ÎCCJ, decizie (scj.ro #117492)

Contestație în anulare specială. Cale de atac de retractare. Limitele analizei hotărârii atacate.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Contestația în anulare.

Index alfabetic :

contestație în anulare specială

motiv de recurs

greșeală materială

C.proc.civ. din 1865, art. 318

Contestația în anulare specială, cale extraordinară de atac de retractare, este deschisă exclusiv pentru situațiile de la art. 318 C.proc.civ. (greșeală materială sau nepronunțarea asupra unui motiv de recurs), iar nu pentru greșita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care sunt motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în apel și recurs.

Astfel că instanța sesizată cu contestația în anulare nu este îndreptățită să verifice corectitudinea argumentelor cu care anumite motive de recurs au fost respinse și, în funcție de rezultatul acestei analize, să schimbe eventual hotărârea pronunțată în cauză, deoarece această cale de atac nu poate fi utilizată ca un recurs la recurs.

Secția I civilă, decizia nr. 2236 din 18 septembrie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă, la data de 27.03.2014, contestatoarea U.B. a formulat contestație în anulare, solicitând anularea deciziei nr. 214 din 23.01.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă și acordarea unui termen pentru soluționarea recursului formulat de aceasta împotriva deciziei nr. 180A din 07.12.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

În motivarea contestației în anulare, s-a susținut că decizia vizată este nelegală raportat la motivul prevăzut de art. 318 teza a II-a C.proc.civ., respectiv, „instanța respingând recursul, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare”.

În speță, instanța a omis să cerceteze mai multe dintre motivele de recurs invocate de recurenta pârâtă U.B.

Contestatoarea a susținut că a invocat opt motive de recurs, circumstanțiate cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.proc.civ., precum și art. 312 alin. (3) teza a II-a C.proc.civ.  Motivele dezvoltate la pct. 1-4 din cererea de recurs au fost total ignorate de instanță, atât timp cât în cuprinsul hotărârii nu se regăsesc motivele de fapt și de drept pentru care instanța ar fi înlăturat aceste critici care puteau conduce fie la casarea hotărârii, fie la modificarea ei.

De asemenea, pretinsa analiză a motivului nr. 5 de recurs este strict una formală, fără a conține o verificare în concret a criticilor susținute de recurentă în dezvoltarea acestuia, respectiv, fără a se indica care sunt „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței”, simpla apreciere că „această critică a fost examinată, motivată și bine argumentată de instanța de apel”, nefiind aptă să înlocuiască cerința cercetării în concret a motivului de recurs invocat.

Primul motiv dezvoltat în cererea de recurs  a fost reprezentat de motivul de casare stabilit conform prevederilor art. 312 alin. (3) teza a II-a C.proc.civ., respectiv necesitatea administrării de probe noi pentru lămurirea situației de fapt. Instanța nu a cercetat acest motiv, care a fost înlăturat fără nicio analiză, pe considerentul că, „criticile referitoare la necesitatea administrării unei noi expertize privesc situația de fapt și nu pot fi încadrate în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.proc.civ.”, fără a-l cerceta însă, astfel cum a fost formulat, prin raportare la prevederile art. 312 alin. (3) teza a II-a.

Al doilea motiv de recurs invocat de recurentă, prin care a învederat că instanța de apel a schimbat înțelesul vădit al înscrisului reprezentat de sentința nr. 538 din 13.04.2007 pronunțată de Tribunalul București nu a fost cercetat prin decizia atacată prin prezenta contestație în anulare.

Instanța a considerat că în cuprinsul recursului nu s-a formulat nicio critică raportată la prevederile art. 304 pct. 8 C.proc.civ., omițând astfel să observe că motivul de la pct. 2 constituie o critică întemeiată pe acest motiv de recurs.

Prin motivul nr. 2 din cererea de recurs, încadrat în prevederile art. 304 pct. 8, s-a arătat că în motivarea respingerii motivelor de apel unu, doi, trei si patru, instanța de apel în mod greșit a reținut că prin sentința nr. 538 din 13.04.2007 a Tribunalului București s-ar fi recunoscut reclamantei dreptul de proprietate, schimbând astfel înțelesul neîndoielnic al respectivei hotărâri judecătorești ce ar fi putut fi observat din simpla lecturare a acestuia.

Instanța nu a cercetat motivul nr. 3 de recurs. Prin acest motiv s-a arătat că soluția instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în condițiile în care s-a reținut autoritatea de lucru judecat cu privire la aspecte care nu făcuseră obiectul acelei judecăți. Practic, argumentul privind pretinsa existență a unei autorități de lucru judecat raportat la sentința nr. 538 din 13.03.2007 a fost unul esențial în fundamentarea soluției de apel.

În considerentele deciziei pronunțate de instanța de recurs nu poate fi identificată nicio mențiune cu privire la această critică. Instanța a omis să observe acest motiv, cu consecința pronunțării unei hotărâri nelegale.

Motivul de recurs prevăzut la pct. 4 a fost omis de instanța de recurs. Nici la momentul emiterii dispoziției, nici anterior, Primăria nu a deținut un drept asupra imobilului în discuție.

Lipsa titlului de proprietate al reclamantei constituie un alt aspect esențial în prezenta cauză care a fost ignorat de instanța de recurs.

Considerentele deciziei pronunțate de instanța de recurs nu conțin nici o referire la criticile recurentei privind consecințele juridice determinate de lipsa calității de „unitate deținătoare” a primăriei la momentul emiterii dispoziției invocate drept titlu de proprietate.

Motivul ce se regăsește la pct. 5 din recurs  nu a fost cercetat de instanța de recurs. Prin acest motiv s-a invocat lipsa motivării din cadrul deciziei instanței de apel, referitoare la înlăturarea criticilor aduse cu privire la lipsa calității de unitate deținătoare a primăriei raportat la bunul în discuție.

În mod formal, instanța de recurs face referire la acest motiv, pe care însă nu îl cercetează.

Instanța preia în mod eronat motivul de recurs invocat, considerând că este vorba despre „Lipsa motivării calității de unitate deținătoare a Primăriei Municipiului București” și consideră că „această critică a fost examinată, motivată și bine argumentată de instanța de apel”.

Nu există însă nicio cercetare asupra faptului că Primăria nu deținea această calitate și nicio indicație unde în cadrul deciziei de apel s-ar regăsi această critică motivată și bine argumentată de către instanța de apel.

Astfel cum s-a arătat la pct. 4, de mai sus, dispoziția care a fost considerată drept titlul de proprietate al reclamantei nu a fost emisă de autoritatea căreia legea îi conferea calitatea de unitate deținătoare. Nici la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nici la momentul emiterii dispoziției, Primăria Municipiului București nu deținea calitatea cerută de lege, respectiv nu era unitate deținătoare raportat la imobilul în cauză.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 318 C.proc.civ.

Intimatul S.S.D. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității contestației în anulare, sens în care a susținut că hotărârea atacată cu contestație în anulare este o hotărâre irevocabilă, care se aduce la îndeplinire pe cale de executare silită, fiind incidente dispozițiile art. 319 alin. (2) teza I C.proc.civ., că executarea silită a început anterior promovării recursului prin somația de executare comunicată la data de 08.08.2013, fiind suspendată până la soluționarea recursului. Având în vedere dispozițiile art. 401 alin. (1) lit. c) C.proc.civ., aplicabil în cauză, contestația în anulare putea fi depusă în termen de 15 zile de la pronunțare, termen ce a fost depășit.

În aplicarea dispozițiilor art. 137 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte s-a pronunțat cu prioritate asupra excepției ridicate de intimat.

Potrivit art. 319 alin. (2) C.proc.civ., „Contestația se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. (1) lit. b) sau c). Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.”

În speță, contestatoarea a formulat contestație în anulare, solicitând anularea deciziei nr. 214 din 23.01.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, prin care s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta în cauză.

Decizia Înaltei Curți, de respingere a recursului ca nefondat, nu este o hotărâre susceptibilă de executare

silită, deoarece nu cuprinde niciun fel de obligație pentru vreuna din părți, și poate fi atacată cu contestație în anulare în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an calculat de la data când hotărârea a rămas irevocabilă, potrivit tezei a II-a a art. 319 alin. (2) C.proc.civ.

Prin urmare, față de data pronunțării deciziei de recurs, contestația în anulare a fost făcută înăuntrul termenului limită de un an prevăzut de art. 319 alin. (2) teza a II-a C.proc.civ., aplicabil în speță, așa încât excepția tardivității contestației în anulare nu poate fi primită, fiind respinsă.

Contestația în anulare formulată de contestatoarea U.B., a fost respinsă pentru considerentele ce succed:

Contestația în anulare specială, cale extraordinară de atac de retractare, este deschisă exclusiv pentru situațiile de la art. 318 C.proc.civ. (greșeală materială sau nepronunțarea asupra unui motiv de recurs), iar nu pentru greșita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care sunt motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în apel și recurs, și nu în contestația în anulare.

Pentru ca o contestație în anulare specială, întemeiată pe teza a II-a a art. 318 C.proc.civ., să poată fi

admisă trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare; această omisiune să se fi produs din greșeală de instanță.

În speță, prin decizia nr. 214 din 23.01.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă s-a respins recursul declarat de pârâta U.B. împotriva deciziei nr. 180/A din 7.12.2012 a Curții de Apel București.

Contestatoarea a susținut că primul motiv dezvoltat în cererea de recurs a fost reprezentat de motivul de casare prevăzut de art. 312 alin. (3) teza a II-a C.proc.civ., respectiv

necesitatea administrării de probe noi pentru lămurirea situației de fapt

.

Prin acest motiv a învederat instanței care sunt lacunele raportului de expertiză realizat în fața primei instanțe, care nu au permis lămurirea situației de fapt, respectiv chiar identificarea corectă a imobilului în litigiu. Această concluzie, arată contestatoarea, a fost susținută și prin probele pe care le-a administrat în fața instanței de recurs constând în raportul de expertiză extrajudiciară prin care se analizează raportul efectuat în cauză.

Înalta Curte constată că în analiza acestui motiv de casare, instanța de recurs a reținut în decizia contestată: „criticile referitoare la necesitatea administrării unei noi expertize pentru stabilirea suprafeței totale de teren ce a aparținut reclamantei, și dacă această suprafață se suprapune peste terenul ce a aparținut recurentei, privesc situația de fapt și nu pot fi încadrate în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.proc.civ., care permit analizarea hotărârii atacate numai pentru motive de nelegalitate”.

Prin urmare, instanța de recurs a arătat, motivându-și soluția, de ce nu pot fi primite criticile referitoare la necesitatea administrării de probe noi pentru lămurirea situației de fapt, iar motivele pentru care instanța de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestației în anulare, deoarece această cale de atac nu poate fi utilizată ca un recurs la recurs.

Prin urmare, în acest caz, nu poate fi vorba despre omisiunea instanței, produsă din greșeală, de a cerceta criticile formulate de recurentă, astfel cum pretinde contestatoarea, ci dimpotrivă, instanța a acționat în mod deliberat, respingând practic acest motiv de recurs pentru că privește situația de fapt și nu aspecte de nelegalitate a hotărârii recurate.

În analiza celui de-al doilea motiv invocat în susținerea contestației în anulare

pendinte,

Înalta Curte constată că, în speță, instanțele de fond, în procedura comparării titlurilor de proprietate ale părților, au analizat modalitatea de dobândire a titlurilor de proprietate, dând preferabilitate titlului reclamantei în proces.

Astfel, s-a reținut că titlul de proprietate al reclamantei este reprezentat de dispoziția nr. 13424/2011 emisă de Primarul General al Municipiului București, prin care s-a luat act de sentința civilă nr. 538/2007 a Tribunalului București, definitivă și irevocabilă, prin care a fost obligată Primăria Municipiului București să dispună restituirea în natură reclamantei a terenului în suprafață de 9860 m.p., situat în București.

Faptul că instanța de recurs a confirmat soluția la care au ajuns instanțele de fond, în sensul că titlul de proprietate al reclamantei este preferabil titlului de proprietate exhibat de pârâtă, nu înseamnă că instanța de recurs a schimbat natura actului (sentinței) sau înțelesul lămurit al acestuia, ci doar că, în urma analizei modalității de dobândire a titlurilor de către părți, reiese că titlul reclamantei este mai bine caracterizat, fiind preferabil celui pretins de pârâtă.

Prin urmare, deși recurenta pârâtă a invocat dispozițiile 304 pct. 8 C.proc.civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, în înțelesul lui material (de

negotium iuris

) ale cărui clauze clare, neechivoce să fi fost interpretate greșit de către instanță, denaturându-li-se înțelesul, ci la greșita interpretare a probelor. Prin act juridic dedus judecății nu se poate înțelege, așa cum susține recurenta, o probă administrată în cauză.

Concluzionând că nu subzistă cazul de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ., fiind impropriu invocat, nu înseamnă că acest motiv de recurs nu a format obiectul analizei instanței de recurs, astfel cum susține contestatoarea, ci dimpotrivă, că instanța a luat în discuție acest motiv de recurs și a examinat în ce măsură criticile formulate se încadrează în textul de lege invocat.

Referitor la susținerea contestatoarei privind necercetarea celui de-al treilea motiv de recurs, vizând aplicarea greșită a legii, în condițiile în care s-a reținut autoritatea de lucru judecat cu privire la aspecte care nu făcuseră obiectul judecății finalizate prin sentința nr. 538/2007, Înalta Curte observă că instanța de recurs a răspuns motivului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., ea neavând obligația de a analiza fiecare argument cuprins în motivele de recurs, ci de a analiza fiecare motiv de nelegalitate.

Prin urmare, instanța nu era obligată să răspundă la argumentele folosite de recurentă în dezvoltarea

acestui motiv de nelegalitate, ci era îndreptățită să grupeze aceste argumente, pentru a răspunde la motivul de nelegalitate printr-un considerent comun, obligație pe care, în prezenta cauză, instanța de recurs și-a îndeplinit-o.

În acest sens, instanța de recurs a concluzionat sintetizând că, „având în vedere că reclamantei-intimate i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului în litigiu, circumstanțele cauzei permit acesteia recunoașterea unui drept la restituirea imobilului și o îndreptățesc la redobândirea posesiei”.

De fapt, deși invocă faptul că instanța a omis să observe acest motiv de recurs, contestatoarea este nemulțumită de modul în care instanța de recurs a răspuns acestuia, analiză la care nu este îndreptățită instanța sesizată cu soluționarea contestației în anulare.

Totodată, susținerile contestatoarei privind ignorarea de către instanța de recurs a lipsei titlului de proprietate al reclamantei sau a considerentelor referitoare la consecințele juridice determinate de lipsa calității de „unitate deținătoare” a primăriei la momentul emiterii dispoziției invocate drept titlu de proprietate, nu pot fi primite, câtă vreme aceste critici au fost respinse în mod argumentat de către Înalta Curte

Instanța sesizată cu contestația în anulare nu este îndreptățită să verifice corectitudinea argumentelor cu care anumite motive de recurs au fost respinse și, în funcție de rezultatul acestei analize, să schimbe eventual hotărârea pronunțată în cauză, așa cum solicită contestatoarea.

Câtă vreme toate aspectele deduse prezentei judecăți în precedent au fost examinate și respinse în mod argumentat (mai amplu sau mai puțin amplu) de către instanța de recurs, nu sunt îndeplinite condițiile contestației în anulare speciale, aceasta fiind respinsă.