ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6395/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată, inițial, pe rolul Judecătoriei Buzău, sub nr. 11908/200/2009, reclamantul P.M.G. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, Direcția Silvică Buzău, Comuna V. reprezentată prin Primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nevalabilitatea preluării de către stat a suprafeței de 204 ha pădure situată pe raza comunei V., T.N. și H., Ocolul Silvic Tisău, precum și obligarea pârâților să restituie suprafața de 204 ha pădure și s-o lase în deplină proprietate și liniștită posesie așa cum au deținut-o până în anul 1949 mătușile după bunicul său - M.A.

La data de 23 februarie 2010, pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale a formulat o cerere de introducere în cauză a Ministerului Mediului și Pădurilor, urmând să se constate transmisiunea calității pasive în prezenta cauză și, ca și consecință directă, constatarea lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în temeiul dispozițiilor art. 7 din O.U.G. nr. 115/2009 și a art. 1 alin. (2) și (3) din H.G. nr. 1635/2009, inclusiv anexa la această hotărâre. La data de 21 aprilie 2010, pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, solicitând introducerea în cauză a Statului Roman reprezentat prin Ministerul de Finanțe, ca titular al dreptului de proprietate în ce privește terenurile revendicate de reclamant.

La data de 31 mai 2010, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, arătând că obiectul cauzei îl constituie o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., care poate fi intentată numai de către proprietarul neposesor împotriva posesorilor neproprietari, or Ministerul Finanțelor Publice nu are în posesie suprafața de 204 ha pădure solicitată de reclamant, aceasta fiind deținută de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, Regia Națională a Pădurilor, Direcția Silvică Buzău, astfel cum precizează reclamantul în acțiunea formulată.

La data de 15 iunie 2010, Ministerul Mediului și Pădurilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în acord cu prevederile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, precum și excepția inadmisibilității acțiunii, motivat de faptul că reclamantul trebuia să urmeze procedura specială reglementată de legile fondului funciar, neavând deschisă calea dreptului comun, prevăzută de art. 480 C. civ. Prin Sentința civilă nr. 4822 pronunțată în ședința publică din data de 06 iulie 2010 Judecătoria Buzău a respins excepțiile inadmisibilității cererii, lipsei calității procesuale a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului și Pădurilor, iar pe fond, a respins acțiunea modificată formulată de reclamantul P.M.G.

în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului și Pădurilor, Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, Comuna V. prin Primar și intervenientul principal Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. Prin Decizia civilă nr. 358 din 23 noiembrie 2010 Tribunalul Buzău a admis apelul declarat de reclamantul-apelant P.M.G., decedat pe parcursul soluționării cauzei și continuat de moștenitoarele H.M.V. și D.S.. A fost respinsă ca nefondată cererea de aderare la apel formulată de Ministerul Mediului și Pădurilor. A fost schimbată în parte sentința apelată și, pe fond, a fost admisă acțiunea modificată, fiind obligați pârâții să lase apelantelor în deplină proprietate și pașnică posesie suprafața de 204 ha pădure, identificată conform raportului de expertiză întocmit de expert O.M., menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată. Prin Decizia nr. 183/7 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești - a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității celor trei recursuri, invocată de intimații-reclamanți și a admis recursurile declarate, a casat Decizia civilă nr. 358 din data de 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Buzău și Sentința civilă nr. 4822 din 06 iulie 2010 a Judecătoriei Buzău și a trimis cauza spre rejudecare, ca instanță de fond, Tribunalului Buzău, întrucât valoarea bunului revendicat atrage, conform dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., competența de soluționare în primă instanță a tribunalului. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. 11908/200/2009, fiind repartizată aleatoriu în urma incidentelor procedurale succesive.

Prin întâmpinările formulate de pârâții din prezenta cauză, pe parcursul tuturor ciclurilor procesuale, s-au invocat mai multe excepții: excepția inadmisibilității acțiunii, invocată la primul fond de pârâtul Ministerului Mediului și Pădurilor, dar și de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului și Pădurilor și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Tribunalul Buzău, prin Sentința civilă nr. 1066 din 8 iulie 2011 a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Mediului și Pădurilor.

Prin aceeași sentință, instanța a admis acțiunea precizată promovată de reclamantul P.M.G., decedat, și continuată de moștenitoarele H.M.V. și D.S. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului și Pădurilor, Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, Direcția Silvică Buzău, Comuna V. prin primar și Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâții să lase în deplină proprietate și posesie reclamantelor, continuatoare în drepturi ale autorului P.M.G., suprafața de 205 ha și 3732 mp pădure, identificată conform raportului de expertiză O.M. cu schiță anexă, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și a luat act că reclamantele nu solicită cheltuieli de judecată.

Prima instanță a respins motivat fiecare dintre excepțiile invocate, iar asupra fondului, după analizarea întregului material probator cu înscrisuri și expertiză topo-cadastru administrat în dosar, a reținut următoarele: Prin certificatele de moștenitor depuse la primul dosar de fond, prin transmitere succesivă, reclamantul din acțiunea introductivă - P.M.G. a dovedit că este moștenitor al bunicului său M.A. Conform testamentului din data de 25 decembrie 1924, M.A. a împărțit averea între cele patru fiice ale sale M.A.A., C.P., V.P. și E.P.. Prin Decizia civilă nr. 154 din 23 mai 1927 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a în Dosarul nr. 1092/1926, s-a luat act de tranzacția intervenită între cele patru moștenitoare cu privire la modalitatea de împărțire a averii succesorale rămase de pe urma tatălui lor.

La data de 9 mai 1946 a survenit decesul M.A.A., dar partajarea averii rămasă de pe urma acesteia s-a realizat ulterior, la data de 11 martie 1948, când cele trei surori ale acesteia încheie un act de partaj voluntar, transcris la Grefa Tribunalului Ilfov la data sus-menționată, fiecare din cele trei surori supraviețuitoare intrând în posesia și proprietatea exclusivă a bunurilor imobile și mobile primite, inclusiv asupra terenului de 135 ha, categoria pădure, rămase de la defunctul tată. Cele trei moștenitoare C.P., V.P. și E.P. au încheiat cu L.W.

contractul de concesiune și arendare pentru o suprafață de teren de 1200 ha deținută, contract autentificat sub nr. 12863 din 22 martie 1947 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat și transcris în registrul special de petrol al Tribunalului Buzău sub nr. 55 din 24 martie 1947. Prin hotărârea de consolidare nr. 8 din 04 martie 1948 pronunțată de Comisiunea pentru consolidarea drepturilor de concesiuni petrolifere și miniere din Județul Buzău în Dosarul nr. 9991/1947, s-a consolidat dreptul de proprietate al celor trei surori asupra mai multor suprafețe de teren situate în zona Cândești - Buzău, dintre care cu destinație forestieră, 112 ha și 2220 mp, în zona La Pădurea Moșiei, precum și 233 ha 3000 mp, tot în aceeași zonă.

Ulterior apariției legilor fondului funciar, reclamantului P.M.G. i s-a reconstituit de pe urma defunctei A.E., mama sa, suprafața de 120 ha teren cu vegetație forestieră pe raza comunei V., județul Buzău, prin titlul de proprietate din 26 august 2008. Prin Sentința civilă nr. 4859 din 15 iulie 2009 pronunțată de Judecătoria Buzău în Dosarul nr. 2759/200/2009, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pe numele lui P.M.G., în calitate de moștenitor al defunctei V.P.D., asupra suprafeței de 2.236.679 mp, categoria de folosință pădure, situată în extravilanul Comunei V., punct Odoba. În cauza pendinte, reclamantul revendică suprafața de 204 ha teren cu vegetație forestieră în calitate de moștenitor de pe urma bunicului M.A.

și al fiicelor acestuia, M.A.A., C.P., V.P. și E.P. Conform raportului de expertiză întocmit în primul dosar de fond de expert ing. O.M., suprafața a fost identificată la totalul de 2053732 mp teren, împărțit în două trupuri, conform schiței anexă de la dosar fond, sens în care ulterior, la 15 iunie 2010, reclamantul a majorat câtimea pretențiilor arătând că suprafața revendicată este cea identificată de expert. Din același raport de expertiză rezultă și că terenul cu categoria de folosință păduri este liber, în administrarea Ocolului Silvic Tisău, neexistând titluri de proprietate eliberate pentru acest teren. După analizarea înscrisurilor depuse în cauză, instanța a constatat că s-a tăcut dovada calității de moștenitor a reclamantului P.M.G.

asupra averii mamei sale și a mătușilor sale C.P. și V.P., precum și a existenței suprafeței de teren de 547 ha și 5200 mp pădure pe Moșia Cândeștii de Sus, astfel că reclamantul a tăcut dovada existenței în patrimoniul autorilor săi a terenului revendicat.

Având în vedere caracterul continuu, perpetuu, al dreptului real de proprietate, dar și modul de preluare al pădurilor de către stat, fără acte și fără o despăgubire reală, ulterior intrării în vigoare la data de 19 aprilie 1948 a Constituției Republicii Populare Române, și apreciind asupra prevalenței jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Viașu vs. România), potrivit căreia nerestituirea unui teren către persoana îndreptățită, în lipsa acordării oricărei despăgubiri, constituie o ingerință în dreptul persoanei la respectarea bunurilor sale, iar lipsirea unei persoane de un bun trebuie să fie prevăzută de lege, justificată de o cauză de utilitate publică și să respecte condiția unui just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării dreptului la respectarea bunurilor persoanei, instanța apreciază asupra îndreptățirii reclamantului de a revendica diferența de pădure aflată în proprietatea mamei și respectiv mătușii sale, suprafață ce nu a făcut obiectul reconstituirii în baza legilor fondului funciar, respectiv 205,3732 ha pădure identificată conform raportului de expertiză întocmit de expert O.M., suprafață solicitată de parte potrivit precizărilor făcute în primul dosar de fond.

Conchide instanța de fond că, în speța dedusă judecății, imobilul fiind liber și aflat în posesia nelegitimă a pârâților, este întemeiată acțiunea în revendicare pendinte. Prin Decizia civilă nr. 180 din 16 noiembrie 2011, a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, s-au admis apelurile formulate de pârâții Ministerul Mediului și Pădurilor, Direcția Silvică Buzău și Regia Națională a Pădurilor - Romsilva prin Direcția Silvică Buzău, Direcția Generală a Finanțelor Publice Buzău în numele Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice. A fost schimbată în parte sentința instanței de fond, în sensul că a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii și, pe cale de consecință, a fost respinsă acțiunea, ca inadmisibilă.

S-au menținut în rest dispozițiile sentinței și s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Referitor la motivul comun apelurilor declarate în cauză privitor la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, Curtea de apel a constatat că în considerentele Deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secții Unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii, referindu-se la problema, de principiu, rezolvată neunitar, a existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și anume Codul civil, instanța supremă a constatat că nu poate fi primit punctul de vedere al unor instanțe, în sensul existenței unei asemenea opțiuni, cu consecința că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

S-a reținut că acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece "ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta." Totodată, s-a respins de Înalta Curte de Casație și Justiție argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative, motivându-se că "legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute". S-a mai arătat că, făcându-se referire la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, s-a observat, în aceleași considerente, că prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sunt clare în sensul că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație" și că, întrucât Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, după intrarea în vigoare a acestui act normativ,

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Instanța supremă a reliefat, totodată, în cuprinsul considerentelor Deciziei amintite, că Legea nr. 10/2001 instituie, atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, că, de altfel, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a decis, în interesul legii, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), precum și că, în cuprinsul considerentelor acestei Decizii nr. 53/2007, s-a stabilit că, prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Prin urmare, în respectarea celor decise cu efect obligatoriu de Înalta Curte de Casație și Justiție, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. și că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Prin analogie, toate cele arătate mai sus sunt aplicabile și în cazul celor care nu au uzat de prevederile speciale ale legilor fondului funciar, precum Legea nr. 18/1991, nr. 169/1997 sau Legea nr. 1/2000, care prevedeau posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor cu condiția urmării procedurii impuse de lege.

În speță, având în vedere că reclamantul, deși avea posibilitatea să o facă, nu a urmat procedura prevăzută de Legea fondului funciar și că imobilul în litigiu este necontestat în cauză că intră sub incidența acestor legi, instanța constată că acțiunea în revendicare a imobilului, promovată de reclamant și continuată de moștenitoarele acestuia, este inadmisibilă. Chiar dacă, așa cum a arătat instanța anterioară, utilizarea de către reclamant a procedurii reglementate de legislația fondului funciar ar fi complet lipsită de efect în prezent datorită depășirii termenelor legale în care acesta ar fi trebuit să solicite instituțiilor competente reconstituirea dreptului său de proprietate, trebuie arătat că, reclamantului îi aparține în totalitate culpa, deoarece, fiind în cunoștință de cauză, având întreaga documentație necesară, a formulat cerere de reconstituire doar pentru o parte dintre terenurile la care probabil ar fi fost îndreptățit de pe urma autorilor săi.

Nefondat se consideră și argumentul, în sensul că ar trebui acordată prevalență dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și practicii europene pertinente față de legislația specială, pentru a nu i se impune reclamantului o sarcină disproporționată și inechitabilă dacă cererea sa ar fi considerată inadmisibilă, dat fiind că se invocă practic propria culpă a reclamantului inițial, P.M.G., care nu a urmat procedura specială, iar, prin simplul fapt că a ales să nu urmeze această cale conferită de legea specială, reclamantul în cauză și-a asumat riscul producerii sancțiunilor stabilite de lege, respectiv pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în natură sau în echivalent pentru imobilele despre care afirmă că ar fi fost preluate fără titlu valabil, deci care ar fi fost în sfera de aplicare a acestei legi speciale, derogatorii de la dreptul comun.

De asemenea, susținerile precum că prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă s-ar leza dreptul de acces la justiție, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție, sunt nefondate. Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din data de 13 ianuarie 2009 a constatat încălcarea acestor dispoziții legale, sub aspectul dreptului de acces la o instanță judecătorească, în condițiile în care s-a respins ca inadmisibilă o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, deși procedura vizând restituirea bunului în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001 inițiată de reclamanții din acea cauză nu a fost efectivă, pentru că nu a dus, după mai mult de 7 ani de la inițierea procedurii administrative respective, la acordarea niciunei despăgubiri.

Or, în prezenta cauză, reclamantul inițial, P.M.G., spre deosebire de cauza amintită anterior, nu a inițiat procedura prevăzută de legea specială, considerentele făcute cu privire la caracterul inefectiv al acestei proceduri neputând fi verificate în concret în cazul reclamantului în lipsa acestei inițieri a procedurii prevăzute de legea specială. De asemenea, nu se poate aprecia că prin această soluție s-a încălcat dreptul de proprietate al reclamantului, astfel cum este consfințit de Constituția României, de art. 480 C. civ.

și de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, chiar instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat că "speranța de a obține recunoașterea unui drept de proprietate pe care cineva se află în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, nu poate fi considerată ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în aceeași măsură reprezentând efectul unei creanțe sub condiție încetând prin neîndeplinirea condiției" (cauza Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein contra Germaniei). Față de considerentele mai sus arătate, Curtea de apel a observat că în mod greșit prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, aceasta fiind întemeiată, context în care, celelalte aspecte referitoare la rezolvarea pe fond a cauzei, ce au format obiectul cererilor de apel, nu au mai fost analizate, față de soluția ce s-a impus, conform celor mai sus arătate.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., precum și a principiului disponibilității părților, principiu ce guvernează procesul civil, Curtea a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele H.M.V. și D.S. Prin motivele de recurs se invocă următoarele: Prin acțiunea introductivă formulată la data de 3 noiembrie 2009 s-a solicitat Judecătoriei Buzău să constate nevalabilitatea preluării de către Statul Roman, în anul 1949, a suprafeței de 204 ha pădure situată pe raza comunei V., județul Buzău, precum și obligarea pârâților să lase liberă proprietatea și posesia acesteia în favoarea reclamantelor. Prin Sentința civilă nr. 4822 din 6 iulie 2010, Judecătoria Buzău a respins acțiunea, ca neîntemeiată; totodată, a respins și excepția inadmisibilității cererii, invocate de pârâții Statul Roman prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Mediului și Pădurilor.

Împotriva sentinței nr. 4822/2010 s-a declarat apel, iar Tribunalul Buzău, prin Decizia nr. 358 din 23 noiembrie 2010, a admis apelul, schimbând în parte sentința apelată, și pe fond, a admis acțiunea modificată, obligând pârâții să lase apelantelor în deplină proprietate și pașnică posesie suprafața de 204 ha identificată conform raportului de expertiză întocmit de expert O.M. Decizia Tribunalului Buzău nr. 358/2010 a fost casată în recursul pârâților de către Curtea de Apel Ploiești (Decizia civilă nr. 183 din 7 martie 2011) cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunalul Buzău, ca instanță de fond, cu motivarea că bunul revendicat depășește valoarea de 500.000 RON, astfel încât, competent material în prima instanță este Tribunalul.

Prin Sentința civilă nr. 1066 din 8 iulie 2011 Tribunalul Buzău a admis acțiunea promovată de reclamantul P.M.G. și continuată de moștenitoarele H.M.V. și D.S., obligând pârâții să lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 205 ha și 3732 mp pădure. Tribunalul a motivat soluția, considerând că în cauza dedusă judecății sunt prioritare principiile dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, față de prevederile speciale ale legilor fondului funciar, imobilul fiind liber și aflat în posesia nelegitimă a pârâților. Prin Decizia nr. 180 din 16 nov. 2011 Curtea de Apel Ploiești a admis apelurile pârâților, a schimbat în parte sentința Tribunalului Buzău, în sensul ca a admis excepția inadmisibilității acțiunii.

Soluția Curții de Apel Ploiești este nelegală, la pagina 22 din decizie reținându-se că reclamantului îi aparține în totalitate culpa, deoarece, fiind în cunoștință de cauză, având întreaga documentație necesară, a formulat cerere de reconstituire doar pentru o parte din terenurile la care avea dreptul, nu și pentru terenul care face obiectul acestei acțiuni. Această susținere a Curții este neîntemeiată. Astfel, unul dintre actele esențiale care dovedeau calitatea sa de moștenitor, respectiv certificatul de moștenitor nr. 16 după C.P., mătușa sa, a fost obținut abia la data de 19 mai 2009, la mulți ani după expirarea termenelor prevăzute de legile speciale privind fondul funciar. De asemenea, Matricola de agricol nr. 340 privind proprietatea A.E.

până în anul 1948; Matricola de agricol nr. 339 privind proprietatea C.P. până în anul 1948; Matricola de agricol nr. 339 privind proprietatea V.P.D. până în anul 1948; Amenajamentul Silvic privind pădurea proprietatea A.E. din 22 iulie 1940; Amenajamentul Silvic privind pădurea proprietatea V.P. din 25 iulie 1938; Regulamentul de exploatare privind pădurea proprietatea C.P. din 19 decembrie 1934; Regulamentul de exploatare privind pădurea proprietatea M.A.A. din 23 noiembrie 1932 - au fost obținute de la Arhivele Naționale sub numărul 661 la data de 18 august 2010, în timp ce reclamantul era internat în spital cu diagnosticul de demență senilă așa cum rezultă din actele medicale de internare și externare care vor fi depuse până la primul termen de judecată odată cu documentele sus-menționate.

Numai așa se explică cauza pentru care reclamantul (decedat) nu a putut să solicite în termenele impuse de legile speciale, reconstituirea dreptului său de proprietate, fiind nevoit să revendice proprietățile sale pe calea unei acțiuni conform dreptului civil. La termenul de judecată din data de 18 octombrie 2012, în aplicarea dispozițiilor art. 137 alin. (1) raportat la art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a pus în discuție excepția nulității recursului de față, criticile formulate vizând netemeinicia hotărârii atacate. Drept consecință, Înalta Curte a constatat că recursul declarat de reclamante este nul, pentru considerentele ce succed: Potrivit dispozițiilor art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum și dezvoltarea lor. Conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de lege (art. 304). Dezvoltarea motivelor de recurs presupune prezentarea tuturor argumentelor de drept de care înțelege să se folosească partea pentru a demonstra că hotărârea atacată este nelegală și pentru a combate argumentele invocate de instanță în susținerea soluției pronunțate. De asemenea, motivarea în drept a recursului, înseamnă abordarea punctuală a tuturor elementelor de drept reținute prin hotărârea atacată și combaterea acestora cu argumente care au legătură cu rezolvările în drept date de instanță.

Prin urmare, motivarea unui recurs, înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de soluția pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală. În acest sens, trebuie menționat că dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii. Întrucât, așa cum rezultă din motivarea recursului de față, recurentele reclamante nu au formulat critici de nelegalitate care să permită încadrarea lor, nici din oficiu, într-unul din cazurile expres și limitativ reglementate de art. 304 C. proc.

civ., rezumându-se la expunerea unor succesiuni de fapte și afirmații, pe care nu le-au structurat din punct de vedere juridic, nesubliniind relevanța pe care acestea o prezintă pentru cazurile limitativ prevăzute de lege - care permit analiza în calea de atac a recursului, a hotărârii date în apel, se aplică sancțiunea nulității recursului, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. În consecință, văzând că în speță nu este posibilă o încadrare a motivelor de recurs în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantele H.M.V. și D.S. împotriva Deciziei civile nr. 180 din 16 noiembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2012. Procesat de GGC - GV