ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1035/2019
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1035/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Prin acțiunea înregistrată la data de 17 februarie 2010 la Tribunalul București, sub nr. x/2010, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, Patriarhia Română și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat să se constate dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafață de 150 mp, situat în București (fosta) Intrarea Olteni, nr. 2, să fie obligat pârâtul C.G.M.B. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest teren, iar în subsidiar, dacă terenul nu poate fi retrocedat în natură, să fie obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata unor despăgubiri aferente suprafeței de teren, în cuantum de 860.244 RON.
Reclamanta a arătat că, pentru imobilul în litigiu, nu s-a formulat notificare potrivit Legii nr. 10/2001, întrucât s-a considerat că acest imobil intră sub incidența prevederilor legii speciale privind restituirea bunurilor imobile ce au aparținut minorităților naționale din România. De asemenea, s-a arătat că terenul în suprafață de 150 mp a fost preluat în mod abuziv de stat, iar la data de 19 iunie 2007, a fost atribuit în folosință gratuită Patriarhiei Române, prin Hotărârea nr. 155, făcând parte din suprafața totală de teren de 1050 mp situată în str. x data de 29 iulie 2008, pârâta Patriarhia Română a fost notificată prin Arhiepiscopia Bucureștilor, să depună diligențele necesare pentru ca terenul să nu fie afectat de lucrări de construcții, însă pârâta nu a dat curs acestei notificări.
În drept, au fost invocate prevederile art. 480 - 481 C. civ. La data de 27 septembrie 2010, reclamanta a înregistrat pe rolul Tribunalului București o acțiune similară, sub nr. x/2010, ce a fost conexată prezentei cauze la termenul de judecată din data de 6 iunie 2011. Prin Sentința civilă nr. 636 din 2 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins excepția inadmisibilității, au fost admise acțiunile conexe formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, Patriarhia Română și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
S-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei în privința terenului în suprafață de 150 mp, situat în București, Intrarea Olteni, nr. 2, având vecinătățile specificate în raportul de expertiză topo întocmit de expertul B. și au fost obligați pârâții Municipiul București prin Primarul General și Patriarhia Română să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie acest teren. A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanțe la plata de despăgubiri, în sumă de 397.735 RON reprezentând contravaloarea construcției ce a fost edificată pe teren și care este în prezent demolată, fiind obligați pârâții la 2.200 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că numiții C. și D. au dobândit în proprietate imobilul situat în București, Intrarea Olteni nr. 2, sector 3 (fost 4), alcătuit din teren în suprafață de 150 mp și construcția aferentă, în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 6 decembrie 1923 la fostul Tribunal Ilfov. Proprietarii acestui imobil au întocmit două testamente, respectiv nr. 8753/1969 și nr. 8754/1969 la Notariatul de Stat Sector 4 prin care au lăsat E. acest bun, instituindu-o legatar universal. În urma decesului testatorilor în anul 1978, F. a deschis procedura succesorală notarială, astfel că a fost emis Certificatul de moștenitor nr. x/1978 din care rezultă că acestei Federații, în calitate de legatar universal îi revine construcția situată în București, str. x, în timp ce terenul în suprafață de 150 mp a fost trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.
În privința reclamantei, instanța a avut în vedere că A. a fost înființată prin actul de constituire autentificat sub nr. x/1997 la BNP G., reclamanta fiind succesoarea în drepturi a F. pentru toate bunurile care urmează a fi restituite sau pentru care se vor acorda despăgubiri, așa încât reclamanta are calitate procesuală activă referitor la promovarea cererii în revendicare. La termenul de judecată din data de 21 noiembrie 2011, pârâtul Municipiul București a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii în raport de neformularea notificării referitor la imobilul ce se revendică, conform art. 21 din Legea specială nr. 10/2001 republicată. Instanța a apreciat că excepția invocată de pârât nu este incidentă, acțiunea fiind întemeiată pe dreptul comun, respectiv art. 480 - 481 C. civ., neputându-se considera că, după apariția Legii nr. 10/2001, cererile de revendicare având ca temei juridic dispozițiile C. civ.
au devenit " de plano" inadmisibile. Instanța a reținut că însăși Legea nr. 10/2001 prevede la art. 8 că regimul juridic al imobilelor ce au aparținut cultelor religioase și comunităților minorităților naționale și care au fost preluate de stat sau de către alte persoane juridice, este reglementat prin acte normative speciale. În cauza de față, s-a pretins de către reclamantă retrocedarea în natură a unei suprafețe de teren ce a fost trecută abuziv în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, precum și acordarea de despăgubiri pentru construcția aferentă ce a fost expropriată și apoi demolată, aceste solicitări formulate de reclamantă neputând fi rezolvate potrivit dispozițiilor înscrise în actele normative speciale precum Legea nr. 501/2002 privind aprobarea O.U.G.
nr. 94/2000 care reglementează regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultelor religioase preluate de stat și, respectiv, Legea nr. 66/2004 prin care s-a aprobat O.U.G. nr. 83/1999 referitoare la regimul juridic al imobilelor care au aparținut comunităților minorităților naționale preluate de stat, rezultând astfel că acțiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, reprezintă singura modalitate procedurală prin intermediul căreia reclamanta își poate valorifica dreptul de proprietate referitor la imobilul în litigiu.
Titlul de proprietate invocat de reclamantă în cadrul cererii de revendicare pe care a promovat-o este reprezentat de Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 6 decembrie 1923 la Tribunalul Ilfov, iar deposedarea de bunul imobil s-a realizat în mod abuziv în temeiul Legii nr. 58/1974, art. 30, situație în care terenul în suprafață de 150 mp a ajuns în domeniul privat al Municipiului București, fiind inclus în suprafața totală de teren de 1.050 mp ce a fost atribuită în folosință gratuită Patriarhiei Române prin Hotărârea nr. 155/2007. Pe de altă parte, instanța a considerat că cererea de revendicare introdusă de reclamantă este admisibilă și în raport de legislația și jurisprudența CEDO, așa încât, dacă nu s-ar da curs solicitărilor formulate pe această cale, s-ar ajunge la nesocotirea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Instanța a reținut că raportul de expertiză topometrică efectuat în prezenta cauză a concluzionat în sensul că terenul în litigiu este liber de construcții, putând fi restituit în natură. În privința construcției ce a existat pe teren, în suprafață totală de 192,10 mp și pentru care nu s-au încasat despăgubiri, a rezultat că aceasta a fost expropriată în baza Decretului nr. 260/1986, trecând astfel în proprietatea statului, care, ulterior, a procedat la demolarea ei. Prin raportul de expertiză tehnică depus la dosar s-a stabilit valoarea despăgubirilor la suma de 397.735 RON. Tribunalul a reținut că, potrivit art. 481 C. civ., exproprierea unui bun imobil se poate realiza doar pentru cauză de utilitate publică și cu plata unei juste și prealabile despăgubiri, aceste considerente fiind preluate și de Legea nr. 33/1994 care reglementează regimul juridic al exproprierilor.
Or, în cauza de față, nu s-au plătit de către stat despăgubiri legate de demolarea respectivei construcții, fiind astfel nesocotite normele legale în materie. În consecință, tribunalul a respins excepția inadmisibilității și a admis acțiunea în revendicare, dispunând restituirea în natură a terenului și acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea construcției demolate. Împotriva hotărârii tribunalului au declarat apel pârâții Patriarhia Română și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar prin Decizia civilă nr. 60 din 21 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV - a civilă s-au admis apelurile declarate de pârâtă și s-a schimbat în tot hotărârea instanței de apel în sensul respingerii acțiunii principale și a cererii conexe, ca inadmisibile.
Prin Decizia civilă nr. 5293 din 18 noiembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de reclamanta A., a fost casată decizia Curții de Apel București și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. În motivarea deciziei de casare, s-au arătat următoarele: Obiectul dedus judecății vizează constatarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 150 mp ce a fost trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 și, respectiv, obligarea pârâtului C.G.M.B. de a-i lăsa reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie acest teren, iar, în subsidiar, dacă terenul nu poate fi retrocedat în natură, să se dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata unor despăgubiri aferente suprafeței de teren, în cuantum de 860.244 RON.
În raport cu obiectul dedus judecății și raportat la motivele de apel invocate, în respectarea efectului devolutiv al apelului, prima instanța de apel, potrivit art. 295 C. proc. civ., avea obligația de a verifica în limitele cererilor de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către instanța de fond. Efectul devolutiv al apelului vizează două principii și anume tantum devolutum quantum appelatum și tantum devolutum quantum iudicatum. Principiul tantum devolutum quantum appelatum își găsește consacrare în dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora instanța va verifica în limitele investirii cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.
Cel de al doilea principiu tantum devolutum quantum iudicatum vizează faptul că instanța de apel nu poate verifica decât aspectele cu care prima instanță a fost sesizată. Raportând cele expuse la motivele de apel invocate de pârâți, precum și la considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a examinat alte aspecte decât cele cu care a fost investită prin motivele de apel, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Criticile din apel ale pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice vizau greșita obligare a acestuia la plata sumei de 397.735 RON reprezentând contravaloarea construcției, (în prezent demolată), având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada că Statul Român nu a acordat despăgubiri pentru imobilele expropriate.
Pârâtul Municipiul București a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul necompetenței materiale a Tribunalului București (ca instanță de fond), a lipsei calității procesual pasive, precum și a încălcării dispozițiilor art. 1 și 2 C. proc. civ., a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, precum și a deciziilor nr. 32/2008 și, respectiv, nr. 33/2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Apelul declarat de pârâta Patriarhia Română cuprinde critici legate de nulitatea hotărârii instanței de fond în condițiile nerespectării dispozițiilor imperative ale art. 261 pct. 5 și 7 C. proc. civ., a ignorării Deciziei nr. 32/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, precum și critici cu privire la O.U.G.
nr. 94/2000. S-a reținut că niciunul dintre apelanți nu a formulat critici în legătură cu inadmisibilitatea acțiunii determinată de incidența în cauză a O.U.G. nr. 83/1999, or, instanța de apel, cu depășirea limitelor investirii, a respins acțiunea principală și cererea conexă ca inadmisibile, determinat tocmai de incidența acestui act normativ. Întrucât legalitatea hotărârii atacate în apel trebuia analizată în funcție de motivele de fapt și de drept reținute de instanța de fond la adoptarea soluției, precum și în raport de motivele de apel invocate, în condițiile încălcării dispozițiilor legale sus evocate, s-a reținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
în ceea ce privește depășirea limitelor de investire, precum și ale art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât urmare a soluției pronunțate și argumentate pe un alt temei, de inadmisibilitate, decât cel invocat de apelanți, instanța nu a intrat în analiza motivelor de apel, ceea ce se impune a se efectua cu ocazia rejudecării. Rejudecarea apelurilor a fost suspendată la termenul din 23 aprilie 2015, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2014 aflat pe rolul Tribunalului București, secția contencios administrativ.
Dosarul de apel a fost repus pe rol la momentul la care a dispărut cauza de suspendare, adică la momentul la care a rămas irevocabilă Sentința civilă nr. 13 din 11 ianuarie 2016, în urma soluției de respingere a recursului dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3401 din 18 octombrie 2018. Prin Decizia nr. 275 A din 21 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile declarate de pârâți, a schimbat, în tot, sentința, în sensul că a respins cererea principală și cererea conexă, ca neîntemeiate. Curtea a reținut următoarele:
În procedura de rejudecare a apelurilor au fost administrate probe noi, din care rezultă că anterior acțiunii înregistrate la Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2010, reclamanta A., înființată de F., din care face parte H. formulase o cerere de retrocedare în temeiul O.U.G. nr. 94/2000. Cererea întemeiată pe O.U.G. nr. 94/2000 a fost înregistrată la Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România sub nr. x din 26 februarie 2003. Prin Decizia nr. 2818 din 8 iulie 2013 s-a respins cererea de retrocedare depusă de către A. cu privire la restituirea în natură a imobilului teren situat în Municipiul București, str. x, reținându-se că "H. a dobândit dreptul de proprietate, în calitate de moștenitoare testamentară, numai în ceea ce privește construcția ce s-a aflat pe terenul situat în Municipiul București, str. x, Sector 3; terenul aferent construcției moștenite prin testament de către H. a trecut în patrimoniul Statului Român direct din patrimoniul testatorului, la momentul deschiderii succesiunii, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974". În consecință, se mai arată în dispozitivul deciziei anterior menționate, "H. nu a avut calitatea de proprietar al terenului situat în București, str. x, Sector 2". Prin punctul 2 al Deciziei Comisiei Speciale de Retrocedare s-a respins opțiunea A. referitoare la acordare despăgubiri pentru construcția demolată care a fost situată pe terenul de 150 mp întrucât solicitarea nu se încadrează în obiectul de reglementare al actului menționat anterior. Sub acest aspect instanța de apel a constatat că potrivit art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 sunt imobile, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Curtea a observat că decizia Comisiei speciale de retrocedare a fost menținută prin Sentința nr. 13 din 11 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 3401/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Curtea a reținut că, în urma procedurilor administrative și judiciare, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că terenul de 150 mp, revendicat în prezenta cauză, nu a aparținut niciodată H. Or, în acțiunea personală prin care a solicitat despăgubiri A. și-a legitimat calitatea procesuală activă în acțiune prin raportare la faptul că terenul a aparținut H., ceea ce nu a fost cazul. Având în vedere primul ciclu procesual și statuările Înaltei Curți, în sensul că acțiunea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă față de limitele criticilor din apel care nu cuprindeau referiri exprese la O.U.G. nr. 83/1999, Curtea, analizând fondul criticilor apelanților, a constatat că acestea sunt întemeiate, deoarece titularul acțiunii în revendicare nu este proprietarul neposesor al bunului revendicat și nu a avut vreun moment calitatea de proprietar al acestuia, iar același titular al acțiunii în despăgubiri nu a solicitat în procedura de drept comun constatarea nulității decretului de preluare și nu a dovedit că are un bun în sensul CEDO pentru a-i putea fi admisă acțiunea personală. Relativ la acțiunea în despăgubiri, s-a apreciat că reclamanta nu poate invoca prezumțiile instituite prin art. 1 alin. (1 1 ) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, respectiv prin art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată. Aceasta deoarece, cererea formulată în baza primului act normativ a fost respinsă, iar în baza celui de-al doilea act normativ nu s-a formulat notificarea imperativ cerută de lege, astfel că nu poate profita reclamantei. Dacă reclamanta ar fi fost proprietara terenului și s-ar fi constatat, în baza legilor speciale sau a dreptului comun, că terenul a fost preluat abuziv, atunci această constatare i-ar fi profitat, dar terenul nu a fost preluat abuziv de la reclamantă. Curtea a constatat că apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, apelantul Municipiul București prin Primarul General și apelanta Patriarhia Română au solicitat pe fondul acțiunii, respingerea acesteia ca nefondată. Faptul că apelanții au susținut inclusiv inadmisibilitatea acțiunii, nu mai poate fi analizat la acest moment, față de dispozițiile obligatorii din decizia de casare.
În raport de împrejurarea că netemeinicia pretențiilor privitoare la revendicarea terenului în suprafață de 150 mp a fost stabilită cu putere de lucru judecat, curtea a considerat că nu este necesară dezvoltarea suplimentară a motivelor pe care se sprijină soluția de admitere a apelurilor pârâților.
Deoarece reclamanta a susținut că nu a putut folosi dispozițiile Legii nr. 10/2001 și că are un bun în sensul CEDO, constând în dreptul de a primi despăgubiri pentru construcția preluată abuziv de stat și demolată ulterior, curtea de apel a reținut că O.U.G. nr. 94/2000 nu permitea acordarea de despăgubiri pentru construcțiile demolate, dacă proprietarul terenului era diferit de proprietarul construcției, cum a fost cazul în speță. Cât privește utilizarea procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, curtea s-a rezumat la a constata că reclamantei nu i-a fost recunoscut dreptul asupra terenului pentru simplul și singurul motiv că nu l-a avut niciodată în proprietate. Deci, nu lipsa de efectivitate sau de eficiență a legislației speciale a făcut ca reclamanta să nu-și poartă recupera terenul în procedura legii speciale, ci lipsa dreptului de proprietate asupra bunului pe care a încercat să-l recupereze.
Curtea a considerat că reclamanta putea și trebuia să utilizeze de dispozițiile legislației speciale în materie (Legea nr. 10/2001), ceea ce, din propria culpă, nu a făcut. Chiar dacă imobilul construcție nu intră în domeniul specific și restrâns de aplicare al O.U.G. nr. 94/2000, deoarece a fost demolată după preluare, iar reclamanta nu a fost niciodată proprietara terenului pe care fusese situată construcția demolată, este cert că drepturile reclamantei aferente construcției demolate puteau fi realizate în condițiile Legii nr. 10/2001 (art. 6 alin. (1), art. 10 alin. (1) și (8). Din perspectiva terenului care a făcut obiectul Legii nr. 58/1974, spre deosebire de O.U.G. nr. 94/2000, Legea nr. 10/2001 conține o soluție nuanțată, care ține seama de situația de fapt a construcției, după cum aceasta există în continuare sau a fost demolată, ulterior preluării. Pentru ipoteza construcției care există în continuare pe teren, legiuitorul de după anul 1989 a soluționat problema în favoarea dobânditorilor construcțiilor, recunoscând acestora dreptul/vocația de a obține titluri de proprietate pentru terenul aferent construcției cumpărate. Pentru ipoteza în care, ulterior înstrăinării imobilului, construcția proprietatea dobânditorului a fost preluată și mai apoi demolată, acestuia din urmă, legea îi recunoaște doar vocația de a primi despăgubiri pentru construcția demolată, iar vocația de a obține măsuri reparatorii pentru terenul aferent construcției demolate îi este recunoscută proprietarului terenului la data trecerii acestuia în proprietatea statului (înstrăinătorului terenului).
În privința construcției demolate, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a constatat că soluția Comisiei speciale de retrocedare s-a raportat corect la domeniul de aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000 . Relevante în speță au fost considerentele Sentinței nr. 13/2016 în care s-a precizat că "nu pot fi luate în considerare argumentele reclamantei referitoare la acordarea de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001, având în vedere obiectul principal al cererii introductive era întemeiat pe dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, republicată". Altfel spus, chiar reclamanta a susținut că, dacă nu se încadrează în dispozițiile ordonanței speciale menționate, are dreptul de a fi despăgubită conform Legii nr. 10/2001. Or, obținerea de despăgubiri în temeiul acestei legi, presupunea formularea unei notificări în termenul imperativ prevăzute de art. 22, ceea ce reclamanta nu a făcut.
S-a constatat că soluția primei instanțe prin care a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 397.735 RON, reprezentând contravaloarea construcției demolate este motivată generic, ca o consecință a soluției de admitere a primului capăt de cerere, care este greșită. Tribunalul nu a indicat raportul juridic obligațional care ar fi justificat, în procedura de drept comun, pretențiile reclamantei față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Curtea a reținut că acțiunea în pretenții vizează un imobil care a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 260/1986 și a fost demolat după preluare. Atât în privința actelor de expropriere realizate de regimul comunist, cât și în privința altor acte de preluare abuzivă a unor imobile de către același regim, Statul Roman a adoptat reglementări reparatorii, care permiteau îndreptarea respectivelor nedreptăți. Niciun moment nu s-a contestat faptul ca statul are o marjă de apreciere în privința modalității de reglementare a măsurilor reparatorii. În această ordine de idei, atât practica internă a instanțelor, cât și practica CEDO a considerat că instituirea unor termene în cadrul cărora persoanele proprietare a bunurilor preluate abuziv sau expropriate în perioada regimului comunist nu este contrară Constituției sau Convenției Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, s-a considerat că stabilirea unor proceduri administrative care presupuneau formularea unor cereri sau a unor notificări, ca o condiție esențială pentru a se putea accede la măsurile reparatorii permise de lege este permisă și are ca scop asigurarea finalizării procesului de restituire, chiar și atunci când prin instituirea termenelor sau a procedurilor sunt afectate în substanța lor drepturile subiective ale persoanelor care nu au uzitat de acestea.
În considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite se reamintește, printre altele, că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.
Pentru a reține inexistența în patrimoniul reclamantei a unui "bun" actual, constând în dreptul la despăgubiri pentru construcția demolată, curtea a avut în vedere Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010. În speță, Tribunalul București a fost învestit abia la data de 27 septembrie 2010 cu o cerere în pretenții, adică la 20 de ani de la momentul la care, dacă se dovedea existența unui raport juridic obligațional, grefat pe o faptă delictuală, acestea puteau fi solicitate. Invocarea ca temei al acțiunii în pretenții a art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului presupune că, în concret, o anumită dispoziție din legislația internă sau ansamblul legislației interne nu sunt conforme sau nu asigură realizarea principiilor garantate prin CEDO, ceea ce nu s-a susținut și nu s-a demonstrat în cauză. Acțiunea în pretenții, prescriptibilă conform dreptului comun, trebuia introdusă în termen de 3 ani calculați de la momentul căderii regimului comunist sau, cel mai târziu, de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994. Aceste dispoziții legale nu au fost invocate de reclamantă, deși instanțele le-au recunoscut aplicabilitatea, inclusiv în cazul exproprierilor anterioare anului 1990, dacă efectele exproprierii, sub aspectul neplății despăgubirilor s-au întins în timp ulterior datei intrării în vigoare a legii menționate. Dacă este imprescriptibilă, așa cum s-a apreciat în cauză, pe motiv că derivă din dreptul de proprietate, acțiunea în pretenții ar presupune o invalidare a Decretului nr. 260/1986, ceea ce nu s-a solicitat prin acțiune. Este adevărat că, dacă reclamanta ar fi formulat notificare conform Legii nr. 10/2001, ar fi obținut despăgubiri pentru construcția demolată, dar Decretul nr. 260/1986 putea fi asimilat unei preluări abuzive, doar din perspectiva reglementării speciale și în condițiile acesteia.
Curtea a constatat că nu a fost sesizată să soluționeze o contestație în condițiile Legii nr. 10/2001 sau în condițiile O.U.G. nr. 94/2000. După cum s-a precizat în considerentele sentinței nr. 13/2016, reclamanții nu au învestit instanța cu o cerere prin care să se solicite conversia cererii adresate Comisiei speciale de retrocedare într-o notificare formulată pe Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect, s-a observat că inclusiv cererea formulată potrivit O.U.G. nr. 94/2000, înregistrată sub nr. x din 26 februarie 2013, este ulterioară datei limită până la care puteau fi formulate notificările conform Legii nr. 10/2001, respectiv 14 august 2002. Reclamanta nu a invocat niciun motiv pentru a demonstra că nu a putut să formuleze notificare conform Legii nr. 10/2001.
Formularea unei cereri în pretenții, întemeiată pe dreptul comun, la mai mult de 10 ani după momentul în care statul a reglementat modul în care pot fi obținute măsurile reparatorii pentru ipoteze precum cea în care se încadrează reclamanta nu poate fi primită, pentru ca altfel, reglementarea de către stat printr-o sumă de acte normative a regimului juridic al imobilelor preluate abuziv, ar fi fost inutilă. Siguranța și stabilitatea circuitului juridic civil, apărate inclusiv prin instituirea unor termene de decădere, nu ar mai avea conținut dacă s-ar accepta că, după decăderea din drepturile conferite prin legile speciale, persoanele care ar fi fost îndreptățite la măsurile reparatorii pot oricând să sesizeze instanța sau dacă s-ar accepta că respectivele persoane, așa cum a fost cazul în speță, pot utiliza, în paralel, atât de pârghiile conferite printr-o lege specială, cât acțiune întemeiată pe dreptul comun. Exproprierea realizată prin decretul a cărui nelegalitate nu s-a solicitat a fi constatată, s-a produs înainte de demolarea invocată drept temei al pretențiilor de reclamantă. Or, faptele generatoare ale pretențiilor s-au petrecut în urmă cu mai mult de 20 ani, socotiți până la momentul la care a fost sesizată instanța, respectiv, în urmă cu mai mult de 10 ani socotiți până la momentul la care Statul Român a edictat legea specială nr. 10/2001, în baza căreia reclamanta putea să-și realizeze pretențiile și să obțină măsuri reparatorii. Mai mult, acțiunea introductivă a fost introdusă la aproximativ 2 ani după momentul la care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu putere obligatorie care este raportul dintre legile speciale de retrocedare și dreptul comun, respectiv care sunt condițiile în care putea fi introdusă acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun (inclusiv sub forma despăgubirii solicitate urmare a ingerinței în dreptul de proprietate imobiliară). Față de cele arătate, curtea a constatat că prima instanță nu a analizat actele normative speciale și practica instanței supreme în materie, potrivit cărora nu este acceptată introducerea unei acțiuni în pretenții întemeiate pe dreptul comun oricând, fără limită în timp.
Curtea a considerat că obligarea Statului la plata de despăgubiri pentru construcția demolată în anul 1986 nu are fundament legal prin raportare la obiectul acțiunii introductive de instanță și la calea aleasă de reclamantă. Curtea a considerat că sunt corecte susținerile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice conform cărora, la acest moment, este "injustă obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a despăgubirilor" din moment ce art. 1, 2 și 3 din Decretul nr. 260/1986, prevăd că Statul Român a autorizat exproprierea pentru cauză de utilitate și cu plata de despăgubiri.
Curtea a mai considerat că nu este contrar Convenției Europene a Drepturilor Omului să se aprecieze că atât dreptul la măsuri reparatorii, cât și dreptul la obținerea contravalorii bunului expropriat, pot fi pierdute urmare a conduitei nediligente a persoanei care, dacă ar fi urmat procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 sau dacă ar fi reclamat exproprierea nelegală, în condițiile Legii nr. 33/1994, și-ar fi putut, în principiu, realiza drepturile. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei, în sensul respingerii apelurilor declarate de pârâți și menținerii sentinței tribunalului. Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., reclamanta formulând următoarele critici: 1. Încălcarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. A apreciat că sunt nelegale considerentele hotărârii, prin faptul că instanța de apel a reținut o serie de aspecte ce nu au fost puse în discuția părților și nici invocate de către părți în cadrul litigiului, încălcând, în mod flagrant, atât principiul contradictorialității, cât și pe cel al dreptului la apărare. A arătat că instanța de apel, în motivarea soluției de respingere, a reținut puterea de lucru judecat a Sentinței nr. 13 din 11 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 3401/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și o serie de aspecte referitoare la prescripția dreptului material la acțiune și la inadmisibilitatea acțiunii, cât privește soluția de respingere a pretențiilor asupra construcției, raportat la faptul că reclamanta nu ar fi urmat remediile stabilite de Legea nr. 33/1994, față de preluarea imobilului prin expropriere. Trecând peste faptul ca aceste considerente sunt vădit nelegale, instanța de apel nu a pus în niciun moment aceste chestiuni în discuția părților (de altfel aceste critici nu au fost ridicate de către părți în cursul prezentului litigiu), ignorând cu totul principiile contradictorialității și dreptului la apărare consfințite atât de normele procedurale aplicabile cât și de cele constituționale. Față de această împrejurare, solicită casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București. 2. Hotărârea cuprinde considerente străine de natura pricinii - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. A criticat faptul că instanța de apel a nesocotit obiectul cauzei. A arătat că obiectul și raportul juridic dedus judecății au fost trasate prin acțiunea promovată, respectiv revendicare prin comparare de titluri; titlul de proprietate de care a înțeles să se prevaleze reclamanta fiind reprezentat de Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 6 decembrie 1923 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat. A mai arătat că instanța de apel a reținut aspecte străine de natura pricinii, respectiv împrejurarea că nu s-a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994, raportat la faptul ca imobilul revendicat a fost expropriat, precum și la natura juridică de acțiune în pretenții a unei asemenea cereri de chemare în judecată; o pretinsă prescripție a dreptului material la acțiune și inadmisibilitatea cererii față de nedepunerea notificării, deși acest ultim aspect fusese deja tranșat, în mod irevocabil, prin Decizia nr. 5293 din 18 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. A opinat că raportat la cadrul procesual stabilit expres și fără echivoc prin cererea de chemare în judecată, curtea de apel avea de comparat titlul de proprietate al reclamantei cu titlurile de proprietate ale părților adverse, orice alte aspecte referitoare la eventuale pretenții în baza Legii nr. 33/1994 sau la caracterul prescriptibil al unei acțiuni în pretenții, întemeiate pe dispozițiile acestui act normativ, exced cu evidență cadrului procesual stabilit, fiind aspecte total străine de natura pricinii. 3. Hotărârea încalcă aspectele dezlegate în mod irevocabil prin Decizia nr. 5293 din 18 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. A arătat că, deși în considerentele hotărârii se reține faptul că problema inadmisibilității acțiunii a fost tranșată prin Decizia nr. 5293 din 18 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a motivat respingerea pretențiilor reclamantei, cu privire la construcție, pe aspecte ce țin de inadmisibilitatea cererii, față de neurmarea procedurilor reglementate de legile speciale de reparație, încălcând dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. 4. Argumentarea greșită a instanței de apel cu privire la incidența în speță a puterii de lucru judecat a Sentinței nr. 13 din 11 noiembrie 2016 a Curții de Apel București- motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A arătat că chestiunea tranșată în Dosarul nr. x/2014 al Curții de Apel București nu poate fi opusă cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, având în vedere că cele două dosare au obiecte diferite, în rezolvarea cărora se impun analize fundamental diferite. A menționat că Dosarul nr. x/2014 a avut ca obiect contestația reclamantei împotriva deciziei emise de Comisia specială de retrocedare în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, decizie prin care s-a respins cererea de retrocedare în legătură cu imobilul ce face și obiectul prezentului dosar. Reținând că, în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974, terenul a trecut din patrimoniul autorilor Comunității - C. și D. - direct în proprietatea Statului Roman, s-a apreciat ca nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 care prevăd ca sunt îndreptățite la masuri reparatorii în natura sau echivalent, cultele religioase care aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului. A precizat că în acel litigiu nu s-a pus în niciun moment problema că, pe calea devoluțiunii testamentare, drepturile asupra imobilului au fost transmise de autorii C. și D. către H., în continuarea căreia vine reclamanta A.. Prezentul dosar are ca obiect revendicare prin comparare de titluri, iar dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului izvorăște din Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 6 decembrie 1923 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, prin urmare, cauza celor două demersuri procesuale este cu totul diferită. Prin urmare, în condițiile în care analiza pe care se impune să o facă instanța de judecată în prezenta cauză este fundamental diferită de cea făcută în Dosarul nr. x/2014 (incontestabil, dreptul de a revendica imobilul în litigiu a făcut obiectul transmisiunii pe calea devoluțiunii testamentare), este evident că nu se poate pune problema incidenței puterii lucrului judecat în ceea ce privește considerentele Sentinței nr. 13 din 11 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Cauza celor două demersuri procesuale este cu totul diferită. 5. Argumentarea greșită a instanței de apel cu privire la inexistența unui drept protejat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv nereținerea incidenței prevederilor art. 480 și 481 C. civ., precum și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A precizat că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a recunoscut că pot apărea situații, cum este și cea din speța de față, în care legile speciale de reparație să nu fie aplicabile. A arătat că admisibilitatea acțiunii a fost tranșată în mod irevocabil prin Decizia nr. 5293 din 18 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât nu mai poate face obiectul analizei în cauză. A opinat că nu se poate susține că dreptul reclamantei de a promova acțiunea în revendicare este afectat de dispoziții speciale cuprinse în legile de reparație, deoarece acestea nu sunt aplicabile bunurilor revendicate. Mai mult, există temei legal al revendicării în situația în care legile speciale de reparație nu sunt aplicabile, respectiv art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care, după cum se poate observa, chiar permite expres acțiunea în revendicare. A mai arătat, contrar argumentelor instanței de apel, că în cauză este incident art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta având deschisă calea acțiunii în revendicare (cu referire la cauzele Kopecky împotriva Slovaciei, Jokela împotriva Finlandei, Joseph Polacek și Libuse Polokova împotriva Republicii Cehe și Malhous împotriva Republicii Cehe), existând o speranță legitimă la restituirea bunului dacă legea și practica internă îi dădeau motive reclamantului să creadă că va avea câștig de cauză în fața instanțelor naționale. A învederat că admisibilitatea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun a fost recunoscută implicit, în cazul în care dispozițiile speciale nu sunt aplicabile acesteia, astfel că nu se poate susține că nu există cel puțin o speranță legitimă protejată de Convenție, raportat la care să existe o încălcare a dreptului de proprietate. Acest fapt rezultă raportat și la aspectul reținut în RIL-ul mai sus menționat în care se arată că au existat cazuri în care acțiunile în revendicare pe calea dreptului comun au fost admise, chiar și în condițiile în care erau aplicabile dispozițiile speciale din actele normative de reparație. Or, cu atât mai mult, în cazul în care actele normative speciale nu sunt aplicabile speței, rezultă speranța legitimă protejată de Convenție. În raport de motivele de recurs anterior dezvoltate, în măsura în care instanța de recurs se va pronunța asupra fondului acțiunii în revendicare, a solicitat să se constate că aceasta este întemeiată. Cu privire la fondul acțiunii în revendicare, s-a arătat că terenul revendicat se cuvenea reclamantei, acesta a trecut în proprietatea Statului Român prin Legea nr. 58/1974, construcția revendicată a trecut în proprietatea aceluiași pârât în baza Decretului nr. 206/1986, reclamanta nu a primit niciun fel de despăgubire cu privire la aceste imobile și că terenul obiect al revendicării este liber. A arătat că, în momentul de față, acțiunea în revendicare pe dreptul comun este singura cale prin care reclamanta poate valorifica dreptul de proprietate. A precizat că s-a probat faptul că titlul de proprietate al reclamantei provine de la un terț anterior posesiei pârâtului Statul Roman, titlul precede posesiunea, constituind probă chiar împotriva unei posesii utile. A mai arătat că pârâții se fac vinovați de încălcarea articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, că s-a probat posibilitatea restituirii terenului în natură și că pentru construcția demolată nu s-au încasat niciodată despăgubiri de la Statul Român. A învederat aplicabilitatea, în speță, a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Prima critică, formulată în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ., susține încălcarea principiilor contradictorialității și dreptului la apărare prin aceea că instanța de apel nu a pus în discuția părților, anterior reținerii în motivare, puterea de lucru judecat a Sentinței nr. 13 din 11 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, prescripția dreptului material la acțiune și inadmisibilitatea acțiunii, raportat la faptul că reclamanta nu ar fi urmat remediile stabilite de Legea nr. 33/1994. Critica este nefondată. Astfel, se reține că instanța de apel nu a invocat excepții procesuale pe care era obligată a le supune dezbaterii contradictorii a părților, ci argumente de natură a susține soluția pronunțată, izvorâte din analiza probatoriului administrat în cauză, menite a explica o anumită conduită procesuală reținută în sarcina părții. În acest sens a fost valorificat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârii de contencios administrativ, respectiv al Sentinței nr. 13 din 11 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, în care s-a statuat că terenul a trecut din patrimoniul testatorilor direct în cel al statului, fără a fi existat un transfer de proprietate care să implice pe antecesoarea reclamantei, F., beneficiara testamentară, care nu a deținut un drept de proprietate asupra terenului de care să se poată prevala în acțiunea în revendicare. Or, hotărârea respectivă a fost utilizată ca mijloc de probă în prezenta cauză, în condițiile în care judecata în acest dosar fusese suspendată în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., considerându-se că de soluția respectivă depinde dezlegarea acestui litigiu. Prin urmare, recurenta nu poate susține că valorificarea conținutului acesteia s-a făcut cu încălcarea dreptului său la apărare sau a principiului contradictorialității, cu atât mai mult cu cât, la momentul dezbaterilor în apel la termenul din data de 21 februarie 2019, instanța a solicitat părților să aibă în vedere efectele produse asupra acțiunii reclamantei prin hotărârile judecătorești pronunțate în contencios administrativ. Nici aspectele referitoare la prescripție nu pot fi reținute ca încălcând drepturile procedurale garantate părții, întrucât instanța de apel nu a analizat o atare sancțiune care constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune al reclamantei, care nu ar fi fost exercitat în termen, cu atât mai mult cu cât acțiunea exercitată în cauză este imprescriptibilă. Instanța de apel a făcut referire la căile legale pe care reclamanta, dacă acționa cu diligența unui bun proprietar, le putea exercita pentru obținerea unor măsuri reparatorii, în ipoteza în care pretinde că este titulara unui dreptul de proprietate asupra imobilului, preluat abuziv de stat. În legătură cu aceste dispoziții legale la care putea recurge (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 33/1994) instanța a apreciat că faptele ce au generat prejudiciul s-au petrecut în urmă cu mai mult de 20 de ani, acțiunea în pretenții fiind prescriptibilă și că reclamanta a rămas, în mod culpabil, în pasivitate, în acest interval de timp. Referirile la legile speciale nu reprezintă, cum susține recurenta reclamantă, o motivare asupra inadmisibilității acțiunii, făcută cu încălcarea deciziei de casare, ci tind a susține lipsa unui drept real de proprietate cu privire la construcție în patrimoniul reclamantei care să îi fundamenteze recurgerea la calea dreptului comun, respectiv la acțiunea în revendicare. 2. O a doua critică, încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se referă că faptul că instanța de apel nu ar fi răspuns acțiunii cu care a fost învestită, respectiv revendicare prin comparare de titluri, ci ar fi reținut aspecte străine de natura pricinii, cum sunt cele referitoare la eventuale pretenții în baza Legii nr. 33/1994 sau la caracterul prescriptibil al unei acțiuni în pretenții întemeiate pe dispozițiile acestui act normativ, ce excedează cadrului procesual stabilit. Nu poate fi reținută o astfel de critică întrucât, în condițiile în care părțile s-au prevalat de jurisprudența de unificare a practicii judiciare, reprezentată de Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte, care stabilește condițiile în care partea, care promovează o acțiune în revendicare în detrimentul legislației speciale de reparații, se poate prevala de bun în sensul Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, instanța de apel a verificat dacă reclamanta s-a aflat în imposibilitate de a uza de dispozițiile legilor speciale care dispuneau acordarea de măsuri reparatorii cu privire la bunul de care titularul dreptului de proprietate fusese deposedat abuziv. Or, în baza acestei analize, instanța a reținut că recurenta reclamantă nu s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a acționa, prin alte modalități prevăzute de legi speciale, pentru repararea prejudiciului cauzat de preluarea abuzivă a bunului, motiv pentru care nu se poate considera că o astfel de analiză excedează cadrului procesual reprezentat de o acțiune în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ce constituie dreptul comun în materia legislației reparatorii. 3. În baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea recurată încalcă dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nesocotind aspectele dezlegate în mod irevocabil prin Decizia nr. 5293 din 18 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În acest sens susține că pretențiile reclamantei cu privire la construcție au fost respinse pe aspecte ce țin de inadmisibilitatea cererii, respectiv față de neurmarea procedurilor reglementate de legile speciale de reparație. Critica este nefondată întrucât se reține că instanța de apel a analizat, pe fond, cauza, constatând că reclamantei i-a fost expropriat imobilul construcție, ce ulterior a fost demolat, aceasta reprezentând o preluare abuzivă ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 ca fiind un caz de acordare a despăgubirilor. Instanța a apreciat că decretul de expropriere, a cărui nelegalitate nu a fost contestată în cauză, reprezintă un titlu pe care statul îl poate opune reclamantei în procedura revendicării pe dreptul comun. Or, un atare raționament nu reprezintă o negare a dreptului de acces la o instanță, ci o analiză asupra titlurilor exhibate de părți, în condițiile în care ceea ce i se impută reclamantei este pasivitatea și alegerea greșită a normei generale în detrimentul normei speciale, în care își putea valorifica dreptul la despăgubiri. 4. O altă critică, formulată în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează argumentarea greșită a instanței de apel cu privire la incidența în speță a puterii de lucru judecat a Sentinței nr. 13 din 11 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, recurenta susținând că cele două dosare au obiecte și cauze diferite, în rezolvarea cărora se impun analize fundamental diferite. Consideră că soluția de respingere a contestației împotriva deciziei emise de Comisia specială de retrocedare în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, prin care s-a reținut că terenul a trecut din patrimoniul autorilor Comunității, în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974, direct în proprietatea Statului Român, a condus la concluzia că nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000. Cum, în acel litigiu, nu s-a pus problema că, pe calea devoluțiunii testamentare, drepturile asupra imobilului au fost transmise de autorii C. și D. către H., în continuarea căreia vine reclamanta A., nu se poate pune problema incidenței puterii lucrului judecat în ceea ce privește considerentele Sentinței nr. 13 din 11 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Înalta Curte apreciază că susținerile recurentei sunt nefondate. Spre deosebire de excepția autorității de lucru judecat, la care recurenta face trimitere, care împiedică o nouă judecată în condițiile existenței unei triple identități de părți, obiect și cauză, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, denumit în doctrina și jurisprudența vechiul C. civ. putere de lucru judecat, valorifică aspecte dezlegate anterior de o altă instanță, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, fără să presupună identitatea de acțiune (obiect, cauză, părți). Pentru a se da eficiență considerentelor Sentinței nr. 13/2016, nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente între cele două procese, ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți, în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional. Prin urmare, cele statuate cu privire la faptul că reclamanta nu a fost niciodată proprietara terenului au fost în mod corect valorificate ca mijloc de probă în prezenta cauză, chiar
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.