ÎCCJ, decizie (scj.ro #82853)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82853) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contestație

în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Condiții de admisibilitate

Cuprins pe materii:

Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic: contestație

în anulare

C.

proc. civ., art. 299, art. 317 alin. (1) pct. 2, art. 318 alin. (1) teza I

Condițiile

de admisibilitate impuse de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite în cazul în care Înalta Curte de Casație și Justiție

s-a pronunțat ca instanță de recurs legal învestită cu

calea de atac promovată împotriva unei hotărâri date în apel de curtea

de apel.

Astfel,

împrejurarea că instanța supremă s-a considerat

îndreptățită să își fundamenteze soluția pe

examinarea unei hotărâri pronunțate într-un ciclu procesual anterior

în recurs de către curtea de apel nu este aptă să conducă

la concluzia că în recursurile cu care a fost învestită nu ar avea

competență materială, această analiză ținând de

raționamentul juridic, a cărui legalitate și temeinicie nu pot

fi cenzurate în cauză prin prisma prevederilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Secția a II-a

civilă, Decizia nr. 3246 din 11 octombrie 2013

Prin

decizia nr. 1752 din 23 aprilie 2013, pronunțată în dosarul nr.

xx348/3/2009**, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția

a II-a civilă a admis recursurile  declarate de  către recurentul-pârât

P.A.I. și de către recurentul-intervenient B.A.

împotriva deciziei nr. 268/A din 24 noiembrie 2011, pronunțată de

Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și

asigurări sociale.

A casat

decizia recurată și sentința nr. 1169 din 22 septembrie 2010 a Tribunalului București și a trimis cauza Judecătoriei Sector 1 București.

Pentru

a decide astfel, instanța supremă a prezentat parcursul pricinii în

cele două cicluri procesuale și a apreciat ca întemeiat motivul de

recurs de ordine publică invocat din oficiu la termenul din 23 aprilie

2013, privitor la necompetența materială a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

În acest

sens, instanța supremă a reținut că judecătoria a fost

învestită ca instanță de fond la 29 noiembrie 2007, dată la

care competența de soluționare a litigiilor comerciale și civile

era distinct reglementată prin art. 1, respectiv prin art. 2 C. proc. civ., instanța supremă evocând conținutul celor două texte legale în

ce privește competența în materie civilă și

comercială.

A

reținut instanța supremă că dispozițiile art. 2 pct. 1

lit. a) C. proc. civ. au fost abrogate prin art. 219 din Legea nr. 71/2011, a

evocat prevederile art. 223 din Legea nr. 71/2011 și, raportat la aceste

prevederi legale, ca și la dispozițiile art. 1 pct. 1, la art. 2 pct.

1 lit. b) și la art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., văzând și

natura civilă a litigiului dedus  judecății, a apreciat că

la 29 noiembrie 2007 judecătoria a fost legal învestită ca

instanță de fond.

În ceea ce

privește decizia nr. 1250 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel București, în care s-a reținut că pricina are caracter

evaluabil în bani și că obiectul pricinii depășește

valoarea de 500.000 lei, instanța supremă a constatat, pe de o parte,

că instanța de apel a făcut o aplicare eronată a

prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. cu privire la aplicarea deciziei

nr. 32/2008, dată în soluționarea recursului în interesul legii,

întrucât această decizie nu avea incidență cu privire la un

proces aflat în calea de atac a apelului, fără să conteste

că, la  momentul promovării acțiunii, judecătoria a fost

legal învestită.

A apreciat

instanța supremă că, raportat la dispozițiile art. 329 C. proc. civ., în redactarea de la acea epocă, precum și la decizia nr. 32/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în

soluționarea recursului în interesul legii, care dezleagă o

problemă de competență a instanțelor și cade,

așadar, sub incidența dispozițiilor art. 725 C. proc. civ., prin efectele deciziei nr. 1250 din 6 octombrie 2009 Curtea de Apel București

a stabilit competența de soluționare a recursurilor de față

cu încălcarea dispozițiilor tranzitorii menționate privind

competența instanțelor legal învestite.

Instanța

supremă a făcut aplicarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. și, constatând că nicio altă instanță din ierarhia

instanțelor nu poate crea un conflict de competență cu Înalta

Curte de Casație și Justiție, reținând că prezenta

decizie are valoare de declinator de competență, a stabilit

competența de soluționare a recursurilor în favoarea Curții de

Apel București.

A admis

recursurile sub aspectul motivului de ordine publică încadrat în art. 304

pct. 3 C. proc. civ., a casat decizia instanței de apel și

sentința tribunalului și a trimis cauza Judecătoriei Sectorului

1 București, legal învestită ca instanță de fond.

Împotriva

acestei decizii a formulat contestație în anulare intimatul C.M., cauza

fiind înregistrată sub nr. xx63/1/2013 la 2 iulie 2013 pe rolul Înaltei

Curți  de Casație și Justiție, Secția a II-a

civilă.

În motivarea

contestației în anulare s-a realizat o detaliată prezentare a

situației de fapt și a evoluției litigiului de fond,

susținându-se în primul rând că în speță sunt întrunite

condițiile de admisibilitate a contestației în anulare de drept

comun, întrucât decizia atacată a fost pronunțată cu

încălcarea dispozițiilor de ordine publică în materie de

competență, fiind atrasă astfel incidența dispozițiilor

art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Sub acest

aspect, contestatorul a susținut că hotărârea contestată a

fost dată cu încălcarea competenței materiale funcționale a

instanței supreme, astfel cum este definită aceasta de  art. 4 pct.

1, raportat la art. 299 C. proc. civ.

În

esență, contestatorul a susținut că, din interpretarea

sistematică a celor două texte legale invocate, reiese că Înalta

Curte de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva

hotărârilor pronunțate în apel de curțile de apel, dar nu poate

judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în recurs de

curțile de apel.

În

această ordine de idei, contestatorul a susținut că Înalta Curte

de Casație și Justiție nu a verificat legalitatea deciziei nr.

268/A din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, ci, în fapt,

a reformat decizia nr. 1250/2009 a aceleași instanțe, pe care a

și calificat-o în mod greșit ca fiind pronunțată de o

instanță de apel.

Sintetizând,

contestatorul a arătat că acest motiv de anulare este admisibil

întrucât privește o hotărâre irevocabilă, se referă la

necompetența materială funcțională a Înaltei Curți de

Casație și Justiție (care nu poate reforma decizii

pronunțate de curțile de apel în recurs), iar incidentul a fost

invocat în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție,

dar aceasta nu l-a analizat și nu a oferit o dezlegare cu putere de lucru

judecat.

A

arătat și că așa-zisul motiv de casare se

regăsește în practicaua deciziei atacate, că a fost încadrat de

instanța supremă în drept în prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. și că a fost în mod greșit admis, având în vedere că acesta viza

decizia nr. 1250 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel București, nu

decizia nr. 268/A din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, împotriva acestei din urmă decizii instanța supremă

nereținând nicio critică de nelegalitate.

A subliniat

și că în finalul hotărârii se face o bizară referire la

dispozițiile art. 22 C. proc. civ., deși în cauză nu s-a pus în

discuție vreun conflict de competență.

Al doilea

motiv de anulare este întemeiat pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I

C. proc. civ., contestatorul susținând că decizia este rezultatul

săvârșirii mai multor greșeli  materiale.

Prima

greșeală materială o reprezintă, în opinia contestatorului,

calificarea deciziei nr. 1250/2009, pronunțată de Curtea  de Apel

București în recurs, ca fiind o hotărâre dată în apel, ceea ce a

permis instanței supreme să critice această decizie, deși

nu aceasta forma obiectul recursurilor.

A doua

greșeală materială o constituie, în opinia contestatorului,

neefectuarea operației aritmetice de adunare a valorilor contractelor de

împrumut, care ar fi permis instanței supreme să constate că

valoarea litigiului este de 5.097.647,23 Ron, ceea ce atrăgea

competența materială a tribunalului în primă instanță.

Contestatorul

a apreciat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a

contestației în anulare speciale, întrucât decizia nr. 1752/2013 este

pronunțată de o instanță de recurs, iar cele două

critici se subsumează noțiunii de greșeală materială,

care se apreciază în raport cu situația existentă la dosar la

data  pronunțării.

Contestația

în anulare este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 317 alin.

(1) pct. 2, ale art. 318 alin. (1) teza I, coroborate cu dispozițiile art.

299 alin. (1) și (2), ale art. 4 pct. 1 și ale art. 2 pct. 1 lit. b)

C. proc. civ.

În

cauză nu s-au depus întâmpinări.

Față

de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale

incidente, Înalta Curte a apreciat contestația în anulare ca

neîntemeiată și a respins-o cu această motivare și pentru

următoarele considerente.

Motivul

de anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. este neîntemeiat.

Așa cum

reiese din practicaua, din considerentele și din dispozitivul deciziei nr.

1752 din 23 aprilie 2013, a cărei anulare se solicită în cauza de

față, instanța supremă s-a socotit învestită cu

soluționarea recursurilor declarate de pârâtul P.A.I. și de

intervenientul B.A.

împotriva deciziei nr. 268/A din 21

noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București,

Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale,

și a admis aceste recursuri, casând

in terminis

această

decizie, precum și sentința nr. 1167 din 22 septembrie 2010 a Tribunalului București.

Înalta Curte

apreciază că, la pronunțarea deciziei contestate în cauza de

față, instanța supremă a respectat întocmai

dispozițiile art. 4 pct. 1, coroborat cu dispozițiile art. 299 alin.

(2) C. proc. civ., întrucât s-a pronunțat ca instanță de recurs

legal învestită cu calea de atac promovată împotriva unei

hotărâri date în apel de curtea de apel.

Împrejurarea

că instanța supremă s-a considerat îndreptățită

să își fundamenteze soluția pe examinarea unei hotărâri

pronunțate într-un ciclu procesual anterior în recurs de către curtea

de apel nu este aptă să conducă la concluzia că în

recursurile cu care a fost învestită nu ar avea competență

materială, această analiză ținând de raționamentul

juridic, a cărui legalitate și temeinicie nu pot fi cenzurate în

cauza de față prin prisma prevederilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Nici

invocarea din oficiu, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a

motivului de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu poate conduce la concluzia că în cauză sunt incidente prevederile art.

317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pe de o parte pentru că stabilirea

competenței materiale este atributul exclusiv al legiuitorului și se

realizează în funcție de criteriile legale, această

competență materială neputând fi abolită

exclusiv

de

invocarea de către  o instanță sau alta a excepției

propriei necompetențe materiale.

Pe de

altă parte, reține Înalta Curte că

în realitate scopul

invocării excepției de necompetență a Înaltei Curți de

Casație și Justiție a fost acela de a stabili instanța de

fond competentă material și legal învestită prin cererea

introductivă de instanță, ceea ce ar atrage o altă

competență în soluționarea căilor de atac, cu excluderea

competenței Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În

acest context, Înalta Curte apreciază că nu poate fi cenzurat pe

calea motivului de anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nici faptul că instanța supremă, ca instanță de recurs, s-a

considerat îndreptățită a analiza o decizie de recurs

pronunțată în primul ciclu procesual de curtea de apel, nici faptul

că, admițând recursurile, nu a analizat legalitatea și

temeinicia deciziei nr. 268/A din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, asupra căreia purtau recursurile și nici faptul

că, admițând motivul de ordine publică invocat

ex oficio

,

l-a găsit întemeiat inclusiv prin raportare la dispozițiile art. 22 C. proc. civ.

Înalta

Curte apreciază că toate argumentele aduse de contestator în

sprijinul motivului de anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu au legătură cu competența materială a Înaltei Curți de

Casație și Justiție  ca instanță de recurs și

că ele se constituie în tot atâtea critici la adresa soluției

pronunțate în recurs, ceea ce excede controlului judiciar pe care îl poate

exercita instanța în calea de atac extraordinară a contestației

în anulare de drept comun (obișnuită).

Motivul

de anulare întemeiat pe prevederile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

este neîntemeiat.

Înalta Curte

apreciază că în mod judicios contestatorul s-a raportat la

definiția greșelii materiale, astfel cum a fost configurată în

practica judiciară, insistând asupra faptului că această

greșeală trebuie să fie una de fapt, nu una de drept, să

privească aspecte formale ale judecății și să fi fost

hotărâtoare în pronunțarea soluției.

În

speță, însă, niciuna din cele două aspecte prezentate ca

greșeli materiale nu are această valoare.

În ce

privește prima pretinsă greșeală materială, Înalta

Curte constată că nicăieri în cuprinsul deciziei ce

formează obiectul prezentei contestații în anulare instanța

supremă nu califică decizia nr. 1250 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel București ca pe o decizie pronunțată în apel.

Dimpotrivă, din examinarea paragrafului nr. 1 al paginii numărul

cinci a deciziei contestate reiese că instanța supremă a

stabilit fără dubii că, prin decizia nr. 1250 din 6 octombrie

2009, Curtea de Apel București a soluționat recursul reclamantei, în

același sens reținând și în paragraful numărul unu al

paginii a treia a deciziei, cu ocazia prezentării istoricului litigiului.

Este

adevărat că în practicaua hotărârii (paragraful numărul unu

al paginii a doua a deciziei), ca și în considerentele acesteia

(paragraful numărul doi al paginii a cincea a deciziei) apar referiri la Curtea de Apel București, ca instanță de apel, însă aceste greșeli

materiale nu au vocația de a fundamenta soluția instanței

supreme.

În

realitate, instanța supremă a considerat că este îndrituită

să analizeze o decizie de recurs pronunțată de o curte de apel

pentru motivul reținut în practicaua deciziei contestate (paragraful

numărul unu al paginii a doua a deciziei), respectiv pentru că o

curte de apel nu poate stabili nici direct, nici indirect competența

materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Aceeași

motivare se regăsește și în considerentele deciziei contestate

(antepenultimul paragraf al paginii a cincea a deciziei) și ea nu poate fi

subsumată greșelii materiale, pentru că este parte

fundamentală a raționamentului logico-juridic, iar acesta nu poate fi

cenzurat în calea de atac a contestației în anulare speciale,

prevăzută de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

În ceea ce

privește a doua pretinsă greșeală materială,

legată de neefectuarea operațiunii de adiționare, Înalta Curte

apreciază că această omisiune nu cade sub incidența

dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., întrucât nu a fost

hotărâtoare în pronunțarea soluției .

Din modul în

care este argumentată decizia contestată nu reiese că

instanța supremă ar fi apreciat competența judiciară în

materie civilă pentru că obiectul litigiului avea o câtime sub

500.000 lei, ci pentru că judecătoria a fost învestită cu o

acțiune neevaluabilă în bani, iar prin decizia nr. 1250 din 6

octombrie 2009 Curtea de Apel București a făcut o aplicare

eronată a prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., reținând în

mod greșit incidența deciziei nr. 32/2008 într-un proces aflat în

curs, în care nu s-a contestat că, la momentul promovării

acțiunii, judecătoria a fost legal învestită.

Așadar,

în speță calificarea dată acțiunii introductive de

instanță a fost definitorie în stabilirea competenței

judecătoriei,

nu câtimea obiectului litigiului, ca urmare omisiunea de stabilire a valorii

obiectului nu a prezentat nicio relevanță în ce privește

pronunțarea soluției de casare cu trimitere spre rejudecare la judecătorie în prima instanță.

Pentru toate

considerentele ce preced, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu sunt

îndeplinite cerințele art. 317 alin. (1) pct. 2 și ale art. 318 alin.

(1) teza I C. proc. civ., motiv pentru care a respins contestația în

anulare ca neîntemeiată.