ÎCCJ, decizie (scj.ro #128547)

Acțiune în revendicare formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Aplicarea normelor dreptului comun. Inaplicabilitatea Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Introducerea în cauză a unei alte părți pârâte ulterior desființării hotărârii judecătorești de admitere a acțiunii în revendicare pe calea recursului în anulare. Apariția legii speciale de reparație. Soluționarea cererii în raport cu noile prevederi legislative. Intervenient accesoriu. Limitele în care pot fi formulate motivele de recurs.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

acțiune în revendicare

-imobil naționalizat

-intervenient accesoriu

C.civ. din 1864, art. 480

Legea nr. 10/2001

De asemenea, în dispozitivul acestei decizii se menționează expres că se au în vedere acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001

și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilindu-se, în privința acestei categorii de acțiuni, că în concursul dintre legea specială și legea generală se va da prioritate legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și

Convenția

europeană a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate, urmând ca această prioritate să poată fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Câtă vreme acțiunea în revendicare a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acesteia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 480 C.civ., întrucât potrivit principiului neretroactivității legii civile, stipulat în art. 15 alin. (2) din Constituție, legea nouă nu retroactivează și, deci, nu-și întinde efectele asupra raporturilor născute înaintea intrării sale în vigoare.

Ca atare, cum la momentul soluționării cauzei în al doilea ciclu procesual, prin sentința prin care se admisese acțiunea în revendicare, parte din imobilul revendicat era în proprietatea unui terț, care nu fusese chemat în judecată și al cărui titlu de proprietate nu fusese desființat, o astfel de hotărâre judecătorească, deși constituie un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, nu poate fi valorificată în contradictoriu cu terțul, deoarece altfel s-ar aduce atingere dreptului său de proprietate, care este, de asemenea, ocrotit de Convenție. Existența unei hotărâri irevocabile de restituire, ce constituie un „bun” în patrimoniul reclamanților, presupune valorificarea acesteia, conform practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, în limitele cadrului procesual soluționat irevocabil, încălcarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la „bun” urmând a fi reparată prin obligarea la restituirea imobilului a pârâților care au avut această calitate în hotărârea judecătorească de restituire, în limitele materiale în care acest bun este deținut efectiv de respectivii pârâți.

Față de momentul introducerii în cauză a acestei părți, care se situează ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, litigiul nu poate fi soluționat decât cu luarea în considerare a acestui nou cadru normativ, care exclude, în principiu, posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun.

Astfel, în condițiile în care partea în favoarea căreia s-a intervenit nu a susținut în fazele procesuale anterioare și nici în recurs aspectele invocate de intervenient, referitoare la caracterului pretins fals al actelor de proprietate depuse de reclamanți și, implicit, lipsa calității procesuale active a reclamanților, o astfel de excepție nu poate fi susținută de intervenientul accesoriu. În această situație, conduita intervenientului accesoriu depășește granițele unei simple apărări a părții în favoarea căreia a intervenit, aducând în discuție motive de recurs noi pe care însăși partea nu le susține în propriul recurs.

Secția I civilă, decizia nr. 1729 din 25 iunie 2015

Prin cererea din data de 24.03.1999, înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 București, reclamanții A. și B. au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București (C.G.M.B.), solicitând să fie obligat pârâtul să restituie reclamanților imobilul situat în București, pe care îl deține fără titlu.

La data de 25.01.2000 reclamanții au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, alături de pârâtul inițial, a Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat (R.A. A.P.P.S.).

La termenul din data de 02.02.2000, anterior dezbaterii fondului cauzei, Judecătoria Sectorului 2 București a respins ca inadmisibilă cererea de introducere în cauză, în calitate de pârât a R.A. A.P.P.S.

Prin sentința civilă nr. 1158 din 2.02.2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamanților în contradictoriu cu C.G.M.B.

Prin decizia civilă nr. 985/A din 14.04.2000 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1158/2000, a fost desființată sentința și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În rejudecare prin încheierea de la termenul din 10.05.2001 au fost introduși în cauză, în calitate de pârâți, R.A. A.P.P.S. și Municipiul București, prin Primarul General, fiind scos din cauză C.G.M.B.

Pârâta R.A. A.P.P.S. a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, și anume, a Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, dat fiind faptul că regia avea doar calitatea de administrator al imobilului.

Prin încheierea de la termenul din 28.06.2001, Judecătoria Sectorului 2 București a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Finanțelor Publice, care reprezintă Statul Român, proprietar al imobilului.

Prin sentința civilă nr. 11250 din 29.01.2001 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, prin Primarul General, a fost admisă acțiunea reclamanților împotriva pârâților Municipiul București, prin Primarul General, R.A. A.P.P.S. și Ministerul Finanțelor Publice, s-a constatat că reclamanții sunt proprietarii imobilului situat în București și au fost obligați pârâții să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie imobilul menționat.

Prin decizia civilă nr. 878 din 15.05.2002, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, a fost admis apelul Municipiului București, a fost schimbată în parte sentința, în sensul că a fost respinsă acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Prin aceeași decizie au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate și au fost respinse apelurile formulate de către apelanții pârâți R.A. A.P.P.S. și Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 2664 din 28.11.2002 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de către pârâții R.A. A.P.P.S. și Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei menționate anterior.

Împotriva deciziei irevocabile pronunțată de către Curtea de Apel și implicit împotriva deciziei tribunalului, respectiv a sentinței judecătoriei a declarat, la data de 28.08.2003, recurs în anulare Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Prin decizia nr. 2655 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 04.04.2005, s-a luat act de retragerea recursului în anulare declarat de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,  s-a admis cererea de continuare a judecății formulată de R.A. A.P.P.S., s-a admis cererea de intervenție formulată de Asociația X în interesul regiei, au fost casate hotărârile judecătorești atacate cu recurs în anulare (decizia nr. 1664/2002  a Curții de Apel București, decizia nr. 878/2002 a Tribunalului București și sentința civilă nr. 11250/2001 a Judecătoriei Sectorului 2 București), s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare către Judecătoria Sectorului 2  București și s-a respins cererea de intervenție în interesul R.A. A.P.P.S. formulată de către persoanele fizice membre ale Asociației X.

În motivarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, după ce s-a făcut istoricul cauzei și au fost redate motivele pentru care Procurorul General a promovat recursul în anulare, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că titularul căii extraordinare de atac și-a retras recursul și că  pârâta R.A. A.P.P.S. a cerut continuarea judecății, la fel ca și intervenienta accesorie Asociația X, astfel că se impunea analizarea legalității hotărârilor judecătorești atacate.

Din perspectiva celor arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, în speță, nu s-a administrat proba cu expertiza tehnică menită să evalueze imobilul în litigiu, în vederea determinării competenței instanței.

Această probă era necesară, chiar dacă părțile nu au cerut-o, deoarece din actele dosarului rezultă că imobilul revendicat era o construcție impunătoare și de mare valoare, amplasată pe un teren suficient de întins, situat în centrul capitalei.

Cum în cauză nu se administraseră toate probele necesare stabilirii complete și corecte a situației de fapt,  Înalta Curte de Casație și Justiție a casat cele trei hotărâri judecătorești criticate, urmând ca după stabilirea valorii imobilului, judecătoria să aprecieze dacă se impune declinarea competenței în favoarea Tribunalului București.

Înalta Curte de Casație și Justiție a mai reținut că, în rejudecare, se va efectua o expertiză prin care să se identifice cu precizie imobilul revendicat de reclamanți, mai ales că Direcția de Evidența Proprietății din Primăria Municipiului București nu a precizat cu claritate că imobilul din actul dotal autentificat sub nr. xxx92/1927 și din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx49/1940, situat în str. B. nr. x4 bis, este același cu imobilul din str. B. nr. x4 A.

Înalta Curte a precizat că se impune măsurarea exactă a suprafețelor imobilului revendicat, pentru a se putea hotărî în cunoștință de cauză cu privire la acțiunea în revendicare formulată de reclamanți.

După casarea hotărârilor în cadrul recursului în anulare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, unde a fost pronunțată sentința civilă nr. 859/2007 de admitere a excepției necompetenței materiale și de declinare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținându-se că, potrivit raportului de expertiză extrajudiciară, valoarea imobilului în litigiu este de 5.458.110 lei.

După declinare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul București.

La termenul din 15.05.2007, reclamanții au depus la dosar o cerere de întregire a cererii de chemare în judecată, prin care se  arăta că aceștia înțeleg să cheme în judecată inclusiv pe pârâta S.N.S.P.A., Tribunalul București dispunând introducerea în cauză în calitate de pârâtă a acesteia.

La termenul din 11.09.2007, tribunalul a încuviințat proba cu expertiză tehnică imobiliară construcții, iar la termenul din 29.01.2008 s-a încuviințat proba cu expertiză topografică. Ambele expertize au fost efectuate, experții răspunzând și la obiecțiunile formulate de către părți și încuviințate de către instanță.

Prin sentința civilă nr. 2282 din 14.12.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă  a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, RA A.P.P.S., S.N.S.P.A. și intervenienta Asociația X, a fost admisă cererea de intervenție accesorie în interesul R.A. A.P.P.S.

În motivarea sentinței, s-a reținut, în esență că, raportându-se la titlurile de proprietate invocate de către reclamanți, expertul în specialitatea topografie a reținut identitatea dintre imobilul revendicat și imobilul aflat în str. B. nr. x4A compus din teren în suprafață de 2086,84 m și construcțiile aflate pe acesta.

Tribunalul a constatat că terenul este ocupat pe o suprafață de 802,19 mp de pârâta S.N.S.P.A. și pe o suprafață de 999,28 mp de pârâta R.A. A.P.P.S., care a închiriat construcțiile C1 și C către intervenienta accesorie Asociația X. Tribunalul a mai constatat că diferența de teren până la suprafața totală de 2.086,84 și anume suprafața de 285,88 mp este deținută de către S.N.S.P.A., care o folosește ca parcare, chiar dacă nu este evidențiată în documentația cadastrală a acesteia.

Bazându-se pe expertiza tehnică în construcții, instanța a reținut că imobilul construcție identificat în raport ca fiind C1, este identică cu construcția inițială aparținând autorului reclamanților, atât în ceea ce privește configurația amprentei la sol, cât și amplasarea față de străzile B. și E.B.

În ceea ce privește titlurile invocate de către părți, tribunalul a reținut că potrivit HG nr. 854/2000, construcția C1 cu terenul aferent acesteia, în suprafață de 983 mp, făceau parte din domeniul public al statului, aflat în administrarea pârâtei R.A. A.P.P.S., însă, prin HG nr. 60/2005, modificată prin OUG nr. 101/2011, imobilul a fost trecut în domeniul privat al statului, dar a rămas în continuare în administrarea pârâtei R.A. A.P.P.S.

Potrivit HG nr. 814/1995, pârâta S.N.S.P.A.  deținea în administrare  terenul în suprafață de 2210 mp și construcția aflată pe acesta (complex de cazare și administrație publică) situate în str. E.B., imobil aflat în administrarea publică a statului. În temeiul hotărârii menționate și în baza Protocolului încheiat la data de 20.05.1996, prin încheierea Biroului de Carte Funciară din 20.03.2000 s-a înscris dreptul de proprietate al pârâtei S.N.S.P.A. în cartea funciară, cu titlu de drept de atestare.

Tribunalul a observat că, deși acțiunea introductivă datează din anul 1999, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, reclamanții au formulat notificare pentru restituirea aceluiași imobil, dar procedura specială a fost suspendată.

Cu toate acestea, tribunalul a apreciat că, odată ce prin depunerea notificării reclamanții au înțeles să apeleze la procedura Legii nr. 10/2001, incidența dispozițiilor speciale nu poate fi înlăturată, nici măcar în cadrul acțiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun, în acest sens fiind și decizia în interesul Legii nr. 33/2008.

Raportându-se și la Decizia în interesul legii nr. 27/2011 precum și la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O, respectiv la Hotărârea Curții de la Strasbourg în cauza

Atanasiu și alții c. României

, tribunalul a apreciat că pretențiile reclamanților pot fi realizare doar în cadrul procedurii reglementată de Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect, s-a observat că titlul S.N.S.P.A. nu a fost revocat sau anulat.

În privința imobilului aflat în proprietatea statului și în administrarea R.A. A.P.P.S., tribunalul a considerat că acesta poate face obiectului  procedurii de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiind posibilă chiar restituirea în natură, în măsura în care sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de legea specială.

Față de toate cele arătate anterior, ținând seama de particularitățile impuse de regimul juridic special al bunului, tribunalul a considerat că se impune respingerea ca neîntemeiată a cererii.

Împotriva sentinței tribunalului, au declarat apel reclamanții.

În motivarea apelului, după ce s-a făcut istoricul cauzei, apelanții au arătat că, în cauză, nu este incidentă Decizia în interesul legii nr. 33/2008, deoarece acțiunea introductivă este anterioară datei intrării în vigoare a Legii nr.10/2001. De asemenea, apelanții au arătat că prevederile Legii nr.10/2001 pot fi aplicate acțiunilor în curs de judecată, dacă persoana îndreptățită renunță la judecarea acțiunii introdusă anterior sau solicită suspendarea cauzei, ceea ce nu era cazul în speță, din moment ce reclamanții au înțeles să suspende procedura administrativă, și nu acțiunea întemeiată pe dreptul comun.

Apelanții au considerat că acțiunea în revendicare pe dreptul comun trebuie soluționată prin raportare la dispozițiile Legii nr. 213/1998 și la dispozițiile art. 480 C.civ. și că, eventualele construcții edificate sau care se vor edifica de către S.N.S.P.A. ori R.A. A.P.P.S. vor fi supuse regimului juridic al accesiunii imobiliare artificiale.

Apelanții au mai arătat că aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O și, sub acest aspect, fac trimitere la cauza

Păduraru c. României

și la cauza

Atanasiu și alții c. României

, precizând că, încă de la momentul sesizării instanței de judecată, exista o speranță legitimă, mai exact, un interes patrimonial de restituire a imobilului naționalizat cu o fundamentare temeinică în dreptul intern reprezentat de Codul civil și Constituția României.

În fine, apelanții arată că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a dispus cu ocazia admiterii recursului în anulare ca litigiul dedus judecății să fie soluționat din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel că, în rejudecare, nu au fost respectate limitele procesului, în sensul art. 315 C.pr.civ.

În apel, a fost administrată proba cu expertiză în specialitatea construcții civile și industriale și proba cu înscrisuri.

Intervenienta Asociația X a depus la dosar un raport de expertiză grafoscopică extra judiciară cu privire la actul dotal din 1927 și cu privire la contractul de vânzare-cumpărare din 1940. În concluziile acestui raport, întemeiat pe baza unor copii xerografiate alb negru eliberate de către  Direcția Arhive Naționale Istorice  Centrale, se reține că cele două înscrisuri nu respectă normele de ortografie ale limbii române în vigoare la momentul elaborării lor, au fost probabil redactate cu aceeași mașină de scris, iar semnătura de pe documentul intitulat act dotal autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat sub nr. xxx92/1927, nu a fost executată de Z. ale cărui semnături model de comparație au fost puse la dispoziție.

Prin decizia civilă nr. 287/A din 01.07.2014, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, pârâta RA A.P.P.S. și intervenienta accesorie Asociația X.

Pârâții menționați și intervenienta au fost obligați să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în str. B. nr. x4A (fost x4 bis), compus din teren în suprafață de 999,28 mp, conform măsurătorilor (983 mp conform fișei corpului de proprietate al imobilului) și corpul de clădire C1 situat pe acesta, astfel cum este identificat de către expertul C. în răspunsul la obiecțiunile la raportul de expertiză, în anexa nr. 4, care conține fișa corpului de proprietate, respectiv anexele nr. 5 și 6 care conțin planuri de situație scara 1:500 și individualizează prin hașurare conform legendei, respectiv prin puncte de inflexiune topografică suprafața de teren delimitată de punctele 10, 11, 12, 13, 33, 32, 31, 30, 29, 28, 27, 22, 23, 24, 25, 26.

Prin aceeași decizie, Curtea de apel a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta Asociația X și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

Procurorul General al Românie, folosindu-se de dispozițiile art. 330 - 330

4

C.proc.civ. în vigoare la momentul anului 2003, a declarat recurs în anulare împotriva celor trei hotărâri judecătorești arătate la momentul prezentării istoricului cauzei.

Curtea a observat că, la momentul la care Procurorul General a formulat calea extraordinară de atac a recursului în anulare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pronunțase deja hotărârea din 28.10.1999, în cauza

Brumărescu c. României

. Această hotărâre fusese publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 414 din 31.08.2000.

Această precizare este importantă, deoarece Curtea Europeană pentru Drepturile Omului  reținea în speța menționată că „în perioada în care au avut loc evenimentele Procurorul General al României care nu era parte în proces, dispunea în virtutea art. 330 C.proc.civ. de autoritatea de a ataca o hotărâre definitivă printr-un recurs în anulare”. Curtea Europeană constata că „în exercițiul autorității sale, Procurorului General nu i se impunea nici un termen, astfel că hotărârile puteau fi rediscutate oricând”. Aceeași instanță europeană sublinia că „admițând recursul în anulare introdus în virtutea autorității mai sus menționate, Curtea Supremă de Justiție a înlăturat efectele unei proceduri judiciare care dusese, în termenii Curții Supreme de Justiție, la o hotărâre judecătorească irevocabilă, dobândind deci autoritatea lucrului judecat”. În fine, Curtea de la Strasbourg conchidea că, „aplicând în acest mod dispozițiile art. 330 mai sus citat, Curtea Supremă de Justiție a încălcat principiul securității raporturilor juridice, și în virtutea acestui fapt, dreptul reclamantului la un proces echitabil, în sensul  art. 6 alin. 1 din Convenție a fost ignorat”.

Curtea de apel a mai reținut că, la momentul la care Înalta Curte de Casație și Justiție admitea recursul în anulare, retras de către Procurorul General, dar continuat de către anumite părți (04.04.2005), Codul de procedură civilă fusese modificat în sensul abrogării căii extraordinare de atac a recursului în anulare prin OUG nr. 58/2003 tocmai pentru a se respecta de către Statul Român Convenția Europeană a Drepturilor Omului și practica instanței europene materializată, printre altele, în cauza

Brumărescu c. României

.

Curtea de apel a precizat că  aceste observații nu sunt făcute pentru a critica

post factum

modul în care Procurorul General al României, instanța supremă și în ultimă instanță, Statul Român au înțeles să se raporteze la dispozițiile Convenției Europene pentru Drepturile Omului, ci pentru a se conchide că, în limitele procesului soluționat irevocabil până la momentul admiterii recursului în anulare, reclamanților trebuie să li se dea câștig de cauză, pentru că, în acest mod, se înlătură, cel puțin parțial, încălcările dreptului la un proces echitabil și ale dreptului la un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O, ale căror victime au fost indubitabil reclamanții.

Existența unei hotărâri irevocabile și a unui bun în patrimoniul reclamanților este o situație care, neputând fi contestată, obligă prezenta instanță să țină seama de jurisprudența Curții Europene și să pronunțe o hotărâre conformă cu această practică.

Brumărescu c. României

a fost soluționat în cadrul unui complet de divergență, Curtea a reținut că procesul pendinte are și anumite particularități, acesta fiind și motivul pentru care anterior s-a precizat că reclamanților trebuie să li se recunoască drepturile în limitele procesului soluționat irevocabil, până la momentul admiterii unei căi extraordinare de atac neconformă cu C.E.D.O.

Aceste particularități derivă din faptul lărgirii cadrului procesual după desființarea hotărârilor judecătorești rămase irevocabile prin intermediul unei decizii pronunțate în cadrul recursului în anulare.

Într-un fel trebuie tranșate raporturile juridice dintre părțile cu privire la care au existat hotărâri judecătorești irevocabile și în alt fel trebuie tranșate raporturile juridice care s-au născut ulterior anului 2005, când hotărârile judecătorești irevocabile au fost casate.

Dacă pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, în calitate de reprezentant al Statului Român, pârâta RA APPS și intervenienta Asociația X au fost părți  în proces și au fost obligate prin hotărârile irevocabile casate, nu același lucru se poate susține despre pârâta SNSPA, care a fost introdusă în cauză abia în anul 2007.

Întrucât niciuna dintre expertizele efectuate anterior nu opinează diferit și întrucât zona respectivă era integral constituită din punct de vedere urbanistic încă de la momentul intrării imobilului în patrimoniul statului, Curtea de apel a considerat, la fel ca prima instanță, că identitatea dintre o parte din imobilul preluat de la autorul reclamanților și imobilul deținut de către R.A. A.P.P.S. este indubitabil dovedită.

Susținerile intimaților conform cărora ar exista anumite neclarități în legătură cu acte juridice situate la nivelul anilor 1911 și 1927 nu sunt susceptibile de a afecta soluția din prezenta cauză, atâta timp cât nu există niciun dubiu că Statul Român a preluat imobilul în baza Decretului nr. 92 din anul 1950,  de la  Z., care figura la poziția 3355 din anexa la decret. Toate relațiile de la instituțiile statului sunt în sensul arătat, astfel că, din moment ce Z. cumpărase imobilul, prin act autentic, în anul 1940 și l-a înscris în cartea funciară, nu mai interesează aspecte de fapt sau de drept anterioare. Oricum, nici raportul de expertiză grafoscopică extrajudiciară, depus la dosar de către intervenienta accesorie și efectuat pe baza unor copii xerox eliberate de către Arhivele Naționale, luat ca atare și validat în integralitatea sa, nu demonstrează contrariul realității incontestabile conform căreia statul a preluat de la autorul reclamanților imobilul în cauză.

Dincolo de faptul că intimații nu și-au dovedit susținerile Curtea a precizat că, deși prima instanță a respins acțiunea, în motivarea hotărârii s-a reținut identitatea dintre imobilul care a aparținut autorului reclamanților și imobilul revendicat de la pârâții Ministerul Finanțelor Publice, respectiv R.A. A.P.P.S. De asemenea, în motivarea hotărârii primei instanțe s-a reținut că imobilul a fost preluat fără titlu de la autorul reclamanților și că poate fi restituit în natură, cel puțin parțial, dar cu respectarea procedurii legii speciale, și nu în cadrul unei acțiuni în revendicare. Or, intimații nu au declarat apel împotriva hotărârii.

Prin urmare, având în vedere toate cele arătate anterior, Curtea a constatat că soluția corectă în speță era aceea de a se admite acțiunea în revendicare a imobilului administrat  de către R.A. A.P.P.S. și deținut de către intervenienta Asociația X.

Instanța de apel a considerat că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii atunci când a apreciat că dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 s-ar aplica acțiunilor întemeiate pe dreptul comun, dar introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În speță, este vorba despre o acțiune introdusă în anul 1999 (finalizată prin hotărâre irevocabilă desființată ca urmare a admiterii unui recurs în anulare) la care reclamanții nu au renunțat și care nu a fost suspendată. Formularea de către reclamanți, în anul 2005, după admiterea recursului în anulare, a unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, urmată de suspendarea procedurii pe legea specială, tocmai ca urmare a continuării judecății acțiunii în revendicare pe dreptul comun, sunt aspecte care impun o concluzie diametral opusă celei  la care a ajuns prima instanță. Așadar, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu putea să împiedice cercetarea pe fond a unei acțiuni introdusă anterior, în legătură cu care partea a optat pentru continuarea judecății.

Pârâta S.N.S.P.A. deținea parte din imobilul revendicat de către reclamanți încă din anul 1996, iar dreptul de proprietate al acesteia era intabulat în cartea funciară încă din anul 2000. Practic, la momentul introducerii acțiunii în revendicare și la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții puteau și ar fi trebuit să cunoască faptul că S.N.S.P.A. deținea imobilul care a fost preluat abuziv de către stat de la autorul lor.

Pârâta SNSPA a fost introdusă în cauză, la cererea reclamanților, doar în anul 2007.  Curtea de apel nu a analizat dacă lărgirea cadrului procesul după desființarea a trei hotărâri judecătorești irevocabile în cadrul unei căi extraordinare de atac, prin care s-a dispus și reluarea judecății începând cu prima instanță, este procedurală, deoarece aceste aspecte nu au fost criticate de către părți. Totuși, Curtea a reținut că nici hotărârile judecătorești pronunțate anterior admiterii recursului în anulare, nici decizia pronunțată în cadrul acestei căi extraordinare de atac nu pot constitui argumente  pentru a aduce atingere  dreptului de proprietate al unui terț. După anul 2007, când pârâta SNSPA a  pierdut calitatea de terț,  fiind introdusă în proces, instanța de fond era obligată  să aplice legea în vigoare la momentul respectiv, ceea ce a și făcut.

Aserțiunile primei instanțe, conform cărora, în raporturile cu pârâta S.N.S.P.A., devin aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv dispozițiile Deciziei în interesul  legii nr. 33/2008, sunt corecte din punct de vedere juridic.

Reclamanții nu pot imputa statului lipsa lor de diligență în a afla toți deținătorii imobilului revendicat, în condițiile în care acest aspect era de notorietate și putea fi descoperit prin simpla vizitare a zonei în care se află imobilul preluat abuziv de la autorul lor.

Incidența cauzei

Brumărescu

în speță nu înseamnă că persoanele fizice sau juridice care nu au avut legătură cu procesul soluționat irevocabil anterior admiterii unei căi extraordinare de atac neconforme cu C.E.D.O, pot fi private de dreptul de proprietate pentru care dețin un titlu neatacat și nedesființat până în prezent. De altfel, în paragraful  69  al hotărârii pronunțate în cauza

Brumărescu c. României

, Curtea de la Strasbourg ia notă de faptul că dreptul reclamantului asupra apartamentului este contestat de un terț intervenient, dar ”reamintește totuși că procedura inițiată de reclamant împotriva Statului Român nu poate produce efecte decât asupra drepturilor și obligațiilor acestor părți”.

Prin urmare, soluția primei instanțe trebuie menținută în privința pârâtei S.N.S.P.A. De asemenea, soluția primei instanțe se impune a fi menținută în privința Municipiului București, prin Primarul General, și în privința celor dispuse cu privire la onorariile experților.

Curtea a mai precizat că clădirea C2, care este o cabină de pază în suprafață de 6,66 mp, nu a fost restituită, deoarece este ulterioară anului preluării imobilului de către stat iar, în măsura în care nu se poate ridica, va trebui să facă obiectul unui raport juridic de accesiune, care nu a fost dedus judecății în primă instanță de către reclamanți, astfel că nu poate fi discutat direct în apel.

De asemenea, Curtea a precizat că, deși în raportul de expertiză întocmit de expertul ing. Ș., se vorbește despre o construcție C3, terminologia folosită de către expert este improprie, din moment ce respectiva „construcție” reprezintă de fapt accesul în construcția C1, fiind parte integrantă din aceasta încă de la momentul edificării, și anume anul 1900. De altfel, acest lucru rezultă fără dubiu din concluziile raportului de expertiză tehnică imobiliară.

Având în vedere că în fața primei instanțe a fost admisă cererea de intervenție accesorie, ca urmare a respingerii pretențiilor în contradictoriu cu partea în favoarea căreia s-a intervenit și, ținând seama de faptul că prin prezentul apel, respectiva parte a căzut în pretenții, Curtea a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta Asociația X.

Împotriva deciziei nr. 287/A/2014 a Curții de Apel București au declarat recurs reclamanții, pârâții RA A.P.P.S., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București și intervenienta Asociația X.

Recurenții reclamanți au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304  pct. 9 C.pr.civ., arătând că decizia instanței de apel cu privire la nerestituirea părții din imobil deținut de S.N.S.P.A. și Municipiul București este netemeinică și nelegală.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că, față de modalitatea în care s-a stabilit cadrul procesual, prin indicarea de către R.A. A.P.P.S. a titularului dreptului ca fiind Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, întrucât aceasta pârât avea doar un drept de administrare asupra imobilului, instanța nu poate argumenta respingerea acțiunii pe considerentul lipsei de diligență din partea reclamanților, în condițiile în care titularul dreptului a fost indicat de către o instituție a statului ca fiind însăși Statul Român.

Pe de altă parte, în baza hotărârii irevocabile, reclamanții au devenit proprietarii imobilului în litigiu, iar în baza prerogativelor conferite de dreptul lor de proprietate, au notificat S.N.S.P.A., prin somația din 16.05.2003 trimisă prin B.E.J. T., cu privire la încetarea oricărei lucrări sau amenajări asupra proprietății lor, la momentul la care au observat că asupra unei părți din terenul aferent imobilului revendicat se realizau lucrări de amenajare a parcării.

După acesta corespondență, a fost promovat și soluționat recursul în anulare, făcând de prisos orice efort al reclamanților de a clarifica situația juridică a imobilului în sensul stabilirii întinderii dreptului lor de proprietate în raport de soluția pronunțată, de actele de proprietate și titlul S.N.S.P.A.

În  acest context, cererea de introduce în cauză a S.N.S.P.A. a fost posibilă doar în anul 2007, când reclamanții au luat la cunoștință despre faptul că această instituție ar deține un presupus titlu de proprietatea asupra unei suprafețe de teren de 983 mp și construcția aflată pe acesta.

Totodată, în cauză, instanța trebuia să facă aplicarea principiilor unei acțiuni în revendicare fundamentată pe dreptul comun, respectiv cele privind conflictul între titlul reclamanților și titlul pârâților-intimați S.N.S.P.A. și R.A.P.P.S. asupra terenului revendicat, cu atât mai mult cu cât Curtea de Apel a constatat că tribunalul, în mod eronat, a apreciat „că reclamanții nu dispun de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1”.

S.N.S.P.A. avea posibilitatea invocării regulilor în materia accesiunii imobiliare artificiale asupra construcțiilor edificate, iar pe cale separată putea formula pretenții pentru lucrările de parcare.

Recurenții reclamanți fac referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, la hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele

Păduraru c. României

și

Atanasiu și alții c. României

, arătând, în acest context, că, la momentul sesizării instanței de judecată, reclamanții nu aveau „un bun actual”, însă aveau cel puțin „o speranță legitimă”, mai exact, un interes patrimonial de restituire a imobilului naționalizat cu o fundamentare temeinică în dreptul intern (Codul civil și Constituția), fapt ce a justificat formularea acțiunii în revendicare.

Recurenții mai susțin că în mod greșit instanța de apel a diferențiat obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat, în raport de momentul depunerii cererii precizatoare, respectiv anul 2007.

În ceea ce privește cererea de întregire a cadrului procesual, procedura civilă distinge două categorii de cereri: de întregire și de modificare a cererii inițiale. În doctrină și jurisprudență se regăsesc criterii pentru ca diferențierea dintre cele două categorii de cereri să fie evidentă și ușor de făcut Astfel, cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii inițiale, cum ar fi,

exempli gratia

, prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt, iar din contră, cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmărește să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum părțile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia.

În speță, față de limitele casării, cererea formulată de către reclamanți, în al doilea ciclu procesual, nu poate fi considerată a fi decât o cerere precizatoare, iar nu completatoare, pentru ca în cauză să fie incidente dispozițiile legale la data formulării precizării.

Prin prisma formulării cererii precizatoare necesară față de motivele casării, judecată cauzei a fost continuată, instanța rămânând învestită cu cererea înregistrată la data de 24.03.1999 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, al cărui obiect este revendicare imobiliară, întemeiată pe dreptul comun.

Prin sentința civilă nr. 11250/2001 pronunțată în primul ciclu procesual, instanța a obligat pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.

Fostul imobil situat în str. B. nr. x4 bis, avea o suprafață de teren de 2.110 mp astfel cum rezultă din extrasele de carte funciară depuse la dosar.

Ulterior rămânerii irevocabile a acestei hotărâri și anterior pronunțării recursului în anulare a apărut un conflict între întinderea dreptului de proprietate recunoscut reclamanților prin sentința pronunțată inițial de Judecătoria Sectorului 2 și un presupus titlu de proprietate deținut de S.N.S.P.A., care a demarat unele lucrări de amenajare ale terenului revendicat.

În nici un moment, reclamanții nu și-au delimitat obiectul cererii de chemare în judecată la suprafața de teren de 999,28 mp astfel cât este întinderea dreptului de administrare al S.N.S.P.A.

În aceste condiții cererea de întregire formulată în anul 2007 este o cerere de lămurire a cadrului procesual pasiv și nicidecum o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată.

Instanța de apel și instanța de fond au înlăturat dispozițiile art. 132 C.pr.civ. aplicabile acestei cereri raportat la lipsa de diligență a reclamanților în a afla toți deținătorii imobilului revendicat. Această motivare nu își găsește aplicabilitatea în normele procedurale invocate și nu poate constitui un argument pentru înlăturarea lor.

În raport de aceste considerente, argumentele instanței de respingere a acțiunii în contradictoriu cu Municipiul București și S.N.S.P.A. trebuie a fi înlăturate, urmând ca suprafața de teren deținută de aceste intimate să urmeze calea firească a acțiunii în revendicare pe dreptul comun.

Față de cele de mai sus aplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008 și pe cale de consecință a Legii nr.10/2001 în privința imobilului deținut de aceste intimate este nelegală, instanța putând să facă aplicabilitatea acestora prin nesocotirea dispozițiilor art. 132 C.pr.civ. aplicabile cererii formulată de reclamanți în anul 2007.

Recurenta pârâtă RA A.P.P.S. a invocat critici care se pot încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.,  arătând următoarele

:

Instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei”.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 trebuia să conducă automat la suspendarea acțiunii în revendicare și soluționarea cererii potrivit legii speciale, astfel cum corect a stabilit instanța de fond.

Imobilul în cauza, respectiv construcția și terenul situate în str. B. nr. x4A, au un regim juridic special, în sensul ca a fost preluat în perioada ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

Reclamanții au formulat acțiune în revendicare ce a fost înregistrata pe rolul instanțelor judecătorești în anul 1999.

În anul 2005, ulterior intrării în vigoare Legii nr. 10/2001, aceștia au formulat și notificare în temeiul acestei legi speciale. Până la momentul actual, notificarea formulată nu a fost soluționată, având în vedere prezenta cauză pe rolul instanțelor judecătorești.

Potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, „persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzut de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materie”.

Problema tranșată de Decizia nr.33/2008 este cea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul civil, ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, fiind tranșata în favoarea legii speciale.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, dispozițiile art. 480 C.civ.

Stabilirea unor termene în care foștii proprietari puteau solicita retrocedarea imobilelor ce fac obiectul legii 10/2001, a fost de natură să asigure respectarea principiului securității și stabilității raporturilor juridice în materia proprietății.

De asemenea, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita acțiuni în revendicare având în vedere regula

electa una via

și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO. Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicarea/retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

La momentul sesizării instanței de judecata, în anul 1999, erau aplicabile prevederile art. 25 din Legea nr. 112/1995, care reglementa situația juridică a unor astfel de imobile.

Tribunalul a apreciat în mod corect că reclamanții nu dispun de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO. În aceste condiții, dreptul invocat de aceștia ar putea fi valorificat doar pe calea legii speciale; aceasta, deoarece RA APPS justifică un titlu valabil pentru ocuparea imobilului, respectiv, dreptul de administrare constituit prin hotărârile de guvern ce au conferit acest drept.

În ceea ce privește dispozițiile deciziei din recurs, în primul ciclu procesual, casarea a fost dispusă pentru identificarea imobilului, pentru stabilirea valorii acestuia, precum și pentru dezlegarea în drept a litigiului.

Instanța de apel nu s-a conformat prevederilor art. 315 C.pr.civ., având în vedere nenumăratele critici aduse rapoartelor de expertiză formulate în cauză, precum și a solicitărilor completării probatoriului.

Recurentul pârât Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:

În mod greșit instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art.480 C.civ., în condițiile în care prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile legilor speciale.

Astfel, în mod corect instanța de fond a reținut că în speță este aplicabilă Decizia în interesul legii nr. 27/2011, prin care s-a statuat faptul ca acțiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești sau restituirea în natură în temeiul art. 480 și urm. C.civ. și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul

specialia generalibus derogant

.

Prin Decizia nr. 27/2011 s-a analizat posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială.

Este, așadar, evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.

Astfel, prin Decizia nr. 27/2011 s-a stabilit că, în virtutea principiului

specialia generalibus derogant

, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul

specialia generalibus derogant

, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

Reclamanții au formulat notificare și în baza Legii nr.10/2001, recunoscând implicit prioritatea legii speciale, iar în motivarea primei instanțe s-a reținut că imobilul a fost preluat fără titlu de la autorul reclamanților și că poate fi restituit în natură, cel puțin parțial, dar cu respectarea procedurii legii speciale, și nu în cadrul unei acțiuni în revendicare, iar intimații nu au declarat apel împotriva acestei hotărâri, ceea ce confirmă o dată în plus ca înșiși reclamanții au înțeles faptul ca legea aplicabilă în speță este legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, și în niciun caz dreptul comun.

Problema dacă adevăratul proprietar are un drept de opțiune între aplicarea acestei legi și prevederile dreptului comun în materie, respectiv Codul civil, a fost lămurită prin Decizia nr. 33 din 09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De altfel, problema raportului dintre legea specială și legea generală fusese rezolvată anterior de ÎCCJ, prin Decizia LIII din 4 iunie 2007, prin care a reținut că prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Prin urmare, legea specială fiind aplicabilă și imobilelor preluate fără titlu valabil, pentru instanțe a devenit obligatorie, conform ar