ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1146/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 748/D/2013, pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 7742/110/2012, a fost admisă excepția inadmisibilității și s-a dispus respingerea acțiunii formulate de reclamantul D.E.D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, Regia Națională a Pădurilor, Direcția Silvică Bacău și Ocolul Silvic Bacău, ca inadmisibilă. În considerentele hotărârii apelate instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. 7742/110/2012 reclamantul D.E.D.

a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, reprezentant prin Ministerul Finanțelor, Regia Națională a Pădurilor, Direcția Silvică Bacău, Ocolul Silvic Bacău, solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 262,6 ha pădure și poieni cunoscută sub denumirea de L., situată pe raza comunei R., județul Bacău și plata cheltuielilor de judecată. Reclamantul a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1922 de Tribunalul Ilfov, secția notariat și transcris sub nr. y/1922 la Tribunalul Bacău tatăl său, I.D.D., a dobândit în indiviziune împreună cu H.G.S.

și A.A.S., "întregul domeniu F., sol, subsol și pădure, cu tot materialul lemnos în picioare sau doborât, cu toate acaretele și construcțiile azi în ființă în starea în care se găsesc, cu toate sădirile sau plantațiile în ființă, mai puțin terenul expropriat". Domeniul era situat în județul Bacău, P.R., comunele F. și C. și avea o întindere aproximativa de 3.380 ha. Printr-un act de împărțeala din 1926 H.G.S. și A.A.S. au împărțit 2/3 din domeniul F., cumpărat împreuna cu D.I.D. În baza acestui act H.G.S. a ajuns sa dețină 2/3 din proprietate (1/3 dobândită prin cumpărare și 1/3 de la S. prin actul de împărțeala). Prin actul de împărțeala autentificat de Tribunalul Iași, secția a III-a, sub nr. 2799/1927 H.S.

și I.D.D. au ieșit din indiviziunea asupra domeniului F., com. C. și R., jud. Bacău. Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la 3 ianuarie 1928 la Tribunalul Ilfov, secția notariat, tatăl său a vândut către M.M. (50%), F.G. (25%), A.S. (25%) din pădurea F. numita F.R. "Această porțiune are suprafața de 492 (patru sute nouăzeci și două) hectare, 3.980 (trei mii nouă sute optzeci) ari și este cuprinsă între următoarele megieșii"... : La Nord și Nord-Vest, proprietatea S. și .. x. La Sud moșia G. La Apus cu C., proprietatea D-lui I., o porțiune din F., proprietatea țăranilor, ..". Prin Sentința nr. 207/1933 I.D. a redevenit proprietar în indiviziune cu S.S., A.S. și M.M. asupra suprafeței de 492,40 ha.

Prin procesul-verbal din 23 noiembrie 1940 se preia pădurea F., lotul L., proprietatea indiviză a domnilor S.S., A.S., M.M., evrei și I.D., român, situată în comuna G.B., județul Bacău, cu o suprafață de 460,46 ha pădure și 32 ha poieni. Reclamantul a invocat de asemenea că în anul 1946 tatăl său a vândut prin 22 de contracte de vânzare-cumpărare o suprafața de 38 ha de pădure mai multor cetățeni. Din extrasul de pe statistica pădurilor din județul Bacău anul 1946 reiese ca la numărul curent x figurează I.D., S. și alții în calitate de proprietari ai pădurii L. situate în comuna R. cu o suprafață totală de 639 ha din care 607 ha pădure și 32 ha poieni. Tatăl său a decedat la 7 septembrie 1947 el fiind unicul sau moștenitor.

La Recensământul agricol și al populației din ianuarie 1948 reclamantul figurează cu o suprafață de 412 ha 2400 mp teren în județele Iași, Bacău, Putna, Dorohoi. Reclamantul a mai precizat că în afară de suprafața de pădure de pe raza județului Bacău, care se învecina cu fostul județ Putna, a mai deținut suprafața de 98 ha teren în comuna Cornești, plasa Copou, jud. Iași care i-a fost preluată în anul 1949 după cum reiese din formularul pentru evaluarea și inventarierea patrimoniului pe care l-a anexat în copie și o cotă indiviză de 1/7 (51.4 ha) din moștenirea după G.S., compusă din 120 ha teren și 240 ha pădure după cum reiese din certificatul din 14 ianuarie 1947 eliberat de Primăria comunei M., jud. Dorohoi.

Suprafața de pădure și poieni pe care a deținut-o pe raza județului Bacău este de aproximativ 262,6 ha, iar suprafața exactă deținută precum și amplasamentul exact urmează să fie stabilite prin expertiză. În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 563 C. civ., art. 44, 11 și 21 din Constituția României, art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art. 6. din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și art. 274 C. proc. civ.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat excepția netimbrării acțiunii, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca fiind netemeinică: Pârâtul Regia Națională a Pădurilor a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, având în vedere că reclamantul înțelege să formuleze o acțiune în revendicare întemeiată pe prevederile art. 547 - 550 Noul C. civ. în condițiile în care, pentru suprafața revendicată există legislație specială - legile fondului funciar (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 247/2005), care reglementează modul în care terenurile agricole și forestiere confiscate de regimul comunist în perioada 1945 - 1948 pot fi retrocedate.

Reclamantul a uzitat de prevederile legilor fondului funciar, solicitând aceeași suprafață în temeiul Legii nr. 247/2005, însă cererea sa a fost invalidată de Comisia județeană Bacău prin Hotărârea nr. 11438/2007. Plângerea sa îndreptată împotriva hotărârii Comisiei județene a fost respinsă definitiv și irevocabil prin Decizia nr. 1004 din 14 noiembrie 2008 a Tribunalului Bacău, pronunțată în Dosarul nr. 13238/180/2007. Excepția netimbrării acțiunii a fost respinsă de către instanță pentru considerentele cuprinse în încheierea din 22 aprilie 2013. Asupra excepției inadmisibilității acțiunii, tribunalul a reținut următoarele considerente: Prin acțiunea introdusă de instanță, reclamantul D.E.D., în calitate de descendent gradul I al autorului său D.D.I.

a revendicat suprafața de 262,6 ha pădure și poieni cunoscută sub denumirea de L., situată pe raza comunei R., județul Bacău. Instanța a reținut că restituirea proprietății reclamate de parte având în vedere categoriile de teren revendicate este supusă procedurii speciale funciare, procedură care, astfel cum a susținut și partea în cuprinsul notelor de concluzii scrise s-a finalizat prin respingerea cererii persoanelor îndreptățite (Sentința civilă nr. 737 din 30 ianuarie 2008 pronunțată de Judecătoria Bacău în Dosarul civil nr. 13238/180/2008, rămasă irevocabilă prin Decizia Tribunalului Bacău nr. 1004/R/2008 de respingere a recursului).

Având în vedere că legile de reparație în materia fondului funciar au un caracter special, derogatoriu de la normele de drept comun aplicabile acțiunii în revendicare, instanța a apreciat că reclamantul nu mai are deschisă calea acțiunii în justiție pe temeiul dreptului comun fără a fi încălcate principiile specialia generalia derogant, securității raporturilor juridice și precum și regula electa una via. Reclamantul nu are alegerea între procedura specială funciară și calea dreptului comun a acțiunii în revendicare. Concursul dintre aplicarea normelor speciale și a celor generale în materia restituirii imobilelor preluate abuziv a fost tranșat prin Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007 și Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțate de Înalta Curte Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, considerentele cărora mutandis mutandi își găsesc o deplină valabilitate și aplicabilitate și în prezenta cauză și conduc spre această soluție.

În considerentele Deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte Casație și Justiție a reținut că au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, ipoteze inaplicabile situației reclamantului, care nu a invocat și dovedit motive relevante din această perspectivă. În jurisprudența sa, Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut la parag.

118: "În ceea ce privește acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile civile de drept comun, Curtea apreciază că respingerea sa motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 § 1 din Convenție, cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă (Faimblat, § 33)." Curtea a constatat (§ 144) că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

De asemenea, în cauză, nu se poate susține că s-ar încălca exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, deoarece jurisprudența Curții Europene lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. În Cauza Păduraru împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Incertitudinea - fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Totodată, prima instanță a mai reținut că, în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, judecătorul național nu poate înlătura legea specială de reparație sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate. Pe cale de consecință, instanța constatând că, în aplicarea cadrului legislativ în vigoare, persoana căreia în urma parcurgerii procedurii speciale de reparație (inclusiv etapa jurisdicțională) i-au fost respinse cererile privind restituirea imobilelor nu mai are deschisă calea dreptului comun reprezentată de acțiunea în revendicare pentru obținerea acelorași bunuri, a admis excepția inadmisibilității cererii introductive de instanță respingând acțiunea în temeiul acestei excepții.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, în termen legal, a declarat apel reclamantul care a susținut că soluția pronunțată de tribunal este injustă și discriminatorie. Apelantul a susținut că acțiunea în revendicare, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. 563 din Noul C. civ. are aplicare nelimitată și niciun act normativ nu poate afecta admisibilitatea sau imprescriptibilitatea acestei acțiuni. Legile speciale funciare, susține apelantul, nu exclud calea acțiunii în revendicare ci oferă doar un cadru legal prin care restituirea terenului să se realizeze, la nivel teoretic, pentru ca în practică acest lucru nu se întâmplă corect, organizat pe baza unei proceduri administrative, fără ca acest lucru să capete un caracter litigios.

S-a mai susținut de către apelant că legile funciare reglementează cu precădere cazurile în care statul are un titlu și chiar dacă ele se aplică și cazurilor de preluare fără titlu acest lucru îl face pentru a se acorda egalitate de tratament tuturor foștilor proprietari, care pot prelua posesia terenului fără litigiu. Apelantul reclamant pretinde că avea la dispoziție două căi pentru a reintra în posesia bunului său: respectiv procedura administrativă reglementată de legile funciare, care implica un raport nelitigios cu statul și acțiunea în revendicare. În situația în care legiuitorul ar fi dorit să împiedice revendicarea imobilelor preluate în perioada comunistă ar fi prevăzut acest lucru în Noul C. civ.

A mai susținut apelantul reclamant că deși a uzat de procedura administrativă a legilor fondului funciar și i s-a respins irevocabil cererea de reconstituire a dreptului de proprietate, acea hotărâre nu reprezintă autoritate de lucru judecat în cauza de față. Greșit arată apelantul-reclamant, tribunalul în motivarea hotărârii, face trimitere la Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, întrucât această decizie se referă la posibilitatea promovării unei acțiuni în revendicare pentru un bun ce face obiectul Legii nr. 10/2001, ori imobilul pe care-l revendică a făcut obiectul legilor fondului funciar. Chiar și așa, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 se arată că "În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". Așadar, a susținut apelantul-reclamant că, dincolo de temeiul juridic conferit de C. civ. și de Constituția României, prezenta acțiune beneficiază și de suportul legal al Convenției Europene a Drepturilor Omului care garantează absolut dreptul de proprietate. În cauza de față pârâtele nu au depus vreun titlu care să le ateste proprietatea asupra bunului și nici nu au făcut dovada că vreo persoană fizică sau juridică a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului a cărui revendicare face obiectul prezentei cauze.

În fine, în ceea ce privește principiul "electa una via non datur recursus ad alteram", apelantul-reclamant a arătat că, nu se aplică în cauză întrucât cauza privește acțiuni întemeiate pe dispozițiile legale diferite, legea fondului funciar pe de o parte și revendicare în baza C. civ, cu efecte diferite. În speță, apelantul a susținut că nu sunt incidente nici dispozițiile Legii nr. 213/1998, întrucât acest act normativ privește terenul aflat în domeniul public - și nu este cazul de față pe de o parte, iar pe de altă parte în cauză suntem în prezența unei preluări în absența oricărui titlu al statului. Pentru toate aceste motive, apelantul a solicitat admiterea apelului.

Intimații Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice respectiv Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău și Regia Națională a Pădurilor nu au formulat întâmpinare la apelul reclamantului, au depus în schimb concluzii scrise prin care au solicitat, argumentat pe reținerea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, respingerea apelului. Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, prin Decizia nr. 14 din 18 septembrie 2013 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul D.E.D. împotriva Sentinței civile nr. 748 din 29 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Bacău. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Apelantul-reclamant, a formulat acțiunea în revendicare, pentru suprafața de 262,6 ha pădure și poieni, invocând în drept dispozițiile art. 563 C. civ.; art. 44, 11 și 21 din Constituție și art. 1 din primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este cert din susținerile apelantului reclamant că din eroare acesta în acțiune indică art. 563 C. civ., în loc de 480 - 481 C. civ. Fără a nega parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 18/1991 care s-a materializat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă (Decizia nr. 1004 din 14 noiembrie 2008) a Tribunalului Bacău, pronunțată în Dosarul nr. 13238/180/2007, apelantul pretinde că trebuie acordată prioritate dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, așa cum se precizează și în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, care susține de fapt că nu i se aplică deoarece privește aplicarea Legii nr. 10/2001 în concurs cu acțiunea în revendicare.

Sub acest ultim aspect, este necesar a se preciza că prin Decizia nr. 33/2008 a instanței supreme, chiar dacă practica neunitară ce a făcut obiectul recursului în interesul legii privea admisibilitatea acțiunii în revendicare în concurs cu Legea nr. 10/2001, s-a statuat asupra opțiunii între aplicarea legii speciale și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ. Chiar dacă în cauză, legea specială - a fost strict Legea nr. 10/2001 - concluziile exprimate de instanța supremă, cu privire la respectarea principiului de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - care pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială, sunt perfect valabile și cu privire la concursul din dreptul comun, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

și Legea nr. 18/1991 - care este tot o lege de reparație însă în materia fondului funciar. S-a concluzionat, cu valoare de principiu de către Înalta Curte de Casație și Justiție că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile legii speciale, în cauză dispozițiile Legii nr. 18/1991, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de legea specială și aplicarea dreptului comun, în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, instanța supremă a reținut că, persoanele care au utilizat procedura legii speciale, nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice, consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În cauză este necontestat faptul că apelantul-reclamant a urmat procedura prevăzută de legea specială, respectiv legea fondului funciar, demers finalizat prin obținerea unei hotărâri definitive și irevocabile, apelantul-reclamant nefiind privat de dreptul la un tribunal. Astfel prin Sentința civilă nr. 737 din 30 ianuarie 2008 pronunțată de Judecătoria Bacău în Dosarul nr. 13238/180/2007 a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Locală R. ca neîntemeiată și a fost respinsă cererea formulată de reclamantul D.N. în contradictoriu cu Comisia Locală R. și Comisia Județeană Bacău, cererea care viza reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 557 ha pădure și 32 ha poieni.

Prin Decizia civilă nr. 1004/R/2008, pronunțată de Tribunalul Bacău, a fost respins recursul formulat de recurentul reclamant D.E.D., reținându-se în considerente că nu pot fi primite considerațiile primei instanțe referitoare la faptul că nu s-a făcut dovada preluării abuzive, întrucât aceasta se prezumă în raport de contextul perioadei de dictatură comunistă iar intimatele nu au făcut dovada contrară cu privire la modalitatea de preluare, însă și faptul că nu s-a făcut dovada de către recurent cu privire la cota parte indiviză a autorului său din dreptul de proprietate asupra suprafețelor solicitate.

Apelantul-reclamant a avut așadar accesul la un tribunal, având posibilitatea oferită de lege de a supune controlului judecătoresc hotărârea pronunțată în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 18/1991, iar împrejurarea că în cadrul acestei proceduri nu a probat cererea sa, nu-l îndreptățește să-și revendicare dreptul pe calea acțiunii în revendicare, pentru că dacă s-ar admite ca admisibilă o astfel de acțiune s-ar încălca așa cum s-a arătat atât principiul securității raporturilor juridice cât regula electa una via. În ceea ce privește critica privind nerespectarea prevederilor art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea constată conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, natura de bun actual a cunoscut nuanțări, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu pot fi considerate "bun" în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției, spre exemplul Cauza Penția și Penția împotriva României. Odată cu hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și dată împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat din nou noțiunile de "bun actual" și "valoare patrimonială" și a statuat că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricăror dubii dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Astfel, conform principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pentru protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască dreptul de proprietate. La momentul sesizării instanței de judecată, cu prezenta acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție reclamantul nu are un bun actual, pentru că nu există o decizie administrativă sau judecătorească definitivă prin care i se recunoaște direct sau indirect dreptul de proprietate.

Așa cum s-a arătat apelantul-reclamant a urmat procedura administrativă în conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991 prin care au cerut să beneficieze, de măsuri reparatorii, sub forma restituirii în natură sau prin echivalent, pentru bunul preluat înainte ca România să ratifice Convenția, procedura administrativă astfel declanșată fiind supusă controlului judecătoresc. În speță, reclamantul nu a făcut dovada unei hotărâri definitive și executorii prin care să le fie recunoscută calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu, deci nu se pot prevala de existența în patrimoniul lui a unui "bun actual" sau interes patrimonial în legătură cu imobilul revendicat și prin urmare, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun și pe Convenția Europeană a Drepturilor Omului este de neprimit.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a formulat recurs reclamantul D.E.D. invocând cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut următoarele critici de nelegalitate: Nici Legea nr. 18/1991, pretins incidentă, în mod exclusiv, pentru aplicarea măsurilor reparatorii cu privire la fondul funciar și forestier, și nici Legea nr. 10/2001, nu interzice sau condiționează accesul la o judecată pe fond a drepturilor cu caracter civil, drept garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Inadmisibilitatea nu poate fi privită decât ca o limitare a exercițiului dreptului la acțiune, fie prin instituirea unei interdicții procesuale, fie prin condiționarea acesteia.

De aceea, trebuie să fie expresă și de strictă interpretare pentru că paralizează în mod excepțional liberul acces la justiție. Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deși nu poate fi aplicată prin analogie în cauza de față, confirmă însă dreptul la acțiune în situația în care se constată un potențial conflict între norma specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care are un caracter prioritar și poate fi valorificată și pe calea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun. A mai susținut recurentul că, invocând practica convenției pentru apărarea dreptului său, instanța era obligată să se pronunțe pe fond și să examineze în ce măsură justifică un drept actual, protejat, indiferent de limitările sau procedurile instituite de legea specială.

Prin urmare, adoptarea Legii nr. 18/1991, nu constituie prin sine un "fine de neprimire" pentru acțiunea în revendicare, în măsura în care, persoana care se consideră adevărat proprietar al imobilului preluat abuziv de stat, urmărește recunoașterea dreptului său de proprietate și redobândirea efectivă a posesiei imobilului. Recurentul-reclamant a mai arătat că hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu contra României consacră o practică constantă a Curții, care a stabilit că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi.

În continuare, recurentul a analizat noțiunea "bunuri" în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate, invocând și cauza Filipescu contra României. Pentru toate aceste motive, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: La data de 17 decembrie 2012, recurentul-reclamant a solicitat Tribunalului Bacău pentru ca prin hotărârea ce o va pronunța în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Regia Națională a Pădurilor, Direcția Silvică Bacău și Ocolul Silvic Bacău să oblige pârâții la restituirea suprafeței de 262,6 ha păduri și pășuni, situată pe raza comunei R., Județul Bacău, preluată abuziv de Statul Român.

Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, în vederea restituirii suprafeței de 262,6 ha păduri și pășuni reclamantul a uzat de procedura legii fondului funciar, finalizată prin respingerea acțiunii (Decizia civilă nr. 1004/R din 14 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. 13238/180/2007). Cât timp reclamantul a uzat de procedura specială prevăzută de legile fondului funciar (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2001, Legea nr. 247/2005), hotărârea judecătorească pronunțată în cauză fiindu-i defavorabilă, nu mai poate apela ulterior, într-un alt cadru procesual, la dispozițiile dreptului comun, cu intenția de a relua procedura de recuperare a proprietății abuziv preluate de Statul Român.

În același sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată într-un recurs în interesul legii, stabilind că pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede condițiile în care aceste imobile pot fi restituite și faptul că legea specială nu se poate aplica în concurs cu dreptul comun. Critica referitoare la încălcarea dreptului de proprietate, invocând în acest sens dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție dar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, (cauza Maria Atanasiu contra României cauza Pențea contra României, cauza Filipescu contra României), nu poate fi primită cât timp reclamantul nu face dovada existenței proprietății în patrimoniul său, recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un act administrativ.

Nefondată este și critica referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiție. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor cu respectarea anumitor exigențe și termene, nefiind un drept absolut. În speță, nu a existat un refuz al instanței de a pronunța o soluție sau încălcarea dreptului de acces la instanță, circumstanțele cauzei nerelevând astfel de chestiuni. Așa fiind, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, conform art. 312 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.E.D. împotriva Deciziei nr. 14 din 18 septembrie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 aprilie 2014. Procesat de GGC - AS