Decizia nr. 22/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1692/1/2025

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă raportat la art. 31 alin. (4) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Lia Savonea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Ileana Peligrad, desemnată pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Secţiei judiciare Antonia Eleonora Constantin.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la următoarea problemă de drept: ” Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1, art. 3 alin. (1), art. 10 şi 27 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, în ceea ce priveşte timbrarea cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prin care creditorul unei obligaţii de a face sau a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, solicită stabilirea sumei definitive datorate de către debitor, cu titlul de penalităţi de întârziere.”

Magistratul-asistent învederează că, la dosarul cauzei, s-a depus raportul întocmit.

Preşedintele completului, doamna judecător Lia Savonea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public asupra recursului în interesul legii.

Reprezentantul procurorului general a arătat că taxarea la valoare, prin aplicarea integrală a regulilor de taxare prevăzute de art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, fără plafonarea taxei, operează în materia executării silite, cu titlu de excepţie, doar în situaţia indicată de art. 10 alin. (3) din această ordonanţă de urgenţă, cu referire la art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă, atunci când executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, caz în care, în contestaţia la executare, pot fi invocate şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o altă cale procedurală pentru desfiinţarea lui, inclusiv o acţiune de drept comun.

Aşadar, în interpretarea şi aplicarea art. 1, art. 3 alin. (1), art. 10 şi 27 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cererea formulată în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prin care creditorul unei obligaţii de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, solicită fixarea sumei definitive datorate cu titlu de penalităţi, este supusă taxei judiciare de timbru de 20 de lei, stabilită potrivit art. 27 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu excepţia situaţiilor în care, pentru cererile adresate instanţelor judecătoreşti, se identifică o cauză de scutire legală de la plata taxei judiciare de timbru.

Preşedintele completului, doamna judecător Lia Savonea, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra admisibilităţii recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii

Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: ” Art. 514. – Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.” II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Sesizarea s-a făcut de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ataşându-se documentaţia constituită în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 ” Art. 1. – (1) Acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti, precum şi cererile adresate Ministerului Justiţiei şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă. (2) Taxele judiciare de timbru sunt datorate, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, de către toate persoanele fizice şi juridice şi reprezintă plata serviciilor prestate de către instanţele judecătoreşti, precum şi de către Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti, precum şi cererile adresate Ministerului Justiţiei şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru. (…) Art. 3. – (1) Acţiunile şi cererile evaluabile în bani, introduse la instanţele judecătoreşti, se taxează astfel: a) până la valoarea de 500 lei – 8%, dar nu mai puţin de 20 lei; b) între 501 lei şi 5.000 lei – 40 lei + 7% pentru ce depăşeşte 500 lei; c) între 5.001 lei şi 25.000 lei – 355 lei + 5% pentru ce depăşeşte 5.000 lei; d) între 25.001 lei şi 50.000 lei – 1.355 lei + 3% pentru ce depăşeşte 25.000 lei; e) între 50.001 lei şi 250.000 lei – 2.105 lei + 2% pentru ce depăşeşte 50.000 lei; f) peste 250.000 lei – 6.105 lei + 1% pentru ce depăşeşte 250.000 lei. (…) Art. 10. – (1) În materia executării silite, următoarele cereri se taxează astfel: a) cereri pentru încuviinţarea executării silite, pentru fiecare titlu executoriu – 20 lei; b) cereri de suspendare a executării silite, inclusiv a executării provizorii – 50 lei. (2) În cazul contestaţiei la executarea silită, taxa se calculează la valoarea bunurilor a căror urmărire se contestă sau la valoarea debitului urmărit, când acest debit este mai mic decât valoarea bunurilor urmărite. Taxa aferentă acestei contestaţii nu poate depăşi suma de 1.000 lei, indiferent de valoarea contestată. În cazul în care obiectul executării silite nu este evaluabil în bani, contestaţia la executare se taxează cu 100 lei. (3) În cazul în care prin contestaţia la executare silită se invocă, în condiţiile art. 712 alin. (2) din Codul de procedură civilă, şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului, taxa de timbru se stabileşte potrivit art. 3 alin. (1). (4) Cererile de întoarcere a executării silite se taxează, în toate cazurile, cu 50 lei, dacă valoarea cererii nu depăşeşte 5.000 lei, şi cu 300 lei, pentru cererile a căror valoare depăşeşte 5.000 lei. (…) Art. 27. – Orice alte acţiuni sau cereri neevaluabile în bani, cu excepţia celor scutite de plata taxei judiciare de timbru potrivit legii, se taxează cu 20 lei.”

Codul de procedură civilă ” Art. 906. – (1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare. (2) Când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. (3) Atunci când obligaţia are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanţă între 0,1% şi 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligaţiei. (4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părţilor. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă. (5) Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestaţiei la executare, dacă debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. (6) Încheierea dată în condiţiile alin. (4) este executorie. (7) Acordarea de penalităţi în condiţiile alin. (1)-(4) nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condiţiile art. 892 sau ale dreptului comun.” IV. Orientările jurisprudenţiale divergente

Într-o primă orientare se consideră că, în absenţa unor dispoziţii legale exprese, cererile întemeiate pe art. 906 alin. (4) din Codul procedură civilă, prin care creditorul unei obligaţii de a face sau de a nu face, ce nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, solicită instanţei de executare fixarea sumei definitive datorate de către debitor, sunt supuse taxei judiciare de timbru calculate potrivit regulilor prevăzute de art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, prin raportare la valoarea însumată a penalităţilor de întârziere.

Această concluzie se justifică raportat la obiectul cererii, care este evaluabil pecuniar, interpretarea privind timbrarea la valoare fiind mai apropiată scopului şi raţiunii normei prevăzute de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Deşi cererea prevăzută de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă este una în materia executării silite, legiuitorul nu a înţeles să o reglementeze în cadrul art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, astfel că nu poate fi timbrată conform acestor prevederi legale.

S-a arătat că art. 27 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 nu este aplicabil, întrucât acesta vizează acţiunile şi cererile neevaluabile în bani. Or, cererea întemeiată pe art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă este o cerere pecuniară, obiectul acesteia fiind evaluabil în bani.

Astfel, chiar dacă scopul cererii întemeiate pe art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă constă în sancţionarea pasivităţii debitorului, nu trebuie omis că efectul admiterii acestei cereri constă în obligarea debitorului la plata unei sume de bani în favoarea creditorului. Faţă de acest aspect, acţiunea are un evident caracter patrimonial şi nu poate fi încadrată în sfera acţiunilor neevaluabile în bani.

Finalitatea aplicării art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă este aceea de a se obţine un nou titlu executoriu, distinct de cel iniţial, atât prin prisma obiectului, care constă în plata unei sume de bani, cât şi din perspectiva funcţiei exercitate de titlul executoriu – constrângerea persoanei debitorului la executarea obligaţiilor de a face sau a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană.

Unele instanţe care au adoptat această orientare au făcut trimitere la concluziile întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel din 23-24 iunie 2016, care s-a desfăşurat la Curtea de Apel Bacău, majoritatea curţilor de apel reprezentate la acea întâlnire exprimând opinia în sensul că, în absenţa unor dispoziţii legale exprese, în privinţa cererii întemeiate pe art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, se va aplica taxa la valoare.

În cea de-a doua orientare, majoritară, se consideră că cererile de chemare în judecată formulate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă se timbrează cu o taxă fixă de 20 de lei, având în vedere că, prin cererea formulată, creditorul nu urmăreşte obţinerea unui nou câştig, respectiv valorificarea unei noi pretenţii, ci acelaşi scop pe care l-a avut în procesul de fond, anume executarea în natură a obligaţiei de a face sau de a nu face, prevăzută în hotărârea judecătorească, ce reprezintă titlu executoriu, şi, din această perspectivă, cererea de stabilire a sumei definitive datorate de către debitor cu titlu de penalităţi de întârziere apare ca un incident în faza executării silite, penalităţile acordate fiind doar mijlocul pus la dispoziţia creditorului de a obţine, prin sancţionarea debitorului, pretenţia dedusă judecăţii în litigiul de fond. În plus, ar fi inoportun să i se solicite creditorului să timbreze la valoarea penalităţilor a căror sumă solicită să fie fixată, atunci când, pentru litigiul în care a fost obţinut titlul executoriu, legiuitorul a prevăzut scutirea de la plata taxei judiciare de timbru.

Fiind o sancţiune aplicabilă debitorului şi un incident în faza de executare silită, prin care se obţine constrângerea acestuia în vederea respectării dispoziţiilor din titlul executoriu de care beneficiază creditorul, în absenţa unei reglementări exprese în sens contrar, cererea de chemare în judecată este supusă taxei judiciare de timbru prevăzute de art. 27 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013.

Totodată, s-a arătat că, în materia executării silite, opţiunea legiuitorului a fost aceea de a stabili fie taxe judiciare de timbru fixe (pentru cererea de încuviinţare a executării silite, pentru cererile de suspendare a executării silite, pentru cererea de întoarcere a executării silite), fie a unei taxe raportate la valoarea bunurilor a căror urmărire se contestă sau a debitului urmărit, însă plafonat la suma de 1.000 lei (în materia contestaţiei la executare).

Această opţiune a legiuitorului pentru o taxare mai redusă a cererilor formulate în cea de-a doua fază a procesului civil (executarea silită) are în vedere premisa că, odată obţinut titlul executoriu, o parte din sarcina ducerii la îndeplinire efectivă a obligaţiei revine statului, care trebuie să creeze mecanisme suficiente şi neîmpovărătoare pentru creditor, ce urmăreşte să îşi realizeze efectiv dreptul, dar şi pentru debitor, care poate dovedi eventuala nelegalitate a executării silite.

Întrucât executarea silită este cea de-a doua fază a procesului civil, având în vedere şi regulile de taxare prevăzute de lege pentru cererile aferente acesteia, nu este în spiritul legii interpretarea în sensul că se timbrează la valoare cererea formulată în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prin care creditorul solicită instanţei de executare fixarea sumei definitive datorate de către debitor cu titlu de penalităţi, în scopul constrângerii debitorului la executarea obligaţiei stabilite prin titlul executoriu.

A fost identificată şi a treia orientare de jurisprudenţă, izolată, în care s-a considerat că cererile întemeiate pe art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru, atunci când, pentru cererea formulată în litigiul în care a fost obţinut titlul executoriu care conţine o obligaţie de a face sau de a nu face, ce nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, a operat o scutire legală obiectivă de la plata taxei judiciare de timbru [de exemplu: scutirea legală prevăzută de art. 42 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, potrivit căruia „Cererile sau acţiunile în justiţie, cererile accesorii şi incidentale, precum şi intabularea titlurilor de proprietate rezultate din aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi a prezentei legi sunt scutite de taxa de timbru (…) „; scutirea legală obiectivă prevăzută de art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, modificată şi completată, potrivit căruia „Cererile sau acţiunile în justiţie, precum şi transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea prevederilor prezentei legi şi de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru”]. V. Opinia titularului sesizării

Cu privire la admisibilitatea recursului în interesul legii, Ministerul Public a apreciat că analiza hotărârilor judecătoreşti definitive anexate relevă existenţa unei practici neunitare, reflectată într-un număr consistent de hotărâri contradictorii, provenind din circumscripţiile tuturor curţilor de apel, ceea ce denotă o problemă de drept reală, de interes, soluţionată diferit la nivelul instanţelor judecătoreşti, care necesită dezlegare din partea instanţei supreme.

Practica neunitară a instanţelor judecătoreşti, exemplificată prin hotărârile judecătoreşti diferite, se circumscrie problemei de drept sesizate, întrucât în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti definitive este identificată dispoziţia legală interpretată şi aplicată, în sensul că, în cazul încheierilor prin care au fost soluţionate cererile de reexaminare formulate în temeiul dispoziţiilor art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, încheierile definitive cuprind şi raţionamentul instanţelor în sensul orientărilor pe care le concretizează, iar în alte situaţii, în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti prin care a fost soluţionată cererea formulată în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, este menţionat cuantumul taxei judiciare de timbru achitate anticipat de către creditor.

Pe fondul cauzei, titularul sesizării a arătat că aspectele ce privesc taxele judiciare de timbru datorate pentru cererile adresate instanţelor de judecată în faza executării silite sunt reglementate în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, într-un singur text, art. 10, din a cărui redactare a fost omisă ipoteza cererilor prevăzute de art. 906 alin. (1)-(4) din Codul de procedură civilă.

Pentru situaţiile nereglementate în mod expres se remarcă imposibilitatea aplicării prin analogie a normelor de taxare cuprinse în art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, întrucât cererile prin care se urmăreşte executarea silită directă a obligaţiilor de a face sau de a nu face şi care presupun faptul personal al debitorului nu pot fi asimilate niciuneia dintre cererile enumerate în diferitele alineate ale acestui articol.

Întrucât enumerarea conţinută în art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 nu este exhaustivă, neepuizând totalitatea cererilor care pot fi adresate instanţelor de executare, se impune interpretarea sistematică şi teleologică a dispoziţiilor cuprinse în acest act normativ.

Din interpretarea sistematică a art. 1, 2, 3 şi 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 rezultă că regula generală în privinţa acţiunilor şi cererilor adresate instanţelor judecătoreşti este timbrarea acestora, iar excepţia o constituie scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, în cazurile anume prevăzute de lege, în considerarea fie a naturii specifice a drepturilor şi intereselor legitime, pentru a căror realizare este necesară sesizarea instanţelor judecătoreşti, fie a situaţiei/calităţilor speciale ale unor categorii de persoane care apelează la justiţie, ca serviciu public.

Cuantumul taxelor judiciare de timbru diferă după cum acţiunile şi cererile au sau nu au caracter patrimonial, respectiv în funcţie de natura acţiunilor sau cererilor, regulile de taxare fiind indicate în cuprinsul art. 3-27 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013.

Pentru materia executării silite, opţiunea legiuitorului exprimată în cuprinsul art. 10 din această ordonanţă de urgenţă a fost în sensul că, exceptând situaţiile în care este incidentă o cauză de scutire legală obiectivă ori subiectivă, cererile adresate instanţelor judecătoreşti în cea de-a doua fază a procesului civil trebuie să fie taxate, ca regulă, fie cu o taxă fixă, fie cu o taxă variabilă în raport cu valoarea cererii, însă plafonată.

Taxarea la valoare, prin aplicarea integrală a regulilor de taxare prevăzute în art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, fără plafonarea taxei, operează în materia executării silite, cu titlu de excepţie, doar în situaţia indicată de art. 10 alin. (3) din această ordonanţă de urgenţă, cu referire la art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă, atunci când executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, caz în care, în contestaţia la executare, pot fi invocate şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o altă cale procedurală pentru desfiinţarea lui, inclusiv o acţiune de drept comun.

În lumina celor prezentate s-a considerat că, în interpretarea şi aplicarea art. 1, art. 3 alin. (1), art. 10 şi 27 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cererea formulată în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prin care creditorul unei obligaţii de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, solicită fixarea sumei definitive datorate cu titlu de penalităţi, este supusă taxei judiciare de timbru de 20 de lei, stabilită potrivit art. 27 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu excepţia situaţiilor în care, pentru cererile adresate instanţelor judecătoreşti, se identifică o cauză de scutire legală de la plata taxei judiciare de timbru. VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

La nivelul instanţei supreme, în considerentele Deciziei nr. 32 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 10 decembrie 2008, s-a arătat că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare, şi s-a reţinut, în esenţă, că: „Clasificarea pe care Legea nr. 146/1997 o face în acţiuni neevaluabile şi evaluabile în bani are la bază raţiuni fiscale şi nu are nimic comun cu natura patrimonială sau nepatrimonială a dreptului dedus judecăţii şi deci cu caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al proceselor şi cererilor în materie civilă şi comercială la care se referă art. 2 din Codul de procedură civilă pentru delimitarea competenţei materiale în primă instanţă. Aşadar, pentru stabilirea taxei judiciare de timbru urmează a fi avute în vedere dispoziţiile şi categoriile de acţiuni folosite de legea specială, în timp ce pentru determinarea competenţei materiale după valoare şi, implicit, a căilor de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauzele civile şi comerciale se va avea în vedere natura dreptului care fundamentează acţiunea, particularizând-o şi transferându-i din caracterele sale”.

De asemenea, sunt relevante considerentele Deciziei nr. XX din 12 decembrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 13 martie 2006, potrivit cărora cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă şi în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 580 3 din Codul de procedură civilă de la 1865; hotărârea prin care s-au acordat daune cominatorii este susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, în limita daunelor-interese dovedite, precum şi următoarele decizii: – nr. 16 din 6 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017, prin care, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi – paragrafele 45-58, 60-61, 71-73 şi 75; – nr. 59 din 9 decembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 29 ianuarie 2020, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „În situaţia în care prima instanţă a respins cererea de fixare a unei sume definitive ce i se datorează creditorului cu titlu de penalităţi, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, hotărârea primei instanţe este susceptibilă de a fi atacată cu o cale de atac, respectiv apel?” – paragraful 38; – nr. 30 din 24 aprilie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 418 din 16 mai 2023, prin care, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că, în măsura în care debitorul a executat obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, chiar şi pe parcursul soluţionării cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, creditorul nu mai poate obţine stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate – paragrafele 99, 100, 102, 105-111, 113-117, 119, 123 şi 127; – nr. 37 din 15 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 660 din 19 iulie 2023, prin care, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că este posibilă fixarea sumei definitive ce i se datorează creditorului, cu titlu de penalităţi, pentru un interval de timp mai mare de 3 luni, dar compus numai din termene de câte 3 luni – paragrafele 73-78; – nr. 2 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 4 martie 2020, prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 raportat la art. 35 alin. (2), art. 9 şi art. 34 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că nu sunt supuse taxei judiciare de timbru căile de atac atunci când acestea vizează soluţiile pronunţate de instanţele anterioare asupra cererii accesorii formulate în proces de părţi, de acordare a cheltuielilor de judecată – paragraful 44; – nr. 25 din 26 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 12 ianuarie 2021, prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 55 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul proceselor începute sub imperiul Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, tuturor cererilor formulate în cadrul acestora, cereri accesorii, incidentale şi incidente procedurale, precum şi căilor de atac, ordinare şi extraordinare, le sunt aplicabile, în ceea ce priveşte taxa judiciară de timbru, dispoziţiile acestei legi, iar nu cele ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 – paragrafele 89, 95, 96, 99-101 şi 104; – nr. 2 din 28 februarie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 284 din 2 aprilie 2024, prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, coroborate cu art. 32 şi 33 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, raportat la art. 197, art. 470 alin. (2) şi (3), respectiv art. 486 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că, în cazul cererilor de chemare în judecată şi al căilor de atac introduse sau declarate de către debitor anterior deschiderii procedurii de insolvenţă, supuse taxei judiciare de timbru, potrivit legii, însuşirea cererii de chemare în judecată sau a căii de atac de către practicianul în insolvenţă desemnat în procedura ulterior declanşată nu atrage scutirea de la plata taxei judiciare de timbru – paragrafele 71-73 şi 95. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 624 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 176 din 5 martie 2019, Curtea Constituţională a subliniat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 906 din Codul de procedură civilă este constituţională, întrucât penalităţile stabilite de instanţă nu au natura unor despăgubiri, ci constituie un mijloc de constrângere juridică indirectă menit să determine debitorul să execute obligaţia prevăzută în titlul executoriu. Totodată, a reliefat că, prin aplicarea acestor penalităţi, se urmăresc evitarea tergiversării nejustificate a executării şi asigurarea celerităţii procedurii, finalitatea lor fiind aceea de a garanta executarea în natură a obligaţiilor de a face sau a nu face, fără a se confunda cu daunele-interese compensatorii sau moratorii şi fără a fi condiţionat de existenţa unui prejudiciu. VIII. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1, art. 3 alin. (1), art. 10 şi 27 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cererile adresate instanţelor judecătoreşti, în faza executării silite, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prin care creditorul obligaţiei de a face sau a nu face, ce nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, solicită stabilirea sumei pe care debitorul acestei obligaţii o datorează cu titlul de penalităţi, sunt supuse taxei judiciare de timbru de 20 de lei, prevăzută de art. 27 din ordonanţa de urgenţă amintită, cu excepţia situaţiilor în care, în temeiul unei dispoziţii legale exprese, este incidentă o cauză de scutire legală obiectivă sau, după caz, subiectivă de la plata taxelor judiciare de timbru. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Admisibilitatea recursului în interesul legii

Prioritar unei analize de fond a problemei de drept supuse dezbaterii, se impune verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în raport cu prevederile art. 514, coroborate cu cele ale art. 515 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorire să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.”

Procedând la verificarea legalităţii învestirii, în acord cu prevederile sus-amintite, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal învestită de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei decizii în interesul legii, acesta făcând parte din categoria subiecţilor ce pot promova recurs în interesul legii.

Conform prevederilor art. 515 din Codul de procedură civilă: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.”

Textele legale menţionate anterior determină aria restrictivă a examinării pe care o efectuează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii şi stabilesc mecanismul, scopul şi condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ: (i) sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; (ii) această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; (iii) dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive; (iv) hotărârile judecătoreşti să fie anexate sesizării.

În atare context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată în vederea soluţionării prezentului recurs în interesul legii, reieşind din cuprinsul sesizării că problema de drept are în vedere interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1, art. 3 alin. (1), art. 10 şi 27 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, în ceea ce priveşte timbrarea cererilor formulate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prin care creditorul unei obligaţii de a face sau a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, solicită stabilirea sumei definitive datorate de către debitor, cu titlul de penalităţi de întârziere.

Din înscrisurile anexate memoriului înaintat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie rezultă că se identifică practică neunitară la nivelul instanţelor judecătoreşti; în acest sens, din hotărârile judecătoreşti definitive ataşate sesizării şi pronunţate de judecătorii şi tribunale se conturează două orientări divergente întemeiate pe interpretarea şi aplicarea aceloraşi prevederi legale, ceea ce justifică necesitatea pronunţării unei decizii care să asigure unificarea jurisprudenţei.

Aşadar, recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă. Analiza problemei de drept ce face obiectul recursului în interesul legii

Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1, art. 3 alin. (1), art. 10 şi 27 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, în ceea ce priveşte timbrarea cererilor formulate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prin care creditorul unei obligaţii de a face sau a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, solicită stabilirea sumei definitive datorate de către debitor, cu titlul de penalităţi de întârziere, au generat practică neunitară la nivelul instanţelor judecătoreşti ce au fost sesizate ca instanţe de executare cu acest tip de cauze de către creditorii anterior menţionaţi, considerându-se că acţiunile formulate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă fie se timbrează potrivit regulilor prevăzute de art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, prin raportare la valoarea însumată a penalităţilor de întârziere, fie se timbrează cu o taxă judiciară fixă de 20 de lei, potrivit prevederilor art. 27 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă a Guvernului.

A fost identificată şi o a treia orientare jurisprudenţială, izolată, în care s-a considerat că acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru, atunci când, pentru cererea formulată în litigiul în care a fost obţinut titlul executoriu care conţine o obligaţie de a face sau a nu face, ce nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, a operat o scutire legală obiectivă de la plata taxei judiciare de timbru (spre exemplu, scutirea legală prevăzută de art. 42 din Legea nr. 1/2000, potrivit căruia: „Cererile sau acţiunile în justiţie, cererile accesorii şi incidentale, precum şi intabularea titlurilor de proprietate rezultate din aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi a prezentei legi sunt scutite de taxa de timbru şi de timbrul judiciar.”).

Controversa decurge din împrejurarea că, deşi cererea prevăzută de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă este o cerere în materia executării silite, legiuitorul nu a înţeles să o reglementeze în cadrul art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, referitor la modalitatea de timbrare a cererilor în materia executării silite, din care reiese că taxele respectivelor cereri nu pot depăşi anumite sume fixe, al căror cuantum poate ajunge până la 1.000 de lei, precum şi din faptul că cererea în discuţie este o cerere pecuniară, cu obiect evaluabil în bani, aşa încât s-a considerat că nu îi sunt aplicabile nici prevederile art. 27 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, întrucât acestea vizează acţiunile şi cererile neevaluabile în bani.

În atare situaţie, interpretarea corectă, care să stea la baza unei practici unitare, trebuie realizată ţinându-se seama, deopotrivă, de natura juridică a penalităţilor reglementate de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, precum şi de finalitatea reglementării conţinute în aceste dispoziţii legale, constând în determinarea debitorului rău-platnic de a executa obligaţia la care este ţinut în temeiul unui titlu executoriu şi pe care numai el o poate executa.

Prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, cu modificările şi completările ulterioare, s-a introdus ca o noutate absolută în legislaţie, reglementarea unui nou mecanism pentru executarea obligaţiilor de a face sau a nu face, care nu pot fi aduse la îndeplinire prin alte persoane. Aşa fiind, prin art. 905 din Codul de procedură civilă (devenit art. 906 după republicarea codului în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015) s-a prevăzut posibilitatea obligării debitorului la penalităţi de întârziere, ce vor fi încasate de către creditor, acestea reprezentând un mijloc indirect de constrângere a debitorului de a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute în titlul executoriu. S-a consacrat astfel, spre deosebire de vechea reglementare, dreptul creditorului de a folosi orice mijloc legal pentru a-l determina pe debitor să execute el însuşi obligaţia în natură. Aşa fiind, natura juridică a penalităţilor este aceea de mijloc de constrângere indirectă pentru asigurarea executării în natură a obligaţiilor, acestea putându-se acorda independent de existenţa unui prejudiciu.

Aceste aspecte au fost reţinute prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017.

De asemenea, prin aceeaşi decizie, instanţa supremă a precizat că penalităţile prevăzute de Codul de procedură civilă sunt asemănătoare cu amenzile cominatorii prin caracterul lor de sancţiune patrimonială, „pedeapsă civilă” aplicabilă pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligaţiei de către debitor.

Pe de altă parte, principiul executării în natură reglementat de art. 1.516 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia „creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”, este aplicabil şi obligaţiilor de a face sau a nu face, care nu pot fi îndeplinite prin alte persoane.

Totodată, având în vedere că, potrivit art. 1.527 alin. (1) din Codul civil, „creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă”, prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare, a fost reglementat, în cadrul procedurii de executare silită, un nou mecanism pentru executarea obligaţiilor de a face sau a nu face, care nu pot fi aduse la îndeplinire prin alte persoane, interzicându-se în mod expres posibilitatea acordării daunelor cominatorii pentru neexecutarea acestor obligaţii (art. 907 din Codul de procedură civilă).

Aşadar, menirea reglementării mecanismului de aplicare a penalităţilor prin art. 906 din Codul de procedură civilă este aceea ca, şi în cazul obligaţiilor de a face sau a nu face, care nu pot fi executate în natura lor specifică, în lipsa acordului debitorului, creditorul să poată totuşi „forţa” executarea directă, prin recurgerea la aceste „daune punitive” 1 . 1 Marian Nicolae, Drept civil, Teoria generală, vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Editura Solomon, Bucureşti, 2018, pagina 196.

Acestea au fost reţinute prin Decizia nr. 37 din 15 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 660 din 19 iulie 2023, în considerentele căreia s-a mai reţinut şi că procedura aplicării de penalităţi (potrivit art. 906 din Codul de procedură civilă) este reglementată în două etape. O primă etapă, conform art. 906 alin. (1) – (3) din Codul de procedură civilă, presupune stabilirea de către instanţa de executare, la cererea creditorului, a cuantumului penalităţii, pe zi de întârziere, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor, dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării debitorul nu execută obligaţia sa. În a doua etapă, potrivit art. 906 alin. (4) şi (6) din Codul de procedură civilă, dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, tot la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere executorie dată cu citarea părţilor, creditorul putând solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia.

Penalitatea stabilită de instanţă, pe zi de întârziere, chiar dacă are un caracter provizoriu, nefiind certă, lichidă şi nici exigibilă, constituie un mijloc de constrângere pentru debitor, prin ameninţarea pe care o prezintă pentru acesta în sensul de a se vedea expus, în măsura în care nu va executa obligaţia principală stabilită în sarcina sa, riscului de a achita o sumă de bani, independent de daunele-interese compensatorii sau moratorii la care ar putea fi obligat, în condiţiile dreptului comun.

Prin urmare, chiar dacă, spre deosebire de amenda cominatorie prevăzută de art. 580 3 din Codul de procedură civilă (1865), în concepţia noului Cod de procedură civilă (2010) penalităţile se cuvin creditorului, acestea nu îndeplinesc nicidecum o funcţie reparatorie, ci îşi menţin rolul cominatoriu şi, după caz, punitiv, ele nefiind, în niciun caz, acordate cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligaţiei sau pentru executarea sa cu întârziere. Pentru acordarea daunelor-interese moratorii sau, după caz, a daunelor-interese compensatorii, creditorul are la dispoziţie, separat, acţiunea în răspundere civilă delictuală sau poate recurge la procedura prevăzută de art. 892 din Codul de procedură civilă.

Aşa fiind, în acord cu punctul de vedere exprimat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, văzând şi Decizia nr. 22 din 30 ianuarie 2024 a Curţii Constituţionale, trebuie amintit că cererea prin care creditorul solicită instanţei de executare fixarea sumei datorate de către debitor cu titlu de penalităţi este integrată procedurii de executare silită, reprezentând o procedură accesorie procedurii executării silite, neavând caracter autonom faţă de această procedură, în care, în mod firesc, este integrată.

De aceea, despre cererea prevăzută de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu s-ar putea susţine că declanşează un proces distinct în care judecătorul ar fi chemat să soluţioneze pe fond pretenţiile părţilor şi nici nu s-ar putea considera că cererea de lichidare a penalităţilor ar avea ca scop principal procurarea unui avantaj patrimonial creditorului, suplimentar celui rezultat din titlul executoriu.

În jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional s-a arătat că finalitatea reglementării conţinute în dispoziţiile art. 906 din Codul de procedură civilă constă în determinarea debitorului rău-platnic de a executa o obligaţie la care este ţinut în temeiul unui titlu executoriu, pe care numai el o poate executa. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmăreşte contracararea manoperelor abuzive, tinzând la tergiversarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerităţii, ca exigenţă imperativă a executării silite.

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 22 din 30 ianuarie 2024, paragraful 27, a reţinut şi că cererea de aplicare de penalităţi reprezintă o procedură accesorie procedurii executării silite pornite în vederea realizării obligaţiei stabilite prin hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu şi care nu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Neavând un caracter autonom în raport cu procedura executării silite, cererea de aplicare de penalităţi nu poate fi soluţionată decât în cadrul acesteia. Ca atare, soluţionarea acestei cereri nu poate forma obiectul unui proces distinct.

De asemenea, prin Decizia nr. 30 din 24 aprilie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că, în măsura în care debitorul a executat obligaţia de a face sau a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, chiar şi pe parcursul soluţionării cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, creditorul nu mai poate obţine stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate.

În lumina celor prezentate anterior, cu privire la natura juridică a penalităţilor reglementate de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă şi la finalitatea reglementării conţinute în aceste dispoziţii legale, se poate concluziona sub aspectul taxelor judiciare de timbru datorate pentru cererile de lichidare a penalităţilor, adresate de creditori instanţelor de executare în faza executării silite.

Astfel, cât timp penalităţile nu au un caracter reparator, nu au drept scop acoperirea prejudiciului s