ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5666/2010

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă, la data de 11 decembrie 2008, sub nr. 47440/3/2008, reclamanta C.D.V. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București, solicitând obligarea acesteia la retrocedarea prin echivalent a imobilului - teren în suprafață de 283,50 mp și construcție - situat în București, sector 4, pentru care a formulat notificare de restituire în baza Legii nr. 10/2001, nesoluționată până în prezent. Prin sentința nr. 648 din 08 mai 2009, Tribunalul București, scția a V a civilă, a respins acțiunea, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că pârâta nu a răspuns la notificarea de restituire a reclamantei în termenul legal și că în această situație instanța are competența de a se pronunța pe fondul notificării, conform dispozițiilor art. 26 raportat la Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pe fond, s-a apreciat că cererea de restituire a reclamantei nu poate fi primită, pentru că deși aceasta a făcut dovada calității sale de moștenitor de pe urma defuncților proprietari ai imobilului solicitat, precum și a dreptului de proprietate al autorilor în condițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu a dovedit și trecerea abuzivă a imobilului în proprietatea statului, câtă vreme din actele cauzei nu rezultă că pentru imobilul expropriat nu s-au încasat despăgubiri.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta. Prin decizia nr. 9 A din 14 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul reclamantei și a schimbat în tot sentința, în sensul ca a admis în parte acțiunea și a constatat că reclamanta are dreptul a măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul situat în București, sector 4, preluat prin Decretul CS nr. 1006/1962, compus dm teren în suprafață de 283,50 mp și construcție în suprafață de 139,44 mp, imposibil de restituit în natură. În motivarea soluției, curtea de apel a reținut că reclamanta este persoană îndreptățită la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, în calitate de moștenitoare a fostului proprietar, deposedat abuziv prin expropriere, cuvenindu-i-se astfel măsuri reparatorii în temeiul art. 11 din Legea nr. 10/2001.

Conform textului de lege enunțat, în cazul imobilelor expropriate, dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea despăgubirii primite, actualizată, iar în situația acordării de măsuri reparatorii în echivalent despăgubirea primită se deduce din valoarea imobilului expropriat. La pct. 11 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, se prevede că, în cazul imobilelor expropriate, dacă persoana îndreptățită susține că nu s-au încasat despăgubiri pentru imobilul expropriat și nici unitatea deținătoare nu poate dovedi plata acestora, se va solicita persoanei îndreptățite prezentarea unei declarații autentificate prin care aceasta declară pe propria răspundere că pentru imobilul respectiv nu s-au încasat despăgubiri și totodată își asumă obligația rambursării acestora în cazul în care, ulterior acordării beneficiului legii, se constată și se dovedește că totuși s-au acordat despăgubiri.

Reclamanta s-a conformat acestei dispoziții legale, sens în care a depus la dosar declarația autentificata sub nr. 165 din 22 aprilie 2009 de BNP L., prin care a declarat pe proprie răspundere că nu s-au încasat despăgubiri de nicio formă pentru imobilul litigios și, totodată, că își asumă obligația rambursării acestora în cazul în care, ulterior acordării beneficiului legii, se constată și se dovedește că totuși s-au încasat despăgubiri. Întrucât imobilul solicitat este imposibil de restituit în natură, fiind dovedit prin expertiză că este afectat de construcția unui bloc și aleea de acces la ghena de gunoi a blocului, s-a apreciat că reclamanta este îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, conform art. 11 raportat la art. 1, art. 2 și art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtă, care a invocat pronunțarea ei cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). In dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent. Termenul de 60 de zile de soluționare a notificării poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

In cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care înțelege să se folosească în dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării, însă dacă odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul începe să curgă de la data depunerii acestora. Mai mult, Normele metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează unitatea deținătoare în a se pronunța asupra notificării. In ce privește sarcina probei proprietății și a deținerii ilegale a acesteia la momentul deposedării abuzive, aceasta revine persoanei ce se pretinde îndreptățită.

Instanța de judecată trebuia să aibă în vedere în soluționarea cauzei numai actele doveditoare depuse la dosarul administrativ. Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, revine, potrivit art. 22 din Normele metodologice, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse odată cu notificarea sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Termenul pentru depunerea actelor doveditoare a fost prelungit succesiv prin ordonanțe de guvern, în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în susținerea notificării, or aceste acte nu au fost depuse la dosarul administrativ.

Reclamantei nu i se puteau acorda măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul litigios, cât timp aceasta nu și-a îndeplinit obligația de a depune dovezi în sensul că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării imobilului în proprietatea statului și că nici ea, nici ascendenții săi nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, respectiv declarație autentificată dată pe proprie răspundere în acest sens.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Chestiunea nerespectării de către unitatea deținătoare a termenului legal de soluționare a notificării reclamantei a fost tranșată prin hotărârea primei instanțe, iar pe acest aspect nu s-a exercitat apel în cauză, așa încât criticile din recurs vizând chestiunea în discuție - mod de calcul termen de 60 de zile, condiții de prorogare a acestui termen - sunt formulate omisso medio, neputând fi astfel analizate de instanța de recurs. In ceea ce privește criticile vizând soluția instanței de apel dată pe fondul cererii de restituire, acestea nu sunt întemeiate.

Astfel, recurenta a invocat faptul că, în soluționarea cauzei, instanța de judecată trebuia să aibă în vedere numai actele doveditoare depuse la dosarul administrativ, sens în care a făcut trimitere la dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, care reglementează termenul în care pot fi depuse actele doveditoare ale dreptului de proprietate și calității de moștenitor de pe urma defunctului proprietar. Practic, recurenta contestă, în mod indirect, posibilitatea instanței învestite cu soluționarea fondului notificării, ca urmare a nerezolvării acesteia în termenul legal de către unitatea deținătoare, de a verifica legalitatea și temeinicia cererii de restituire a notificatorului prin raportare la alte acte decât cele prezentate de acesta Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării. Sintagma „până la data soluționării notificării" trebuie, însă, înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în oricare din cele două etape - administrativă, înaintea entității notificate, sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării. De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție.

Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.

Prin urmare, nedepunerea de către titularul notificării a tuturor actelor doveditoare privind dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat ori a celor privind calitatea sa de moștenitor în etapa administrativă de soluționare a notificării nu poate avea drept consecință decât pronunțarea deciziei/dispoziției administrative pe baza actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 și nicidecum imposibilitatea probării dreptului de proprietate ori a calității de moștenitor în etapa jurisdicțională, etapă în care poate fi complinită lipsa actelor doveditoare din etapa administrativă.

Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurenta, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conținut etapa judiciară a soluționării notificării, de esența căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părților de a formula în fața instanței apărări și de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecății. întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esențial al judecății, a nu da posibilitatea părții ce formulează acțiune în acordarea de măsuri reparatorii - ca urmare a lipsei răspunsului unității deținătoare la notificarea de restituire - să administreze probe noi față de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Rezultă că, întemeindu-și soluția și pe acte doveditoare care nu au fost depuse în etapa administrativă de soluționare a notificării, ci direct în instanță, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, recurenta a invocat faptul că reclamantei nu i se puteau acorda măsuri reparatorii prin echivalent în absența unei declarații pe proprie răspundere în sensul că nu s-au primit despăgubiri pentru imobilul expropriat ce face obiectul litigiului, respectiv că nici ea și nici ascendenții săi nu au beneficiat de acordurile internaționale privind reglementarea problemelor financiare în suspensie. Contrar susținerilor recurentei, reclamanta și-a îndeplinit obligația prevăzută la pct. 11.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, depunând la dosar declarația autentificată sub nr. 165 din 22 aprilie 2009, prin care a declarat, pe proprie răspundere, că pentru imobilul litigios nu s-au încasat despăgubiri și, totodată, că își asumă obligația rambursării lor în cazul în care, ulterior acordării beneficiului Legii nr. 10/2001, se constată și se dovedește că totuși s-au acordat despăgubiri. Reținând îndeplinirea acestei obligații de către reclamantă, curtea de apel a procedat în mod legal la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios.

In ceea ce privește declarația autentificată prin care notifica torul declară că nici el, nici ascendenții săi, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, aceasta este cerută, conform pct. 5.1 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, numai în cazul în care notificarea este formulată de persoane, cetățeni străini sau apatrizi ori de cetățeni români, pentru realizarea drepturilor unor persoane (proprietari deposedați) care au emigrat în statele prevăzute în anexa nr. 1 la lege, ceea ce nu este cazul în speță raportat la situația de fapt stabilită de instanța de apel, care nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc.

civ. Ca atare, o asemenea declarație nu condiționa recunoașterea dreptului reclamantei la măsuri reparatorii, astfel că și din acest punct de vedere soluția instanței de apel este legală. Față de considerentele expuse, urmează a se reține că nu sunt îndeplinite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul pârâtei apare ca nefondat și va fi respins în consecință, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 9/A din 14 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 octombrie 2010.