ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 685/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 685/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față

constată următoarele.

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Iași - Secția civilă, la data de 02 decembrie 2010, reclamanta R.I.I.

a chemat în judecată pe pârâții Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția

Silvică Iași și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași, solicitând să se constate că

pârâtul Statul Român a preluat și deținut terenul revendicat fără titlu

(potrivit cererii completatoare din 21 februarie 2011) și obligarea pârâților

să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 273,05 ha pădure situată în raza Ocolului Silvic Hârlău, județul Iași.

Prin sentința civilă nr.

1133 din 16 mai 2011 a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii

invocată de pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Iași

și respinsă acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Excepția

inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta Regia Națională a Pădurilor

Romsilva - Direcția Silvică Iași, este neîntemeiată întrucât nici o dispoziție

legală nu împiedică partea să se adreseze cu o cerere în justiție, temeinicia

acesteia urmând a fi analizată în deliberarea fondului cauzei.

Pe fondul cauzei

instanța a reținut că acțiunea este neîntemeiată, întrucât, cu înscrisurile

depuse la dosarul cauzei, reclamanta a făcut dovada că este moștenitoarea

defunctei A.P.M. (bunica sa), iar prin Hotărârea Comisiei Județene nr. 2600 din

4 octombrie 2006 i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 925,88 ha teren cu vegetație forestieră situată pe raza comunei Deleni, emițându-se titlul de

proprietate din 4 martie 2008.

Potrivit actului de

împărțeală nr. 449 din 31 iunie 1929 autoarea reclamantei A.P.M. - a primit ca

moștenire moșia M. (situată în acea perioadă în județul Botoșani) în care a

intrat și pădurea, dar care nu a fost identificată ca întindere decât prin

raportare la planul indicat de ing. P. și N. în anul 1914, astfel că nu rezultă

care a fost terenul forestier deținut în proprietate de defunctă.

Raportul de expertiză

extrajudiciară M.S. invocat de reclamantă precizează că suprafața de teren -

pădure ce a aparținut autoarei reclamantei este de 1187,9573 ha din care a rămas neretrocedată și nedistribuită suprafața de 273,05 ha, lucrare ce nu poate fi reținută de instanță întrucât delimitarea făcută de expert nu poate

fi coroborată cu acte din care să rezulte suprafața de teren de care a fost

expropriată autoarea reclamantei.

Nici cererea

reclamantei vizând constatarea de către instanță că Statul Român a preluat și

deține terenul revendicat fără titlu nu poate fi primită, întrucât pârâtul nu

deține ilegal terenul, includerea pădurilor în proprietatea statului s-a

realizat prin Constituția României din 1948 - art. 6 și prin actele normative

privind fondul funciar emise ulterior.

Terenul forestier

revendicat, în suprafață de 273,05 ha, aparține domeniului public al statului,

iar potrivit art. 136 alin. (4) teza I din Constituție - bunurile proprietate

publică sunt inalienabile. Conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991

terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile,

imprescriptibile și insesizabile, iar potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998

bunurile din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile și

insesizabile.

Dispozițiile legale privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia stabilesc că subiectele

dreptului de proprietate publică sunt statul, asupra bunurilor din domeniul

public de interes național și unitățile administrativ teritoriale, asupra

bunurilor din domeniul public de interes local și, ca atare, nici un alt

subiect de drept public sau privat nu poate fi titular al dreptului de

proprietate asupra bunurilor din domeniul public.

În speță, având în

vedere aceste caracteristici ale dreptului de proprietate publică, instanța nu a

putut constata faptul dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate

asupra unui bun care aparține domeniului public sau că Statul Român a preluat

și deține terenul revendicat ilegal, fără titlu.

Prin decizia civilă nr.

116 din 02 noiembrie 2011, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins apelul

formulat de reclamanta R.I.I. împotriva sentinței civile nr. 1133 din 16 mai 2011

a Tribunalului Iași.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut că, în mod corect, instanța de fond nu a

dat eficiență și nu a reținut concluziile expertizei extrajudiciare depusă de

reclamantă la dosarul cauzei deoarece cele constatate de expert nu pot fi

coroborate cu acte doveditoare care să ateste suprafața de teren expropriată de

la autorul reclamantei.

Nici susținerea

potrivit căreia Statul Român a preluat abuziv și deține terenul în litigiu fără

titlu nu poate fi reținută, terenul revendicat aparținând domeniului public al

statului, sub acest aspect reclamanta nu a făcut dovada contrarie, potrivit art.

1169 C. civ., pentru a reține ca întemeiat motivul de apel formulat.

Terenul în litigiu

aparținând domeniului public al statului, potrivit Legii nr. 213/1998, este

inalienabil, insesizabil și imprescriptibil, reconstituirea dreptului de proprietate

privată pentru terenuri din această categorie se poate face doar în baza

legilor speciale de retrocedare.

Prin urmare, având în

vedere aceste caracteristici ale dreptului de proprietate publică, în mod

corect instanța de fond a statuat că nu se poate constata faptul dobândirii de

către reclamantă a dreptului de proprietate asupra unui bun ce aparține

domeniului public sau că Statul Român a preluat și deține terenul revendicat

ilegal și fără titlu.

Împotriva menționatei

decizii a declarat și motivat recurs,  în termen legal, apelanta-reclamantă R.I.I.

pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea

acestora s-a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că terenul

revendicat se află în domeniul public al statului, acesta fiind inalienabil și

insesizabil, conform Legii nr. 213/1998.

Terenul a fost identificat

prin expertiza depusă în cauză, însușită de către instanțe, prin raportare la

planul indicat din anul 1914 de către inginerul P., care face dovada în mod

irefutabil că autoarea recurentei a deținut și suprafața de 273,05 ha, care face parte integrantă din moșia M., din județul Botoșani, preluarea proprietății de

către stat făcându-se în mod abuziv și injust. De altfel, în opinia recurentei

exprimată în precizarea motivelor de recurs, dreptul de proprietate al

reclamantei nu a fost contestat, iar proprietatea nu se pierde prin neuz.

Motivărilor instanțelor

conform cărora preluarea suprafeței revendicate s-a făcut în mod legal, conform

Constituției din 1948, reprezintă încălcări ale prevederilor constituționale

post orânduirii comuniste, precum și ale Convenției europene a drepturilor

omului, făcându-se în mod obiectiv o nouă nedreptate celor care în anul 1948 au

fost expropriați împotriva voinței lor.

În opinia recurentei,

faptul că exproprierile comuniste s-au făcut în mod abuziv este dovedit de nașterea

legilor privind reconstituirea dreptului de proprietate foștilor proprietari

sau moștenitorilor acestora, prin legile conforme tratatelor internaționale la

care România este parte, edictate ulterior anului 1991.

Astfel, a considera

că terenul revendicat în cauză a intrat în mod just în proprietatea stalului,

în anul 1948, și că acesta face parte din domeniul insesizabil al acestuia, ar

însemna valorizarea acestor abuzuri ale statului comunist și a nu da eficiență

voinței legiuitorului de a repara ororile comunismului, prin compensarea

pierderilor suferite de către foștii proprietari.

Acțiunea în

revendicare formulată se întemeiază tocmai pe faptul preluării abuzive de către

statul comunist a suprafeței deținute de către autoarea recurentei, A. (A.) P.M.,

și a injustei intrării a acestui teren în proprietatea „inalienabilă și

insesizabilă a statului”.

În calitate de moștenitoare

a fostei proprietare, recurenta a formulat, la data de 07 noiembrie 2005, o

cerere de reconstituire a dreptului de proprietate a suprafeței de 1000 ha teren aflate pe raza comunei Deleni, fapt pentru care s-a emis Hotărârea Comisiei Județene Iași

nr. 2600 din 04 octombrie 2006, în urma căreia s-a emis pe numele său titlu de

proprietate din 04 martie 2008, pentru suprafața de 925 ha și 8800 mp pădure. După cum se poate observa, nici măcar în această situație, necontestată de

Regia Națională a Pădurilor Romsilva sau de Ministerul Finanțelor, nu s-a făcut

o justă și integrală despăgubire a recurentei, în numele bunicii sale, câtă vreme

titlul de proprietate s-a emis pentru o suprafață mai mică decât cea solicitată.

Situația de fapt constatată de către Comisia județeană de aplicare a fondului funciar

este similară cu cea care face obiectul cauzei pendinte, pădurea retrocedată

fiind inițial preluată de către statul comunist tot în temeiul Constituției din

1948, ea intrând în domeniul public al statului.

În ceea ce privește lipsa

de individualizare a suprafeței de teren revendicate, recurenta a prezentat

instanței atât acte care dovedesc dreptul deținut de autoarea sa asupra

suprafeței de 273,05 ha teren care făcea parte din moșia M. din județul

Botoșani, cât și planul topometric întocmit în anul 1914, de către inginerul

Popescu, act care a stat la baza întocmirii raportului de expertiză topometrică

depus la dosar în cursul procedurii. Din conținutul acestuia rezultă că din

vechiul amplasament al proprietății A. (A.) P.M., conform actului de împărțeală

nr. 449 din 1929, în acest moment a rămas neretrocedată și nedistribuită

suprafața de 273,05 ha teren, situat în județul Botoșani (fosta moșie M.).

Recurenta solicită

instanței, consecință a respingerii excepției inadmisibilității acțiunii în

revendicare, să procedeze la compararea titlurilor de proprietate și să

constate că singurul titlu legitim, care a fost depus la dosarul cauzei, este

titlul autoarei reclamantei.

În faza procesuală a

recursului au fost depuse, peste termenul legal, precizări la motivele de

recurs și a fost administrată proba cu înscrisuri în dovedirea întinderii

dreptului de proprietate al autoarei reclamantei și a situației juridice a

imobilului în litigiu.

Analizând recursul

formulat, în limita criticilor menționate, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat

pentru următoarele considerente:

Recurenta invocă de

fapt greșita soluționare a excepției lipsei calității procesual active, în

raport de împrejurarea că s-ar fi reținut în mod greșit că nu a făcut dovada

dreptului de proprietate al autoarei sale asupra terenului de 273,05 ha, cât și interpretarea greșită a legii sub aspectul modului în care terenul revendicat în

cauză a intrat în proprietatea statului, în anul 1948.

Recurenta susține că autoarea

sa a avut în proprietate 1187,9573 ha teren aflate pe raza comunei Deleni,

pentru care s-a emis Hotărârea Comisiei Județene Iași nr. 2600 din 04 octombrie

2006, în urma căreia s-a emis pe numele său titlu de proprietate din 04 martie 2008,

pentru suprafața de 925 ha și 8800 mp pădure, iar diferența până la 1187,9573 ha, respectiv 262,0773 ha, mai mică decât cea de 273,05 ha, care face obiectul prezentului dosar, nu i-a fost restituită.

Înalta Curte

consideră că instanța de apel în mod corect a apreciat că întinderea dreptului

de proprietate al autoarei recurentei asupra pădurii, pe care a dobândit-o în

proprietate prin actul de partaj voluntar nr. 449 din 31 iunie 1929, nu poate

fi stabilită cu certitudine, deoarece nu este menționată în acest act de partaj

și nici nu rezultă din planul întocmit la nivelul anului 1914 de către

inginerul P. și N., întrucât acest plan nu a fost depus la dosar.

De asemenea, trebuie

avut în vedere faptul că identificarea suprafeței de 273,05 mp și situația

juridică a acestui teren a făcut obiectul altui dosar, finalizat prin decizia

civilă nr. 616 din 26 martie 2010 al Tribunalului Iași, irevocabilă, pronunțată

în temeiul Legii nr. 18/1991, în care s-a stabilit că delimitarea făcută

terenului în litigiu de către expertul M.S. nu poate fi coroborată cu alte acte

din care să rezulte suprafața cu care a fost expropriată autoarea recurentei.

S-a constatat cu acel prilej că reclamanta R.I.I. a beneficiat de

reconstituirea unei suprafețe de 1000 ha pădure și că nu a putut face dovada dreptului său de proprietate asupra celor 273,05 ha teren forestier.

Deși această decizie

nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, întrucât există diferență

de cauză între cele două dosare, Înalta Curte observă că instanța de apel a

înlăturat expertiza efectuată de același expert, M.S., invocată ca expertiză

extrajudiciară în prezenta cauză, cu aceeași motivare ca și cea cuprinsă în

decizia nr. 616 din 26 martie 2010 al Tribunalului Iași.

Prin probele

administrate în fața instanței de recurs nu s-a putut dovedi întinderea

dreptului de proprietate al autoarei reclamantei menționat în actul de partaj

voluntar din 31 iunie 1929, întrucât planul din anul 1914 nu a fost depus la

dosar și nici nu a fost avut în vedere cu ocazia expertizei extrajudiciare

depuse la dosar.

În ceea ce privește schița

depusă în recurs, denumită „plan de amplasament și delimitare a fostei „P.M.”

(…) conform actului de împărțeală nr. 449/1929”, întocmită de P.V., Înalta

Curte apreciază că este neconcludentă, întrucât este semnată de către o

persoană fizică autorizată să efectueze lucrări de cadastru, nedesemnată de

instanță, care nu are atașate înscrisurile care au stat la baza întocmirii sale

și a fost efectuată fără a se da posibilitatea părților să formuleze obiecțiuni.

De altfel, această

probă nu are valoarea unui înscris, probă admisibilă în recurs, în temeiul art.

305 C. proc. civ., ci constituie un plan de amplasament menit să

individualizeze terenul în litigiu, operațiune care se poate realiza, în lipsa

planului din anul 1914, numai pe calea unei expertize.

Recurenta dorește astfel

să dovedească, cu încălcarea art. 305 C. proc. civ. și a principiului

contradictorialității, o situație de fapt pe care a avut posibilitatea să o

probeze în fazele devolutive ale prezentei cauze și chiar a făcut-o cu expertiza

extrajudiciară întocmită de expertul M.S.

Întrucât nu au fost

administrate probe concludente în recurs în sens contrar celor avute în vedere

de către instanța de apel, iar asupra modului de interpretare a probelor

instanța de recurs nu se poate pronunța, se impune menținerea concluziei instanței

de apel conform căreia reclamanta nu și-a putut dovedi calitatea de proprietar

asupra terenului forestier de 273,05 ha, astfel încât nu este îndreptățită la

restituirea sa în natură în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, critica

recurentei privind existența unui titlu necontestat al autoarei reclamantei

asupra acestui teren este nefondată.

În aceste condiții, nefiind

dovedită deținerea de către reclamantă a unui titlu de proprietate asupra celor

273,05 ha pădure, aspectele de nelegalitate referitoare la titlul pârâtului,

respectiv greșita apreciere asupra preluării terenului de către stat, apar ca

lipsite de relevanță, valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului

impunându-se a fi analizată numai dacă reclamanta își dovedea îndreptățirea la

acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, prin dovedirea

calității de proprietar asupra terenului revendicat. Numai în această

împrejurarea se putea trece la analiza aspectelor legate de fondul cauzei care

presupuneau verificarea valabilității titlului pârâtului, operațiune prealabilă

comparării titlurilor de proprietate invocate de părți.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat și îl va respinge

în consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta R.I.I. împotriva deciziei nr. 116 din

2 noiembrie 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 30 ianuarie 2013.