ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1146/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1146/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 748/D/2013,

pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 7742/110/2012, a fost admisă

excepția inadmisibilității și s-a dispus respingerea acțiunii formulate de

reclamantul D.E.D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice, Regia Națională a Pădurilor, Direcția Silvică

Bacău și Ocolul Silvic Bacău, ca inadmisibilă.

În considerentele

hotărârii apelate instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de

drept.

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. 7742/110/2012 reclamantul

D.E.D. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, reprezentant prin

Ministerul Finanțelor, Regia Națională a Pădurilor, Direcția Silvică Bacău,

Ocolul Silvic Bacău, solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie suprafața de 262,6 ha pădure și poieni

cunoscută sub denumirea de L., situată pe raza comunei R., județul Bacău și

plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a arătat

că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1922 de Tribunalul

Ilfov, secția notariat și transcris sub nr. y/1922 la Tribunalul Bacău tatăl

său, I.D.D., a dobândit în indiviziune împreună cu H.G.S. și A.A.S.,

"întregul domeniu F., sol, subsol și pădure, cu tot materialul lemnos în

picioare sau doborât, cu toate acaretele și construcțiile azi în ființă în

starea în care se găsesc, cu toate sădirile sau plantațiile în ființă, mai

puțin terenul expropriat".

Domeniul era situat

în județul Bacău, P.R., comunele F. și C. și avea o întindere aproximativa de

3.380 ha.

Printr-un act de

împărțeala din 1926 H.G.S. și A.A.S. au împărțit 2/3 din domeniul F., cumpărat

împreuna cu D.I.D. În baza acestui act H.G.S. a ajuns sa dețină 2/3 din

proprietate (1/3 dobândită prin cumpărare și 1/3 de la S. prin actul de

împărțeala).

Prin actul de

împărțeala autentificat de Tribunalul Iași, secția a III-a, sub nr. 2799/1927

H.S. și I.D.D. au ieșit din indiviziunea asupra domeniului F., com. C. și R.,

jud. Bacău.

Prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat la 3 ianuarie 1928 la Tribunalul Ilfov, secția

notariat, tatăl său a vândut către M.M. (50%), F.G. (25%), A.S. (25%) din

pădurea F. numita F.R. "Această porțiune are suprafața de 492 (patru sute

nouăzeci și două) hectare, 3.980 (trei mii nouă sute optzeci) ari și este

cuprinsă între următoarele megieșii"... : La Nord și Nord-Vest,

proprietatea S. și .. x. La Sud moșia G. La Apus cu C., proprietatea D-lui I.,

o porțiune din F., proprietatea țăranilor, ..".

Prin Sentința nr.

207/1933 I.D. a redevenit proprietar în indiviziune cu S.S., A.S. și M.M.

asupra suprafeței de 492,40 ha.

Prin procesul-verbal

din 23 noiembrie 1940 se preia pădurea F., lotul L., proprietatea indiviză a

domnilor S.S., A.S., M.M., evrei și I.D., român, situată în comuna G.B.,

județul Bacău, cu o suprafață de 460,46 ha pădure și 32 ha poieni.

Reclamantul a invocat

de asemenea că în anul 1946 tatăl său a vândut prin 22 de contracte de

vânzare-cumpărare o suprafața de 38 ha de pădure mai multor cetățeni.

Din extrasul de pe

statistica pădurilor din județul Bacău anul 1946 reiese ca la numărul curent x

figurează I.D., S. și alții în calitate de proprietari ai pădurii L. situate în

comuna R. cu o suprafață totală de 639 ha din care 607 ha pădure și 32 ha

poieni.

Tatăl său a decedat

la 7 septembrie 1947 el fiind unicul sau moștenitor.

La Recensământul

agricol și al populației din ianuarie 1948 reclamantul figurează cu o suprafață

de 412 ha 2400 mp teren în județele Iași, Bacău, Putna, Dorohoi.

Reclamantul a mai

precizat că în afară de suprafața de pădure de pe raza județului Bacău, care se

învecina cu fostul județ Putna, a mai deținut suprafața de 98 ha teren în

comuna Cornești, plasa Copou, jud. Iași care i-a fost preluată în anul 1949

după cum reiese din formularul pentru evaluarea și inventarierea patrimoniului

pe care l-a anexat în copie și o cotă indiviză de 1/7 (51.4 ha) din moștenirea

după G.S., compusă din 120 ha teren și 240 ha pădure după cum reiese din

certificatul din 14 ianuarie 1947 eliberat de Primăria comunei M., jud.

Dorohoi.

Suprafața de pădure

și poieni pe care a deținut-o pe raza județului Bacău este de aproximativ 262,6

ha, iar suprafața exactă deținută precum și amplasamentul exact urmează să fie

stabilite prin expertiză.

În drept, reclamantul

și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 563 C. civ., art. 44, 11 și 21 din

Constituția României, art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art. 6. din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și art. 274 C.

proc. civ.

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare în cuprinsul căreia a

invocat excepția netimbrării acțiunii, iar pe fondul cauzei respingerea

acțiunii ca fiind netemeinică:

Pârâtul Regia

Națională a Pădurilor a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare, având în vedere că reclamantul înțelege să formuleze o acțiune în

revendicare întemeiată pe prevederile art. 547 - 550 Noul C. civ. în condițiile

în care, pentru suprafața revendicată există legislație specială - legile

fondului funciar (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 247/2005),

care reglementează modul în care terenurile agricole și forestiere confiscate

de regimul comunist în perioada 1945 - 1948 pot fi retrocedate.

Reclamantul a uzitat

de prevederile legilor fondului funciar, solicitând aceeași suprafață în

temeiul Legii nr. 247/2005, însă cererea sa a fost invalidată de Comisia

județeană Bacău prin Hotărârea nr. 11438/2007. Plângerea sa îndreptată

împotriva hotărârii Comisiei județene a fost respinsă definitiv și irevocabil

prin Decizia nr. 1004 din 14 noiembrie 2008 a Tribunalului Bacău, pronunțată în

Dosarul nr. 13238/180/2007.

Excepția netimbrării

acțiunii a fost respinsă de către instanță pentru considerentele cuprinse în

încheierea din 22 aprilie 2013.

Asupra excepției

inadmisibilității acțiunii, tribunalul a reținut următoarele considerente:

Prin acțiunea

introdusă de instanță, reclamantul D.E.D., în calitate de descendent gradul I

al autorului său D.D.I. a revendicat suprafața de 262,6 ha pădure și poieni

cunoscută sub denumirea de L., situată pe raza comunei R., județul Bacău.

Instanța a reținut că

restituirea proprietății reclamate de parte având în vedere categoriile de

teren revendicate este supusă procedurii speciale funciare, procedură care,

astfel cum a susținut și partea în cuprinsul notelor de concluzii scrise s-a

finalizat prin respingerea cererii persoanelor îndreptățite (Sentința civilă

nr. 737 din 30 ianuarie 2008 pronunțată de Judecătoria Bacău în Dosarul civil

nr. 13238/180/2008, rămasă irevocabilă prin Decizia Tribunalului Bacău nr.

1004/R/2008 de respingere a recursului).

Având în vedere că

legile de reparație în materia fondului funciar au un caracter special,

derogatoriu de la normele de drept comun aplicabile acțiunii în revendicare,

instanța a apreciat că reclamantul nu mai are deschisă calea acțiunii în

justiție pe temeiul dreptului comun fără a fi încălcate principiile specialia

generalia derogant, securității raporturilor juridice și precum și regula

electa una via.

Reclamantul nu are

alegerea între procedura specială funciară și calea dreptului comun a acțiunii

în revendicare.

Concursul dintre

aplicarea normelor speciale și a celor generale în materia restituirii

imobilelor preluate abuziv a fost tranșat prin Decizia nr. LIII din 4 iunie

2007 și Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțate de Înalta Curte Casație și

Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, considerentele cărora

mutandis mutandi își găsesc o deplină valabilitate și aplicabilitate și în

prezenta cauză și conduc spre această soluție.

În considerentele

Deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte Casație și Justiție a reținut că au deschisă

calea acțiunii în revendicare a bunului litigios numai persoanele exceptate de

la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de

voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale,

ipoteze inaplicabile situației reclamantului, care nu a invocat și dovedit

motive relevante din această perspectivă.

În jurisprudența sa,

Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reținut la parag. 118: "În ceea ce privește acțiunea

în revendicare întemeiată pe prevederile civile de drept comun, Curtea

apreciază că respingerea sa motivată de necesitatea de a asigura aplicarea

coerentă a legilor de reparație nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva

dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 § 1 din Convenție, cu

condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale

de drept efectivă (Faimblat, § 33)."

Curtea a constatat (§

144) că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai

ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să

conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

De asemenea, în

cauză, nu se poate susține că s-ar încălca exigențele art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție, deoarece jurisprudența Curții Europene lasă la

latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative

pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de

stat sau acordarea de despăgubiri.

În Cauza Păduraru

împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor

contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile

preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu

impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și

coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și

incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare

a acestei soluții.

Incertitudinea - fie

legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități

- este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia

poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și

suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Totodată, prima

instanță a mai reținut că, în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, judecătorul național nu poate înlătura legea specială de

reparație sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat

să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de

convenționalitate.

Pe cale de

consecință, instanța constatând că, în aplicarea cadrului legislativ în

vigoare, persoana căreia în urma parcurgerii procedurii speciale de reparație

(inclusiv etapa jurisdicțională) i-au fost respinse cererile privind

restituirea imobilelor nu mai are deschisă calea dreptului comun reprezentată

de acțiunea în revendicare pentru obținerea acelorași bunuri, a admis excepția

inadmisibilității cererii introductive de instanță respingând acțiunea în

temeiul acestei excepții.

Împotriva hotărârii

pronunțate de instanța de fond, în termen legal, a declarat apel reclamantul

care a susținut că soluția pronunțată de tribunal este injustă și

discriminatorie.

Apelantul a susținut

că acțiunea în revendicare, astfel cum este reglementată de dispozițiile art.

563 din Noul C. civ. are aplicare nelimitată și niciun act normativ nu poate

afecta admisibilitatea sau imprescriptibilitatea acestei acțiuni.

Legile speciale

funciare, susține apelantul, nu exclud calea acțiunii în revendicare ci oferă

doar un cadru legal prin care restituirea terenului să se realizeze, la nivel

teoretic, pentru ca în practică acest lucru nu se întâmplă corect, organizat pe

baza unei proceduri administrative, fără ca acest lucru să capete un caracter

litigios.

S-a mai susținut de

către apelant că legile funciare reglementează cu precădere cazurile în care

statul are un titlu și chiar dacă ele se aplică și cazurilor de preluare fără

titlu acest lucru îl face pentru a se acorda egalitate de tratament tuturor

foștilor proprietari, care pot prelua posesia terenului fără litigiu.

Apelantul reclamant

pretinde că avea la dispoziție două căi pentru a reintra în posesia bunului

său: respectiv procedura administrativă reglementată de legile funciare, care

implica un raport nelitigios cu statul și acțiunea în revendicare.

În situația în care

legiuitorul ar fi dorit să împiedice revendicarea imobilelor preluate în

perioada comunistă ar fi prevăzut acest lucru în Noul C. civ.

A mai susținut

apelantul reclamant că deși a uzat de procedura administrativă a legilor

fondului funciar și i s-a respins irevocabil cererea de reconstituire a

dreptului de proprietate, acea hotărâre nu reprezintă autoritate de lucru

judecat în cauza de față.

Greșit arată

apelantul-reclamant, tribunalul în motivarea hotărârii, face trimitere la

Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

soluționarea recursului în interesul legii, întrucât această decizie se referă

la posibilitatea promovării unei acțiuni în revendicare pentru un bun ce face

obiectul Legii nr. 10/2001, ori imobilul pe care-l revendică a făcut obiectul

legilor fondului funciar.

Chiar și așa, în

condițiile Deciziei nr. 33/2008 se arată că "În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată

în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura

în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice".

Așadar, a susținut

apelantul-reclamant că, dincolo de temeiul juridic conferit de C. civ. și de

Constituția României, prezenta acțiune beneficiază și de suportul legal al

Convenției Europene a Drepturilor Omului care garantează absolut dreptul de

proprietate.

În cauza de față

pârâtele nu au depus vreun titlu care să le ateste proprietatea asupra bunului

și nici nu au făcut dovada că vreo persoană fizică sau juridică a dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului a cărui revendicare face obiectul

prezentei cauze.

În fine, în ceea ce

privește principiul "electa una via non datur recursus ad alteram",

apelantul-reclamant a arătat că, nu se aplică în cauză întrucât cauza privește

acțiuni întemeiate pe dispozițiile legale diferite, legea fondului funciar pe

de o parte și revendicare în baza C. civ, cu efecte diferite.

În speță, apelantul a

susținut că nu sunt incidente nici dispozițiile Legii nr. 213/1998, întrucât

acest act normativ privește terenul aflat în domeniul public - și nu este cazul

de față pe de o parte, iar pe de altă parte în cauză suntem în prezența unei

preluări în absența oricărui titlu al statului.

Pentru toate aceste

motive, apelantul a solicitat admiterea apelului.

Intimații Statul

Român - prin Ministerul Finanțelor Publice respectiv Administrația Județeană a

Finanțelor Publice Bacău și Regia Națională a Pădurilor nu au formulat

întâmpinare la apelul reclamantului, au depus în schimb concluzii scrise prin

care au solicitat, argumentat pe reținerea excepției inadmisibilității acțiunii

în revendicare, respingerea apelului.

Curtea de Apel Bacău,

secția I civilă, prin Decizia nr. 14 din 18 septembrie 2013 a respins ca

nefondat apelul formulat de reclamantul D.E.D. împotriva Sentinței civile nr.

748 din 29 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Bacău.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Apelantul-reclamant, a

formulat acțiunea în revendicare, pentru suprafața de 262,6 ha pădure și

poieni, invocând în drept dispozițiile art. 563 C. civ.; art. 44, 11 și 21 din

Constituție și art. 1 din primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Este cert din

susținerile apelantului reclamant că din eroare acesta în acțiune indică art.

563 C. civ., în loc de 480 - 481 C. civ.

Fără a nega

parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 18/1991 care s-a materializat

printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă (Decizia nr. 1004 din 14 noiembrie

2008) a Tribunalului Bacău, pronunțată în Dosarul nr. 13238/180/2007, apelantul

pretinde că trebuie acordată prioritate dispozițiilor Convenției Europene a

Drepturilor Omului, așa cum se precizează și în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008

a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în

recurs în interesul legii, care susține de fapt că nu i se aplică deoarece

privește aplicarea Legii nr. 10/2001 în concurs cu acțiunea în revendicare.

Sub acest ultim

aspect, este necesar a se preciza că prin Decizia nr. 33/2008 a instanței

supreme, chiar dacă practica neunitară ce a făcut obiectul recursului în

interesul legii privea admisibilitatea acțiunii în revendicare în concurs cu

Legea nr. 10/2001, s-a statuat asupra opțiunii între aplicarea legii speciale

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ.

Chiar dacă în cauză,

legea specială - a fost strict Legea nr. 10/2001 - concluziile exprimate de

instanța supremă, cu privire la respectarea principiului de drept care

guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia

generalibus derogant - care pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare

lege specială, sunt perfect valabile și cu privire la concursul din dreptul

comun, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. și Legea nr. 18/1991 - care este

tot o lege de reparație însă în materia fondului funciar.

S-a concluzionat, cu

valoare de principiu de către Înalta Curte de Casație și Justiție că persoanele

cărora le sunt aplicabile dispozițiile legii speciale, în cauză dispozițiile

Legii nr. 18/1991, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de legea

specială și aplicarea dreptului comun, în materia revendicării, respectiv

dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult,

instanța supremă a reținut că, persoanele care au utilizat procedura legii

speciale, nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în

vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice,

consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În cauză este

necontestat faptul că apelantul-reclamant a urmat procedura prevăzută de legea

specială, respectiv legea fondului funciar, demers finalizat prin obținerea

unei hotărâri definitive și irevocabile, apelantul-reclamant nefiind privat de

dreptul la un tribunal.

Astfel prin Sentința

civilă nr. 737 din 30 ianuarie 2008 pronunțată de Judecătoria Bacău în Dosarul

nr. 13238/180/2007 a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtei Comisia Locală R. ca neîntemeiată și a fost respinsă cererea

formulată de reclamantul D.N. în contradictoriu cu Comisia Locală R. și Comisia

Județeană Bacău, cererea care viza reconstituirea dreptului de proprietate

pentru suprafața de 557 ha pădure și 32 ha poieni.

Prin Decizia civilă

nr. 1004/R/2008, pronunțată de Tribunalul Bacău, a fost respins recursul

formulat de recurentul reclamant D.E.D., reținându-se în considerente că nu pot

fi primite considerațiile primei instanțe referitoare la faptul că nu s-a făcut

dovada preluării abuzive, întrucât aceasta se prezumă în raport de contextul

perioadei de dictatură comunistă iar intimatele nu au făcut dovada contrară cu

privire la modalitatea de preluare, însă și faptul că nu s-a făcut dovada de

către recurent cu privire la cota parte indiviză a autorului său din dreptul de

proprietate asupra suprafețelor solicitate.

Apelantul-reclamant a

avut așadar accesul la un tribunal, având posibilitatea oferită de lege de a

supune controlului judecătoresc hotărârea pronunțată în cadrul procedurii

prevăzute de Legea nr. 18/1991, iar împrejurarea că în cadrul acestei proceduri

nu a probat cererea sa, nu-l îndreptățește să-și revendicare dreptul pe calea

acțiunii în revendicare, pentru că dacă s-ar admite ca admisibilă o astfel de

acțiune s-ar încălca așa cum s-a arătat atât principiul securității

raporturilor juridice cât regula electa una via.

În ceea ce privește

critica privind nerespectarea prevederilor art. 1 din Protocolul adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea constată conform

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, natura de bun actual a

cunoscut nuanțări, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat că nu pot fi considerate "bun" în sensul

articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a

stins de mult timp ori o creanță condițională care a devenit caducă prin

neîndeplinirea condiției, spre exemplul Cauza Penția și Penția împotriva României.

Odată cu

hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și dată împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat din nou noțiunile de "bun

actual" și "valoare patrimonială" și a statuat că existența unui

bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricăror dubii dacă,

printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod

expres restituirea bunului.

Astfel, conform

principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului pentru protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție,

bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești

definitive prin care să se recunoască dreptul de proprietate. La momentul

sesizării instanței de judecată, cu prezenta acțiune în revendicare întemeiată

pe dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție reclamantul nu are un bun actual, pentru că nu există o decizie

administrativă sau judecătorească definitivă prin care i se recunoaște direct

sau indirect dreptul de proprietate.

Așa cum s-a arătat

apelantul-reclamant a urmat procedura administrativă în conformitate cu

prevederile Legii nr. 18/1991 prin care au cerut să beneficieze, de măsuri

reparatorii, sub forma restituirii în natură sau prin echivalent, pentru bunul

preluat înainte ca România să ratifice Convenția, procedura administrativă

astfel declanșată fiind supusă controlului judecătoresc.

În speță, reclamantul

nu a făcut dovada unei hotărâri definitive și executorii prin care să le fie

recunoscută calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu, deci nu se pot

prevala de existența în patrimoniul lui a unui "bun actual" sau

interes patrimonial în legătură cu imobilul revendicat și prin urmare, acțiunea

în revendicare întemeiată pe dreptul comun și pe Convenția Europeană a

Drepturilor Omului este de neprimit.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a formulat recurs reclamantul D.E.D. invocând cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut

următoarele critici de nelegalitate:

Nici Legea nr.

18/1991, pretins incidentă, în mod exclusiv, pentru aplicarea măsurilor

reparatorii cu privire la fondul funciar și forestier, și nici Legea nr.

10/2001, nu interzice sau condiționează accesul la o judecată pe fond a

drepturilor cu caracter civil, drept garantat de Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Inadmisibilitatea nu

poate fi privită decât ca o limitare a exercițiului dreptului la acțiune, fie

prin instituirea unei interdicții procesuale, fie prin condiționarea acesteia.

De aceea, trebuie să

fie expresă și de strictă interpretare pentru că paralizează în mod excepțional

liberul acces la justiție.

Decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, deși nu poate fi aplicată prin analogie

în cauza de față, confirmă însă dreptul la acțiune în situația în care se

constată un potențial conflict între norma specială și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care are un caracter prioritar și poate fi valorificată și

pe calea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun.

A mai susținut

recurentul că, invocând practica convenției pentru apărarea dreptului său,

instanța era obligată să se pronunțe pe fond și să examineze în ce măsură

justifică un drept actual, protejat, indiferent de limitările sau procedurile

instituite de legea specială.

Prin urmare,

adoptarea Legii nr. 18/1991, nu constituie prin sine un "fine de

neprimire" pentru acțiunea în revendicare, în măsura în care, persoana

care se consideră adevărat proprietar al imobilului preluat abuziv de stat,

urmărește recunoașterea dreptului său de proprietate și redobândirea efectivă a

posesiei imobilului.

Recurentul-reclamant

a mai arătat că hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului

în cauza Maria Atanasiu contra României consacră o practică constantă a Curții,

care a stabilit că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se

referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi.

În continuare,

recurentul a analizat noțiunea "bunuri" în baza cărora un reclamant

poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține

beneficiul efectiv al unui drept de proprietate, invocând și cauza Filipescu

contra României.

Pentru toate aceste

motive, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în cazul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

La data de 17

decembrie 2012, recurentul-reclamant a solicitat Tribunalului Bacău pentru ca

prin hotărârea ce o va pronunța în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, Regia Națională a Pădurilor, Direcția Silvică

Bacău și Ocolul Silvic Bacău să oblige pârâții la restituirea suprafeței de

262,6 ha păduri și pășuni, situată pe raza comunei R., Județul Bacău, preluată

abuziv de Statul Român.

Așa cum rezultă din

actele și lucrările dosarului, în vederea restituirii suprafeței de 262,6 ha

păduri și pășuni reclamantul a uzat de procedura legii fondului funciar,

finalizată prin respingerea acțiunii (Decizia civilă nr. 1004/R din 14 noiembrie

2008, pronunțată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. 13238/180/2007).

Cât timp reclamantul

a uzat de procedura specială prevăzută de legile fondului funciar (Legea nr.

18/1991, Legea nr. 1/2001, Legea nr. 247/2005), hotărârea judecătorească

pronunțată în cauză fiindu-i defavorabilă, nu mai poate apela ulterior, într-un

alt cadru procesual, la dispozițiile dreptului comun, cu intenția de a relua

procedura de recuperare a proprietății abuziv preluate de Statul Român.

În același sens a

statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33 din 9 iunie

2008, pronunțată într-un recurs în interesul legii, stabilind că pentru

imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

s-a adoptat o lege specială care prevede condițiile în care aceste imobile pot

fi restituite și faptul că legea specială nu se poate aplica în concurs cu

dreptul comun.

Critica referitoare

la încălcarea dreptului de proprietate, invocând în acest sens dispozițiile

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție dar și jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, (cauza Maria Atanasiu contra României cauza

Pențea contra României, cauza Filipescu contra României), nu poate fi primită

cât timp reclamantul nu face dovada existenței proprietății în patrimoniul său,

recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un act administrativ.

Nefondată este și

critica referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiție.

Exercitarea unui

drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru,

prestabilit de legiuitor cu respectarea anumitor exigențe și termene, nefiind

un drept absolut.

În speță, nu a

existat un refuz al instanței de a pronunța o soluție sau încălcarea dreptului

de acces la instanță, circumstanțele cauzei nerelevând astfel de chestiuni.

Așa fiind, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, conform art. 312

alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul D.E.D. împotriva Deciziei nr. 14 din

18 septembrie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 aprilie 2014.

Procesat de GGC - AS