ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5666/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5666/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a

V

a civilă, la data de 11

decembrie 2008, sub nr. 47440/3/2008,

reclamanta

C.D.V. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București,

solicitând obligarea acesteia la retrocedarea prin echivalent a imobilului -

teren în suprafață de 283,50 mp și construcție - situat în București, sector 4,

pentru care a formulat notificare de restituire în baza Legii nr. 10/2001,

nesoluționată până în prezent.

Prin sentința nr. 648 din 08 mai 2009,

Tribunalul București, scția a

V

a civilă,

a respins acțiunea, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că pârâta nu a răspuns la notificarea de restituire a reclamantei în

termenul legal și că în această situație instanța are competența de a se pronunța

pe fondul notificării, conform dispozițiilor art. 26 raportat la Decizia în

interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe fond, s-a apreciat că cererea de

restituire a reclamantei nu poate fi primită, pentru că deși aceasta a făcut

dovada calității sale de moștenitor de pe urma defuncților proprietari ai

imobilului solicitat, precum și a dreptului de proprietate al autorilor în

condițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu a dovedit și trecerea

abuzivă a imobilului în proprietatea statului, câtă vreme din actele cauzei nu

rezultă că pentru imobilul expropriat nu s-au încasat despăgubiri.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamanta.

Prin decizia nr. 9 A din 14 ianuarie 2010,

Curtea de Apel București, secția a

IX

a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală,

a

admis apelul reclamantei și a schimbat în tot sentința, în sensul ca a admis în

parte acțiunea și a constatat că reclamanta are dreptul a măsuri reparatorii

prin echivalent în condițiile reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005

pentru imobilul situat în București, sector 4, preluat prin Decretul CS nr.

1006/1962, compus dm teren în suprafață de 283,50 mp și construcție în

suprafață de 139,44 mp, imposibil de restituit în natură.

În motivarea soluției, curtea de apel a

reținut că reclamanta este persoană îndreptățită la restituire în sensul Legii

nr. 10/2001, în calitate de moștenitoare a fostului proprietar, deposedat

abuziv prin expropriere, cuvenindu-i-se astfel măsuri reparatorii în temeiul

art. 11 din Legea nr. 10/2001.

Conform textului de lege enunțat, în

cazul imobilelor expropriate, dacă persoana îndreptățită a primit o

despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea

despăgubirii primite, actualizată, iar în situația acordării de măsuri

reparatorii în echivalent despăgubirea primită se deduce din valoarea

imobilului expropriat.

La pct. 11 din Normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, se

prevede că, în cazul imobilelor expropriate, dacă persoana îndreptățită susține

că nu s-au încasat despăgubiri pentru imobilul expropriat și nici unitatea

deținătoare nu poate dovedi plata acestora, se va solicita persoanei

îndreptățite prezentarea unei declarații autentificate prin care aceasta

declară pe propria răspundere că pentru imobilul respectiv nu s-au încasat

despăgubiri și totodată își asumă obligația rambursării acestora în cazul în

care, ulterior acordării beneficiului legii, se constată și se dovedește că

totuși s-au acordat despăgubiri.

Reclamanta s-a conformat acestei

dispoziții legale, sens în care a depus la dosar declarația autentificata sub

nr. 165 din 22 aprilie 2009 de BNP L., prin care a declarat pe proprie

răspundere că nu s-au încasat despăgubiri de nicio formă pentru imobilul

litigios și, totodată, că își asumă obligația rambursării acestora în cazul în

care, ulterior acordării beneficiului legii, se constată și se dovedește că

totuși s-au încasat despăgubiri.

Întrucât imobilul solicitat este

imposibil de restituit în natură, fiind dovedit prin expertiză că este afectat

de construcția unui bloc și aleea de acces la ghena de gunoi a blocului, s-a

apreciat că reclamanta este îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, conform art. 11

raportat la art. 1, art. 2 și art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Decizia curții de apel a fost atacată cu

recurs de către pârâtă,

care a invocat

pronunțarea ei cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

In dezvoltarea acestui motiv, recurenta a

arătat că, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de

la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe

prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de

restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent.

Termenul de 60 de zile de soluționare a

notificării poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării,

fie data depunerii actelor doveditoare.

In cazul în care persoana îndreptățită a

depus odată cu notificarea toate actele de care înțelege să se folosească în

dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data

depunerii notificării, însă dacă odată cu notificarea nu s-au depus acte

doveditoare, termenul începe să curgă de la data depunerii acestora.

Mai mult, Normele metodologice fac

vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a

unei precizări a persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține alte probe,

precizare ce condiționează unitatea deținătoare în a se pronunța asupra

notificării.

In ce privește sarcina probei

proprietății și a deținerii ilegale a acesteia la momentul deposedării abuzive,

aceasta revine persoanei ce se pretinde îndreptățită.

Instanța de judecată trebuia să aibă în

vedere în soluționarea cauzei numai actele doveditoare depuse la dosarul

administrativ.

Obligația de a depune actele doveditoare

ale proprietății, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această

calitate, revine, potrivit art. 22 din Normele metodologice, notificatorului,

iar acestea trebuiau depuse odată cu notificarea sau în termen de cel mult 18

luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Termenul pentru

depunerea actelor doveditoare a fost prelungit succesiv prin ordonanțe de

guvern, în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului

pentru depunerea tuturor actelor necesare în susținerea notificării, or aceste

acte nu au fost depuse la dosarul administrativ.

Reclamantei nu i se puteau acorda măsuri

reparatorii prin echivalent pentru imobilul litigios, cât timp aceasta nu și-a

îndeplinit obligația de a depune dovezi în sensul că nu s-au încasat despăgubiri

la momentul preluării imobilului în proprietatea statului și că nici ea, nici

ascendenții săi nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de

România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, respectiv

declarație autentificată dată pe proprie răspundere în acest sens.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Chestiunea nerespectării de către

unitatea deținătoare a termenului legal de soluționare a notificării

reclamantei a fost tranșată prin hotărârea primei instanțe, iar pe acest aspect

nu s-a exercitat apel în cauză, așa încât criticile din recurs vizând

chestiunea în discuție - mod de calcul termen de 60 de zile, condiții de

prorogare a acestui termen - sunt formulate omisso medio, neputând fi astfel

analizate de instanța de recurs.

In ceea ce privește criticile vizând

soluția instanței de apel dată pe fondul cererii de restituire, acestea nu sunt

întemeiate.

Astfel, recurenta a invocat faptul că, în

soluționarea cauzei, instanța de judecată trebuia să aibă în vedere numai

actele doveditoare depuse la dosarul administrativ, sens în care a făcut

trimitere la dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, cu modificările și

completările ulterioare, care reglementează termenul în care pot fi depuse

actele doveditoare ale dreptului de proprietate și calității de moștenitor de

pe urma defunctului proprietar.

Practic, recurenta contestă, în mod

indirect, posibilitatea instanței învestite cu soluționarea fondului

notificării, ca urmare a nerezolvării acesteia în termenul legal de către

unitatea deținătoare, de a verifica legalitatea și temeinicia cererii de

restituire a notificatorului prin raportare la alte acte decât cele prezentate

de acesta Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de

proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această

calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Sintagma „până la data soluționării

notificării" trebuie, însă, înțeleasă ca referindu-se la soluționarea

notificării în oricare din cele două etape - administrativă, înaintea entității

notificate, sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată,

deoarece legiuitorul nu face nici o distincție între cele două faze procesuale

de soluționare a notificării.

De altfel, nici o prevedere a Legii nr.

10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera

altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la

justiție, consacrat de art. 21 din Constituție.

Rolul instanței nu se poate rezuma la

verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a

notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o

bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001,

care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în

justiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru

nerespectarea termenului de trimitere a notificării.

Prin urmare, nedepunerea de către

titularul notificării a tuturor actelor doveditoare privind dreptul de

proprietate asupra imobilului solicitat ori a celor privind calitatea sa de

moștenitor în etapa administrativă de soluționare a notificării nu poate avea

drept consecință decât pronunțarea deciziei/dispoziției administrative pe baza

actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 și nicidecum

imposibilitatea probării dreptului de proprietate ori a calității de moștenitor

în etapa jurisdicțională, etapă în care poate fi complinită lipsa actelor

doveditoare din etapa administrativă.

Teza contrară, pe care încearcă să o

acrediteze recurenta, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic

de conținut etapa judiciară a soluționării notificării, de esența căreia este

caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită

părților de a formula în fața instanței apărări și de a administra probe în

dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse

judecății. întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esențial

al judecății, a nu da posibilitatea părții ce formulează acțiune în acordarea

de măsuri reparatorii - ca urmare a lipsei răspunsului unității deținătoare la

notificarea de restituire - să administreze probe noi față de cele administrate

în etapa administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze soluția, ar

echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces

echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Rezultă că, întemeindu-și soluția și pe

acte doveditoare care nu au fost depuse în etapa administrativă de soluționare

a notificării, ci direct în instanță, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu

aplicarea corectă a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, recurenta a invocat faptul

că reclamantei nu i se puteau acorda măsuri reparatorii prin echivalent în absența

unei declarații pe proprie răspundere în sensul că nu s-au primit despăgubiri

pentru imobilul expropriat ce face obiectul litigiului, respectiv că nici ea și

nici ascendenții săi nu au beneficiat de acordurile internaționale privind

reglementarea problemelor financiare în suspensie.

Contrar susținerilor recurentei,

reclamanta și-a îndeplinit obligația prevăzută la pct. 11.2 din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.

250/2007, depunând la dosar declarația autentificată sub nr. 165 din 22 aprilie

2009, prin care a declarat, pe proprie răspundere, că pentru imobilul litigios

nu s-au încasat despăgubiri și, totodată, că își asumă obligația rambursării

lor în cazul în care, ulterior acordării beneficiului Legii nr. 10/2001, se

constată și se dovedește că totuși s-au acordat despăgubiri.

Reținând îndeplinirea acestei obligații

de către reclamantă, curtea de apel a procedat în mod legal la acordarea de

măsuri reparatorii pentru imobilul litigios.

In ceea ce privește declarația

autentificată prin care notifica torul declară că nici el, nici ascendenții

săi, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul

acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea

problemelor financiare în suspensie, aceasta este cerută, conform pct. 5.1

alin. (2) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

numai în cazul în care notificarea este formulată de persoane, cetățeni străini

sau apatrizi ori de cetățeni români, pentru realizarea drepturilor unor

persoane (proprietari deposedați) care au emigrat în statele prevăzute în anexa

nr. 1 la lege, ceea ce nu este cazul în speță raportat la situația de fapt

stabilită de instanța de apel, care nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ.

Ca atare, o asemenea declarație nu

condiționa recunoașterea dreptului reclamantei la măsuri reparatorii, astfel că

și din acest punct de vedere soluția instanței de apel este legală.

Față de considerentele expuse, urmează a

se reține că nu sunt îndeplinite cerințele cazului de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul pârâtei apare ca

nefondat și va fi respins în consecință, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta Primăria Municipiului București, prin Primarul General, împotriva

deciziei civile nr. 9/A din 14 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția

a

IX

a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29

octombrie 2010.