ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1514/2010

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de față, următoarele: Prin sentința civilă nr. 1217 din 27 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a admis contestația înaintată de reclamanta C.M. și a modificat în parte Dispoziția nr. 10031/2008 emisă de Primarul General al Municipiului București în sensul propunerii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 125 mp situat în București, sector 1. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că prin Dispoziția nr. 10031 din 28 martie 2008 s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent doar pentru construcția demolată și nu s-au acordat pentru terenul ce a fost preluat abuziv de stat.

Astfel s-a reținut că potrivit art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, în caz de înstrăinare a construcțiilor terenul aferent acestor construcții trece în proprietatea Statului, cu plata unor despăgubiri stabilite potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973 terenul fiind lăsat cu drept de folosință cumpărătorilor. Întrucât terenul a făcut obiectul sistematizării și deci nu poate fi restituit în natură, cumpărătorul are vocația la măsuri reparatorii în echivalent potrivit Legii nr. 10/2001 în spiritul prevederilor din capitolul II pct. 1.4 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, vânzătorul neavând vocația la reparații, câtă vreme a înstrăinat bunul în întregul său, aceasta fiind voința reală a părților contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum, voința reală a fost aceea de a cumpăra imobilul – construcție cu terenul aferent acestuia.

A mai reținut instanța de fond că, dacă nu s-ar da eficiență notificării cumpărătorului cu privire la teren, s-ar nega însuși caracterul abuziv al preluării terenului în proprietatea Statului, ceea ce contravine prevederilor art. 1 din Legea nr. 10/2001 în speță, notificatoarea având calitatea de persoană îndreptățită la aplicarea măsurilor reparatorii la Legea nr. 10/2001 conform art. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul București Primarul General iar prin decizia civilă nr. 17 din 12 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a respins apelul reținându-se următoarele: Instanța de apel a reținut că principala critică din apel constă în lipsa calității de persoană îndreptățită a reclamantei, întrucât nu ar fi dovedit dreptul de proprietate asupra terenului, din litigiu de 125 mp, și că această critică este nefondată în condițiile în care din interpretarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 3886 din 27 iulie 1976, rezultă că voința reală a părților a fost de vânzare a unei construcții cu terenul pe care se află. O astfel de rezolvare de ordin legislativ s-a realizat prin art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 în favoarea cumpărătorilor (actualii deținători ai construcției).

În situația de fapt a speței, în care imobilul s-a expropriat, iar terenul nu poate fi restituit în natură petenta este îndreptățită la acordarea de despăgubiri în echivalent potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001 – soluția fiind în spiritul legiuitorului pentru aceleași argumente pentru care Legea nr. 18/1991 a tranșat problema de drept în situația susmenționată, petenta neavând la dispoziție o altă cale pentru a-i fi reparat prejudiciul creat prin preluarea abuzivă a imobilului la stat. Mai reține instanța de apel că problema dobândirii calității de moștenitor a reclamantei nu se pune, întrucât reclamanta a fost chiar cumpărătoarea din actul de vânzare-cumpărare nr. 3886 din 27 iulie 1976 al imobilului, astfel critica pe acest aspect este nefondată.

Instanța de apel a mai reținut că nu este fondată nici susținerea recurentului legată de faptul că instanța nu trebuia să analizeze legalitatea și temeinicia deciziei contestate, decât prin prisma actelor existente la notificarea inițială și nu la cele completate, dat fiind faptul că în virtutea dreptului la un proces echitabil și la apărare, părțile pot administra toate probele utile și necesare și de care înțeleg să se prevaleze în susținerea și dovedirea pretențiilor solicitate. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel se susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii pentru că se face o analogie forțată între două acte normative Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 10/2001, cu arii de aplicare total diferite.

Se învederează că în materia Legii nr. 10/2001 condiția esențială fiind aceea a dovedirii dreptului de proprietate, precum și a calității de persoană îndreptățită. Recurentul susține că cererea de acordare de despăgubiri pentru terenul de 125 mp, nefăcând obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, soluția instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii. Recurentul a invocat în susținerea motivelor de recurs dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând și judecarea cauzei în lipsă. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru cele ce preced: Astfel instanța de apel, a analizat hotărârea instanței de fond prin prisma principiului „ tantum devolutum, quantum apellatum ”. Una din regulile speciale privind judecarea apelului, este cuprinsă în dispozițiunile art. 295 C. proc.

civ. alin. (1), care stabilește că instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Din conținutul acestui text rezultă că instanța de apel verifică sentința atât sub aspectul temeiniciei, adică modul în care prima instanță a apreciat probele administrate în cauză și dacă pe baza acestora a reținut corect raporturile juridice dintre părți, cât și sub aspectul legalității, adică aplicarea legii. Hotărârea este temeinică atunci când situația de fapt reținută de instanță rezultă și se întemeiază pe probele administrate, și legală când instanța a recursul la textele de lege corespunzătoare și le-a aplicat corect, în litera și spiritul lor.

Astfel raportat la aceste aspecte și la criticile formulate de pârât, instanța de apel a analizat atât raporturile juridice dintre părți cât și incidența dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, și art. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Cum instanța de apel s-a conformat dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., motivele de recurs invocate de pârât sunt nefondate și nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recursul pârâtului urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul formulat de pârâtul Municipiul București prin Primar General, împotriva deciziei nr. 17 din 12 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2010 .