceste dispoziții legale, constând în determinarea debitorului rău-platnic de a executa obligația la care este ținut în temeiul unui titlu executoriu și pe care numai el o poate executa.

Prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, cu modificările și completările ulterioare, s-a introdus ca o noutate absolută în legislație, reglementarea unui nou mecanism pentru executarea obligațiilor de a face sau a nu face, care nu pot fi aduse la îndeplinire prin alte persoane. Așa fiind, prin art. 905 din Codul de procedură civilă (devenit art. 906 după republicarea codului în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015) s-a prevăzut posibilitatea obligării debitorului la penalități de întârziere, ce vor fi încasate de către creditor, acestea reprezentând un mijloc indirect de constrângere a debitorului de a-și îndeplini obligațiile prevăzute în titlul executoriu. S-a consacrat astfel, spre deosebire de vechea reglementare, dreptul creditorului de a folosi orice mijloc legal pentru a-l determina pe debitor să execute el însuși obligația în natură. Așa fiind, natura juridică a penalităților este aceea de mijloc de constrângere indirectă pentru asigurarea executării în natură a obligațiilor, acestea putându-se acorda independent de existența unui prejudiciu.

Aceste aspecte au fost reținute prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017.

De asemenea, prin aceeași decizie, instanța supremă a precizat că penalitățile prevăzute de Codul de procedură civilă sunt asemănătoare cu amenzile cominatorii prin caracterul lor de sancțiune patrimonială, "pedeapsă civilă" aplicabilă pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligației de către debitor.

Pe de altă parte, principiul executării în natură reglementat de art. 1.516 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia "creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației", este aplicabil și obligațiilor de a face sau a nu face, care nu pot fi îndeplinite prin alte persoane.

Totodată, având în vedere că, potrivit art. 1.527 alin. (1) din Codul civil, "creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă", prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare, a fost reglementat, în cadrul procedurii de executare silită, un nou mecanism pentru executarea obligațiilor de a face sau a nu face, care nu pot fi aduse la îndeplinire prin alte persoane, interzicându-se în mod expres posibilitatea acordării daunelor cominatorii pentru neexecutarea acestor obligații (art. 907 din Codul de procedură civilă).

Așadar, menirea reglementării mecanismului de aplicare a penalităților prin art. 906 din Codul de procedură civilă este aceea ca, și în cazul obligațiilor de a face sau a nu face, care nu pot fi executate în natura lor specifică, în lipsa acordului debitorului, creditorul să poată totuși "forța" executarea directă, prin recurgerea la aceste "daune punitive" 1 . 1 Marian Nicolae, Drept civil, Teoria generală, vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Editura Solomon, București, 2018, pagina 196.

Acestea au fost reținute prin Decizia nr. 37 din 15 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 660 din 19 iulie 2023, în considerentele căreia s-a mai reținut și că procedura aplicării de penalități (potrivit art. 906 din Codul de procedură civilă) este reglementată în două etape. O primă etapă, conform art. 906 alin. (1) - (3) din Codul de procedură civilă, presupune stabilirea de către instanța de executare, la cererea creditorului, a cuantumului penalității, pe zi de întârziere, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților, dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația sa. În a doua etapă, potrivit art. 906 alin. (4) și (6) din Codul de procedură civilă, dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, tot la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere executorie dată cu citarea părților, creditorul putând solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația.

Penalitatea stabilită de instanță, pe zi de întârziere, chiar dacă are un caracter provizoriu, nefiind certă, lichidă și nici exigibilă, constituie un mijloc de constrângere pentru debitor, prin amenințarea pe care o prezintă pentru acesta în sensul de a se vedea expus, în măsura în care nu va executa obligația principală stabilită în sarcina sa, riscului de a achita o sumă de bani, independent de daunele-interese compensatorii sau moratorii la care ar putea fi obligat, în condițiile dreptului comun.

Prin urmare, chiar dacă, spre deosebire de amenda cominatorie prevăzută de art. 580 3 din Codul de procedură civilă (1865), în concepția noului Cod de procedură civilă (2010) penalitățile se cuvin creditorului, acestea nu îndeplinesc nicidecum o funcție reparatorie, ci își mențin rolul cominatoriu și, după caz, punitiv, ele nefiind, în niciun caz, acordate cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligației sau pentru executarea sa cu întârziere. Pentru acordarea daunelor-interese moratorii sau, după caz, a daunelor-interese compensatorii, creditorul are la dispoziție, separat, acțiunea în răspundere civilă delictuală sau poate recurge la procedura prevăzută de art. 892 din Codul de procedură civilă.

Așa fiind, în acord cu punctul de vedere exprimat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, văzând și Decizia nr. 22 din 30 ianuarie 2024 a Curții Constituționale, trebuie amintit că cererea prin care creditorul solicită instanței de executare fixarea sumei datorate de către debitor cu titlu de penalități este integrată procedurii de executare silită, reprezentând o procedură accesorie procedurii executării silite, neavând caracter autonom față de această procedură, în care, în mod firesc, este integrată.

De aceea, despre cererea prevăzută de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu s-ar putea susține că declanșează un proces distinct în care judecătorul ar fi chemat să soluționeze pe fond pretențiile părților și nici nu s-ar putea considera că cererea de lichidare a penalităților ar avea ca scop principal procurarea unui avantaj patrimonial creditorului, suplimentar celui rezultat din titlul executoriu.

În jurisprudența instanței de contencios constituțional s-a arătat că finalitatea reglementării conținute în dispozițiile art. 906 din Codul de procedură civilă constă în determinarea debitorului rău-platnic de a executa o obligație la care este ținut în temeiul unui titlu executoriu, pe care numai el o poate executa. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmărește contracararea manoperelor abuzive, tinzând la tergiversarea îndeplinirii obligațiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerității, ca exigență imperativă a executării silite.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 22 din 30 ianuarie 2024, paragraful 27, a reținut și că cererea de aplicare de penalități reprezintă o procedură accesorie procedurii executării silite pornite în vederea realizării obligației stabilite prin hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu și care nu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Neavând un caracter autonom în raport cu procedura executării silite, cererea de aplicare de penalități nu poate fi soluționată decât în cadrul acesteia. Ca atare, soluționarea acestei cereri nu poate forma obiectul unui proces distinct.

De asemenea, prin Decizia nr. 30 din 24 aprilie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că, în măsura în care debitorul a executat obligația de a face sau a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, chiar și pe parcursul soluționării cererii întemeiate pe dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, creditorul nu mai poate obține stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate.

În lumina celor prezentate anterior, cu privire la natura juridică a penalităților reglementate de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă și la finalitatea reglementării conținute în aceste dispoziții legale, se poate concluziona sub aspectul taxelor judiciare de timbru datorate pentru cererile de lichidare a penalităților, adresate de creditori instanțelor de executare în faza executării silite.

Astfel, cât timp penalitățile nu au un caracter reparator, nu au drept scop acoperirea prejudiciului suferit de creditor, ci constituie un mijloc juridic de constrân