ÎCCJ, decizie (scj.ro #81901)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81901) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Acțiune
în revendicare întemeiată pe dispozițiile
art
.
480-481 Cod civil introdusă după intrarea în vigoare a Legii
nr
. 10/2001. Obligativitatea parcurgerii procedurii
administrative prealabile prevăzute de Legea
nr
.
10/2001.
Cuprins pe materii.
Drept civil.
Drept de proprietate. Acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile
art
. 480-481 Cod civil introdusă după intrarea în vigoare a
Legii
nr
. 10/2001. Obligativitatea parcurgerii
procedurii administrative prealabile prevăzute de Legea
nr
.
10/2001.
Index alfabetic
. Drept civil
-
procedură prealabilă
-
obligativitate.
Cod
civil.
art
. 480-481
Legea
nr
. 10/2001
Legea
nr
. 10/2001 prevede
obligativitatea parcurgerii procedurii
administrative
prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la
privarea acelor persoane de dreptul la un
tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura
administrativă legea prevede
calea contestației în instanță (
art
. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după
cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc
toate deciziile care se iau în cadrul procedurii
Legii
nr
. 10/2001, inclusiv
refuzul persoanei juridice de a emite decizia de
soluționare a notificării
(conform
Deciziei XX/ 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de
înalta Curte de casație și Justiție în Secții
Unite), astfel că este pe deplin
asigurat accesul la justiție.
Existența Legii
nr
.
10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității
utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă
art
.
6 din
Convenție
în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea
dreptului dedus pretins este una efectivă
.
Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală,
decizia
nr
. 2489 din 23 aprilie 2010.
Prin acțiunea înregistrată la data de 20
noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului
București, Secția a IV-a
civilă, reclamanții I.F. și I.
C. au chemat în judecată Primăria
Municipiului București prin
Primar General, solicitând instanței
pronunțarea unei hotărâri prin care să
se dispună obligarea
pârâtei să le restituie în deplină proprietate și posesie
terenul în suprafață
de 422,44
mp
, situat în București, sector 4 și să-i
despăgubească pentru construcțiile ce existau pe teren și care în prezent sunt
demolate.
S-a mai arătat că imobilul, teren și construcții, a
trecut în proprietatea
statului abuziv, în baza Decretului
nr
.
92/1950.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile
art
. 480-481 Cod
civil,
art
. 44 din
Constituția României și
art
. 1 din Primul Protocol al
CEDO.
Pârâta
a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, arătând în
susținerea acesteia că, după intrarea îh vigoare
a Legii
nr
. 10/2001, fostul
proprietar nu mai are deschisă calea acțiunii în
revendicare de drept comun.
Prin
sentința civilă
nr
. 152 din 2 februarie 2009,
pronunțată de Tribunalul
București, Secția
a IV-a civilă s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii și s-a respins, pe
calea acestei excepții, acțiunea formulată de reclamanți.
Pentru
a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că
reclamanții au indicat ca temei al acțiunii în
restituire formulate,
art
. 480-
481 Cod civil, iar la termenul de judecată din
data de 26 ianuarie 2009 au arătat
expres
că au învestit instanța cu o acțiune în revendicare pe calea dreptului
comun, în condițiile în care nu au formulat
notificare în baza Legii
nr
.
10/2001.
Totodată, s-a apreciat că Legea
nr
. 10/2001 are caracterul unei legi
speciale
de reparație, care, și în accepțiunea
art
. 6 alin.
(1) și alin (2) din Legea
nr
. 213/1998, este pe
deplin aplicabilă în speță, astfel încât incidența dreptului
comun este exclusă,
iar acțiunea în revendicare îndreptată împotriva oricăreia dintre autoritățile
publice, este inadmisibilă.
Prima instanță a mai constatat că această interpretare a
textelor
menționate a fost dată și de către
Înalta Curte de Casație și Justiție prin
Decizia
nr
. 53/2007, pronunțată în interesul
legii, decizie care, deși privea
altă materie (respectiv, a
aplicabilității Legii
nr
. 33/1994 în concurs cu Legea
nr
. 10/2001), cuprinde argumente perfect aplicabile
și în speța de față.
Deși avantajos, prin posibilitatea părților de a avea
acces direct la
instanțele judecătorești, dreptul comun
rigid și conservator în câmpul său de aplicare, a fost înlocuit cu Legea
nr
. 10/2001 care cuprinde atât norme
speciale de drept
substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii,
prealabile sesizării instanței.
Prin
dispozițiile sale, Legea
nr
. 10/2001 a suprimat
practic
posibilitatea recurgerii la dreptul
comun în cazul ineficacității actelor de
preluare a imobilelor
naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție,
a adus perfecționări sistemului reparator, supunându-1 totodată
controlului
judecătoresc prin aceste norme cu caracter special.
Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții
I.F. și I.C. care a fost respins ca
nefondat
de
Curtea de
Apel București, Secția a IV-a Civilă, prin decizia
nr
. 473 din 8 octombrie
2009.
În motivarea apelului, reclamanții au susținut că prin
soluția primei instanțe au fost încălcate dispozițiile
art
.
480-481 Cod civil, ale
art
. 44 din Constituție,
art
. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană,
dar și
art
. II din Decretul 92/1950,
art
.
6 din Legea
nr
. 213/1998 și principiul
neretroactivității
legii.
Totodată, apelanții au arătat că tribunalul le-a încălcat
dreptul de acces
la instanțele judecătorești, deși Legea
nr
. 10/2001 a avut drept scop
perfecționarea
sistemului reparator, iar nu diminuarea accesului la justiție.
S-a menționat și că procedura Legii nr.10/2001 nu a
putut fi urmată
de apelanți, cât timp dreptul lor de proprietate a fost stabilit
ulterior datei până la care puteau solicita restabilirea dreptului.
Pentru a confirma soluția primei instanțe, curtea de apel
a apreciat, la
rândul său, că ulterior datei de 14
februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea
nr
.
10/2001, acțiunea în revendicare cu privire la
imobilele ce intră în domeniu
său de
aplicare nu mai este posibilă, fiind obligatorie parcurgerea procedurii
administrative, prealabilă sesizării instanțelor
judecătorești.
Așadar, după adoptarea legii speciale, fostul proprietar
nu mai poate
formula o acțiune în revendicare direct la instanțele
judecătorești, ci este
obligat să urmeze procedura administrativă
specială, prevăzută de acest act
normativ. Actul
administrativ emis în cadrul acestei proceduri, este supus
controlului
judecătoresc, potrivit
art
. 24 din Legea
nr
. 10/2001, motiv pentru care nu se poate susține și
aprecia că se încalcă principiului constituțional al liberului acces la
justiție.
Pe de altă parte, instanța de apel a mai apreciat că
acest principiu nu
se aplică în mod arbitrar, calea acțiunii în justiție fiind
deschisă, cu
respectarea condițiilor și
termenelor reglementate de legea specială.
Prin urmare, foștii proprietari sau moștenitorii
acestora, pot să obțină
apărarea dreptului lor de proprietate,
numai în formele și cu respectarea
condițiilor prevăzute prin legea de reparație.
Astfel, conform
art
.
2 alin. (2) din Legea
nr
. 10/2001, imobilele care au
fost
preluate în mod abuziv, în sensul
art
. 2 alin. (1),
se restituie în baza
prevederilor acestei legi.
Curtea de apel a înlăturat și critica formulată
prin motivele de apel cu
privire la încălcarea principiului
neretroactivității
legii, întrucât în mod
corect s-a stabilit
că dispozițiile Legii
nr
. 10/2001 au prioritate, cât
timp prevederile
art
. 481 Cod civil nu mai pot servi
ca temei al acțiunilor în
restituirea
imobilelor naționalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, după
intrarea
în vigoare a Legii
nr
. 10/2001.
S-a
concluzionat că, de vreme ce reclamanții nu au formulat o
notificare în baza Legii
nr
.
10/2001, și astfel nu au respectat dispozițiile legii
de reparație, aceștia nu mai pot opta pentru alte
căi juridice.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanții
au promovat recurs, întemeiat pe ipoteza prevăzută de
art
.
304
pct
. 9 Cod procedură
civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs,
recurenții au susținut că ambele
instanțe au încălcat
dispozițiile
art
. II din Decretul
nr
.
92/1950, ale
art
. 480-
481 Cod civil,
art
. 6 alin. (1) și alin. (2) din Legea
nr
. 213/1998,
art
. 44 din
Constituția
României,
art
. l din Protocolul 1 adițional la Convenția
europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Ambele instanțe au considerat inadmisibilă acțiunea și
au respins-o în consecință, apreciind că după intrarea în vigoare a Legii
nr
. 10/2001, nu se mai
poate recurge la
formularea unei acțiuni în justiție, potrivit dispozițiilor
dreptului comun.
Totodată
, s-au reținut și cele stabilite în recursul în
interesul legii
soluționat prin
Decizia
nr
. 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale
înaltei
Curți de Casație si Justiție,
omițându-se însă faptul că, prin alin. 3 din
dispozitivul deciziei, s-a
stabilit:
„În cazul în care sunt sesizate
neconcordanțe între legea specială,
respectiv Legea
nr
.
10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urma are
prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul
unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în
care
astfel nu s-ar aduce atingere
unui alt drept de proprietate ori securității
raporturilor
juridice."
Cele
anterior menționate sunt în corelație directă cu principiile
enunțate în
art
. 21
alin. (3),
art
. 44 și
art
.
124 din Constituția României.
Recurenții mai susțin că, în aceste condiții, este
evident că acțiunea
formulată pentru restabilirea dreptului lor
de proprietate, se încadrează în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație
și Justiție pentru rezolvarea
conflictului dintre normele
prevăzute de Legea
nr
. 10/2001 și Convenția
Europeană a
Drepturilor Omului.
Cererea promovată de recurenți, se mai arată, nu aduce
atingere unui
alt drept de proprietate sau securității
raporturilor juridice.
Pe
de altă parte, dreptul lor de moștenire asupra proprietății s-a
stabilit prin certificatul de moștenitor
nr
. 239 din 29 octombrie 2008, așadar, după
expirarea termenului până la care se putea depune
notificare conform Legii
nr
.
10/2001, iar singura cale de a-și recupera bunul
este calea justiției.
În consecință, recurenții solicită instanței de recurs
reconsiderarea
modului de interpretare a principiilor fundamentale ale
Constituției
României care să fie în
concordanță cu principiile internaționale având ca
obiect drepturile
omului.
Recursul
formulat este
nefondat
.
Analizând cauza dedusă judecății, examinând soluțiile
pronunțate de
instanțele anterioare, având în vedere normele de drept
incidente și
verificând criticile formulate
prin motivele de recurs, Înalta Curte constată
că în speță nu sunt întrunite cerințele ipotezei de
nelegalitate
consacrate prin
dispozițiile
art
. 304
pct
. 9 Cod procedură civilă.
Astfel, recurenții reclamanți se află în situația de a
solicita direct în
instanță prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată
pe
dispozițiile dreptului comun, obligarea
pârâtei să le restituie în deplină
proprietate
și posesie terenul în suprafață de 422,44
mp
, situat
în București
, sector 4 și să-i despăgubească pentru construcțiile ce
existau pe teren, în prezent demolate, invocând preluarea abuzivă, fără titlu
valabil a acestuia de la autorul lor, în baza Decretului
nr
.
92/1950.
Temeiul juridic al cererii de chemare în
judecată indicat de recurenți, vizează dispozițiile
art
.
480-481 Cod civil,
art
. 44 din Constituția României,
art
. 1 din Protocolul
nr
. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor și
libertăților
fundamentale ale omului (cu privire la garantarea dreptului de
proprietate),
dar și ale
art
. 6 alin. (1) și alin. (2) din Legea
nr
. 213/1998,
art
. 21 alin. (3)
din
Constituție
și
art
. 124,
art
. 6
paragraful 1 din Convenție, în ce privește îngrădirea accesului lor la instanță,
prin respingerea acțiunii lor ca
inadmisibilă
pentru considerentul că nu au urmat procedura legii speciale,
Legea
nr
. 10/2001.
Fără
a se nega încadrarea situației de fapt deduse judecății în
dispozițiile Legii
nr
.
10/2001, recurenții pretind că trebuie acordată prioritate
dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor
Omului, susținându-se că
soluția
menționată este cuprinsă și în dezlegarea dată recursului în interesul
legii pronunțat cu privire la această chestiune,
prin Decizia
nr
. 33 din 9 iunie 2008 a
Secțiilor
Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.
Înalta
Curte constată că în mod legal instanța de apel a confirmat
soluția tribunalului, dând o corectă interpretare
dispozițiilor legale incidente
și
stabilind, în acord cu principiul
specialia
generalibus
derogant
,
că
dispozițiile
Legii
nr
. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se
aplică în mod
prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu
mai există
posibilitatea unei opțiuni între
a urma procedura Legii
nr
. 10/2001 și a recurge
în
continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe
dispozițiile Codul civil.
Pe
de altă parte, dispozițiile
art
. 6 alin. (2) din
Legea
nr
. 213/1998,
invocate,
de asemenea, de recurenți, referitoare la imobilele preluate de stat
fără titlu valabil,
art
.
6 alin. (2) din Legea
nr
. 213/1998 prevede că
"pot fi
revendicate de foștii
proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac
obiectul unei legi
speciale de reparație".
Or, Legea
nr
. 10/2001
reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru
imobilele
preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a
acestui
act normativ, nici dispozițiile
art
. 6 alin.
(2) din Legea
nr
. 213/1998
nu mai pot constitui
temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Pe
de altă parte, Legea
nr
. 10/2001 instituie atât o
procedură
administrativă prealabilă, cât și
anumite termene și sancțiuni menite să
limiteze
incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele
preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent
Legea
nr
. 10/2001, în limitele date
de
dispozițiile
art
. 6 alin. (2) din Legea
nr
. 213/1998, constituie dreptul
comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără
titlu
valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura
acestui act normativ,
precum și cele care, din motive
independente de voința lor, nu au putut să
utilizeze această
procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în
revendicarea
bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-
credință
și cu respectarea dispozițiilor Legii
nr
. 112/1995,
de către chiriași..
Or, recurenții reclamanți nu se încadrează în
niciuna
dintre ipotezele
enumerate
anterior, întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor
legii
speciale, nici in rem
(imobil fiind preluat în baza Decretului
nr
. 92/1950, ceea ce se încadrează în
art
.
2
lit
. i), nici in
personam
(
recurenții
fiind legatari
cu titlu particular ai
autorului deposedat de stat, astfel că este incident
art
.
4
alin. 2 din lege), după cum nu a fost revelat
niciun
motiv independent de
voința lor de a nu
putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea
notificării.
Obținerii certificatului de calitate de legatar cu titlu particular
nr
.
239/29.10.2008 eliberat de
BNP
Asociați Condor & Condor, la o dată mult
ulterioară expirării termenului
prevăzut de
art
. 22 din Legea 10/2001
pentru formularea notificării, nu i se poate
recunoaște o asemenea valoare,
întrucât,
pe de o parte, calitatea de persoană îndreptățită, în contextul Legii
10/2001
se poate dovedi în cadrul procedurii administrative, chiar în
absența unui certificat de moștenitor sau de
calitate de moștenitor, iar pe de
altă
parte, nimic nu se opunea ca recurenții să fi procedat la obținerea
certificatului înăuntrul termenului de 1 an de la
intrarea în vigoare a legii, de
vreme ce autorul lor este decedat din 21
martie 1956.
În
plus, certificatul de calitate de moștenitor (legatari cu titlu particular, în
acest caz), nu constituie dovada dreptului de proprietate
pretins, astfel cum
nefondat
susțin recurenții, respectiv, că recunoașterea
dreptului lor de proprietate a avut loc după expirarea termenului
prevăzut
de
art
. 22 din lege, dovada dreptului
fiind actul juridic translativ sau
constitutiv
al autorului lor, după cum legea specială conține norme ce
reglementează, în privința dreptului de
proprietate, importante facilități de
probațiune, cu referire la
dispozițiile
art
. 24.
Totodată, recurenții au învederat că în
cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială, Legea
nr
. 10/2001 și Convenția europeană
a
drepturilor omului, trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în
care
nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor
juridice, dezlegare
dată, de asemenea, prin Decizia
nr
. 33/2008 a
Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.
Referindu-se la prioritatea Convenției,
recurenții invocă dispozițiile
art
.
6 paragraful 1, întrucât prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă li s-ar nega
dreptul de acces la instanță, dar și
art
.
1 Protocolul 1 al Convenției.
Art
. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane
"dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să
soluționeze orice
contestație privitoare la
drepturile și obligațiile sale
.
Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului
a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări
implicite și că statele dispun în
această materie de o anumită marjă de
apreciere.
În același timp, instanța de contencios
european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai
larg, și anume acela al
obstacolelor sau impedimentelor de drept
ori de fapt care ar fi de natură să
altereze dreptul la un tribunal chiar în
substanța sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act
normativ special, în temeiul căruia
persoanele care se consideră îndreptățite pot
cere să li se recunoască
dreptul de a primi
măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de
către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea
în natură a imobilelor.
Legea
nr
. 10/2001 prevede
obligativitatea parcurgerii procedurii
administrative
prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la
privarea acelor persoane de dreptul la un
tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura
administrativă legea prevede
calea contestației în instanță (
art
. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după
cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc
toate deciziile care se iau în cadrul procedurii
Legii
nr
. 10/2001, inclusiv
refuzul persoanei juridice de a emite decizia de
soluționare a notificării
(conform
Deciziei XX/ 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de
înalta Curte de casație și Justiție în Secții
Unite), astfel că este pe deplin
asigurat accesul la justiție.
Existența Legii
nr
.
10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității
utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă
art
.
6 din
Convenție
în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea
dreptului dedus pretins este una efectivă.
Or, așa cum s-a arătat, recurenții puteau obține măsuri
reparatorii
pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură,
ca măsură prevalentă
a legii speciale, în condițiile în care era
posibilă), dacă formulau notificare în
termen legal, cel
prevăzut de
art
. 22, fiind în măsură să dovedească
atât
dreptul de proprietate, calitatea de moștenitori
testamentari, dar și preluarea
abuzivă de către stat, câtă vreme
calitatea de pârât în cauză o are unitatea
administrativ
teritorială, ceea ce în contextul Legii 10/2001, se suprapune
peste noțiunea de
unitate deținătoare.
In fine, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în
revendicare de
drept comun formulată după data intrării
în vigoare a Legii
nr
. 10/2001,
privind
imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere
nici
art
. 1 din Protocolul
nr
.
1 adițional la Convenția europeană a
drepturilor omului, temei invocat de asemenea
de recurenți, norma
convențională, garantând
protecția unui bun actual aflat în patrimoniul
persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la
valoarea
patrimonială respectivă.
Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla
solicitare de a obține un bun preluat de stat nu
reprezintă nici un bun actual
și nici o speranță legitimă
, situație în care Înalta Curte constată că
recurenții nu pot
invoca în mod eficient garanțiile
art
.
1 Protocolul 1.
Având în vedere toate aceste considerente,
s-a respins recursul ca
nefondat
, în baza
art
.
312 alin.(1) Cod procedură civilă.