ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2498/2010

A supra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 20 noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a IV- a civilă, reclamanții I.F. și I.C. au chemat în judecată pârâta Primăria Municipiului București prin Primar General, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei să le restituie în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 422,44 mp, situat în București, sector 4 și să-i despăgubească pentru construcțiile ce existau pe teren și care în prezent sunt demolate. S-a mai arătat că imobilul, teren și construcții, a trecut în proprietatea statului abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950. In drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ.

, art. 44 din Constituția României și art. 1 din Primul Protocol al CEDO. Pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, arătând în susținerea acesteia că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fostul proprietar nu mai are deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun. Prin sentința civilă nr. 152 din 2 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV- a civilă s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii și s-a respins, pe calea acestei excepții, acțiunea formulată de reclamanți. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamanții au indicat ca temei al acțiunii în restituire formulate, art. 480- 481 C. civ., iar la termenul de judecată din data de 26 ianuarie 2009 au arătat expres că au învestit instanța cu o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, în condițiile în care nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Totodată, s-a apreciat că Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație, care, și în accepțiunea art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, este pe deplin aplicabilă în speță, astfel încât incidența dreptului comun este exclusă, iar acțiunea în revendicare îndreptată împotriva oricăreia dintre autoritățile publice, este inadmisibilă. Prima instanță a mai constatat că această interpretare a textelor menționate a fost dată și de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 53/2007, pronunțată în interesul legii, decizie care, deși privea altă materie (respectiv, a aplicabilității Legii nr. 33/1994 în concurs cu Legea nr. 10/2001), cuprinde argumente perfect aplicabile și în speța de față.

Deși avantajos, prin posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești, dreptul comun rigid și conservator în câmpul său de aplicare, a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanței. Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, supunându-1 totodată controlului judecătoresc prin aceste norme cu caracter special. Î mpotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții I.F.

și I.C. care a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă, prin decizia nr. 473 din 8 octombrie 2009. In motivarea apelului, reclamanții au susținut că prin soluția primei instanțe au fost încălcate dispozițiile art. 480-481 C. civ., ale art. 44 din Constituție, art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană, dar și art. II din Decretul nr. 92/1950, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și principiul neretroactivității legii. Totodată, apelanții au arătat că tribunalul le-a încălcat dreptul de acces la instanțele judecătorești, deși Legea nr. 10/2001 a avut drept scop perfecționarea sistemului reparator, iar nu diminuarea accesului la justiție. S-a menționat și că procedura Legii nr. 10/2001 nu a putut fi urmată de apelanți, cât timp dreptul lor de proprietate a fost stabilit ulterior datei până la care puteau solicita restabilirea dreptului.

Pentru a confirma soluția primei instanțe, curtea de apel a apreciat, la rândul său, că ulterior datei de 14 februarie.2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, acțiunea în revendicare cu privire la imobilele ce intră în domeniu său de aplicare nu mai este posibilă, fiind obligatorie parcurgerea procedurii administrative, prealabilă sesizării instanțelor judecătorești. Așadar, după adoptarea legii speciale, fostul proprietar nu mai poate formula o acțiune în revendicare direct la instanțele judecătorești, ci este obligat să urmeze procedura administrativă specială, prevăzută de acest act normativ. Actul administrativ emis în cadrul acestei proceduri, este supus controlului judecătoresc, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care nu se poate susține și aprecia că se încalcă principiului constituțional al liberului acces la justiție.

Pe de altă parte, instanța de apel a mai apreciat că acest principiu nu se aplică în mod arbitrar, calea acțiunii în justiție fiind deschisă, cu respectarea condițiilor și termenelor reglementate de legea specială. Prin urmare, foștii proprietari sau moștenitorii acestora, pot să obțină apărarea dreptului lor de proprietate, numai în formele și cu respectarea condițiilor prevăzute prin legea de reparație. Astfel, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, imobilele care au fost preluate în mod abuziv, în sensul art. 2 alin. (1), se restituie în baza prevederilor acestei legi. Curtea de apel a înlăturat și critica formulată prin motivele de apel cu privire la încălcarea principiului neretroactivității legii, întrucât în mod corect s-a stabilit că dispozițiile Legii nr. 10/2001 au prioritate, cât timp prevederile art. 481 C. civ.

nu mai pot servi ca temei al acțiunilor în restituirea imobilelor naționalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. S-a concluzionat că, de vreme ce reclamanții nu au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, și astfel nu au respectat dispozițiile legii de reparație, aceștia nu mai pot opta pentru alte căi juridice. In termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanții au promovat recurs, întemeiat pe ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. In dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au susținut că ambele instanțe au încălcat dispozițiile art. II din Decretul 92/1950, ale art. 480- 481 C. civ., art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, art. 44 din Constituția României, art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Ambele instanțe au considerat inadmisibilă acțiunea și au respins-o în consecință, apreciind că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se mai poate recurge la formularea unei acțiuni în justiție, potrivit dispozițiilor dreptului comun. Totodată, s-au reținut și cele stabilite în recursul în interesul legii soluționat prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație si Justiție, omițându-se însă faptul că, prin alin. (3) din dispozitivul deciziei, s-a stabilit: „In cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate.

Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice." Cele anterior menționate sunt în corelație directă cu principiile enunțate în art. 21 alin. (3), art. 44 și art. 124 din Constituția României. Recurenții mai susțin că, în aceste condiții, este evident ca acțiunea formulată pentru restabilirea dreptului lor de proprietate, se încadrează în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru rezolvarea conflictului dintre normele prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cererea promovată de recurenți, se mai arată, nu aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Pe de altă parte, dreptul lor de moștenire asupra proprietății s-a stabilit prin certificatul de moștenitor nr. 239 din 29 octombrie 2008, așadar, după expirarea termenului până la care se putea depune notificare conform Legii nr. 10/2001, iar singura cale de a-și recupera bunul este calea justiției. In consecință, recurenții solicită instanței de recurs reconsiderarea modului de interpretare a principiilor fundamentale ale Constituției României care să fie în concordanță cu principiile internaționale având ca obiect drepturile omului. Recursul formulat este nefondat. Analizând cauza dedusă judecății, examinând soluțiile pronunțate de instanțele anterioare, având în vedere normele de drept incidente și verificând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că în speță nu sunt întrunite cerințele ipotezei de nelegalitate consacrate prin dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel, recurenții reclamanți se află în situația de a solicita direct în instanță prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, obligarea pârâtei să le restituie în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 422,44 mp, situat în București, sector 4 și să-i despăgubească pentru construcțiile ce existau pe teren, în prezent demolate, invocând preluarea abuzivă, fără titlu valabil a acestuia de la autorul lor, în baza Decretului nr. 92/1950. Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de recurenți, vizează dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 44 din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului (cu privire la garantarea dreptului de proprietate), dar și art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 124, art. 6 paragr.

1 din Convenție, în ce privește îngrădirea accesului lor la instanță, prin respingerea acțiunii lor ca inadmisibilă pentru considerentul că nu au urmat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001. Fără a se nega încadrarea situației de fapt deduse judecății în dispozițiile Legii nr. 10/2001, recurenții pretind că trebuie acordată prioritate dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, susținându-se că soluția menționată este cuprinsă și în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunțat cu privire la această chestiune, prin Decizia 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a confirmat soluția tribunalului, dând o corectă interpretare dispozițiilor legale incidente și stabilind, în acord cu principiul specialia generalibus derogant , că dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codul civil.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, invocate, de asemenea, de recurenți, referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație". Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună- credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Or, recurenții reclamanți nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem [imobil fiind preluat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce se încadrează în art. 2 lit. i), nici in personam (recurenți fiind legatari cu titlu particular ai autorului deposedat de stat, astfel că este incident art. 4 alin. (2) din lege], după cum nu a fost revelat niciun motiv independent de voința lor de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.

Obținerii certificatului de calitate de legatar cu titlu particular nr. 239 din 29 octombrie 2008 eliberat de BNP Asociați C. & C., la o dată mult ulterioară expirării termenului prevăzut de art. 22 din Legea 10/2001 pentru formularea notificării, nu i se poate recunoaște o asemenea valoare, întrucât, pe de o parte, calitatea de persoană îndreptățită, în contextul Legii 10/2001 se poate dovedi în cadrul procedurii administrative, chiar în absența unui certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor, iar pe de altă parte, nimic nu se opunea ca recurenții să fi procedat la obținerea certificatului înăuntrul termenului de 1 an de la intrarea în vigoare a legii, de vreme ce autorul lor este decedat din 21 martie 1956. In plus, certificatul de calitate de moștenitor (legatari cu titlu particular, în acest caz), nu constituie dovada dreptului de proprietate pretins, astfel cum nefondat susțin recurenții, respectiv, că recunoașterea dreptului lor de proprietate a avut loc după expirarea termenului prevăzut de art. 22 din lege, dovada dreptului fiind actul juridic translativ sau constitutiv al autorului lor, după cum legea specială conține norme ce reglementează, în privința dreptului de proprietate, importante facilități de probațiune, cu referire la dispozițiile art. 24. Totodată, recurenții au învederat că în cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială,

Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Referindu-se la prioritatea Convenției, recurenții invocă dispozițiile art. 6 paragr. 1, întrucât prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă li s-ar nega dreptul de acces la instanță, dar și art. 1 Protocolul 1 al Convenției. Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile (cauzele Ad't Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans- Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).

Insă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. In același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa. Or, legiuitorul roman a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglmentează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de casație și Justiție în Secții Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă. Or, așa cum s-a arătat, recurenții puteau obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de moștenitori testamentari, dar și preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială, ceea ce în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune peste noțiunea de unitate deținătoare.

In fine, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de recurenți, norma convențională, garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza Gonstandache, Lungoci sau Poenaru contra României), situație în care Înalta Curte constată că recurenții nu pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1. Având în vedere toate aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții I.F. și I.C., împotriva deciziei nr. 473 din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 aprilie 2010.