ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1514/2010

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra recursului de față, următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1217 din 27

iunie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a admis contestația

înaintată de reclamanta C.M. și a modificat în parte Dispoziția nr. 10031/2008

emisă de Primarul General al Municipiului București în sensul propunerii de

acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de

125 mp situat în București, sector 1.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut că prin Dispoziția nr. 10031 din 28 martie 2008 s-a

propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent doar pentru construcția

demolată și nu s-au acordat pentru terenul ce a fost preluat abuziv de stat.

Astfel s-a reținut că potrivit art.

30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, în caz de înstrăinare a construcțiilor

terenul aferent acestor construcții trece în proprietatea Statului, cu plata

unor despăgubiri stabilite potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973

terenul fiind lăsat cu drept de folosință cumpărătorilor.

Întrucât terenul a făcut obiectul

sistematizării și deci nu poate fi restituit în natură, cumpărătorul are

vocația la măsuri reparatorii în echivalent potrivit Legii nr. 10/2001 în

spiritul prevederilor din capitolul II pct. 1.4 din Normele Metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, vânzătorul neavând vocația la reparații,

câtă vreme a înstrăinat bunul în întregul său, aceasta fiind voința reală a

părților contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum, voința reală a fost

aceea de a cumpăra imobilul – construcție cu terenul aferent acestuia.

A mai reținut instanța de fond că,

dacă nu s-ar da eficiență notificării cumpărătorului cu privire la teren, s-ar

nega însuși caracterul abuziv al preluării terenului în proprietatea Statului,

ceea ce contravine prevederilor art. 1 din Legea nr. 10/2001 în speță,

notificatoarea având calitatea de persoană îndreptățită la aplicarea măsurilor

reparatorii la Legea nr. 10/2001 conform art. 2 din Titlul VII al Legii nr.

247/2005.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel pârâtul Municipiul București Primarul General iar prin decizia

civilă nr. 17 din 12 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă, s-a respins apelul reținându-se următoarele:

Instanța de apel a reținut că

principala critică din apel constă în lipsa calității de persoană îndreptățită

a reclamantei, întrucât nu ar fi dovedit dreptul de proprietate asupra

terenului, din litigiu de 125 mp, și că această critică este nefondată în

condițiile în care din interpretarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 3886

din 27 iulie 1976, rezultă că voința reală a părților a fost de vânzare a unei

construcții cu terenul pe care se află.

O astfel de rezolvare de ordin

legislativ s-a realizat prin art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 în

favoarea cumpărătorilor (actualii deținători ai construcției).

În situația de fapt a speței, în

care imobilul s-a expropriat, iar terenul nu poate fi restituit în natură

petenta este îndreptățită la acordarea de despăgubiri în echivalent potrivit

art. 1 din Legea nr. 10/2001 – soluția fiind în spiritul legiuitorului pentru

aceleași argumente pentru care Legea nr. 18/1991 a tranșat problema de drept în

situația susmenționată, petenta neavând la dispoziție o altă cale pentru a-i fi

reparat prejudiciul creat prin preluarea abuzivă a imobilului la stat.

Mai reține instanța de apel că

problema dobândirii calității de moștenitor a reclamantei nu se pune, întrucât

reclamanta a fost chiar cumpărătoarea din actul de vânzare-cumpărare nr. 3886

din 27 iulie 1976 al imobilului, astfel critica pe acest aspect este nefondată.

Instanța de apel a mai reținut că nu

este fondată nici susținerea recurentului legată de faptul că instanța nu

trebuia să analizeze legalitatea și temeinicia deciziei contestate, decât prin

prisma actelor existente la notificarea inițială și nu la cele completate, dat

fiind faptul că în virtutea dreptului la un proces echitabil și la apărare,

părțile pot administra toate probele utile și necesare și de care înțeleg să se

prevaleze în susținerea și dovedirea pretențiilor solicitate.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General solicitând

modificarea ei în sensul admiterii apelului.

Criticile aduse hotărârii instanței

de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel se susține că instanța de

apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii pentru că se face o

analogie forțată între două acte normative Legea nr. 18/1991 și Legea nr.

10/2001, cu arii de aplicare total diferite.

Se învederează că în materia Legii

nr. 10/2001 condiția esențială fiind aceea a dovedirii dreptului de

proprietate, precum și a calității de persoană îndreptățită.

Recurentul susține că cererea de

acordare de despăgubiri pentru terenul de 125 mp, nefăcând obiectul de

reglementare al Legii nr. 10/2001, soluția instanței de apel este dată cu

aplicarea greșită a legii.

Recurentul a invocat în susținerea

motivelor de recurs dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând și

judecarea cauzei în lipsă.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru cele ce preced:

Astfel instanța de apel, a analizat

hotărârea instanței de fond prin prisma principiului „

tantum devolutum,

quantum apellatum

”.

Una din regulile speciale privind

judecarea apelului, este cuprinsă în dispozițiunile art. 295 C. proc. civ.

alin. (1), care stabilește că instanța de apel va verifica, în limitele cererii

de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima

instanță.

Din conținutul acestui text rezultă

că instanța de apel verifică sentința atât sub aspectul temeiniciei, adică

modul în care prima instanță a apreciat probele administrate în cauză și dacă

pe baza acestora a reținut corect raporturile juridice dintre părți, cât și sub

aspectul legalității, adică aplicarea legii.

Hotărârea este temeinică atunci când

situația de fapt reținută de instanță rezultă și se întemeiază pe probele

administrate, și legală când instanța a recursul la textele de lege

corespunzătoare și le-a aplicat corect, în litera și spiritul lor.

Astfel raportat la aceste aspecte și

la criticile formulate de pârât, instanța de apel a analizat atât raporturile

juridice dintre părți cât și incidența dispozițiilor art. 1 din Legea nr.

10/2001, și art. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Cum instanța de apel s-a conformat

dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., motivele de recurs invocate de pârât sunt

nefondate și nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

recursul pârâtului urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul formulat de pârâtul Municipiul București prin Primar General,

împotriva deciziei nr. 17 din 12 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

8 martie 2010

.