ÎCCJ, decizie (scj.ro #82853)

Contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Condiții de admisibilitate Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac Index alfabetic: contestație în anulare C. proc. civ., art. 299, art. 317 alin. (1) pct. 2, art. 318 alin. (1) teza I Condițiile de admisibilitate impuse de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite în cazul în care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat ca instanță de recurs legal învestită cu calea de atac promovată împotriva unei hotărâri date în apel de curtea de apel.

Astfel, împrejurarea că instanța supremă s-a considerat îndreptățită să își fundamenteze soluția pe examinarea unei hotărâri pronunțate într-un ciclu procesual anterior în recurs de către curtea de apel nu este aptă să conducă la concluzia că în recursurile cu care a fost învestită nu ar avea competență materială, această analiză ținând de raționamentul juridic, a cărui legalitate și temeinicie nu pot fi cenzurate în cauză prin prisma prevederilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3246 din 11 octombrie 2013 Prin decizia nr. 1752 din 23 aprilie 2013, pronunțată în dosarul nr. xx348/3/2009**, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a admis recursurile declarate de către recurentul-pârât P.A.I.

și de către recurentul-intervenient B.A. împotriva deciziei nr. 268/A din 24 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. A casat decizia recurată și sentința nr. 1169 din 22 septembrie 2010 a Tribunalului București și a trimis cauza Judecătoriei Sector 1 București. Pentru a decide astfel, instanța supremă a prezentat parcursul pricinii în cele două cicluri procesuale și a apreciat ca întemeiat motivul de recurs de ordine publică invocat din oficiu la termenul din 23 aprilie 2013, privitor la necompetența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În acest sens, instanța supremă a reținut că judecătoria a fost învestită ca instanță de fond la 29 noiembrie 2007, dată la care competența de soluționare a litigiilor comerciale și civile era distinct reglementată prin art. 1, respectiv prin art. 2 C. proc.

civ., instanța supremă evocând conținutul celor două texte legale în ce privește competența în materie civilă și comercială. A reținut instanța supremă că dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. au fost abrogate prin art. 219 din Legea nr. 71/2011, a evocat prevederile art. 223 din Legea nr. 71/2011 și, raportat la aceste prevederi legale, ca și la dispozițiile art. 1 pct. 1, la art. 2 pct. 1 lit. b) și la art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., văzând și natura civilă a litigiului dedus judecății, a apreciat că la 29 noiembrie 2007 judecătoria a fost legal învestită ca instanță de fond. În ceea ce privește decizia nr. 1250 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel București, în care s-a reținut că pricina are caracter evaluabil în bani și că obiectul pricinii depășește valoarea de 500.000 lei, instanța supremă a constatat, pe de o parte, că instanța de apel a făcut o aplicare eronată a prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. cu privire la aplicarea deciziei nr. 32/2008, dată în soluționarea recursului în interesul legii, întrucât această decizie nu avea incidență cu privire la un proces aflat în calea de atac a apelului, fără să conteste că, la momentul promovării acțiunii, judecătoria a fost legal învestită. A apreciat instanța supremă că, raportat la dispozițiile art. 329 C. proc. civ., în redactarea de la acea epocă, precum și la decizia nr. 32/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în soluționarea recursului în interesul legii, care dezleagă o problemă de competență a instanțelor și cade, așadar, sub incidența dispozițiilor art. 725 C. proc. civ., prin efectele deciziei nr. 1250 din 6 octombrie 2009 Curtea de Apel București a stabilit competența de soluționare a recursurilor de față cu încălcarea dispozițiilor tranzitorii menționate privind competența instanțelor legal învestite.

Instanța supremă a făcut aplicarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. și, constatând că nicio altă instanță din ierarhia instanțelor nu poate crea un conflict de competență cu Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că prezenta decizie are valoare de declinator de competență, a stabilit competența de soluționare a recursurilor în favoarea Curții de Apel București. A admis recursurile sub aspectul motivului de ordine publică încadrat în art. 304 pct. 3 C. proc. civ., a casat decizia instanței de apel și sentința tribunalului și a trimis cauza Judecătoriei Sectorului 1 București, legal învestită ca instanță de fond. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare intimatul C.M., cauza fiind înregistrată sub nr. xx63/1/2013 la 2 iulie 2013 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

În motivarea contestației în anulare s-a realizat o detaliată prezentare a situației de fapt și a evoluției litigiului de fond, susținându-se în primul rând că în speță sunt întrunite condițiile de admisibilitate a contestației în anulare de drept comun, întrucât decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică în materie de competență, fiind atrasă astfel incidența dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Sub acest aspect, contestatorul a susținut că hotărârea contestată a fost dată cu încălcarea competenței materiale funcționale a instanței supreme, astfel cum este definită aceasta de art. 4 pct. 1, raportat la art. 299 C. proc. civ.

În esență, contestatorul a susținut că, din interpretarea sistematică a celor două texte legale invocate, reiese că Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în apel de curțile de apel, dar nu poate judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în recurs de curțile de apel. În această ordine de idei, contestatorul a susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a verificat legalitatea deciziei nr. 268/A din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, ci, în fapt, a reformat decizia nr. 1250/2009 a aceleași instanțe, pe care a și calificat-o în mod greșit ca fiind pronunțată de o instanță de apel.

Sintetizând, contestatorul a arătat că acest motiv de anulare este admisibil întrucât privește o hotărâre irevocabilă, se referă la necompetența materială funcțională a Înaltei Curți de Casație și Justiție (care nu poate reforma decizii pronunțate de curțile de apel în recurs), iar incidentul a fost invocat în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar aceasta nu l-a analizat și nu a oferit o dezlegare cu putere de lucru judecat. A arătat și că așa-zisul motiv de casare se regăsește în practicaua deciziei atacate, că a fost încadrat de instanța supremă în drept în prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. și că a fost în mod greșit admis, având în vedere că acesta viza decizia nr. 1250 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel București, nu decizia nr. 268/A din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, împotriva acestei din urmă decizii instanța supremă nereținând nicio critică de nelegalitate.

A subliniat și că în finalul hotărârii se face o bizară referire la dispozițiile art. 22 C. proc. civ., deși în cauză nu s-a pus în discuție vreun conflict de competență. Al doilea motiv de anulare este întemeiat pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., contestatorul susținând că decizia este rezultatul săvârșirii mai multor greșeli materiale. Prima greșeală materială o reprezintă, în opinia contestatorului, calificarea deciziei nr. 1250/2009, pronunțată de Curtea de Apel București în recurs, ca fiind o hotărâre dată în apel, ceea ce a permis instanței supreme să critice această decizie, deși nu aceasta forma obiectul recursurilor. A doua greșeală materială o constituie, în opinia contestatorului, neefectuarea operației aritmetice de adunare a valorilor contractelor de împrumut, care ar fi permis instanței supreme să constate că valoarea litigiului este de 5.097.647,23 Ron, ceea ce atrăgea competența materială a tribunalului în primă instanță.

Contestatorul a apreciat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a contestației în anulare speciale, întrucât decizia nr. 1752/2013 este pronunțată de o instanță de recurs, iar cele două critici se subsumează noțiunii de greșeală materială, care se apreciază în raport cu situația existentă la dosar la data pronunțării. Contestația în anulare este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2, ale art. 318 alin. (1) teza I, coroborate cu dispozițiile art. 299 alin. (1) și (2), ale art. 4 pct. 1 și ale art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. În cauză nu s-au depus întâmpinări. Față de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat contestația în anulare ca neîntemeiată și a respins-o cu această motivare și pentru următoarele considerente.

Motivul de anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. este neîntemeiat. Așa cum reiese din practicaua, din considerentele și din dispozitivul deciziei nr. 1752 din 23 aprilie 2013, a cărei anulare se solicită în cauza de față, instanța supremă s-a socotit învestită cu soluționarea recursurilor declarate de pârâtul P.A.I. și de intervenientul B.A. împotriva deciziei nr. 268/A din 21 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, și a admis aceste recursuri, casând in terminis această decizie, precum și sentința nr. 1167 din 22 septembrie 2010 a Tribunalului București.

Înalta Curte apreciază că, la pronunțarea deciziei contestate în cauza de față, instanța supremă a respectat întocmai dispozițiile art. 4 pct. 1, coroborat cu dispozițiile art. 299 alin. (2) C. proc. civ., întrucât s-a pronunțat ca instanță de recurs legal învestită cu calea de atac promovată împotriva unei hotărâri date în apel de curtea de apel. Împrejurarea că instanța supremă s-a considerat îndreptățită să își fundamenteze soluția pe examinarea unei hotărâri pronunțate într-un ciclu procesual anterior în recurs de către curtea de apel nu este aptă să conducă la concluzia că în recursurile cu care a fost învestită nu ar avea competență materială, această analiză ținând de raționamentul juridic, a cărui legalitate și temeinicie nu pot fi cenzurate în cauza de față prin prisma prevederilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. Nici invocarea din oficiu, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a motivului de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu poate conduce la concluzia că în cauză sunt incidente prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pe de o parte pentru că stabilirea competenței materiale este atributul exclusiv al legiuitorului și se realizează în funcție de criteriile legale, această competență materială neputând fi abolită exclusiv de invocarea de către o instanță sau alta a excepției propriei necompetențe materiale. Pe de altă parte, reține Înalta Curte că în realitate scopul invocării excepției de necompetență a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost acela de a stabili instanța de fond competentă material și legal învestită prin cererea introductivă de instanță, ceea ce ar atrage o altă competență în soluționarea căilor de atac, cu excluderea competenței Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În acest context, Înalta Curte apreciază că nu poate fi cenzurat pe calea motivului de anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nici faptul că instanța supremă, ca instanță de recurs, s-a considerat îndreptățită a analiza o decizie de recurs pronunțată în primul ciclu procesual de curtea de apel, nici faptul că, admițând recursurile, nu a analizat legalitatea și temeinicia deciziei nr. 268/A din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, asupra căreia purtau recursurile și nici faptul că, admițând motivul de ordine publică invocat ex oficio , l-a găsit întemeiat inclusiv prin raportare la dispozițiile art. 22 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că toate argumentele aduse de contestator în sprijinul motivului de anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. nu au legătură cu competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție ca instanță de recurs și că ele se constituie în tot atâtea critici la adresa soluției pronunțate în recurs, ceea ce excede controlului judiciar pe care îl poate exercita instanța în calea de atac extraordinară a contestației în anulare de drept comun (obișnuită). Motivul de anulare întemeiat pe prevederile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. este neîntemeiat. Înalta Curte apreciază că în mod judicios contestatorul s-a raportat la definiția greșelii materiale, astfel cum a fost configurată în practica judiciară, insistând asupra faptului că această greșeală trebuie să fie una de fapt, nu una de drept, să privească aspecte formale ale judecății și să fi fost hotărâtoare în pronunțarea soluției.

În speță, însă, niciuna din cele două aspecte prezentate ca greșeli materiale nu are această valoare. În ce privește prima pretinsă greșeală materială, Înalta Curte constată că nicăieri în cuprinsul deciziei ce formează obiectul prezentei contestații în anulare instanța supremă nu califică decizia nr. 1250 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel București ca pe o decizie pronunțată în apel. Dimpotrivă, din examinarea paragrafului nr. 1 al paginii numărul cinci a deciziei contestate reiese că instanța supremă a stabilit fără dubii că, prin decizia nr. 1250 din 6 octombrie 2009, Curtea de Apel București a soluționat recursul reclamantei, în același sens reținând și în paragraful numărul unu al paginii a treia a deciziei, cu ocazia prezentării istoricului litigiului.

Este adevărat că în practicaua hotărârii (paragraful numărul unu al paginii a doua a deciziei), ca și în considerentele acesteia (paragraful numărul doi al paginii a cincea a deciziei) apar referiri la Curtea de Apel București, ca instanță de apel, însă aceste greșeli materiale nu au vocația de a fundamenta soluția instanței supreme. În realitate, instanța supremă a considerat că este îndrituită să analizeze o decizie de recurs pronunțată de o curte de apel pentru motivul reținut în practicaua deciziei contestate (paragraful numărul unu al paginii a doua a deciziei), respectiv pentru că o curte de apel nu poate stabili nici direct, nici indirect competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Aceeași motivare se regăsește și în considerentele deciziei contestate (antepenultimul paragraf al paginii a cincea a deciziei) și ea nu poate fi subsumată greșelii materiale, pentru că este parte fundamentală a raționamentului logico-juridic, iar acesta nu poate fi cenzurat în calea de atac a contestației în anulare speciale, prevăzută de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. În ceea ce privește a doua pretinsă greșeală materială, legată de neefectuarea operațiunii de adiționare, Înalta Curte apreciază că această omisiune nu cade sub incidența dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ., întrucât nu a fost hotărâtoare în pronunțarea soluției . Din modul în care este argumentată decizia contestată nu reiese că instanța supremă ar fi apreciat competența judiciară în materie civilă pentru că obiectul litigiului avea o câtime sub 500.000 lei, ci pentru că judecătoria a fost învestită cu o acțiune neevaluabilă în bani, iar prin decizia nr. 1250 din 6 octombrie 2009 Curtea de Apel București a făcut o aplicare eronată a prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., reținând în mod greșit incidența deciziei nr. 32/2008 într-un proces aflat în curs, în care nu s-a contestat că, la momentul promovării acțiunii, judecătoria a fost legal învestită.

Așadar, în speță calificarea dată acțiunii introductive de instanță a fost definitorie în stabilirea competenței judecătoriei, nu câtimea obiectului litigiului, ca urmare omisiunea de stabilire a valorii obiectului nu a prezentat nicio relevanță în ce privește pronunțarea soluției de casare cu trimitere spre rejudecare la judecătorie în prima instanță. Pentru toate considerentele ce preced, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele art. 317 alin. (1) pct. 2 și ale art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., motiv pentru care a respins contestația în anulare ca neîntemeiată.