ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 685/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași - Secția civilă, la data de 02 decembrie 2010, reclamanta R.I.I. a chemat în judecată pe pârâții Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Iași și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași, solicitând să se constate că pârâtul Statul Român a preluat și deținut terenul revendicat fără titlu (potrivit cererii completatoare din 21 februarie 2011) și obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 273,05 ha pădure situată în raza Ocolului Silvic Hârlău, județul Iași. Prin sentința civilă nr. 1133 din 16 mai 2011 a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Iași și respinsă acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Iași, este neîntemeiată întrucât nici o dispoziție legală nu împiedică partea să se adreseze cu o cerere în justiție, temeinicia acesteia urmând a fi analizată în deliberarea fondului cauzei. Pe fondul cauzei instanța a reținut că acțiunea este neîntemeiată, întrucât, cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reclamanta a făcut dovada că este moștenitoarea defunctei A.P.M. (bunica sa), iar prin Hotărârea Comisiei Județene nr. 2600 din 4 octombrie 2006 i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 925,88 ha teren cu vegetație forestieră situată pe raza comunei Deleni, emițându-se titlul de proprietate din 4 martie 2008. Potrivit actului de împărțeală nr. 449 din 31 iunie 1929 autoarea reclamantei A.P.M.

- a primit ca moștenire moșia M. (situată în acea perioadă în județul Botoșani) în care a intrat și pădurea, dar care nu a fost identificată ca întindere decât prin raportare la planul indicat de ing. P. și N. în anul 1914, astfel că nu rezultă care a fost terenul forestier deținut în proprietate de defunctă. Raportul de expertiză extrajudiciară M.S. invocat de reclamantă precizează că suprafața de teren - pădure ce a aparținut autoarei reclamantei este de 1187,9573 ha din care a rămas neretrocedată și nedistribuită suprafața de 273,05 ha, lucrare ce nu poate fi reținută de instanță întrucât delimitarea făcută de expert nu poate fi coroborată cu acte din care să rezulte suprafața de teren de care a fost expropriată autoarea reclamantei.

Nici cererea reclamantei vizând constatarea de către instanță că Statul Român a preluat și deține terenul revendicat fără titlu nu poate fi primită, întrucât pârâtul nu deține ilegal terenul, includerea pădurilor în proprietatea statului s-a realizat prin Constituția României din 1948 - art. 6 și prin actele normative privind fondul funciar emise ulterior. Terenul forestier revendicat, în suprafață de 273,05 ha, aparține domeniului public al statului, iar potrivit art. 136 alin. (4) teza I din Constituție - bunurile proprietate publică sunt inalienabile. Conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, iar potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 bunurile din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile.

Dispozițiile legale privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia stabilesc că subiectele dreptului de proprietate publică sunt statul, asupra bunurilor din domeniul public de interes național și unitățile administrativ teritoriale, asupra bunurilor din domeniul public de interes local și, ca atare, nici un alt subiect de drept public sau privat nu poate fi titular al dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public. În speță, având în vedere aceste caracteristici ale dreptului de proprietate publică, instanța nu a putut constata faptul dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra unui bun care aparține domeniului public sau că Statul Român a preluat și deține terenul revendicat ilegal, fără titlu.

Prin decizia civilă nr. 116 din 02 noiembrie 2011, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins apelul formulat de reclamanta R.I.I. împotriva sentinței civile nr. 1133 din 16 mai 2011 a Tribunalului Iași. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că, în mod corect, instanța de fond nu a dat eficiență și nu a reținut concluziile expertizei extrajudiciare depusă de reclamantă la dosarul cauzei deoarece cele constatate de expert nu pot fi coroborate cu acte doveditoare care să ateste suprafața de teren expropriată de la autorul reclamantei. Nici susținerea potrivit căreia Statul Român a preluat abuziv și deține terenul în litigiu fără titlu nu poate fi reținută, terenul revendicat aparținând domeniului public al statului, sub acest aspect reclamanta nu a făcut dovada contrarie, potrivit art. 1169 C. civ., pentru a reține ca întemeiat motivul de apel formulat.

Terenul în litigiu aparținând domeniului public al statului, potrivit Legii nr. 213/1998, este inalienabil, insesizabil și imprescriptibil, reconstituirea dreptului de proprietate privată pentru terenuri din această categorie se poate face doar în baza legilor speciale de retrocedare. Prin urmare, având în vedere aceste caracteristici ale dreptului de proprietate publică, în mod corect instanța de fond a statuat că nu se poate constata faptul dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra unui bun ce aparține domeniului public sau că Statul Român a preluat și deține terenul revendicat ilegal și fără titlu. Împotriva menționatei decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, apelanta-reclamantă R.I.I.

pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că terenul revendicat se află în domeniul public al statului, acesta fiind inalienabil și insesizabil, conform Legii nr. 213/1998. Terenul a fost identificat prin expertiza depusă în cauză, însușită de către instanțe, prin raportare la planul indicat din anul 1914 de către inginerul P., care face dovada în mod irefutabil că autoarea recurentei a deținut și suprafața de 273,05 ha, care face parte integrantă din moșia M., din județul Botoșani, preluarea proprietății de către stat făcându-se în mod abuziv și injust. De altfel, în opinia recurentei exprimată în precizarea motivelor de recurs, dreptul de proprietate al reclamantei nu a fost contestat, iar proprietatea nu se pierde prin neuz.

Motivărilor instanțelor conform cărora preluarea suprafeței revendicate s-a făcut în mod legal, conform Constituției din 1948, reprezintă încălcări ale prevederilor constituționale post orânduirii comuniste, precum și ale Convenției europene a drepturilor omului, făcându-se în mod obiectiv o nouă nedreptate celor care în anul 1948 au fost expropriați împotriva voinței lor.

În opinia recurentei, faptul că exproprierile comuniste s-au făcut în mod abuziv este dovedit de nașterea legilor privind reconstituirea dreptului de proprietate foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, prin legile conforme tratatelor internaționale la care România este parte, edictate ulterior anului 1991. Astfel, a considera că terenul revendicat în cauză a intrat în mod just în proprietatea stalului, în anul 1948, și că acesta face parte din domeniul insesizabil al acestuia, ar însemna valorizarea acestor abuzuri ale statului comunist și a nu da eficiență voinței legiuitorului de a repara ororile comunismului, prin compensarea pierderilor suferite de către foștii proprietari. Acțiunea în revendicare formulată se întemeiază tocmai pe faptul preluării abuzive de către statul comunist a suprafeței deținute de către autoarea recurentei, A. (A.) P.M., și a injustei intrării a acestui teren în proprietatea „inalienabilă și insesizabilă a statului”.

În calitate de moștenitoare a fostei proprietare, recurenta a formulat, la data de 07 noiembrie 2005, o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate a suprafeței de 1000 ha teren aflate pe raza comunei Deleni, fapt pentru care s-a emis Hotărârea Comisiei Județene Iași nr. 2600 din 04 octombrie 2006, în urma căreia s-a emis pe numele său titlu de proprietate din 04 martie 2008, pentru suprafața de 925 ha și 8800 mp pădure. După cum se poate observa, nici măcar în această situație, necontestată de Regia Națională a Pădurilor Romsilva sau de Ministerul Finanțelor, nu s-a făcut o justă și integrală despăgubire a recurentei, în numele bunicii sale, câtă vreme titlul de proprietate s-a emis pentru o suprafață mai mică decât cea solicitată.

Situația de fapt constatată de către Comisia județeană de aplicare a fondului funciar este similară cu cea care face obiectul cauzei pendinte, pădurea retrocedată fiind inițial preluată de către statul comunist tot în temeiul Constituției din 1948, ea intrând în domeniul public al statului. În ceea ce privește lipsa de individualizare a suprafeței de teren revendicate, recurenta a prezentat instanței atât acte care dovedesc dreptul deținut de autoarea sa asupra suprafeței de 273,05 ha teren care făcea parte din moșia M. din județul Botoșani, cât și planul topometric întocmit în anul 1914, de către inginerul Popescu, act care a stat la baza întocmirii raportului de expertiză topometrică depus la dosar în cursul procedurii.

Din conținutul acestuia rezultă că din vechiul amplasament al proprietății A. (A.) P.M., conform actului de împărțeală nr. 449 din 1929, în acest moment a rămas neretrocedată și nedistribuită suprafața de 273,05 ha teren, situat în județul Botoșani (fosta moșie M.). Recurenta solicită instanței, consecință a respingerii excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, să procedeze la compararea titlurilor de proprietate și să constate că singurul titlu legitim, care a fost depus la dosarul cauzei, este titlul autoarei reclamantei. În faza procesuală a recursului au fost depuse, peste termenul legal, precizări la motivele de recurs și a fost administrată proba cu înscrisuri în dovedirea întinderii dreptului de proprietate al autoarei reclamantei și a situației juridice a imobilului în litigiu.

Analizând recursul formulat, în limita criticilor menționate, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat pentru următoarele considerente: Recurenta invocă de fapt greșita soluționare a excepției lipsei calității procesual active, în raport de împrejurarea că s-ar fi reținut în mod greșit că nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra terenului de 273,05 ha, cât și interpretarea greșită a legii sub aspectul modului în care terenul revendicat în cauză a intrat în proprietatea statului, în anul 1948. Recurenta susține că autoarea sa a avut în proprietate 1187,9573 ha teren aflate pe raza comunei Deleni, pentru care s-a emis Hotărârea Comisiei Județene Iași nr. 2600 din 04 octombrie 2006, în urma căreia s-a emis pe numele său titlu de proprietate din 04 martie 2008, pentru suprafața de 925 ha și 8800 mp pădure, iar diferența până la 1187,9573 ha, respectiv 262,0773 ha, mai mică decât cea de 273,05 ha, care face obiectul prezentului dosar, nu i-a fost restituită.

Înalta Curte consideră că instanța de apel în mod corect a apreciat că întinderea dreptului de proprietate al autoarei recurentei asupra pădurii, pe care a dobândit-o în proprietate prin actul de partaj voluntar nr. 449 din 31 iunie 1929, nu poate fi stabilită cu certitudine, deoarece nu este menționată în acest act de partaj și nici nu rezultă din planul întocmit la nivelul anului 1914 de către inginerul P. și N., întrucât acest plan nu a fost depus la dosar. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că identificarea suprafeței de 273,05 mp și situația juridică a acestui teren a făcut obiectul altui dosar, finalizat prin decizia civilă nr. 616 din 26 martie 2010 al Tribunalului Iași, irevocabilă, pronunțată în temeiul Legii nr. 18/1991, în care s-a stabilit că delimitarea făcută terenului în litigiu de către expertul M.S.

nu poate fi coroborată cu alte acte din care să rezulte suprafața cu care a fost expropriată autoarea recurentei. S-a constatat cu acel prilej că reclamanta R.I.I. a beneficiat de reconstituirea unei suprafețe de 1000 ha pădure și că nu a putut face dovada dreptului său de proprietate asupra celor 273,05 ha teren forestier. Deși această decizie nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, întrucât există diferență de cauză între cele două dosare, Înalta Curte observă că instanța de apel a înlăturat expertiza efectuată de același expert, M.S., invocată ca expertiză extrajudiciară în prezenta cauză, cu aceeași motivare ca și cea cuprinsă în decizia nr. 616 din 26 martie 2010 al Tribunalului Iași.

Prin probele administrate în fața instanței de recurs nu s-a putut dovedi întinderea dreptului de proprietate al autoarei reclamantei menționat în actul de partaj voluntar din 31 iunie 1929, întrucât planul din anul 1914 nu a fost depus la dosar și nici nu a fost avut în vedere cu ocazia expertizei extrajudiciare depuse la dosar. În ceea ce privește schița depusă în recurs, denumită „plan de amplasament și delimitare a fostei „P.M.” (…) conform actului de împărțeală nr. 449/1929”, întocmită de P.V., Înalta Curte apreciază că este neconcludentă, întrucât este semnată de către o persoană fizică autorizată să efectueze lucrări de cadastru, nedesemnată de instanță, care nu are atașate înscrisurile care au stat la baza întocmirii sale și a fost efectuată fără a se da posibilitatea părților să formuleze obiecțiuni.

De altfel, această probă nu are valoarea unui înscris, probă admisibilă în recurs, în temeiul art. 305 C. proc. civ., ci constituie un plan de amplasament menit să individualizeze terenul în litigiu, operațiune care se poate realiza, în lipsa planului din anul 1914, numai pe calea unei expertize. Recurenta dorește astfel să dovedească, cu încălcarea art. 305 C. proc. civ. și a principiului contradictorialității, o situație de fapt pe care a avut posibilitatea să o probeze în fazele devolutive ale prezentei cauze și chiar a făcut-o cu expertiza extrajudiciară întocmită de expertul M.S.

Întrucât nu au fost administrate probe concludente în recurs în sens contrar celor avute în vedere de către instanța de apel, iar asupra modului de interpretare a probelor instanța de recurs nu se poate pronunța, se impune menținerea concluziei instanței de apel conform căreia reclamanta nu și-a putut dovedi calitatea de proprietar asupra terenului forestier de 273,05 ha, astfel încât nu este îndreptățită la restituirea sa în natură în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin urmare, critica recurentei privind existența unui titlu necontestat al autoarei reclamantei asupra acestui teren este nefondată.

În aceste condiții, nefiind dovedită deținerea de către reclamantă a unui titlu de proprietate asupra celor 273,05 ha pădure, aspectele de nelegalitate referitoare la titlul pârâtului, respectiv greșita apreciere asupra preluării terenului de către stat, apar ca lipsite de relevanță, valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului impunându-se a fi analizată numai dacă reclamanta își dovedea îndreptățirea la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, prin dovedirea calității de proprietar asupra terenului revendicat. Numai în această împrejurarea se putea trece la analiza aspectelor legate de fondul cauzei care presupuneau verificarea valabilității titlului pârâtului, operațiune prealabilă comparării titlurilor de proprietate invocate de părți.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat și îl va respinge în consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.I.I. împotriva deciziei nr. 116 din 2 noiembrie 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 ianuarie 2013.