ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 32/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul A.H. a chemat în judecată Autoritatea pentru Străini, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta să dispusă anularea dispoziției de părăsire a teritoriului României din 8 decembrie 2006 emisă de pârâtă și, obligarea acesteia din urmă să-i prelungească dreptul de ședere pe teritoriul României, cu încă un an, în scopul desfășurării activității comerciale. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prelungirea dreptului de ședere i-a fost refuzat cu motivarea că, nu a prezentat documente care să ateste investiția realizată în conformitate cu planul de afaceri, or, el este investitor de bună credință în România, că SC O.E.

SRL din momentul fondării a avut un capital de 50.000 RON și cel puțin 8 angajați, iar pentru desfășurarea activității comerciale a achiziționat 9 matrițe, necesare turnării pieselor și accesoriilor auto din plastic. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1484 din 31 mai 2007 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant, dispunând că aceasta este irevocabilă pe capătul de cerere privind dispoziția de părăsire a teritoriului. Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că faptul că, societatea figurează în acțiune și în acte cu 8 salariați, că a achiziționat un imobil și o hală în comuna Pantelimon, în care își desfășoară activitatea, nu probează îndeplinirea unei activități comerciale profitabile de producție.

A mai reținut și că, reclamantul nu are un drept recunoscut de lege vătămat prin emiterea dispoziției de părăsire a teritoriului României, neîndeplinind condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurentul a susținut în esență că, instanța nu a motivat respingerea capătului de cerere privind prelungirea dreptului de ședere în România, reținând doar trunchiat situația de fapt constatată prin procesul–verbal din 5 decembrie 2006. A mai susținut și că, profitabilitatea unei activității economice de producție desfășurate de un străin pe teritoriul României nu reprezintă o condiție pentru acordarea dreptului de ședere.

Mai înainte însă de a trece la analiza motivelor de recurs urmează a se constata că aceasta nu a fost timbrat deși recurentul a fost citat cu această mențiune. În conformitate cu prevederile art. 11 pct. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru recursul trebuia timbrat cu 50% din taxa datorată pentru cererea soluționată de prima instanță, respectiv cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 2 RON și timbru mobil judiciar de 0,15 RON conform prevederilor O.G. nr. 32/1995 modificată prin Legea nr. 123/1997. Având în vedere faptul că recurentul nu și-a îndeplinit obligația ce-i revenea, conform prevederilor legale arătate, Curtea va aplica sancțiunea prevăzută de dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și art. 9 alin. (2) din O.G.

nr. 32/1995 și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează recursul declarat de A.H. împotriva sentinței civile nr. 1484 din 31 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca netimbrat. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2008.