ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6395/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6395/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată, inițial, pe rolul

Judecătoriei Buzău, sub nr. 11908/200/2009, reclamantul P.M.G. a chemat în

judecată pe pârâții Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale,

Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, Direcția Silvică Buzău, Comuna V.

reprezentată prin Primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se

constate nevalabilitatea preluării de către stat a suprafeței de 204 ha pădure

situată pe raza comunei V., T.N. și H., Ocolul Silvic Tisău, precum și

obligarea pârâților să restituie suprafața de 204 ha pădure și s-o lase în

deplină proprietate și liniștită posesie așa cum au deținut-o până în anul 1949

mătușile după bunicul său - M.A.

La data de 23

februarie 2010, pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale

a formulat o cerere de introducere în cauză a Ministerului Mediului și

Pădurilor, urmând să se constate transmisiunea calității pasive în prezenta

cauză și, ca și consecință directă, constatarea lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în temeiul

dispozițiilor art. 7 din O.U.G. nr. 115/2009 și a art. 1 alin. (2) și (3) din

H.G. nr. 1635/2009, inclusiv anexa la această hotărâre.

La data de 21 aprilie

2010, pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva a formulat cerere de

arătare a titularului dreptului, solicitând introducerea în cauză a Statului

Roman reprezentat prin Ministerul de Finanțe, ca titular al dreptului de

proprietate în ce privește terenurile revendicate de reclamant.

La data de 31 mai

2010, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare

prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice, arătând că obiectul cauzei îl constituie o acțiune în

revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., care poate fi

intentată numai de către proprietarul neposesor împotriva posesorilor

neproprietari, or Ministerul Finanțelor Publice nu are în posesie suprafața de

204 ha pădure solicitată de reclamant, aceasta fiind deținută de Ministerul

Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, Regia Națională a Pădurilor,

Direcția Silvică Buzău, astfel cum precizează reclamantul în acțiunea

formulată.

La data de 15 iunie

2010, Ministerul Mediului și Pădurilor a formulat întâmpinare prin care a

invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în acord cu prevederile

art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, precum și excepția inadmisibilității

acțiunii, motivat de faptul că reclamantul trebuia să urmeze procedura specială

reglementată de legile fondului funciar, neavând deschisă calea dreptului

comun, prevăzută de art. 480 C. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 4822 pronunțată în ședința publică din data de 06 iulie 2010 Judecătoria

Buzău a respins excepțiile inadmisibilității cererii, lipsei calității

procesuale a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului și Pădurilor, iar

pe fond, a respins acțiunea modificată formulată de reclamantul P.M.G. în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului și Pădurilor, Regia Națională a

Pădurilor - Romsilva, Comuna V. prin Primar și intervenientul principal Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă

nr. 358 din 23 noiembrie 2010 Tribunalul Buzău a admis apelul declarat de

reclamantul-apelant P.M.G., decedat pe parcursul soluționării cauzei și

continuat de moștenitoarele H.M.V. și D.S.. A fost respinsă ca nefondată

cererea de aderare la apel formulată de Ministerul Mediului și Pădurilor. A

fost schimbată în parte sentința apelată și, pe fond, a fost admisă acțiunea

modificată, fiind obligați pârâții să lase apelantelor în deplină proprietate

și pașnică posesie suprafața de 204 ha pădure, identificată conform raportului

de expertiză întocmit de expert O.M., menținându-se celelalte dispoziții ale

sentinței apelate. S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr.

183/7 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești - a respins ca neîntemeiată excepția

inadmisibilității celor trei recursuri, invocată de intimații-reclamanți și a

admis recursurile declarate, a casat Decizia civilă nr. 358 din data de 23

noiembrie 2010 a Tribunalului Buzău și Sentința civilă nr. 4822 din 06 iulie

2010 a Judecătoriei Buzău și a trimis cauza spre rejudecare, ca instanță de

fond, Tribunalului Buzău, întrucât valoarea bunului revendicat atrage, conform

dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., competența de soluționare în

primă instanță a tribunalului.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. 11908/200/2009, fiind

repartizată aleatoriu în urma incidentelor procedurale succesive.

Prin întâmpinările

formulate de pârâții din prezenta cauză, pe parcursul tuturor ciclurilor

procesuale, s-au invocat mai multe excepții: excepția inadmisibilității

acțiunii, invocată la primul fond de pârâtul Ministerului Mediului și

Pădurilor, dar și de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului și Pădurilor și

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Tribunalul Buzău,

prin Sentința civilă nr. 1066 din 8 iulie 2011 a respins excepția

inadmisibilității acțiunii, a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Mediului și

Pădurilor.

Prin aceeași

sentință, instanța a admis acțiunea precizată promovată de reclamantul P.M.G.,

decedat, și continuată de moștenitoarele H.M.V. și D.S. în contradictoriu cu

pârâții Ministerul Mediului și Pădurilor, Regia Națională a Pădurilor -

Romsilva, Direcția Silvică Buzău, Comuna V. prin primar și Statul Roman prin

Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâții să lase în deplină proprietate

și posesie reclamantelor, continuatoare în drepturi ale autorului P.M.G.,

suprafața de 205 ha și 3732 mp pădure, identificată conform raportului de

expertiză O.M. cu schiță anexă, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre

și a luat act că reclamantele nu solicită cheltuieli de judecată.

Prima instanță a

respins motivat fiecare dintre excepțiile invocate, iar asupra fondului, după

analizarea întregului material probator cu înscrisuri și expertiză

topo-cadastru administrat în dosar, a reținut următoarele:

Prin certificatele de

moștenitor depuse la primul dosar de fond, prin transmitere succesivă,

reclamantul din acțiunea introductivă - P.M.G. a dovedit că este moștenitor al

bunicului său M.A.

Conform testamentului

din data de 25 decembrie 1924, M.A. a împărțit averea între cele patru fiice

ale sale M.A.A., C.P., V.P. și E.P.. Prin Decizia civilă nr. 154 din 23 mai

1927 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a în Dosarul nr.

1092/1926, s-a luat act de tranzacția intervenită între cele patru moștenitoare

cu privire la modalitatea de împărțire a averii succesorale rămase de pe urma

tatălui lor.

La data de 9 mai 1946

a survenit decesul M.A.A., dar partajarea averii rămasă de pe urma acesteia s-a

realizat ulterior, la data de 11 martie 1948, când cele trei surori ale

acesteia încheie un act de partaj voluntar, transcris la Grefa Tribunalului

Ilfov la data sus-menționată, fiecare din cele trei surori supraviețuitoare

intrând în posesia și proprietatea exclusivă a bunurilor imobile și mobile

primite, inclusiv asupra terenului de 135 ha, categoria pădure, rămase de la

defunctul tată.

Cele trei

moștenitoare C.P., V.P. și E.P. au încheiat cu L.W. contractul de concesiune și

arendare pentru o suprafață de teren de 1200 ha deținută, contract autentificat

sub nr. 12863 din 22 martie 1947 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat și

transcris în registrul special de petrol al Tribunalului Buzău sub nr. 55 din

24 martie 1947.

Prin hotărârea de

consolidare nr. 8 din 04 martie 1948 pronunțată de Comisiunea pentru

consolidarea drepturilor de concesiuni petrolifere și miniere din Județul Buzău

în Dosarul nr. 9991/1947, s-a consolidat dreptul de proprietate al celor trei

surori asupra mai multor suprafețe de teren situate în zona Cândești - Buzău,

dintre care cu destinație forestieră, 112 ha și 2220 mp, în zona La Pădurea

Moșiei, precum și 233 ha 3000 mp, tot în aceeași zonă.

Ulterior apariției

legilor fondului funciar, reclamantului P.M.G. i s-a reconstituit de pe urma

defunctei A.E., mama sa, suprafața de 120 ha teren cu vegetație forestieră pe

raza comunei V., județul Buzău, prin titlul de proprietate din 26 august 2008.

Prin Sentința civilă nr. 4859 din 15 iulie 2009 pronunțată de Judecătoria Buzău

în Dosarul nr. 2759/200/2009, s-a dispus reconstituirea dreptului de

proprietate pe numele lui P.M.G., în calitate de moștenitor al defunctei

V.P.D., asupra suprafeței de 2.236.679 mp, categoria de folosință pădure,

situată în extravilanul Comunei V., punct Odoba.

În cauza pendinte,

reclamantul revendică suprafața de 204 ha teren cu vegetație forestieră în

calitate de moștenitor de pe urma bunicului M.A. și al fiicelor acestuia,

M.A.A., C.P., V.P. și E.P.

Conform raportului de

expertiză întocmit în primul dosar de fond de expert ing. O.M., suprafața a

fost identificată la totalul de 2053732 mp teren, împărțit în două trupuri,

conform schiței anexă de la dosar fond, sens în care ulterior, la 15 iunie

2010, reclamantul a majorat câtimea pretențiilor arătând că suprafața

revendicată este cea identificată de expert. Din același raport de expertiză

rezultă și că terenul cu categoria de folosință păduri este liber, în

administrarea Ocolului Silvic Tisău, neexistând titluri de proprietate

eliberate pentru acest teren.

După analizarea

înscrisurilor depuse în cauză, instanța a constatat că s-a tăcut dovada

calității de moștenitor a reclamantului P.M.G. asupra averii mamei sale și a

mătușilor sale C.P. și V.P., precum și a existenței suprafeței de teren de 547

ha și 5200 mp pădure pe Moșia Cândeștii de Sus, astfel că reclamantul a tăcut

dovada existenței în patrimoniul autorilor săi a terenului revendicat.

Având în vedere

caracterul continuu, perpetuu, al dreptului real de proprietate, dar și modul

de preluare al pădurilor de către stat, fără acte și fără o despăgubire reală,

ulterior intrării în vigoare la data de 19 aprilie 1948 a Constituției

Republicii Populare Române, și apreciind asupra prevalenței jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului (Viașu vs. România), potrivit căreia

nerestituirea unui teren către persoana îndreptățită, în lipsa acordării

oricărei despăgubiri, constituie o ingerință în dreptul persoanei la

respectarea bunurilor sale, iar lipsirea unei persoane de un bun trebuie să fie

prevăzută de lege, justificată de o cauză de utilitate publică și să respecte

condiția unui just echilibru între cerințele interesului general al comunității

și imperativele apărării dreptului la respectarea bunurilor persoanei, instanța

apreciază asupra îndreptățirii reclamantului de a revendica diferența de pădure

aflată în proprietatea mamei și respectiv mătușii sale, suprafață ce nu a făcut

obiectul reconstituirii în baza legilor fondului funciar, respectiv 205,3732 ha

pădure identificată conform raportului de expertiză întocmit de expert O.M.,

suprafață solicitată de parte potrivit precizărilor făcute în primul dosar de

fond.

Conchide instanța de

fond că, în speța dedusă judecății, imobilul fiind liber și aflat în posesia

nelegitimă a pârâților, este întemeiată acțiunea în revendicare pendinte.

Prin Decizia civilă

nr. 180 din 16 noiembrie 2011, a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, s-au

admis apelurile formulate de pârâții Ministerul Mediului și Pădurilor, Direcția

Silvică Buzău și Regia Națională a Pădurilor - Romsilva prin Direcția Silvică

Buzău, Direcția Generală a Finanțelor Publice Buzău în numele Statului Roman

prin Ministerul Finanțelor Publice.

A fost schimbată în

parte sentința instanței de fond, în sensul că a fost admisă excepția

inadmisibilității acțiunii și, pe cale de consecință, a fost respinsă acțiunea,

ca inadmisibilă.

S-au menținut în rest

dispozițiile sentinței și s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de

judecată.

Referitor la motivul

comun apelurilor declarate în cauză privitor la excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare, Curtea de apel a constatat că în considerentele

Deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție - Secții Unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii,

referindu-se la problema, de principiu, rezolvată neunitar, a existenței unei

opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor

preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001 și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării și anume Codul civil, instanța supremă

a constatat că nu poate fi primit punctul de vedere al unor instanțe, în sensul

existenței unei asemenea opțiuni, cu consecința că acele persoane care nu au

urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în

termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut

restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare,

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

S-a reținut că acest

punct de vedere nu poate fi primit, deoarece "ignoră principiul de drept

care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia

generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în

fiecare lege specială.

Câtă vreme pentru

imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot

restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea

specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu

acesta."

Totodată, s-a respins

de Înalta Curte de Casație și Justiție argumentul unor instanțe în sensul că nu

ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor

două acte normative, motivându-se că "legea specială se referă atât la

imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu

valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri

reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în

anumite condiții expres prevăzute".

S-a mai arătat că,

făcându-se referire la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, s-a

observat, în aceleași considerente, că prevederile art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998 sunt clare în sensul că "pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale

de reparație" și că, întrucât Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri

reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, după

intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile

aflate în această situație.

Instanța supremă a

reliefat, totodată, în cuprinsul considerentelor Deciziei amintite, că Legea

nr. 10/2001 instituie, atât o procedură administrativă prealabilă, cât și

anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor

juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, că, de

altfel, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost

rezolvată în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a

decis, în interesul legii, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994

privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor

având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), precum și că, în cuprinsul

considerentelor acestei Decizii nr. 53/2007, s-a stabilit că, prin dispozițiile

sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la

dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor

naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări

sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin

norme de procedură cu caracter special.

Prin urmare, în

respectarea celor decise cu efect obligatoriu de Înalta Curte de Casație și

Justiție, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii

nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act

normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv

dispozițiile art. 480 C. civ. și că, concursul dintre legea specială și legea

generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială.

Prin analogie, toate

cele arătate mai sus sunt aplicabile și în cazul celor care nu au uzat de

prevederile speciale ale legilor fondului funciar, precum Legea nr. 18/1991,

nr. 169/1997 sau Legea nr. 1/2000, care prevedeau posibilitatea reconstituirii

dreptului de proprietate asupra terenurilor cu condiția urmării procedurii

impuse de lege.

În speță, având în

vedere că reclamantul, deși avea posibilitatea să o facă, nu a urmat procedura

prevăzută de Legea fondului funciar și că imobilul în litigiu este necontestat

în cauză că intră sub incidența acestor legi, instanța constată că acțiunea în

revendicare a imobilului, promovată de reclamant și continuată de moștenitoarele

acestuia, este inadmisibilă.

Chiar dacă, așa cum a

arătat instanța anterioară, utilizarea de către reclamant a procedurii

reglementate de legislația fondului funciar ar fi complet lipsită de efect în

prezent datorită depășirii termenelor legale în care acesta ar fi trebuit să

solicite instituțiilor competente reconstituirea dreptului său de proprietate,

trebuie arătat că, reclamantului îi aparține în totalitate culpa, deoarece,

fiind în cunoștință de cauză, având întreaga documentație necesară, a formulat

cerere de reconstituire doar pentru o parte dintre terenurile la care probabil

ar fi fost îndreptățit de pe urma autorilor săi.

Nefondat se consideră

și argumentul, în sensul că ar trebui acordată prevalență dispozițiilor

Convenției Europene a Drepturilor Omului și practicii europene pertinente față

de legislația specială, pentru a nu i se impune reclamantului o sarcină

disproporționată și inechitabilă dacă cererea sa ar fi considerată

inadmisibilă, dat fiind că se invocă practic propria culpă a reclamantului

inițial, P.M.G., care nu a urmat procedura specială, iar, prin simplul fapt că

a ales să nu urmeze această cale conferită de legea specială, reclamantul în

cauză și-a asumat riscul producerii sancțiunilor stabilite de lege, respectiv

pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în natură sau în

echivalent pentru imobilele despre care afirmă că ar fi fost preluate fără

titlu valabil, deci care ar fi fost în sfera de aplicare a acestei legi

speciale, derogatorii de la dreptul comun.

De asemenea, susținerile

precum că prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă s-ar leza dreptul de acces

la justiție, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

sau art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție, sunt nefondate.

Într-adevăr, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din data de 13 ianuarie 2009 a

constatat încălcarea acestor dispoziții legale, sub aspectul dreptului de acces

la o instanță judecătorească, în condițiile în care s-a respins ca inadmisibilă

o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, deși procedura vizând

restituirea bunului în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001 inițiată de

reclamanții din acea cauză nu a fost efectivă, pentru că nu a dus, după mai

mult de 7 ani de la inițierea procedurii administrative respective, la

acordarea niciunei despăgubiri.

Or, în prezenta

cauză, reclamantul inițial, P.M.G., spre deosebire de cauza amintită anterior,

nu a inițiat procedura prevăzută de legea specială, considerentele făcute cu

privire la caracterul inefectiv al acestei proceduri neputând fi verificate în

concret în cazul reclamantului în lipsa acestei inițieri a procedurii prevăzute

de legea specială.

De asemenea, nu se

poate aprecia că prin această soluție s-a încălcat dreptul de proprietate al

reclamantului, astfel cum este consfințit de Constituția României, de art. 480

C. civ. și de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, câtă vreme, chiar instanța de contencios european a

drepturilor omului a statuat că "speranța de a obține recunoașterea unui

drept de proprietate pe care cineva se află în imposibilitatea de a-l exercita

efectiv, nu poate fi considerată ca un "bun" în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, în aceeași măsură reprezentând efectul unei creanțe sub condiție

încetând prin neîndeplinirea condiției" (cauza Prințul Hans-Adam II de

Liechtenstein contra Germaniei).

Față de

considerentele mai sus arătate, Curtea de apel a observat că în mod greșit

prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului,

aceasta fiind întemeiată, context în care, celelalte aspecte referitoare la

rezolvarea pe fond a cauzei, ce au format obiectul cererilor de apel, nu au mai

fost analizate, față de soluția ce s-a impus, conform celor mai sus arătate.

Făcând aplicarea

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., precum și a principiului disponibilității

părților, principiu ce guvernează procesul civil, Curtea a luat act că nu s-au

solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantele H.M.V. și D.S.

Prin motivele de

recurs se invocă următoarele:

Prin acțiunea

introductivă formulată la data de 3 noiembrie 2009 s-a solicitat Judecătoriei

Buzău să constate nevalabilitatea preluării de către Statul Roman, în anul

1949, a suprafeței de 204 ha pădure situată pe raza comunei V., județul Buzău,

precum și obligarea pârâților să lase liberă proprietatea și posesia acesteia

în favoarea reclamantelor.

Prin Sentința civilă

nr. 4822 din 6 iulie 2010, Judecătoria Buzău a respins acțiunea, ca neîntemeiată;

totodată, a respins și excepția inadmisibilității cererii, invocate de pârâții

Statul Roman prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Mediului și Pădurilor.

Împotriva sentinței

nr. 4822/2010 s-a declarat apel, iar Tribunalul Buzău, prin Decizia nr. 358 din

23 noiembrie 2010, a admis apelul, schimbând în parte sentința apelată, și pe

fond, a admis acțiunea modificată, obligând pârâții să lase apelantelor în

deplină proprietate și pașnică posesie suprafața de 204 ha identificată conform

raportului de expertiză întocmit de expert O.M.

Decizia Tribunalului

Buzău nr. 358/2010 a fost casată în recursul pârâților de către Curtea de Apel

Ploiești (Decizia civilă nr. 183 din 7 martie 2011) cauza fiind trimisă spre

rejudecare la Tribunalul Buzău, ca instanță de fond, cu motivarea că bunul

revendicat depășește valoarea de 500.000 RON, astfel încât, competent material

în prima instanță este Tribunalul.

Prin Sentința civilă

nr. 1066 din 8 iulie 2011 Tribunalul Buzău a admis acțiunea promovată de

reclamantul P.M.G. și continuată de moștenitoarele H.M.V. și D.S., obligând

pârâții să lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 205 ha și 3732

mp pădure.

Tribunalul a motivat

soluția, considerând că în cauza dedusă judecății sunt prioritare principiile

dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, față de

prevederile speciale ale legilor fondului funciar, imobilul fiind liber și

aflat în posesia nelegitimă a pârâților.

Prin Decizia nr. 180

din 16 nov. 2011 Curtea de Apel Ploiești a admis apelurile pârâților, a

schimbat în parte sentința Tribunalului Buzău, în sensul ca a admis excepția

inadmisibilității acțiunii.

Soluția Curții de

Apel Ploiești este nelegală, la pagina 22 din decizie reținându-se că

reclamantului îi aparține în totalitate culpa, deoarece, fiind în cunoștință de

cauză, având întreaga documentație necesară, a formulat cerere de reconstituire

doar pentru o parte din terenurile la care avea dreptul, nu și pentru terenul

care face obiectul acestei acțiuni. Această susținere a Curții este

neîntemeiată.

Astfel, unul dintre

actele esențiale care dovedeau calitatea sa de moștenitor, respectiv

certificatul de moștenitor nr. 16 după C.P., mătușa sa, a fost obținut abia la

data de 19 mai 2009, la mulți ani după expirarea termenelor prevăzute de legile

speciale privind fondul funciar.

De asemenea,

Matricola de agricol nr. 340 privind proprietatea A.E. până în anul 1948;

Matricola de agricol nr. 339 privind proprietatea C.P. până în anul 1948;

Matricola de agricol nr. 339 privind proprietatea V.P.D. până în anul 1948;

Amenajamentul Silvic privind pădurea proprietatea A.E. din 22 iulie 1940;

Amenajamentul Silvic privind pădurea proprietatea V.P. din 25 iulie 1938;

Regulamentul de exploatare privind pădurea proprietatea C.P. din 19 decembrie

1934; Regulamentul de exploatare privind pădurea proprietatea M.A.A. din 23

noiembrie 1932 - au fost obținute de la Arhivele Naționale sub numărul 661 la

data de 18 august 2010, în timp ce reclamantul era internat în spital cu

diagnosticul de demență senilă așa cum rezultă din actele medicale de internare

și externare care vor fi depuse până la primul termen de judecată odată cu

documentele sus-menționate.

Numai așa se explică

cauza pentru care reclamantul (decedat) nu a putut să solicite în termenele

impuse de legile speciale, reconstituirea dreptului său de proprietate, fiind

nevoit să revendice proprietățile sale pe calea unei acțiuni conform dreptului

civil.

La termenul de

judecată din data de 18 octombrie 2012, în aplicarea dispozițiilor art. 137

alin. (1) raportat la art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a pus în

discuție excepția nulității recursului de față, criticile formulate vizând

netemeinicia hotărârii atacate.

Drept consecință,

Înalta Curte a constatat că recursul declarat de reclamante este nul, pentru

considerentele ce succed:

Potrivit

dispozițiilor art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va

cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază, precum și dezvoltarea lor.

Conform art. 306

alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage

nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor

într-unul din motivele prevăzute de lege (art. 304).

Dezvoltarea motivelor

de recurs presupune prezentarea tuturor argumentelor de drept de care înțelege

să se folosească partea pentru a demonstra că hotărârea atacată este nelegală

și pentru a combate argumentele invocate de instanță în susținerea soluției

pronunțate.

De asemenea,

motivarea în drept a recursului, înseamnă abordarea punctuală a tuturor

elementelor de drept reținute prin hotărârea atacată și combaterea acestora cu

argumente care au legătură cu rezolvările în drept date de instanță.

Prin urmare,

motivarea unui recurs, înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de soluția

pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere

al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală.

În acest sens,

trebuie menționat că dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare

corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care,

circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a

învedera nelegalitatea hotărârii.

Întrucât, așa cum

rezultă din motivarea recursului de față, recurentele reclamante nu au formulat

critici de nelegalitate care să permită încadrarea lor, nici din oficiu,

într-unul din cazurile expres și limitativ reglementate de art. 304 C. proc.

civ., rezumându-se la expunerea unor succesiuni de fapte și afirmații, pe care

nu le-au structurat din punct de vedere juridic, nesubliniind relevanța pe care

acestea o prezintă pentru cazurile limitativ prevăzute de lege - care permit

analiza în calea de atac a recursului, a hotărârii date în apel, se aplică

sancțiunea nulității recursului, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ.,

raportat la art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

În consecință, văzând

că în speță nu este posibilă o încadrare a motivelor de recurs în dispozițiile

art. 304 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, Înalta

Curte urmează să constate nulitatea recursului în condițiile art. 306 alin. (3)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantele H.M.V. și D.S. împotriva Deciziei civile nr. 180 din

16 noiembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 octombrie 2012.

Procesat de GGC - GV