ÎCCJ, decizie (scj.ro #87106)

Acțiune în revendicare prin comparare de titluri a unui imobil intrat în patrimoniul statului prin donație. Constatarea nulității actului de donație. Analiza noțiunii de ”bun actual”.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

imobil

-          acțiune în revendicare

-          donație

Codul civil de la 1864, art. 480

În accepțiunea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și a jurisprudenței europene, o hotărâre judecătorească

prin care s-a constatat nulitatea absolută a ofertei de donație către stat cât și a actului de acceptare în privința unui imobil revendicat, nu face dovada existenței unui bun actual” în patrimoniul reclamantului, care să permită restituirea în natură a imobilului, întrucât simpla constatare a nelegalității titlului statului printr-o hotărâre judecătorească nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului.

Astfel că susținerea existenței unui bun în sensul Convenției, motivat de faptul că nulitatea unui act juridic conduce, implicit, la desființarea retroactivă a respectivului act și că părțile sunt repuse de drept în situația anterioară, fără a fi necesară o cerere și o hotărâre judecătorească în acest sens, nu poate fi primită, întrucât constatarea nulității nu generează repunerea părților în situația anterioară fără promovarea unui atare demers juridic. Ca atare, cum prin hotărâre judecătorească s-a constatat doar nulitatea donației, fără a se dispune expres restituirea imobilului, potrivit noii accepțiuni a Curții europene, reclamantul nu deține un bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Secția I civilă, decizia nr.1328 din 7 mai 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 19.09.2008, reclamantele D.L.L.E. și L.S.I. au chemat în judecată pe pârâții I.V. și I.E. solicitând ca, prin compararea titlurilor de proprietate, în baza art. 480 C.civ., pârâții să fie obligați să le lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București.

În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că imobilul situat în București, a fost proprietatea autorului acestora, N.T.D., astfel cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx26/1926, transcris la Grefa Tribunalului Ilfov, act prin care autorul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 549,90 mp. Pe terenul respectiv, D.N. a edificat o vilă care a reprezentat locuința familiei până în anul 1951, când a fost preluată abuziv de stat, fără întocmirea vreunui act de preluare. În anul 1961 succesorii defunctului D.N., respectiv fiii săi, au donat statului imobil care deja fusese preluat, în fapt, de autoritățile comuniste din anul 1951.

Au arătat că actul de donație intervenit între stat și fiii defunctului D. a fost desființat irevocabil prin hotărâre judecătorească, constatându-se că aceștia au fost forțați de statul comunist să încheie actul respectiv.

S-a arătat că cea mai mare parte din imobil, respectiv un apartament compus din 7 camere și dependințe, pivnițe, garajul și 200 mp curte au fost înstrăinate de Ministerul Apărării Naționale către pârâtul V.I. prin contractul de vânzare-cumpărare din 03.10.2000, contract care nu a fost desființat, reclamantele considerând că titlul lor de proprietate este preferabil, astfel că au solicitat instanței să compare titlul lor de proprietate din anul 1926 cu titlul de proprietate al pârâților din anul 2000 și să admită acțiunea în revendicare imobiliară pe calea dreptului comun.

Au susținut că titlul lor este mai bine caracterizat și, deci, preferabil față de cel al pârâților, deoarece: este primul titlu transcris în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni în anul 1926, moment în care a intrat în circuitul civil, producând efecte

erga omnes

, în vreme ce titlul pârâților este de dată recentă, adică din anul 2000, nefiind cunoscut aspectul dacă a fost intabulat, dar și datorită faptului că, reclamantelor provine de la un

verus dominus

, adică de la vânzătorul care în anul 1926 le-a vândut terenul pe care a fost edificată construcția-locuință, iar titlul pârâților provine de la un

non dominus

, adică de la o instituție a statului care nu a fost niciodată un

verus dominus

, astfel cum atestă hotărârile judecătorești pronunțate în nulitatea donației cât și în

acțiunea de nulitate a titlului de proprietate promovată de ele și respinsă de instanțele de judecată.

Pârâții I.V. și I.E. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare.

Prin sentința civilă nr. 287 din 2 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, acțiunea reclamantelor a fost respinsă ca inadmisibilă, fiind admisă excepția invocată de pârâți.

Prin decizia civilă nr. 59 A din 26 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a fost admis apelul reclamantelor, desființată sentința civilă pronunțată de Tribunalul București, cauza fiind trimisă spre rejudecare pe fond la aceeași instanță.

Instanța de apel a reținut că instanța de fond a respins acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, refuzând să examineze pe fond susținerile reclamantelor, cu motivarea că acestea au sau aveau la dispoziție procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 care permite atacarea în justiție a actelor emise de persoanele juridice notificate în procedura administrative prealabilă.

Instanța de apel a reținut că potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr.10/2001 dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana îndreptățită, la secția civilă a tribunalului, în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare, învestită cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. S-a reținut că o astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu, contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6, paragraful 1 din Convenția europeană, însă Curtea Europeană a arătat în repetate rânduri, că acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale convenției, o anumită marjă de apreciere.

Verificând dacă în speța dedusă judecății reclamantele au avut sau au potrivit legii special, o cale concretă și efectivă de a aduce pretenția lor în fața unei instanțe de judecată, Curtea de Apel a reținut că reclamantele au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea imobilului preluat de Ministerul Forțelor Armate în baza ofertei de donație autentificată din 18 decembrie 1961 și acceptată prin actul autentificat din 23 iunie 1962.

Prin decizia din 11 noiembrie 2001, M.Ap.N. a respins notificarea reclamantelor cu motivarea că imobilul nu se încadrează în prevederile Legii nr.10/2001, întrucât a fost donat acestei instituții, iar acțiunea în anularea donate a fost respinsă ca prescrisă. Curtea a reținut că la data soluționării notificării reclamantele nu dispuneau de o hotărâre judecătorească de anulare a donației, cerință prevăzută de art. 2 lit.c) din Legea nr.10/2001, întrucât o astfel de acțiune fusese respinsă ca prescrisă prin sentința civilă nr. 20736/1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București.

În aceste condiții, instanța de apel a reținut că o eventuală contestație îndreptată împotriva deciziei nr. 9867 din 11 noiembrie 2001 luată de M.Ap.N. era lipsită de orice șansă de reușită deoarece textul legal prevedea fără echivoc faptul că în cazul imobilelor donate statului sau altor persoane juridice prin acte încheiate în forma autentică sunt considerate ca fiind preluate abuziv și pot face obiectul legii speciale, doar dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

S-a reținut că ulterior respingerii acestei notificări, reclamantele au formulat o nouă acțiune, iar prin decizia civilă nr. 1115/2004, pronunțată de Curtea de Apel București, s-a constatat nulitatea absolută atât a ofertei de donație din 1961, cât și actului de acceptare a acestei donații din 1962.

Instanța de apel a mai reținut că la 7 august 2002, reclamantele au formulat o nouă acțiune de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 1 din martie 2000 încheiat între M.Ap.N. și pârâții I.V. și I.E., însă și această acțiune a fost respinsă ca neîntemeiată, cu motivarea că la momentul încheierii contractului, situat în perioada scursă dintre momentul finalizării primului proces privind constatarea nulității donației și momentul promovării celei de-a doua acțiuni în constatarea nulității absolute a aceluiași act juridic, titlul statului nu era contestat iar cumpărătorii au fost de bună-credință.

Din toate aceste demersuri administrative și judiciare efectuate până în prezent de către reclamante și din rezultatele acestora, Curtea de apel a reținut că în prezent, reclamantele dețin o hotărâre judecătorească prin care actul de donație încheiat în 1961 în favoarea Statului Român prin Ministerul Forțelor Armate, a fost desființat, iar această hotărâre judecătorească reprezintă „un bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, iar pârâții se prevalează la rândul lor de „un bun" respectiv de hotărârea judecătorească prin care s-a respins acțiunea reclamantelor prin care acestea invocau nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ai pârâților.

Asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulate de către reclamante, Curtea a reținut că trebuie examinate posibilitățile concrete și efective pe care acestea le au la dispoziție pentru a-și valorifica dreptul recunoscut prin decizia civilă nr. 1115/2004 și de a pretinde în fața unei instanțe de judecată,

protejarea bunului lor.

Reținând că o eventuală contestație împotriva dispoziției M.Ap.N. de respingere a notificării nu

avea șanse de reușită, instanța de apel a constatat că nu li se poate reproșa reclamantelor că nu au uzat de

această cale.

S-a constatat că cea de-a doua hotărâre judecătorească prin care s-a constatat nulitatea donației din 1961, a survenit la mult timp după ce termenul prevăzut de legea specială în care se putea formula contestația, s-a împlinit. După obținerea hotărârii irevocabile de constatare a nulității donației, reclamantele nu au mai avut temei juridic să promoveze o noua cerere de restituire pe cale administrativă și nici o altă cerere de acordare a măsurilor reparatorii echivalente pentru imobilul aflat în litigiu, astfel încât legea specială nu a reglementat situațiile de genul cele deduse judecății.

Instanța de apel a constatat că prevederile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora termenul de notificare curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești, se referă exclusiv ia acțiunile care erau în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii ori reclamantele au formulat cea de-a doua acțiune de constatare a nulității donației, după ce notificarea ie-a fost soluționată prin respingere,

În aceste condiții, contrar celor reținute de prima instanță, Curtea a reținut că reclamantele nu au în prezent o cale concretă și efectivă prevăzută de legea specială, de a se adresa instanței de judecată și de a pretinde examinarea încălcării dreptului lor de proprietate. Astfel, s-a reținut că respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibila apare ca o împiedicare lipsită de justificare a accesului la un tribunal, măsură incompatibilă cu prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană.

Pentru aceste considerente, trimițând cauza spre rejudecare pe fond la prima instanță, Curtea de apel a reținut că trebuie să se verifice pe fond, dacă și pârâții nu au la rândul lor, un bun în sensul convenției, o hotărâre judecătorească anterioară prin care li s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul sau o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii special. S-a dispus ca la rejudecarea pe fond, tribunalul să verifice dacă acțiunea în revendicare îndreptată împotriva pârâților, terți dobânditori de bună-credință, poate fi admisă fără despăgubirea acestora la valoare actuală de circulație a imobilului.

Prin decizia nr, 5965 din 11 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuala s-a respins recursul pârâților împotriva deciziei Curții de Apel București.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1009 din 03.05.2012, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamante și a obligat pârâții să lase in deplină proprietate și posesie reclamantelor imobilul situat în București.

Instanța de fond a reținut că, prin actul de vânzare-cumpărare din 9.07.1926, autorul N.T.D. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 549,90 mp situat în București, pe care, ulterior a construit vila cu parter, etaj și mansardă, precum și cu alte dependințe, care există și în prezent pe teren. Imobilul a fost folosit de către autor ca și locuință pentru el și familia sa, până în anul 1951, când întregul imobil a fost preluat abuziv de către autoritățile statului, fără întocmirea vreunui act de preluare.

Autorul N.D. a decedat la 29 mai 1959, iar la deschiderea succesiunii, conform certificatului de moștenitor nr. xx7 din 30 noiembrie 1959, imobilul a fost cuprins în masa succesorală rămasă de la autor, fiind de altfel singurul bun rămas de la acesta și transmis către moștenitorii D.A., D.S. și D.M.N.

Cu certificatele de moștenitor nr. xx7/1959 privind moștenirea autorului D.N., nr.x7/2000 întocmit după fiul moștenitor D.S., nr.xx9/2000 întocmit după fiul moștenitor D.N. precum și cu certificatul de moștenitor nr. x1/2002 întocmit după autoarea D.T., reclamantele dovedesc că sunt moștenitoarele fostului proprietar deposedat abuziv, astfel că acestea sunt îndreptățite să promoveze acțiunea având ca obiect revendicare imobiliară, în contradictoriu cu pârâții deținători.

În anul 1961 succesorii autorului D.N., au fost obligați să doneze Statului Român prin Ministerul Forțelor Armate acest imobil, care deja fusese preluat în fapt de autorități din anul 1951. Oferta de donație autentificată sub nr. xx16 din 19 decembrie 1961 a fost acceptată sub semnătura Ministrului Forțelor Armate din 22 ianuarie 1962. Astfel, Statul Român a deținut imobilul revendicat în prezent în baza donației, începând cu 19 decembrie 1961, proprietatea fiind administrată de Ministerul Forțelor Armate, actualul M.Ap.N., imobilul fiind folosit în fapt, ca locuință de serviciu.

În aceste condiții, începând cu anul 1991, imobilul a fost închiriat către pârâții I.V. și I.E.

Începând cu anul 1997 moștenitorii defunctului N.D. au acționat în judecată M.Ap.N., solicitând să se constate nulitatea donației din 1961 și să li se restituie imobilul în deplină proprietate, astfel că primul proces privind anularea donației a fost finalizat prin decizia civilă nr. 3246 din 2 decembrie 1999 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care a fost menținută în mod irevocabil sentința primei instanțe prin care acțiunea a fost respinsă ca fiind prescrisă.

După soluționarea acestui proces, prin contractul de vânzare-cumpărare din 3 octombrie 2000,

încheiat cu M.Ap.N., chiriașii I.V. și I.E. au cumpărat locuința compusă din 7 camere și dependințe din imobilul situat în București, cu prețul total de 587.681,596 lei, plătind un avans de 176.500.000 lei, urmând ca restul prețului să fie achitat în rate lunare în termen de 10 ani, vânzarea fiind încheiată în temeiul HGR nr.576/1998, Ordinelor Ministrului Apărării Naționale M/98 și M/99 precum și în baza ordinelor Direcției Construcții și Domenii Militare nr.x/1998,  xx/1999 și nr. xxx/1999.

Cum nu s-a făcut dovada contrarie, tribunalul a reținut că cei doi cumpărători au fost de bună-credință la încheierea actului juridic, așteptând finalizarea primului proces de constatare a nulității donației din 1961, promovat de către moștenitori.

Moștenitoarele D.T. și D.L.L.E. au formulat notificare potrivit Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea imobilului în natură, însă prin decizia din 11 noiembrie 2001, M.Ap.N. a respins cererea de restituire a imobilului în natură, cu motivarea că cererea acestora nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001 întrucât imobilul a fost donat M.Ap.N. de către moștenitorii D.A., D.S. și D.N., conform actului de donație autentificat de Notariatul de Stat al Raionului IV Stalin prin încheierea de autentificare din 18 decembrie 1961. S-a mai reținut prin aceeași decizie că acțiunea privind constatarea nulității donației din 1961 introdusă de către moștenitorii D.S. și D.N. a fost respinsă, constatându-se că acțiunea a fost prescrisă, în acest sens fiind invocată sentința civilă nr. 20736/1998 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 1 București, menținută prin decizia Tribunalului București nr. 2068/A/1999, respectiv decizia nr. 3246/1999 pronunțată de Curtea de Apel București.

Respingerea notificării a fost motivată de unitatea deținătoare în temeiul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr.10/2001, potrivit căruia imobilele donate statului sau altor persoane juridice sunt considerate ca fiind preluate abuziv, doar dacă s-a admis acțiunea de constatare a nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Așa cum a reținut Curtea de Apel ca instanță de control judiciar, o eventuală contestație îndreptată împotriva deciziei din 11 noiembrie 2001 a M.Ap.N., era lipsită de orice șansă de reușită întrucât textul de lege prevedea fără echivoc faptul că în cazul imobilelor donate statului sau altor persoane juridice prin acte încheiate în forma autentică sunt considerate ca fiind preluate abuziv și pot face obiectul legii speciale de reparație, doar dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, astfel că nu îi se poate imputa reclamantelor faptul că nu au contestat măsura administrativă în fața instanțelor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1115/2004 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a constatat nulitatea absolută a actului de donație încheiat în 1961, prin oferta de donație autentificată sub nr. xx16 din 18 decembrie 1961 și prin acceptarea donației, autentificată sub nr. xx82 din 23 iunie 1962, însă, reclamantele moștenitoare nu mai au deschisă calea administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, să solicite restituirea în natură sau acordarea unor despăgubiri echivalente și nici nu se mai află în termenul de formulare a contestației împotriva deciziei M.Ap.N.

Astfel, tribunalul a constatat că reclamantele, în urma demersurilor administrative și judiciare efectuate până în prezent, dețin hotărârea judecătorească prin care actul de donație încheiat în 1961 în favoarea Statului Român prin Ministerul Forțelor Armate, a fost desființat. Cum efectele sancțiunii nulității absolute se produc retroactiv, până la momentul încheierii actului juridic, consecința legală și firească este repunerea părților în situația anterioară, ceea ce înseamnă că reclamantele-moștenitoare dețin „un bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția europeană, iar Statul Român este considerat că nu a fost niciodată proprietarul imobilului. Reclamantele nu au în prezent deschisă nicio cale administrativă sau judiciară de realizare a dreptului, singura cale fiind acțiunea în revendicare de drept comun, în temeiul art. 480 C.civ., în temeiul căruia se pot adresa instanței de judecată pentru a examina încălcarea dreptului lor de proprietate.

Pârâții, deținătorii actuali ai imobilului revendicat, se prevalează la rândul lor de „un bun", respectiv, de hotărârea judecătorească prin care s-a respins acțiunea reclamantelor prin care acestea invocau nulitatea contractului lor de vânzare-cumpărare și de contractul de vânzare-cumpărare nr. 1/2000, încheiat cu M.Ap.N., reținându-se și situația acestora de cumpărători de bună-credință.

Spre deosebire de reclamante, tribunalul constată însă, că aceștia au în prezent o cale concretă și efectivă prevăzută de art. 50 și urm. din Legea nr. 10/2001, de realizare a dreptului lor sub forma restituirii prețului plătit actualizat sau a valorii de piață a imobilului. În aceste condiții, tribunalul a apreciat că trebuie apărați prin acțiunea în revendicare imobiliară, moștenitorii adevăraților proprietari deposedați abuziv, care încearcă să repare o pagubă cauzată de autorități o perioadă îndelungată de timp și care nu mai au niciun remediu procedural pentru realizarea dreptului, în raport cu chiriașii cumpărători ai imobilului, care încearcă să-și protejeze un beneficiu legal, dar obținut în condiții de favoare, în situația în care, prețui plătit pentru dobândirea acestui imobil de la Statul Român, nu a fost stabilit în funcție de valoarea reală de circulație a imobilului.

Astfel, tribunalul a apreciat că este preferabil titlul reclamantelor în raport cu titlul pârâților, astfel că, în conformitate cu art. 480 C.civ., a admis acțiunea în revendicare, dreptul de proprietate ocrotit fiind cei al reclamantelor și nu al pârâților, chiar dacă aceștia sunt dobânditori de bună-credință. Asigurarea securității raporturilor juridice civile nu justifică ocrotirea dreptului pârâților, atâta timp cât moștenitorii foștilor proprietari deposedați ilegal, nu au nicio cale concretă și efectivă de realizare a dreptului lor, nici sub forma restituirii în natură și nici sub forma unor despăgubiri echivalente.

Pentru aceleași considerente, tribunalul a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile deciziei pilot pronunțată de CEDO în cauza

Atanasiu versus România

, întrucât aceasta înfrânge disproporționat dreptul de proprietate și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, referitoare la ocrotirea dreptului de proprietate.

În rezolvarea acțiunii în revendicare, tribunalul a apreciat că nu este de neglijat nici aspectul că titlul reclamantelor este mai bine caracterizat și preferabil față de cel al pârâților, întrucât provine de la un

verus dominus

, titluri care nu au fost niciodată desființate, pe când titlul pârâților, provine de la un

non dominus

, adică de la o instituție a statului în condițiile în care Statul Român nu a fost niciodată un

verus dominus

, așa cum atestă hotărârile judecătorești pronunțate în acțiunea de constatare a nulității donației din 1961.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții.

Prin decizia civilă nr. 241 A din 21 octombrie 2013 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul declarat de pârâți împotriva sentinței civile nr. 1009 din 03.05.2012, pronunțate de Tribunalul București, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți.

În pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin actul de vânzare - cumpărare autentificat din 09.07.1926, autorul reclamanților a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 549,90 mp. situat în București, pe care ulterior a edificat o construcție. Imobilul a fost preluat abuziv în proprietatea statului în anul 1951, neexistând vreun temei juridic al acestei preluări, prin urmare, imobilul a trecut fără titlu. Deși preluat în fapt în anul 1951, succesorii autorului D.N. au donat Satului Român prin Ministerul Forțelor Armate același imobil fiind întocmită oferta de donație din 19.12.1961.

Imobilul în litigiu a fost înstrăinat către apelanții - pârâți prin contractul de vânzare - cumpărare din 03.10.2000.

Prin acțiunea formulată la 07.08.2002 reclamantele au solicitat în contradictoriu cu aceeași pârâți anularea contractului de vânzare - cumpărare prin care s-a înstrăinat imobilul.

Prin decizia civilă nr. 1857/2007 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamante, menținându-se sentința civilă nr.13538/2005 a Judecătoriei sectorului 1 București, prin care s-a respins acțiunea reclamantelor ca neîntemeiată și decizia civilă nr. 147/2007 a Tribunalului București, prin care s-a respins apelul.

Din cuprinsul acestor hotărâri rezultă că apelanții au cumpărat cu bună credință acest imobil întrucât

la data de 03.10.2000 când s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare, pe rolul instanțelor judecătorești nu se mai afla niciun dosar prin care să se conteste valabilitatea titlului statului, în acest context, instanțele au reținut că anterior prin sentința civilă nr.20736/1998 a fost respinsă cererea autorilor reclamantelor prin care solicitau constatarea nulității absolute a contractului de donație cu motivarea că cererea este prescrisă, soluție rămasă irevocabilă prin decizia civila nr.3246/1999 a Curții de Apel București.

Reclamantele au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și au notificat M.Ap.N., solicitând restituirea imobilului situat în București.

Prin decizia nr. 9867/2001, s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului cu motivarea că acesta nu se încadrează în. prevederile Legii nr. 10/2001 întrucât imobilul fusese donat statului iar acțiunea în constatarea nulității donației a fost respinsă ca prescrisă în mod irevocabil prin decizia nr. 3246/1999 a Curții de Apel București.

Prin decizia civilă nr. l115/2004 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a constatat nulitatea absolută a donației realizată prin oferta de donație din 18.12.1961 și acceptată prin actul din 23.06.1962 fiind

menținute celelalte dispoziții ale deciziei nr. 190/2004.

Prezenta acțiune cu care a fost investită instanța la data de 19.09.2008 se întemeiază pe

dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C.civ., solicitându-se compararea titlurilor de proprietate al

reclamanților cu cel ai pârâților reprezentat de contractul de vânzare - cumpărare nr. x/2000.

În raport de acest obiect, tribunalul a analizat care dintre părți are un bun, apreciind că acelea sunt reclamantele prin raportare exclusivă ia efectele sancțiunii nulității absolute a ofertei de donație încheiată în anul 1961 constatată prin hotărâre judecătorească în mod irevocabil la 18.11.2004. De asemenea, s-a mai avut în vedere și faptul că reclamantele nu mai au în prezent deschisă nicio cale administrativă sau judiciară de realizare a dreptului, deoarece procedura administrativă a fost deja finalizată prin decizia nr. 9867/2001 a M.Ap.N., decizie necontestată de reclamante.

În analizarea noțiunii de bun, tribunalul trebuia să se raporteze atât la dispozițiile C.E.D.O. cât și la jurisprudența acesteia în materia imobilelor preluate abuziv de statul comunist și în special la cauza pilot Atanasiu.

Astfel, art. 6 din Legea nr.233/1998, prevede că „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat Bunurile preluate de stat tară un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”.

Acțiunea promovată de reclamante a fost înregistrată pe rolul instanțelor la data de 19.09.2008, după data apariției legii speciale, art. 6 din Legea nr.213/1998, restrângând domeniul de aplicare a dreptului comun, în condițiile în care există legi speciale de reparație, ceea ce Legea nr.10/2001 este prin definiție. Odată cu apariția Legii nr.l0/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condițiile acestei legi, care în art. 2 menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii, reglementând și procedura administrativă pusă la îndemâna persoanelor îndreptățite.

Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume

specialia generalibus derogant

. Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

De asemenea, decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție, a stabilit că, potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale. Cu toate aceste, acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect - dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.

În speță, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, imobilul pretins de reclamantă fusese înstrăinat prin act de vânzare - cumpărare apelanților - pârâți.

În acest sens, se reține că prin sentința civilă nr. 13538/2005 a Judecătoriei sectorului 1 București, s-a respins ca nefondată acțiunea reclamantelor prin care se solicita anularea contractului de vânzare - cumpărare nr.x/2000 reprezentând titlul de proprietate al apelanților. Această sentință a rămas definitivă și irevocabilă urmare a respingerii apelului și recursului prin deciziile civile nr. 147/2007 a Tribunalului București și nr. 1857/2007 a Curții de Apel București.

Prin decizia civilă nr. 1115/2004 a Curții de Apel București, s-a constatat nulitatea absolută a donației

autentificată sub nr. xx16/1961 și acceptată prin act autentic la 23.06.1962 însă, nu s-a dispus și restituirea în

deplină proprietare și posesie a imobilului în litigiu.

În aceste condiții, reclamanții nu dovedesc existența unei hotărâri judecătorești, prin care să se fi

dispus restituirea în natură a imobilului, susceptibilă de executare și nici a desființării actelor de vânzare - cumpărare ale apelanților, motiv pentru care nu au „un bun" în condițiile art. l din Primul Protocol adițional la Convenție, singura lor speranță legitimă fiind legea specială.

Sub acest aspect, Curtea constată că reclamanții au accesat Legea nr. 10/2001 procedură finalizată prin decizia nr. 9867/2001 prin care li s-a respins cererea de restituire în natură. Împotriva acestei decizii, contrar celor reținute de tribunal reclamanții aveau deschisă calea în justiție și puteau să o atace cel puțin sub aspectul stabilirii unor despăgubiri în echivalent pentru imposibilitatea restituirii în natură a imobilului. Reclamanții însă, nu au înțeles să adopte o asemenea conduită procedurală, fapt care le este imputabil, cu atât mai mult cu cât au declanșat ulterior soluționării notificării, litigii atât privind constatarea nulității absolute a donației - anterior o primă acțiune fiind respinsă ca prescrisă, cât și o acțiune de anulare a actului de vânzare - cumpărare al apelanților.

În cauza

Atanasiu

, Curtea Europeană a interpretat Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 în raport cu legislația internă reținând că de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2001 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism anterior pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului,fie la acordarea unei despăgubiri.

Împrejurarea că ulterior, respectiv în anul 2004 s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, nu conferă automat reclamanților un bun, în sensul Convenției.

Curtea Europeană a arătat că, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat Convenția, iar în speța dedusă judecății imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului în anul 1961 prin oferta de donație, deci anterior semnării Convenției de către Statul Român.

„Simpla speranță de restituire", în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce privește termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranță legitimă", privită ca „valoare patrimonială", și, în consecință, ca „bun", în înțelesul art. 1 din Protocol. Aceasta, indiferent de cât de îndreptățită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranța de restituire.

Pe de altă parte, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza

Păduraru contra României

), Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenția. Statul Român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenției, iar una dintre condițiile acordării unei astfel de reparații a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită să redobândească bunul preluat, să formuleze cerere/notificare conform legilor speciale în materie.

Prin decizia pilot

Atanasiu

, Curtea Europeană a explicitat noțiunea de bun arătând că în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării (nevalabilitatea titlului statutului), se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi. În aceiași ordine de idei, Curtea Europeana a statuat că ”nicio instanța sau autoritate administrativa internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a ii se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala".

În jurisprudența actuală a instanței europene, s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei

Păduraru contra României

din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele

Străin și Porțeanu

, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun". Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate ai reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1

(cauza

Străin

; cauza

Porțeanu

; cauza

Andreescu Murăreț și alții

).

În respectivele cauze supuse atenției CEDO, s-a apreciat că reclamanții au chiar un „bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui „bun", ca „drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut Ioc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza

Păduraru

, precum și în cauza

Porțeanu

).

Dacă s-ar fi menținut această practică a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoașterea preluării fără titlu a imobilului de către stat este suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul fostului proprietar.

În prezent, distincția între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește tranșant în cauza

Atanasiu și alții contra României

(hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificații ale noțiunii de „bun" pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudența sa. Astfel, în această hotărâre se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitiva și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Diferența esențială de abordare în cauza

Atanasiu

, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare ia existența bunului în patrimoniul reclamanților, produce consecințe asupra evaluării cerinței -- premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.

Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului Proprietatea, nu putea fi înlăturata decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Așa fiind, urmare a hotărârii Curții Europene pronunțate în cauza Atanasiu, raportată la situația de fapt a cauzei din care rezultă consolidarea titlului apelanților urmare a respingerii acțiunii în constatarea nulității actului de vânzare - cumpărare nr.x/2000 cu simpla constatare a nulității absolute a donației, deci a nevalabilității titlului statului, combinat cu faptul că reclamanții nu beneficiază de o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care s-a recunoscut dreptul acesteia la restituirea imobilului din București, aceștia nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Din această cauză, analiza comparativă a celor două titluri de proprietate, trebuie făcută prin prisma jurisprudenței europene, criteriile de preferabilitate fiind determinate de statuările europene, obligatorii pentru autoritățile naționale. Prin urmare, chiar aplicându-se direct Convenția, reclamanții nu au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții.

S-a considerat că soluția pronunțată de instanța de apel, în sensul constatării netemeiniciei acțiunii în revendicare bazată doar pe interpretarea dispozițiilor CEDO și în special a jurisprudenței acesteia în materia imobilelor preluate abuziv, respectiv cauza

Atanasiu contra României

, este consecința unei interpretări greșite, ajungându-se chiar la concluzia că reclamanții nu au dovedit existența urnei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului, susceptibilă de executare și nici a desființării actului de vânzare cumpărare a pârâților, motiv pentru care nu au „un bun" în condițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Recurentul a arătat că, deși se realizează o analiză a inexistenței în patrimoniul reclamanților a

„unui bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol, instanța de apel ignoră definiția efectelor nulității actului juridic adică, consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității adică urmările datorate desființării în întregime sau în parte a actului juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile sale de validitate, în sensul că unul din principiile efectelor nulității este tocmai acela al retroactivității efectelor nulității care se produc din momentul încheierii actului juridic. Raportat la acest principiu al efectelor nulității, arată că, Statul prin M.Ap.N., la data când s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. x/2000, nu putea fi considerat un

versus dominus

. Mai mult decât atât la momentul anului 2009 când s-a pronunțat decizia de constatare a nulității donației nu se putea obține în cadrul aceleiași acțiuni și restituirea imobilului în litigiu cât timp acesta fusese înstrăinat pârâților încă din anul 2000.

Apreciază că, în mod corect, instanța de fond a reținut că atât timp cât efectele sancțiunii nulității absolute a donației se produc retroactiv, iar consecința legală este repunerea părților în situația anterioară, înseamnă că reclamantele dețin „un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, iar Statul Român este considerat că nu a fost niciodată proprietarul imobilului care a fost transmis către pârâții I.V. și I.E., argumente care dau eficiență principiului restabilirii situației anterioare și restitutio în integrum.

Susține recurentul că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 89A/2010 pronunțată de Curtea de Apel București, în considerentele căreia s-a reținut că „din expunerea demersurilor administrative și judiciare efectuate de reclamanți și a rezultatelor acestora în esență, aceștia dispun de o hotărâre judecătorească prin care actul de donație a fost desființat", hotărâre care reprezintă un „bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr.1.

Apreciază că, în judecarea pe fond a cauzei după casarea din primul ciclu procesual, instanța de apel trebuia să fac o comparare a titlurilor de proprietate ținând seama că ambele părți exhibă „un bun" în sensul Convenției, astfel că soluția instanței de apel ignoră îndrumările date în primul ciclu procesual, si, în special, a îndrumării conform căreia reclamanții beneficiază de un bun în înțelesul art. 1 din Primul Protocol, conferit de efectele deciziei civile nr. 1115/2004 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care s-a constatat nulitatea absolută a donației aut. sub nr. xx16/1963 și acceptată prin act autentic la 23.06.1962

Motivează recurentul că, reținerea de către instanța de apel a argumentului referitor la anularea contractului de vânzare cumpărare nr. x/2000, soluționat definitiv și irevocabil, nu poate constitui un motiv determinant în respingerea acțiunii în revendicare, sens în care invocă cu titlu de practică judiciară o soluție de admitere a acțiunii în revendicare în cazul în care acțiunea în anulare a contractului de vânzare cumpărare a fost respinsă cu motivarea că s-a dovedit buna credință a cumpărătorilor, dar prin aceeași hotărâre s-a constatat ne val abilitatea titlului statului dându-se astfel preferință titlului reclamantului.

Apreciază că cercetarea judecătorească trebuie să pornească de la premisa că atât pârâții, dar și reclamanții dețin „un bun" în sensul Convenției, situație analizată cu autoritate de lucru judecat în primul ciclu procesual și ignorată de instanța de apel în cel de-al doilea ciclu procesual. Astfel, constatând că ambele părți din litigiu se prevalează de un „bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, instanța de fond a trecut, în mod corect, la compararea titlurilor de proprietate ale părților ținând seama atât de normele interne aplicabile în această materie, cât și cele din Convenție.

Consideră că, tribunalul a reținut corect că, spre deosebire de reclamanți, pârâții au în prezent o cale concretă și efectivă prevăzută de art. 50 și urm. din Legea nr. 10/2001 de realizare a dreptului lor sub forma restituirii prețului plătit actualizat sau a valorii de piață a imobilului și singurul remediu procedural pentru

realizarea dreptului de către reclamanți este acțiunea în revendicare imobiliară.

Toate aceste argumente de drept temeinic și legal motivate au fost înlăturate de instanța de apel în mod nejustificat, opinând că simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire.

Apreciază că, instanța de apel a analizat în mod greșit principiul asigurării securității raporturilor juridice, evocând jurisprudența CEDO în materia dreptului de proprietate, respectiv cauza

Cernescu și Manolache c. României

, în care Curtea Europeană a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a vânzării de către Statul Român, în baza Legii nr. 112/1995, a unui imobil naționalizat de la părinții reclamanților, dar în privința căruia aceștia din urmă au obținut o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat caracterul nelegal al naționalizării. Curtea a amintit că s-a pronunțat in numeroase cauze anterioare în sensul că vânzarea de către stat a bunului altuia, terților de bună credință, chiar anterioară confirmării în justiție printr-o hotărâre definitivă a dreptului de proprietate, se analizează ca o privare de proprietate. O astfel de privare combinată cu absența unei indemnizații la valoarea reală a bunurilor contravine prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza

Străin și alții contra României

, cauza

Porțeanu contra României

).

Recurentul se prevalează de existența acestei jurisprudențe CEDO susținând că situația de fapt din

speță este similară în sensul că, reclamanții dispun de un "bun" protejat de art. 1 din Primul Protocol adiționai întrucât prin decizia civilă nr. 1115/2004 pronunțată de Curtea de Apel București, instanța a constatat nulitatea absolută a donației realizate prin oferta de donație aut sub nr. xx16/1961 și acceptată prin actul autentificat sub nr. xx82/1962 reclamanții rămânând proprietarii legitimi ai imobilului, preluarea de către stat fiind făcută iară titlu de către stat în anul 1951, actul de donație fiind mult ulterior preluării în fapt a imobilului în litigiu.

O altă critică vizează înlăturarea susținerilor referitoare demersurile efectuate în privința atacării deciziei prin care s-a soluționat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001.

Precizează că s-a formulat contestație în temeiul Legii nr. 10/2001 ce a format obiectul dosarului nr. xx4/2002 al Tribunalului București, unde a fost pronunțată sentința civilă nr. 212/2002 (prin care a fost respinsă contestația). Sentința a fost apelată la Curtea de Apel București, unde a fost pronunțată decizia civilă nr. 419/2002 prin care a fost respins și acest apel. Împotriva acestei decizii civile a fost formulat și recurs soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă prin decizia nr. 4639/2010, soluția rămânând irevocabilă în sensul că reclamanții au fost privați de dreptul de a solicita restituirea în natură, cât și de acordarea măsurilor reparatorii în echivalent ținând seama că ia momentul contestației era definitivă și irevocabilă prima acțiune în constatarea nulității donației ca fiind prescrisă. Apare evident, în aceste condiții, că singura cale prin care se poate realiza în mod concret și efectiv reparația este numai acțiunea în revendicare.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Referitor la existența sau inexistența în patrimoniul părților "a unui bun", recurenta susține că, în mod greșit, instanța de apel a analizat cauza dedusă judecații prin prisma deciziei-pilot, ignorând obligația impusă de art.6 din Convenția europeană, în baza căreia trebuia să se verifice toate apărările formulate de părți și să pronunțe o hotărâre corectă, care reprezintă finalitatea unui proces ec