ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3187/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3187/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 197 din 7 aprilie

2004, Tribunalul Buzău, secția civilă a respins contestația formulată de

reclamantul D.V. împotriva Dispoziției nr. 109 din 18 martie 2003, emisă de

Primarul comunei M., ca neîntemeiată.

Instanța a reținut

că, urmare a apariției Legii nr. 10/2001, reclamantul, în calitate de

moștenitor al E.R., a formulat notificare, prin care a solicitat restituirea în

natură a suprafeței de 29 prăjini, situată în vatra satului L., și acordarea de

despăgubiri bănești pentru construcția demolată.

Prin Dispoziția nr.

109/2003, Primarul comunei M. a respins notificarea, motivat de faptul că

terenul solicitat nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, regimul juridic al

acestuia fiind reglementat de legile fondului funciar.

Autoarea petentului a

solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991,

asupra terenului în litigiu, cerere care i-a fost admisă în totalitate, ca

urmare a plângerii formulate împotriva hotărârii Comisiei județene Buzău pentru

aplicarea Legii fondului funciar (Sentința 506 din 24 ianuarie 1992 pronunțată

de Judecătoria Buzău, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului formulat

de Comisia comunală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991).

Prima instanță a mai

reținut că, pe suprafața de teren solicitată, au fost puse în posesie alte

persoane, cărora le-a fost eliberat și titluri de proprietate, astfel cum

rezultă din înscrisurile depuse la dosar. Actul de dare cu plată a lui T.V.,

potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, se înscrie în proprietatea

beneficiarului, chiar dacă atribuirea s-a făcut din terenurile preluate în

arendă de la foștii proprietari. Mai mult, acesta are titlu de proprietate

pentru terenul pe care îl deține, act ce nu a fost anulat până în prezent.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul, care, prin Decizia nr. 1840 din 10 iunie

2004, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, a fost respins, ca nefondat.

Recursul declarat

împotriva deciziei mai sus menționate a fost admis de Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin Decizia nr. 6803 din 15 septembrie 2005, dispunându-se

casarea Deciziei civile nr. 1840 din 10 iunie 2004, pronunțată de Curtea de

Apel Ploiești, și trimiterea cauzei, pentru rejudecarea apelului, aceleiași

instanțe.

Instanța supremă a

constatat că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită, și anume instanța

de apel nu a verificat dacă imobilul pretins de reclamant a fost preluat de

stat, momentul și actul în baza căruia a avut loc preluarea.

De asemenea, nu s-a

depus întreaga documentație în baza căreia s-a hotărât reconstituirea dreptului

de proprietate în favoarea autoarei reclamantului, R.E.

Se impunea refacerea

sau completarea raportului de expertiză întocmit în dosarul de fond față de

susținerile recurentului cu privire la terenurile referitor la care instanța a

reținut că aparțin unor terțe persoane.

Învestită cu

rejudecarea cauzei, Curtea de Apel Ploiești, prin Decizia civilă nr. 384 din 13

noiembrie 2006, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul D.V.

împotriva Sentinței civile nr. 197 din 7 aprilie 2004, pronunțată de Tribunalul

Buzău, în contradictoriu cu pârâta Primăria comunei M.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța învestită cu rejudecarea apelului a reținut următoarele:

- terenul în litigiu,

situat în cvartalul nr. 33, intravilan L., comuna M., a trecut în proprietatea

statului român, la data de 3 ianuarie 1952, în baza cererii de renunțare în

folosul statului, formulată de bunicul apelantului, R.I., terenul fiind

atribuit fostului C.A.P.

- în actul de

proprietate al autorilor apelantului, respectiv actul de vânzare din data de 5

octombrie 1933, care a fost menționat în notificare, suprafața terenului este

de 22 prăjini (4400 mp conform calcului efectuat de expert C.E.), pentru ca

ulterior, în faza de rejudecare a apelului, contestatorul să precizeze că

înțelege să solicite restituirea suprafeței de 6.500 mp, invocând în acest sens

Adresa nr. 241/1952, cerere efectuată cu încălcarea art. 294 C. proc. civ.;

- în raportul de

expertiză topografică întocmit în faza de rejudecare a apelului, de ing. S.M., terenul

a fost identificat și măsurat în prezența părților, ocazie cu care s-a

constatat că este folosit, în prezent, de T.V. - 2.095 mp, G.G. - 2.660 mp,

F.M. - 923 mp și P.D. - 822 mp;

- potrivit aceluiași

raport de expertiză, terenul solicitat a format obiectul reconstituirii,

conform Legii nr. 18/1991, către alte persoane, care au primit titluri de

proprietate, și anume:

- F.Ș., care a fost

pus în posesie cu suprafața de 257 mp - teren arabil în cvartal 33, parcela 226

D, înscris în Titlul de proprietate nr. 58474/1998, iar acest teren a fost,

ulterior, înstrăinat, prin Actul de vânzare-cumpărare nr. 235/2004, numiților

G.G. și E;

- F.I., care a fost

pus în posesie cu suprafața de 820 mp teren arabil, în cvartalul 33, parcela

2275, înscrisă în Titlul de proprietate 40646/10/1998, terenul fiind folosit,

în prezent, de F.D.;

- P.G. a fost pus în

posesie, eliberându-i-se Titlul de proprietate nr. 55578/55/2003, pentru

suprafețele de 9.802 mp și 9.800 mp, teren arabil situat în cvartalul 33,

parcelele 2268, 2269, 2274 și 2275, din care suprafața de 822 mp folosită de

moștenitorul său, P.D., fiind inclusă în terenul identificat de apelant;

- cu privire la

terenul menționat în actul de dare în plată din 20 aprilie 1990, în suprafață

de 1000 mp, expertul a constatat că, pe acest teren, s-a edificat un imobil,

casă de locuit și anexe, terenul fiind apreciat, în raport de vecinătățile

menționate în act și în absența schițelor de plan, ca putând fi amplasat,

parțial sau în întregime, pe suprafața în litigiu. Sub acest aspect, aprecierea

expertului S. se coroborează cu cea a expertului C.E., care a identificat, la

rândul său, existența acestor construcții pe terenul solicitat de apelant.

În final, instanța de

apel a conchis că autoarea apelantului a solicitat anterior, pe cale

administrativă și judecătorească, conform Legii nr. 18/1991, reconstituirea

dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu și că, în prezent,

terenul, pe care parțial sunt edificate și construcții, este ocupat de mai

multe persoane, care au fost puse în posesie și cărora li s-au eliberat titluri

de proprietate a căror valabilitate nu a fost contestată în justiție.

Împotriva acestei

decizii reclamantul a declarat recurs, care a fost admis prin Decizia nr. 2629

din 23 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au casat Decizia

384 din 13 noiembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești, precum și Sentința 197 din

7 aprilie 2004 a Tribunalului Buzău, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la

același tribunal.

S-a reținut că

instanțele nu au identificat, cu certitudine, terenul în litigiu, de 6.386 mp,

care este suprafața ocupată și dacă aceasta este înscrisă în titlurile de

proprietate ale deținătorilor terenurilor, nu au evaluat suprafețele în cauză

potrivit îndrumărilor date prin Decizia nr. 6803 din 15 septembrie 2005,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de trimitere urmând

a dispune refacerea expertizelor.

După casare, cauza a

fost înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, sub nr. 204/114/2008, instanța

dispunând efectuarea unei noi expertize, cu obiectivele precizate prin decizia

de casare.

Prin Sentința civilă

nr. 346 din 27 martie 2009, Tribunalul Buzău, secția civilă a admis contestația

formulată de reclamantul D.V., în contradictoriu cu pârâta Primăria comunei M.,

județul Buzău.

A anulat Dispoziția

nr. 109 din 13 martie 2003, emisă de Primarul comunei M., județul Buzău.

A dispus restituirea

în natură, petentului, a suprafeței de 6.416 mp teren situat în sat L., comuna

M., județul Buzău, identificat conform expertizei efectuate de O.M.

S-a constatat dreptul

petentului la despăgubiri prin echivalent de 84 euro/mp, pentru diferența de

teren de 84 mp până la 6.500 mp, cât ar fi avut dreptul.

A fost obligat

pârâtul la 1.750 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Este de neconstatat

că suprafața terenului în discuție este de 6.500 mp, conform adeverinței nr. 24

din 19 iunie 1952, împărțit în patru parcele, situat în comuna M., sat L.,

județul Buzău.

mp, din care 964 mp arabil și 95 mp categorie vii, evidențiat în schița de plan

anexa nr. l la raportul de expertiză, prin poligonul de culoare portocalie,

este liberă și poate fi restituită în natură, conform art. 10 alin. (1) din

Legea 10/2001.

mp evidențiată în schița de plan anexa nr. l, prin poligonul de culoare maro,

este deținută, în mod nelegal, de familia T.

mp, categorie arabil, este evidențiată în schița de plan anexa nr. l la

raportul de expertiză, prin poligonul de culoare albastră.

mp, teren arabil, este evidențiată prin poligonul de culoare verde.

mp, diferența până la 6.500 mp teren, nu a putut fi identificată de expert,

astfel că, pentru aceasta, sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (7) din

Legea 10/2001, valoarea de circulație prin echivalent fiind stabilită de expert

la 84 euro/mp.

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâta Primăria comunei M., prin Primar, iar Curtea de Apel

Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia

nr. 187 din 9 noiembrie 2009, a admis apelul, a schimbat, în tot, Sentința

civilă nr. 346 din 27 martie 2009 a Tribunalului Buzău și, pe fond, a respins

contestația, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele aspecte:

Potrivit art. 8 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin

Legea nr. 247/2005 și Normelor Metodologice de aplicare unitară a menționatei

legi, nu intră sub incidența acesteia terenurile al căror regim juridic este

reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată, cu

modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru

reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor

forestiere.

Or, în cauză,

obiectul cererii de restituire formulate în baza Legii nr. 10/2001 îl

constituie tocmai terenuri de natura celor enumerate în actele normative

anterior menționate.

Pentru terenul în

litigiu - „ cca. 29 prăjini, situat în vatra satului L." s-a solicitat

reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, de către

autoarea contestatorului, R.E., astfel cum se poate reține atât din conținutul

plângerii sale împotriva Hotărârii nr. 6/1991 emisă de Comisia județeană Buzău

pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor („să-mi

acorde cele 29 prăjini situate în vatra satului"), precum și din

considerentele Sentinței civile nr. 506 din 24 ianuarie 1992 a Judecătoriei

Buzău (devenită irevocabilă), prin care s-a admis plângerea respectivă și s-a

dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 10 ha teren

agricol, cu reducerile practicate la nivel de comună, pe raza comunei M.,

județul Buzău.

Împrejurarea că

reconstituirea dreptului de proprietate, în baza Legii nr. 18/1991, nu s-a

dispus pe vechiul amplasament nu este de natură a-l îndreptăți pe reclamant să

beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, raportat la

dispozițiile din art. 8 alin. (1).

Din conținutul

raportului de expertiză topografică ing. O.M. se reține că terenul în litigiu a

făcut obiectul reconstituirii, conform Legii nr. 18/1991, către alte persoane,

care au primit titluri de proprietate.

Astfel, pentru 2.622

mp, categoria de folosință arabil, s-a emis Titlul de proprietate nr. 58474/16

din 12 martie 1998, numitului F.I.Ș., în prezent, aflându-se în posesia

moștenitorilor acestuia.

De asemenea, pentru

1.735 mp, categoria de folosință arabil, s-a emis Titlul de proprietate nr.

55578/55/13 mai 2003, numitului P.G., în prezent, aflându-se în posesia

numitului A.V., care l-a cumpărat de la P.D., moștenitorul lui P.G.

Terenul de 1.000 mp

(915 mp - curți-construcții plus arabil și 85 mp - vii) se află în posesia

moștenitorilor defunctului T.Ș., conform actului de dare în plată din 20

aprilie 1990. Pe acest teren se află și construcția notată C 1, cu suprafață

construită desfășurată de 56 mp.

Sub acest aspect,

relevante sunt și mențiunile cuprinse în Sentința civilă nr. 6727 din 1 septembrie

1997 a Judecătoriei Buzău, prin care s-a constatat că numiții T.M. și T.V. sunt

coindivizari asupra imobilului casă de locuit, edificat pe suprafața de 1.000

mp, pe raza comunei M., sat L., județul Buzău, dobândită de numitul T.Ș., prin

actul de dare cu plată transcris la Notariatul de stat județean Buzău, sub nr.

2812 din 24 februarie 1992.

Tot în posesia

moștenitorilor lui T.Ș. se mai află și suprafața de 1.059 mp.

Față de

considerentele expuse, este cert că terenul în litigiu nu intră sub incidența

Legii nr. 10/2001, conform dispozițiilor din art. 8 alin. (1).

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamantul D.V.,

criticând-o pentru următoarele motive:

instanța de apel a nesocotit îndrumările date de instanța supremă, prin cele

două decizii de casare, refuzând să efectueze verificările dispuse de Înalta

Curte de Casație și Justiție în cele două cicluri procesuale anterioare, și

preluând considerentele greșite ale instanțelor anterioare, ale căror hotărâri

au fost casate.

instanța de apel a reținut că, în baza Legii nr. 18/1991, mama recurentului,

Roman Eugenia, ar fi obținut terenul în suprafață de 6.500 mp, solicitat în

baza Legii nr. 10/2001, prin Sentința nr. 506 din 24 ianuarie 1992.

Este adevărat că, în

baza Legii nr. 18/1991, prin Cererea cu nr. 2292 din 12 martie 1991, autoarea

părții a solicitat restituirea a 13 ha teren agricol, situat în extravilan,

precum și restituirea terenului situat în intravilan, dar cererea referitoare

la terenul din intravilan a fost respinsă de Primăria M., acordându-i-se doar

5,5 ha vie în extravilan, conform Titlului de proprietate nr. 56060/95 din 25

iunie 2002.

Deși, prin Sentința

civilă nr. 506/1992, rămasă irevocabilă la 9 martie 1994, i s-a reconstituit

autoarei reclamantului dreptul de proprietate pentru 10 ha teren agricol,

situat în extravilan, nici până în prezent, Primăria M. nu a restituit în

natură diferența de 4,5 ha teren extravilan, motivat de faptul că nu mai deține

terenuri disponibile, sentința nr. 506 fiind trimisă la Administrația

Domeniilor Statului, în scopul rezolvării pretențiilor privind diferența de

teren respectivă.

Ca atare, în mod

greșit, Curtea de Apel a considerat că autoarea apelantului a obținut întregul

teren de 10 ha, deși au fost emise titluri de proprietate în favoarea altor

persoane decât R.E.

instanța de apel nu a observat adresa Primăriei M. nr. 1566 din 19 noiembrie

1991, prin care această instituție recunoaște că „locul de casă intravilan

există".

Cu adresa respectivă

se dovedește că autoarea reclamantului a solicitat locul de casă din intravilan

încă din anul 1991 și că intimata, deși a luat cunoștință de această cerere, a

ignorat prevederile legale ale art. 25 alin. (1) din Legea nr. 18/1991,

republicată, potrivit cărora terenurile din intravilan revin de drept în

proprietate deținătorilor inițiali sau a moștenitorilor acestora, repartizând,

în mod nelegal, terenul solicitat altor persoane. Titlurile de proprietate

emise în favoarea acestor persoane sunt lovite de nulitate absolută.

instanța de apel a reținut că nereconstituirea dreptului de proprietate în baza

Legii nr. 18/1991 nu este de natură a-l îndreptăți pe reclamant să beneficieze

de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, încălcând, astfel,

scopul legii, de restituire a proprietății.

lăsat nelămurită problema estimării valorice a terenului preluat în mod abuziv,

aspect important în soluționarea cauzei întrucât, dacă restituirea în natură nu

este posibilă conform art. 10 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, trebuie acordate

despăgubiri în echivalent.

privește suprafața terenului revendicat, instanța a greșit întrucât nu a

precizat care este suprafața reală, deși în cele trei expertize efectuate

apăreau valori diferite .

instanța a reținut că actualii proprietari au cumpărat terenul, deși nu există

niciun act de vânzare-cumpărare, pronunțându-se asupra acestor aspecte fără să

existe, în dosar, actele de proprietate.

faptul că T.V. a construit, pe terenul solicitat, după anul 1991, fără a avea

autorizație de construcție, și că, în prezent, deține 2.059 mp, deși niciun act

nu-i justifică proprietatea pe această suprafață de teren.

nu a acordat cheltuieli de judecată, deși efectuarea celor trei expertize a

fost încuviințată de instanța supremă.

Intimata pârâtă

Primăria comunei M. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea

recursului, ca nefondat.

Analizând decizia

civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

nesocotirea, de către instanța de apel, a deciziilor de casare, în condițiile

art. 315 C. proc. civ.

În primul rând,

încălcarea dispozițiilor obligatorii din prima Decizie de casare, nr. 6803 din

15 septembrie 2005 a Înaltei Curți, nu poate fi verificată în prezentul recurs

deoarece, cu privire la acest aspect, s-a pronunțat o altă hotărâre

irevocabilă, Decizia nr. 2629 din 23 martie 2007 a aceleiași instanțe, care ea

însăși a stabilit limitele casării, respectarea acestor limite urmând a fi

verificată în calea de atac de față.

Referitor la dispozițiile

obligatorii din cea de-a doua decizie de casare, prin această hotărâre s-a

stabilit că instanțele nu au identificat, cu certitudine, terenul în litigiu,

de 6386 mp, care este suprafața ocupată și care este cea înscrisă în titlurile

de proprietate ale deținătorilor terenurilor, nu s-au evaluat suprafețele

respective, ceea ce necesită refacerea expertizelor în scopul lămuririi acestor

chestiuni.

În fond după casare,

în dosarul de primă instanță înregistrat sub nr. 204/114/2008, Tribunalul a

dispus efectuarea unei noi expertize topografice, de către un alt expert față

de cei care au întocmit lucrarea în ciclurile procesuale anterioare, cu

obiectivele stabilite prin decizia de casare și cu cele formulate de reclamant,

raportul de expertiză fiind depus la filele 26 - 31 din dosar. La raport a

depus obiecțiuni, în două rânduri, partea menționată, încuviințate de către

instanță, la care expertul a răspuns potrivit celor consemnate în suplimentul

la raport de la fila 45 și, respectiv, de la fila 56 din dosar.

Prin raportul de

expertiză s-au identificat terenul pretins de reclamant, suprafețele din acest

teren ocupate de diferite persoane și în ce măsură acestea dețin acte de

proprietate pentru terenul aflat în posesia lor; de asemenea, a fost evaluat

imobilul, aspect care, însă, nu prezintă relevanță pentru considerentele ce se

vor expune în continuare.

Soluția instanței de

apel a avut în vedere, pe lângă unele dintre argumentele menționate de instanțe

și în fazele procesuale anterioare, și concluziile raportului de expertiză

întocmit ulterior casării cu trimitere, probă a cărei necesitate de

administrare a fost stabilită prin ultima decizie din recurs.

Ca atare, primul

motiv de recurs este neîntemeiat, neputându-se considera că instanța de apel nu

a procedat la verificările impuse de Înalta Curte, prin Decizia de casare nr.

2629 din 23 martie 2007, și că, astfel, ar fi încălcat art. 315 C. proc. civ.

susținute de recurent, Curtea nu a reținut că reclamantul ar fi intrat, în mod

efectiv, în posesia terenului pretins în prezenta cauză, în temeiul Legii nr.

18/1991.

Față de situația de

fapt reținută în dosar, Curtea de Apel a constatat că terenul în litigiu a fost

solicitat de autoarea părții menționate, conform Legii fondului funciar,

raportat la conținutul plângerii înregistrate, de aceasta, împotriva Hotărârii

nr. 6/1991 emisă de Comisia județeană Buzău pentru stabilirea dreptului de

proprietate. A mai reținut că s-a dispus reconstituirea dreptului de

proprietate pentru suprafața de 10 ha teren agricol, cu reducerile practicate

la nivel de comună, pe raza comunei M., județul Buzău, prin hotărâre

judecătorească rămasă irevocabilă (Sentința civilă nr. 506 din 24 ianuarie 1992

a Judecătoriei Buzău).

De asemenea, a

constatat că terenul a format fie obiect de reconstituire în baza Legii nr.

18/1991, în favoarea altor persoane, care dețin diverse suprafețe din terenul

pretins, fie obiect al unui act de dare cu plată (pentru suprafața de 1.000

mp), încheiat în favoarea lui T.Ș., această suprafață aflându-se, în prezent,

în posesia moștenitorilor acestuia, care dețin și suprafața de 1.059 mp.

În concluzie, a

considerat că terenului în litigiu nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.

10/2001, față de art. 8 din același act normativ, care exclude aplicabilitatea

legii în discuție în cazul terenurilor ce cad sub incidența legilor fondului

funciar.

A arătat și faptul că

reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea autoarei reclamantului pe

un alt amplasament decât cel avut de teren la data preluării nu îl

îndreptățește pe acesta să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001.

Ca atare, instanța de

apel nu a reținut că reclamantul sau autoarea sa ar fi obținut terenul pretins,

în materialitatea lui, ci că s-a obținut reconstituirea dreptului de

proprietate pentru acest bun pe un alt amplasament decât cel de la data

preluării.

Pe de altă parte,

față de toate împrejurările de fapt reținute de către Curte, considerentele

acestei instanțe privind inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001, în speța de față,

sunt corecte.

Astfel, în ipoteza în

care regimul juridic al imobilului este reglementat de Legea nr. 18/1991, nu

pot fi obținute măsuri reparatorii, nici în natură și nici prin echivalent, în

temeiul Legii nr. 10/2001, art. 8 alin. (1) excluzând incidența acestei legi,

printre altele, în cazul arătat.

Ca urmare, nu este

suficient ca terenul notificat să se situeze în intravilan la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind necesar, pentru incidența acestei legi,

printre altele, ca regimul juridic al bunului respectiv să nu fie reglementat

prin alte acte normative speciale, cum este și cazul Legii nr. 18/1991.

Or, cum deja s-a

arătat, Curtea a stabilit nu numai că terenul în litigiu a fost pretins în

temeiul Legii nr. 18/1991, de către autoarea reclamantului, dar și că,

referitor la acest bun, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în

favoarea acesteia, prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă, ceea ce

prezumă, în mod absolut, că regimul juridic al imobilului era supus Legii

fondului funciar, lege aplicată de către instanța care a pronunțat hotărârea

respectivă.

Un argument în plus

pentru înlăturarea incidenței legii speciale, raportat la art. 8 din actul

normativ în discuție, l-a vizat și faptul că, pentru cea mai mare parte din

teren, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea unor

terțe persoane, în temeiul aceleiași legi. Ca atare, organele administrației de

stat care au emis ridurile de proprietate respective au considerat că

suprafețele de teren pentru care s-a dispus eliberarea acestor titluri sunt

supuse regimului juridic al legii în baza căreia au fost emise, respectiv Legii

nr. 18/1991. Tidurile de proprietate emise conform Legii fondului funciar,

nefiind contestate și anulate în formele prevăzute de lege, își păstrează, pe

deplin, valabilitatea și confirmă legalitatea emiterii lor în temeiul acestui

act normativ.

În concluzie,

printr-o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor art. 8 din Legea nr.

10/2001, în speța de față, în raport de situația de fapt reținută de instanța

de apel, aceasta a considerat, în mod legal, că recurentului nu i se cuvin

măsuri reparatorii stabilite de legea specială de reparație, invocată în

prezenta cauză.

Susținerile

recurentului în sensul că autoarea sa nu ar fi obținut, în materialitatea lui,

terenul pentru care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate, în baza

Sentinței civile nr. 506/1992, respectiv diferența de 4,5 ha, nu interesează

dosarul de față deoarece vizează aspecte de executare a acelei hotărâri sau

implică alte remedii de ordin legal privind obținerea terenului, fără să-1

îndreptățească, însă, pe reclamant să beneficieze de măsuri reparatorii în

temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, întrucât

problema restituirii terenului de 4.5 ha nu face obiectul dosarului de față,

criticile părții în legătură cu aspectul menționat nu pot forma obiect de

analiză al prezentei instanțe.

În ceea ce privește

obținerea ridurilor de proprietate pentru diverse suprafețe din terenul

solicitat în prezentul dosar, de către terțe persoane, această chestiune

interesează în litigiul de față doar ca argument în plus pentru stabilirea

regimului juridic aplicabil terenului pretins de reclamant.

Legalitatea emiterii

titlurilor de proprietate nu poate fi pusă în discuție, în prezentul dosar, în

absența celor în favoarea cărora au fost emise, și nici nu poate fi înlăturată

atât timp cât reclamantul nu a obținut, într-un alt proces sau în altă

modalitate, desființarea lor.

Eventualul conflict

dintre reclamant, cu privire la care s-a constat că autoarea sa beneficiază de

hotărâre irevocabilă prin care i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru

acest teren, în baza Legii nr. 18/1991, și terții care dețin titluri de

proprietate în temeiul aceleiași legi, nu formează, de asemenea, obiect de

analiză al litigiului de față, și nu se poate rezolva decât prin implicarea,

inclusiv de natură procesuală, a tuturor celor care invocă un drept propriu

pentru terenul în discuție, în consecință și a persoanelor care ocupă suprafețele

ce compun imobilul notificat, indiferent că dețin acte de proprietate pentru

bunurile respective sau sunt doar posesori de fapt ai acestor suprafețe de

teren.

În concluzie, nici în

privința acestui motiv de recurs, nu se poate reține temeinicia criticilor

formulate, decizia atacată fiind dată cu respectarea art. 8 din Legea nr.

10/2001.

Adresa nr. 1566 din 19 noiembrie 1991 emisă de Primăria comunei M., pe lângă

faptul că susținerile recurentului vizează ignorarea, de către instanță, a unui

mijloc de probă determinant în cauză, în opinia sa, ceea ce nu mai poate

constitui motiv de recurs față de abrogarea art. 304 pct. 10 C. proc. civ.,

prin art. 1 pct. III

1

din O.U.G. nr. 138/2000, introdus prin art. 1

pct. 49 din Legea nr. 219/2005, se referă, totodată, și la modul în care

intimata a înțeles să soluționeze cererea formulată de autoarea reclamantului,

în temeiul Legii nr. 18/1991, pentru terenul din intravilan.

Or, după cum s-a

subliniat deja, respectarea, de către intimată, a dispozițiilor Legii fondului

funciar (mai precis, a art. 25 alin. (1) din Lege, invocat de parte) nu

constituie obiect de analiză în dosarul de față, pretențiile reclamantului

fiind întemeiate pe un alt fundament juridic, și anume pe dispozițiile Legii

nr. 10/2001.

De altfel, prin

susținerile prezentate, recurentul recunoaște că autoarea sa a formulat cerere

cu privire la terenul în litigiu și în temeiul Legii nr. 18/1991, aspect care,

chiar dacă nu și suficient în sine, este în măsură să confirme, alături de

celelalte chestiuni reținute de instanță (pronunțarea unei hotărâri

irevocabile, eliberarea ridurilor de proprietate în favoarea terților în baza

Legii nr. 18/1991), regimul juridic aplicabil terenului solicitat de reclamant,

inclusiv din perspectiva poziției autoarei sale, care a înțeles să-l pretindă

în baza Legii fondului funciar.

În ceea ce privește

valabilitatea ridurilor de proprietate emise în favoarea terților, contestată

de recurent prin critica de la pct. 3, după cum s-a arătat în mai multe

rânduri, acest aspect nu formează obiect de analiză al litigiului de față și

nici nu poate fi examinat în absența din proces a beneficiarilor acestor acte

juridice, nici persoanele respective și nici moștenitorii lor nefigurând în

cauza de față.

încălcarea scopului reparator al Legii nr. 10/2001 este lipsită de relevanță

deoarece, contrar celor afirmate de reclamant, Curtea de Apel a reținut că

dreptul de proprietate asupra terenului a fost reconstituit în temeiul Legii

nr. 18/1991, iar inexistența dreptului acestei părți la măsurile reparatorii

reglementate de Legea nr. 10/2001 a fost determinată, în principal, nu de

reparația obținută în baza acestei legi, de autoarea sa, ci de regimul juridic

aplicabil în cazul bunului, cu privire la care instanța a reținut, în mod

corect, că nu este cel al actului normativ invocat de parte.

În plus, într-adevăr,

obținând deja reparația pretinsă, așa cum s-a constatat de Curte, reclamantul

nu mai poate beneficia de o a doua reparație, în baza unui act normativ

distinct, pentru același drept.

Problemele legate de

caracterul efectiv și concret al reparației, constând în intrarea în posesia

bunului, interesează modalitățile de executare ale hotărârii pronunțate într-un

alt litigiu sau de valorificare a acesteia prin alte modalități prevăzute de

lege. Faptul că partea nu a obținut bunul în natură, după cum susține, nu îi

conferă acesteia dreptul de a beneficia de o lege ce nu este aplicabilă

pretențiilor sale.

instanța de apel nu a menționat, în decizia atacată, valoarea terenului

solicitat, față de soluția pronunțată și de considerentele acesteia.

Considerând că

imobilul în litigiu nu cade sub incidența Legii nr. 10/2001, implicit, Curtea a

constatat că reclamantului nu i se cuvin măsurile reparatorii stabilite de

acest act normativ, nici în natură, nici în echivalent.

Doar în măsura în

care reclamantului i s-ar fi cuvenit măsuri reparatorii în echivalent, conform

Legii nr. 10/2001, instanța ar fi trebuit să menționeze valoarea terenului în

limitele căreia ar fi urmat să se facă propunerea de despăgubiri și numai dacă

dispoziția sau decizia atacată ar fi fost emisă anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției și

unele măsuri adiacente (art. 16 cap.V titlul VII și decizia în interesul legii

nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Nu este cazul în

speță, astfel cum s-a amintit, terenul în litigiu nefiind supus regimului

juridic reglementat de Legea nr. 10/2001.

în cuprinsul deciziei recurate, a dimensiunii suprafeței de teren solicitate,

nu prezintă relevanță, atât timp cât, din considerentele hotărârii respective

rezultă, în mod neîndoielnic, faptul că soluția pronunțată a vizat întregul

teren pretins de reclamant, în suprafață de 6.500 mp, astfel cum a fost

reținută de instanța de fond, în raport de expertiza efectuată de inginer O.M.

privește inexistența actelor în susținerea dreptului de proprietate al terților

asupra terenului în litigiu, critica vizează situația de fapt raportată la

probele administrate, instanța de recurs nemaiputând analiza, în prezent, în ce

măsură există sau nu aceste dovezi în dosar, față de abrogarea art. 304 pct. II

C. proc. civ. De altfel, după cum s-a arătat în precedent, dreptul de

proprietate al terților asupra terenului în litigiu nu se poate discuta în

absența participării lor în proces.

prezentate în examinarea criticii de la pct. 7 din cererea de recurs sunt

incidente și referitor la justificarea dreptului de proprietate al lui T.V.

pentru suprafața de 2.059 mp teren.

În ceea ce privește

edificarea unei construcții pe o parte din terenul deținut de persoana

sus-menționată, fără autorizație de construire, acest aspect nu interesează în

litigiul de față atât timp cât imobilul este exclus de la aplicarea Legii nr.

10/2001 și, ca atare, nu se poate pune problema ca reclamantul să beneficieze

de restituirea lui în natură, pentru a se verifica în ce măsură inexistența

autorizației de construire ar putea genera posibilitatea obținerii formei de

reparație pretinse.

instanța de apel nu a acordat cheltuieli de judecată intimatului reclamant din

moment ce acesta a pierdut litigiul în faza procesuală respectivă, astfel încât

este parte căzută în pretenții, neputând obține, în acest caz, cheltuieli de

judecată, în condițiile art. 274 C. proc. civ.

Pentru toate aceste

considerente, înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunțată cu

respectarea dispozițiilor legale în materie, criticile formulate fiind

neîntemeiate.

În consecință, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de

reclamant, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același

cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul D.V. împotriva Deciziei nr. 187 din

9 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 mai 2010.

Procesat de GGC - LM