ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2498/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2498/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

A

supra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

data de 20 noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului

București, secția a

IV-

a civilă, reclamanții I.F. și

I.C.

au chemat în

judecată pârâta Primăria Municipiului București prin

Primar General, solicitând

instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să

se dispună obligarea pârâtei să le restituie în

deplină proprietate și posesie

terenul

în suprafață de 422,44 mp, situat în București, sector 4 și să-i despăgubească

pentru construcțiile ce existau pe teren și care în prezent sunt demolate.

S-a mai arătat că imobilul, teren și construcții, a

trecut în proprietatea

statului abuziv,

în baza Decretului nr. 92/1950.

In drept, acțiunea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 480-481 C. civ.

, art.

44 din Constituția României și art. 1 din Primul Protocol al CEDO.

Pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, arătând în

susținerea acesteia că, după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, fostul

proprietar

nu mai are deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun.

Prin sentința civilă nr. 152 din 2 februarie 2009, pronunțată de

Tribunalul

București, secția a

IV-

a civilă s-a admis excepția

inadmisibilității acțiunii și s-a respins, pe calea acestei excepții, acțiunea

formulată de reclamanți.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că

reclamanții au indicat ca temei al acțiunii în

restituire formulate, art. 480-

481

C. civ., iar la termenul de judecată din data de 26 ianuarie 2009 au arătat

expres că au învestit instanța cu o acțiune în

revendicare pe calea dreptului

comun, în condițiile în care nu

au formulat notificare în baza Legii nr.

10/2001.

Totodată, s-a apreciat că Legea nr. 10/2001 are

caracterul unei legi

speciale

de reparație, care, și în accepțiunea art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr.

213/1998, este pe deplin aplicabilă în speță, astfel încât incidența dreptului

comun este exclusă, iar acțiunea în revendicare

îndreptată împotriva oricăreia dintre autoritățile publice, este inadmisibilă.

Prima instanță a mai constatat că această interpretare a textelor

menționate a fost dată și de către Înalta Curte

de Casație și Justiție prin

Decizia

nr. 53/2007, pronunțată în interesul legii, decizie care, deși privea

altă

materie (respectiv, a aplicabilității Legii nr. 33/1994 în concurs cu Legea nr.

10/2001), cuprinde argumente perfect aplicabile și în speța de față.

Deși avantajos, prin posibilitatea părților de a

avea acces direct la

instanțele

judecătorești, dreptul comun rigid și conservator în câmpul său de aplicare, a

fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde atât norme

speciale de drept substanțial, cât și reglementarea

unei proceduri administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanței.

Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic

posibilitatea recurgerii la dreptul comun în

cazul ineficacității actelor de

preluare a imobilelor naționalizate și

fără să diminueze accesul la justiție,

a

adus perfecționări sistemului reparator, supunându-1 totodată controlului

judecătoresc

prin aceste norme cu caracter special.

Î

mpotriva acestei sentințe, au

declarat apel reclamanții I.F. și I.C. care a fost respins ca nefondat de

Curtea de

Apel

București, secția a

IV-

a civilă, prin decizia nr. 473 din 8 octombrie

2009.

In motivarea apelului, reclamanții au susținut că

prin soluția primei instanțe au fost încălcate dispozițiile art. 480-481 C.

civ., ale art. 44 din Constituție, art. 1 din Protocolul 1 adițional la

Convenția Europeană, dar și

art.

II

din

Decretul nr. 92/1950, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și principiul

neretroactivității legii.

Totodată, apelanții au arătat că tribunalul le-a

încălcat dreptul de acces

la instanțele judecătorești, deși Legea nr. 10/2001 a avut drept scop

perfecționarea sistemului

reparator, iar nu diminuarea accesului la justiție.

S-a menționat și că procedura Legii nr. 10/2001 nu

a putut fi urmată

de apelanți, cât timp

dreptul lor de proprietate a fost stabilit ulterior datei până la care puteau

solicita restabilirea dreptului.

Pentru a confirma soluția primei instanțe, curtea

de apel a apreciat, la

rândul său, că ulterior datei de 14 februarie.2001, când a intrat în

vigoare Legea nr.

10/2001, acțiunea în revendicare

cu privire la imobilele ce intră în domeniu

său de aplicare nu mai este posibilă, fiind

obligatorie parcurgerea procedurii

administrative, prealabilă sesizării instanțelor

judecătorești.

Așadar, după adoptarea legii speciale, fostul

proprietar nu mai poate

formula o acțiune în revendicare direct la instanțele judecătorești, ci

este

obligat să

urmeze procedura administrativă specială, prevăzută de acest act

normativ. Actul administrativ

emis în cadrul acestei proceduri, este supus

controlului judecătoresc, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, motiv

pentru care nu se poate susține și aprecia că se încalcă principiului

constituțional al liberului acces la justiție.

Pe de altă parte, instanța de apel a mai apreciat

că acest principiu nu

se aplică în mod

arbitrar, calea acțiunii în justiție fiind deschisă, cu

respectarea condițiilor și termenelor reglementate de legea specială.

Prin urmare, foștii proprietari sau moștenitorii

acestora, pot să obțină

apărarea dreptului lor de proprietate, numai în formele și cu

respectarea

condițiilor prevăzute prin

legea de reparație.

Astfel, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, imobilele care au

fost preluate în mod abuziv, în sensul art. 2 alin. (1), se restituie în

baza

prevederilor acestei legi.

Curtea de apel a înlăturat și critica formulată

prin motivele de apel cu

privire la

încălcarea principiului neretroactivității legii, întrucât în mod

corect s-a stabilit că dispozițiile Legii nr.

10/2001 au prioritate, cât timp prevederile art. 481 C. civ. nu mai pot servi

ca temei al acțiunilor în

restituirea

imobilelor naționalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, după

intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001.

S-a concluzionat că, de vreme ce reclamanții nu au formulat o

notificare în baza Legii nr. 10/2001, și astfel

nu au respectat dispozițiile legii

de

reparație, aceștia nu mai pot opta pentru alte căi juridice.

In termen legal, împotriva acestei decizii,

reclamanții au promovat recurs, întemeiat pe ipoteza prevăzută de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

In

dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au susținut că ambele

instanțe au încălcat dispozițiile art.

II

din Decretul 92/1950, ale art.

480-

481 C. civ.,

art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, art. 44 din Constituția

României, art. 1 din Protocolul 1 adițional la

Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Ambele instanțe au considerat inadmisibilă

acțiunea și au respins-o în consecință, apreciind că după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, nu se mai

poate recurge la formularea unei acțiuni în justiție, potrivit

dispozițiilor

dreptului comun.

Totodată, s-au reținut și cele stabilite în

recursul în interesul legii

soluționat prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale

Înaltei

Curți de

Casație si Justiție, omițându-se însă faptul că, prin alin. (3) din

dispozitivul deciziei, s-a stabilit:

„In cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între

legea specială,

respectiv Legea nr.

10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urma are

prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în

care

astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor

juridice."

Cele anterior menționate sunt în corelație directă cu principiile

enunțate în art. 21 alin. (3), art. 44 și art. 124

din Constituția României.

Recurenții mai susțin că, în aceste condiții, este

evident ca acțiunea

formulată

pentru restabilirea dreptului lor de proprietate, se încadrează în

interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru rezolvarea

conflictului dintre normele

prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Cererea promovată de recurenți, se mai arată, nu

aduce atingere unui

alt

drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Pe de altă parte, dreptul lor de moștenire asupra proprietății s-a

stabilit prin certificatul de moștenitor nr. 239

din 29 octombrie 2008, așadar, după

expirarea

termenului până la care se putea depune notificare conform Legii nr.

10/2001, iar singura cale de a-și recupera bunul

este calea justiției.

In consecință, recurenții solicită instanței de recurs

reconsiderarea

modului de interpretare a

principiilor fundamentale ale Constituției

României

care să fie în concordanță cu principiile internaționale având ca

obiect

drepturile omului.

Recursul formulat este nefondat.

Analizând cauza dedusă judecății, examinând

soluțiile pronunțate de

instanțele

anterioare, având în vedere normele de drept incidente și

verificând criticile formulate prin motivele de

recurs, Înalta Curte constată

că în

speță nu sunt întrunite cerințele ipotezei de nelegalitate consacrate prin

dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel,

recurenții reclamanți se află în situația de a solicita direct în

instanță

prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, obligarea pârâtei

să le restituie în deplină

proprietate

și posesie terenul în suprafață de 422,44 mp, situat în București,

sector

4 și să-i despăgubească pentru construcțiile ce existau pe teren, în prezent

demolate, invocând preluarea

abuzivă, fără titlu valabil a acestuia de la autorul

lor, în baza Decretului nr. 92/1950.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată

indicat de recurenți, vizează dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 44 din

Constituția României,

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a

drepturilor și

libertăților

fundamentale ale omului (cu privire la garantarea dreptului de

proprietate), dar și art. 6

alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, art. 21 alin. (3) din

Constituție și art. 124, art. 6 paragr. 1 din

Convenție, în ce privește îngrădirea accesului lor la instanță, prin

respingerea acțiunii lor ca

inadmisibilă

pentru considerentul că nu au urmat procedura legii speciale,

Legea nr. 10/2001.

Fără a se nega încadrarea situației de fapt deduse judecății în

dispozițiile Legii nr. 10/2001, recurenții pretind

că trebuie acordată prioritate

dispozițiilor

Convenției Europene a Drepturilor Omului, susținându-se că

soluția menționată este cuprinsă și în dezlegarea

dată recursului în interesul

legii

pronunțat cu privire la această chestiune, prin Decizia 33 din 9 iunie 2008 a

Secțiilor

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a confirmat

soluția tribunalului, dând o corectă interpretare

dispozițiilor legale incidente

și

stabilind, în acord cu principiul

specialia generalibus derogant

,

că

dispozițiile

Legii nr. 10/2001 în

concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod

prioritar, astfel

că după adoptarea legii de reparație nu mai există

posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și

a recurge

în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei

acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codul civil.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

invocate, de asemenea, de recurenți, referitoare

la imobilele preluate de stat

fără

titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac

obiectul unei legi speciale de

reparație".

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri

reparatorii inclusiv pentru

imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în

vigoare a

acestui

act normativ, nici dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor

imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură

administrativă prealabilă, cât și anumite termene

și sancțiuni menite să

limiteze

incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele

preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent

Legea nr. 10/2001, în limitele date

de dispozițiile art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998, constituie dreptul

comun în materia retrocedării imobilelor

preluate de stat, cu sau fără titlu

valabil,

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui

act normativ,

precum

și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să

utilizeze această procedură în

termenele legale, au deschisă calea acțiunii în

revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a

fost cumpărat, cu bună-

credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către

chiriași.

Or, recurenții reclamanți nu se încadrează în

niciuna dintre ipotezele

enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea

dispozițiilor

legii

speciale, nici in rem [imobil fiind preluat în baza Decretului nr. 92/1950,

ceea ce se încadrează în art. 2 lit. i), nici in personam (recurenți fiind

legatari

cu titlu

particular ai autorului deposedat de stat, astfel că este incident art. 4

alin. (2) din lege], după cum nu

a fost revelat niciun motiv independent de

voința lor de a nu putea să fi urmat procedura

legii speciale prin formularea

notificării.

Obținerii certificatului de calitate de legatar cu

titlu particular nr.

239

din 29 octombrie 2008 eliberat de BNP Asociați C. & C., la o dată mult

ulterioară expirării termenului prevăzut de art. 22

din Legea 10/2001

pentru formularea notificării,

nu i se poate recunoaște o asemenea valoare,

întrucât, pe de o parte, calitatea de persoană îndreptățită, în

contextul Legii

10/2001 se poate dovedi în cadrul procedurii

administrative, chiar în

absența unui

certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor, iar pe de

altă parte, nimic nu se opunea ca recurenții să

fi procedat la obținerea

certificatului

înăuntrul termenului de 1 an de la intrarea în vigoare a legii, de

vreme

ce autorul lor este decedat din 21 martie 1956.

In plus, certificatul de calitate de moștenitor (legatari cu titlu

particular, în acest caz), nu constituie dovada dreptului de proprietate

pretins, astfel cum nefondat susțin recurenții,

respectiv, că recunoașterea

dreptului

lor de proprietate a avut loc după expirarea termenului prevăzut

de art.

22 din lege, dovada dreptului fiind actul juridic translativ sau

constitutiv al autorului lor, după cum legea

specială conține norme ce

reglementează,

în privința dreptului de proprietate, importante facilități de

probațiune,

cu referire la dispozițiile art. 24.

Totodată, recurenții au învederat că în cazul în

care se constată neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001 și

Convenția europeană

a

drepturilor omului, trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în

care nu se aduce atingere altui

drept de proprietate sau securității raporturilor

juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia

33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Referindu-se la prioritatea Convenției, recurenții

invocă dispozițiile

art.

6 paragr. 1, întrucât prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă li s-ar nega

dreptul de acces la instanță,

dar și art. 1 Protocolul 1 al Convenției.

Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane "dreptul la un

tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice

contestație privitoare la drepturile și

obligațiile sale civile (cauzele Ad't Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy

contra Germaniei, Prince Hans-

Adam

II

de

Lichtenstein contra Germaniei).

Insă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis

că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că

statele dispun în

această materie de o

anumită marjă de apreciere.

In același timp, instanța de contencios european a

statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și

anume acela al

obstacolelor

sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să

altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța

sa.

Or, legiuitorul roman a adoptat un act normativ

special, în temeiul căruia

persoanele

care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască

dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru

imobilele preluate abuziv de

către

stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii

administrative prealabile pe care o reglmentează,

ceea ce nu conduce la

privarea

acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau

deciziei emise în procedura administrativă legea prevede

calea

contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină,

după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc

toate deciziile care se iau în cadrul procedurii

Legii nr. 10/2001, inclusiv

refuzul

persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării

(conform Deciziei XX din 19 martie 2007

pronunțată în recurs în interesul legii de

Înalta Curte de casație și Justiție în Secții Unite), astfel că este pe

deplin

asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la

dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări

anterioare, nu încalcă art. 6 din

Convenție

în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea

dreptului dedus pretins este una efectivă.

Or, așa cum s-a arătat, recurenții puteau obține

măsuri reparatorii

pentru

imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă

a legii speciale, în condițiile

în care era posibilă), dacă formulau notificare în

termen legal, cel prevăzut de

art. 22, fiind în măsură să dovedească atât

dreptul de proprietate, calitatea de moștenitori

testamentari, dar și preluarea

abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în

cauză o are unitatea

administrativ teritorială, ceea

ce în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune

peste noțiunea de unitate deținătoare.

In fine, prin respingerea ca inadmisibilă a

acțiunii în revendicare de

drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001,

privind

imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere

nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a

drepturilor omului, temei invocat de asemenea de

recurenți, norma

convențională, garantând

protecția unui bun actual aflat în patrimoniul

persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la

valoarea

patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla

solicitare de a obține un bun preluat de stat nu

reprezintă nici un bun actual

și nici o speranță legitimă (Cauza

Gonstandache, Lungoci sau Poenaru

contra

României), situație în care Înalta Curte constată că recurenții nu pot

invoca

în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1.

Având în vedere toate aceste considerente, se va

respinge recursul ca

nefondat, în baza

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanții I.F.

și I.C., împotriva deciziei nr. 473 din 8 octombrie

2009 a

Curții de Apel București, secția a

IV-

a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 aprilie

2010.