ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5520/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5520/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1040/D din 2 mai

2012, pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 2116/180/2011, a fost

respinsă excepția lucrului judecat, a fost admisă excepția inadmisibitității,

fiind respinsă acțiunea formulată de reclamantul C.D. În contradictoriu cu

pârâtele Direcția Silvică Bacău, Regia Națională a Pădurilor Romsilva și Ocolul

Silvic T., acțiune având ca obiect obligarea pârâților să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de aproximativ 332 ha,

situat în comuna L., județul Bacău.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Prin acțiunea ce a

făcut obiectul Dosarului nr. 18102/180/2009 al Judecătoriei Bacău, soluționată

irevocabil prin Decizia nr. 493/R/2010 a Tribunalului Bacău prin respingere,

reclamantul C.D. a solicitat instanței anularea Hotărârii nr. 13468/2009 a

Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra

terenurilor Bacău și obligarea acesteia la reconstituirea în favoarea sa, în

calitate de moștenitor al defunctului C.D.Z., a suprafeței de 230 ha teren

vegetație forestieră, suprafață avută în proprietate conform contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3276 din 14 octombrie 1931, acțiunea

fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 18/1991.

Prin acțiunea

pendinte, reclamantul C.D. a solicitat instanței, în temeiul art. 480 C. civ.,

obligarea pârâtelor la a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie

suprafața de 332 ha teren, situat în comuna L., invocând drept temei al

calității sale de proprietar contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 3276 din 14 octombrie 1931.

Instanța, constatând

că nu există îndeplinită condiția triplei identități sub aspectul cauzei și al

părților între acțiunea soluționată prin Sentința civilă nr. 459/2010 a

Judecătoriei Bacău și prezenta acțiune, a respins excepția autorității lucrului

judecat.

Excepția

inadmisibilității a fost admisă având în vedere următoarele:

Prin acțiunea

introductivă, reclamantul C.D. a solicitat instanței, în temeiul art. 480 C.

civ., obligarea pârâtelor la a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită

posesie suprafața de 332 ha teren, situat în comuna L., invocând drept temei al

calității sale de proprietar contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 3276 din 14 octombrie 1931.

Suprafața de teren revendicată

de 332 ha este compusă, conform mențiunilor cuprinse în contractul invocat, din

230 ha pădure (suprafață ce a făcut obiectul acțiunii Dosarului nr.

18102/180/2009 al Judecătoriei Bacău), 86 teren arabil și 6 ha imaș, și care

forma Moșia M. din Comuna L.

Instanța a reținut că

restituirea proprietății reclamate de parte, având în vedere categoriile de

teren revendicate, este supusă procedurii speciale funciare, procedură care,

fie nu a fost urmată pentru întreaga suprafață, fie s-a finalizat prin respingerea

cererii persoanelor îndreptățite.

Având în vedere că

legile de reparație în materia fondului funciar au un caracter special,

derogatoriu de la normele de drept comun aplicabile acțiunii în revendicare,

instanța a apreciat că reclamantul nu mai are deschisă calea acțiunii în

justiție pe temeiul dreptului comun fără a fi încălcate principiile specialia

generalibus derogant, securității raporturilor juridice, precum și regula

electa una via.

Concursul dintre

aplicarea normelor speciale și a celor generale în materia restituirii

imobilelor preluate abuziv a fost tranșat prin Decizia nr. LIII din 4 iunie

2007 și Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțate de Înalta Curte Casație și

Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, ale căror considerente

mutatis mutandis își găsesc o deplină valabilitate și aplicabilitate și în

prezenta cauză și care conduc spre această soluție.

Pentru considerentele

expuse instanța, admițând excepția inadmisibilității acțiunii, a respins

acțiunea în temeiul acestei excepții.

Prin Decizia nr. 5

din 18 martie 2013, Curtea de Apel București, secția civilă, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamant, reținând următoarele:

Asupra concursului

dintre legea generală - art. 480 și următoarele C. civ. - și legea specială -

Legea nr. 10/2001 - care a determinat invocarea excepției de inadmisibilitate a

acțiunii s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.

33/2008 în soluționarea unui recurs în interesul legii, în sensul recunoașterii

priorității legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant. Prin aceeași decizie, obligatorie pentru instanțe conform

dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a stabilit că în situația

sesizării unor neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate cu condiția de a nu se

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Chiar dacă se referă

la dispozițiile aplicabile în această materie, reglementate de Legea nr.

10/2001, decizia menționată se întemeiază pe aceleași argumente și raționament

juridic.

Reținând ipotezele

avute în vedere la soluționarea recursului în interesul legii, instanța de apel

constată că reclamantul din prezenta cauză după ce a formulat cerere în temeiul

Legii nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000, cerere respinsă irevocabil după

parcurgerea și a etapei controlului judecătoresc al hotărârii autorității

competente, a înțeles să-și valorifice drepturile pe calea acțiunii întemeiate

pe dreptul comun. Această modalitate de exercitare a drepturilor procesuale

reprezintă o încălcare a principiului electa una via non datur recursus ad

alteram, în sensul că, odată aleasă o procedură nu se poate recurge la o alta

pentru valorificarea acelorași pretenții, dreptul de opțiune având caracter

limitat până la momentul realizării efective.

În prezenta cauză,

după cum însuși reclamantul recunoaște și rezultă din înscrisurile cauzei,

precum Sentința civilă nr. 459/2010 pronunțată de Judecătoria Bacău și Decizia

civilă nr. 493/2010 a Tribunalului Bacău, cererea formulată în temeiul Legii

nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000, a fost respinsă irevocabil.

În acest context s-a

reținut, prin Decizia nr. 33/2008, că au deschisă calea acțiunii în revendicare

a bunului litigios numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr.

10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au

putut să utilizeze această procedură în termenele legale, ipoteze inaplicabile

situației reclamantului, care nu a invocat și dovedit motive relevante din

această perspectivă.

Nici din perspectiva

concursului dintre legea specială și Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale nu i se poate recunoaște

reclamantului dreptul de proprietate asupra bunurilor în litigiu, având în

vedere condiția impusă în acest sens prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție cu privire la inexistența atingerii aduse unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În prezenta cauză

intimatele-pârâte sunt titularele dreptului de proprietate asupra imobilelor

revendicate, titlurile acestora nefiind desființate în modalitățile prevăzute

de dispozițiile legale aplicabile.

Reținând

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin decizia menționată s-a

stabilit necesitatea ca atenuarea vechilor neajunsuri provocate prin preluarea

de către stat a bunurilor în litigiu, nu trebuie să creeze noi pagube

disproporționate, impunându-se asigurarea securității raporturilor juridice

încheiate ca efect al regimului juridic în vigoare la momentul nașterii lor.

Cum în cauză nu au

fost susținute și dovedite împrejurări de natură să răstoarne prezumția de

bună-credință ce operează în favoarea intimatelor, pentru protejarea dreptului

de proprietate al acestora, în temeiul acelorași dispoziții ale art. 1 din

Primul Protocol Adițional la Convenție, instanța a apreciat că nici această

condiție impusă de Decizia nr. 33/2008 nu este îndeplinită în cauză, cu

consecința calificării acțiunii reclamantei ca fiind inadmisibilă.

Împotriva

sus-menționatei hotărâri, a declarat recurs reclamantul C.D., criticând-o

pentru nelegalitate, sens în care, a susținut că decizia atacată a fost dată cu

aplicarea greșită a legii, în sensul că instanța de apel a interpretat în mod

eronat concursul dintre dispozițiile legale speciale de fond funciar și cele de

drept comun, privind acțiunea în revendicare.

Soluția instanței de

apel este injustă și discriminatorie, întrucât, potrivit art. 480 C. civ.,

acțiunea în revendicare are aplicabilitate nelimitată. Niciun act normativ nu

poate afecta admisibilitatea ori imprescriptibilitatea acestei acțiuni, iar în

cazul în care ar exista o atare limitare, atunci aceasta ar trebui prevăzută în

mod expres în legea specială, dispoziție ce nu există în actele normative

incidente cauzei.

Legile speciale

funciare nu exclud calea acțiunii în revendicare. Ele oferă un cadru legal

pentru restituirea/retrocedarea terenurilor preluate de stat cu titlu și se

aplică chiar în ipoteza în care terenurile ar fi fost preluate fără titlu,

tocmai pentru a acorda egalitate de tratament tuturor foștilor proprietari.

Dreptul de

proprietate nu se pierde prin neuz, dispoziție legală ce nu a fost abrogată, și

care pune la îndemâna proprietarului deposedat de bunul său exercițiul acțiunii

în revendicare împotriva posesorului neproprietar.

În cauză, reclamantul

avea la îndemână două căi pentru a reintra în posesia bunului său, preluat de

stat, procedura administrativă reglementată de legile fondului funciar și

acțiunea în revendicare.

Reclamantului i-a

fost respinsă cererea de restituire a dreptului de proprietate formulată în

baza legii fondului funciar pe considerentul depășirii termenelor prevăzute de

lege, iar nu pentru că nu ar fi fost persoană îndreptățită ori că dreptul său

nu ar fi existat.

Urmare acestei

soluții primite în procedura administrativă, reclamantul a învestit instanța cu

acțiune în revendicare dedusă judecății, acțiune ce nu poate fi considerată ca

fiind inadmisibilă, ci cel mult neîntemeiată.

Or, în operațiunea de

comparare a titlurilor, titlul său ar fi preferabil, statul neputându-i opune

vreun titlu. A arătat că pârâtul nu se poate prevala nici de dispozițiile Legii

nr. 213/1998, întrucât existența legilor speciale împiedică revendicarea pe

dreptul comun numai dacă bunul a fost preluat fără titlu valabil, ceea ce nu

este cazul în speță,

Admisibilitatea

acțiunii în revendicare este susținută și de legislația civilă, dar și de

jurisprudența în materie, inclusiv decizia pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în Dosarul nr. 60/2007, ce recunoaște prioritatea

Convenției Europene a Drepturilor Omului legilor speciale naționale în materie.

Dincolo de temeiul

juridic conferit de legislația națională, prezenta acțiune beneficiază și de

suportul Convenției europene a drepturilor omului, care garantează absolut

dreptul de proprietate privată.

A solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate și, în urma admiterii apelului

reclamantului, schimbarea sentinței tribunalului, în sensul obligării pârâtului

să-i restituie terenul și cheltuielile de judecată efectuate în cauză.

Recursul nu este

fondat.

Examinând hotărârea

atacată din perspectiva motivului de nelegalitate care se referă la ipoteza în

care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Înalta Curte constată netemeinicia

criticilor subsumate motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs se invocă greșita reținere de către

instanța de apel, respectiv cea de fond a excepției inadmisibilității acțiunii

în revendicare promovată pe calea dreptului comun, precum și aplicarea greșită

a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție -

Secțiile Unite în soluționarea unui recurs în interesul legii, întrucât asupra

imobilului revendicat reclamantul ar avea un drept de proprietate, situație în

care se pretinde că decizia nu ar fi aplicabilă.

Înalta Curte reține,

în speță, că reclamantul-recurent și-a întemeiat acțiunea în revendicare pe

dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 și următoarele C. civ.

susținând că imobilul revendicat, proprietatea sa a trecut în proprietatea

statului, fără titlu. Soluționarea cauzei pendinte nu poate ignora - cum corect

au reținut instanțele fondului, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul

legii, instanța supremă rezolvând, prin acest mecanism judiciar, divergențele de

jurisprudență de la acel moment și statuând, printre altele, asupra necesității

analizării, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură

legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

dacă admiterea unei acțiuni în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate, de asemenea ocrotit de lege, ori securității raporturilor

juridice. În contextul dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ. ce conferă caracter obligatoriu Deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte

constată că, în speță, situația juridică a dreptului recurentului-reclamant a

fost corect determinată, concluzia fiind conturată, pe de o parte, de

circumstanțele factuale concrete evocate de instanțele fondului, valorizate din

perspectiva principiului securității raporturilor juridice, iar pe de altă

parte, de efectele create prin aplicarea normelor speciale, respectiv a

raportului dintre lege specială și legea generală, dat fiind dezlegarea cu

caracter obligatoriu prin decizia în interesul legii.

Este adevărat că,

anterior intrării în vigoare a legilor speciale în materie de restituire

(legile fondului funciar, Legea nr. 10/2001), restituirea imobilelor ca efect

al ineficienței actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost

guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe

dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. În prezent însă, dreptul comun a fost

înlocuit cu aceste legi care cuprind norme speciale de drept substanțial și o

procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței.

Ca efect al intrării

în vigoare a legilor speciale de reparație în privința imobilelor preluate de

stat, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta

fiind practic înlocuită de legea specială care prevede o procedură specială

obligatorie.

Prin urmare, contrar

criticilor recurentului, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv s-au

adoptat legi speciale de reparație care prevăd în ce condiții aceste imobile se

pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea

specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu

aceasta, raționament judiciar urmarea căruia Înalta Curte reține că instanțele

anterioare au efectuat o corectă aplicare a legii la situația de fapt

stabilită, corelat cu respectarea principiului de drept specialia generalibus

derogant și a regulii electa una via.

Se reține astfel că,

apelând la dispozițiile legilor fondului funciar, a Legii nr. 247/2005, cererea

reclamantului de restituire a bunului, pretins și în cauza de față, a fost

invalidată prin Hotărârea nr. 14468 din 30 septembrie 2009, supusă controlului

jurisdicțional și soluționat irevocabil prin Decizia nr. 493/2010 a

Tribunalului Bacău (Dispoziția nr. 18102/2009) în sensul respingerii sale.

Realizând un examen

de compatibilitate a soluției recurate cu exigențele art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenție, Înalta Curte reține că nu se poate aprecia că ar opera o

încălcare a dreptului de proprietate, deoarece reclamantul a avut asigurată

posibilitatea legală de a se adresa autorității competente pentru a solicita

măsurile reparatorii prevăzute de legile speciale, ce s-a finalizat în

modalitatea amintită. În conturarea acestui raționament sunt apreciate ca

relevante și considerentele formulate de instanța de contencios european prin

care se explică întinderea competenței sale rationae temporis, subliniindu-se

faptul că prin Convenție nu se impune statelor obligația de a repara

prejudiciile produse prin acte ale statului, anterior ratificării Convenției.

În aceste

circumstanțe, aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 reclamă

verificarea ipotezei dacă reclamantul are un drept de proprietate actual, atât

timp cât Convenția nu garantează dreptul de a obține proprietatea unui bun.

Este de subliniat și faptul că instanța europeană în cauza Maria Atanasiu și

alții contra României, a apreciat că, acțiunea în revendicare întemeiată pe

prevederile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea

coerentă a legilor de reparație, nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva

dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6§1 Convenție, cu condiția ca

procedura prevăzută de legea specială să fie privită ca o cale de drept

efectivă (parag. 118).

Din această perspectivă

nu se poate reține vreo limitare a accesului la justiție și a dreptului la un

proces echitabil, întrucât reclamantul a avut asigurate garanțiile necesare

pentru a parcurge procedura judiciară în condițiile și căile prevăzute de lege,

procedură căreia reclamantul i-a dat curs, dar a fost finalizată defavorabil.

Aceasta nu înseamnă

că persoana nemulțumită își poate valorifica dreptul pretins și prin

intermediul unei proceduri paralele, de drept comun, unei astfel de conduite

opunându-i-se, cum temeinic au reținut instanțele, principiul electa una via.

Ca urmare, și având

în vedere și principiul specialia generalibus derogant ce conferă prioritate

legii speciale, legal s-a reținut imposibilitatea valorificării aceluiași drept

pretins într-o procedură specială, prin intermediul unei proceduri de drept

comun.

Nici critica

recurentului, referitoare la încălcarea dreptului de acces la instanță axat pe

soluția respingerii ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, sau din

perspectivă convențională, nu poate fi primită întrucât dreptul de acces la

instanță nu echivalează cu o soluție favorabilă în demersul judiciar promovat

de aceștia, ci presupune posibilitatea părților de a deduce judecății unei

instanțe imparțiale și independente pretențiile lor și de a se bucura, în

procesul declanșat, de toate garanțiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în

speță, s-a asigurat.

Existența

reglementării speciale nu poate fi ignorată din cadrul normativ aplicabil sub

cuvânt că acțiunea în revendicare de drept comun constituie un mijloc energic

pentru redobândirea dreptului de proprietate pretins.

Cu referire și la

dezlegările de principiu date prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, se

reține că accesul la justiție, prin promovarea unei acțiuni în revendicare, nu

poate fi obstaculat în măsura în care partea s-ar prevala de existența unui bun

actual în patrimoniul său, apt să fie valorificat pe calea dreptului comun.

Această soluție

jurisprudențială care înlătură, în anumite condiții, aplicarea normei speciale,

satisface tocmai necesitatea procedurii echitabile din perspectiva art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protejarea dreptului de

proprietate, în măsura în care el subzistă în patrimoniul persoanei, așa încât

să nu mai fie nevoită să urmeze vreo procedură de recunoaștere sau de validare

a acestuia.

Însă, din perspectiva

convențională, ceea ce interesează cu privire la noțiunea de "bun

actual", așa cum se degajă din art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție și jurisprudența dezvoltată de instanța europeană este sensul juridic

al acestei noțiuni, care presupune faptul că titularului dreptului i-a fost

recunoscută această calitate printr-o hotărâre judecătorească sau o decizie

administrativă irevocabilă, situație ce nu se regăsește în speță.

Ca urmare, reclamantul

nu se află, în contextul normativ menționat și în raport de datele factuale ale

cauzei, în ipoteza în care, fiind titularul unui bun actual poate pretinde,

prin intermediul unei proceduri de drept comun, realizarea dreptului de

proprietate pretins, decât cu riscul încălcării principiilor specialia

generalibus derogant și electa una via, legal reținute de instanțele fondului.

Reținând legalitatea

soluției atacate sub aspectul neîntrunirii condițiilor de admisibilitate pentru

motivele evocate, criticile reclamantului privind fondul cauzei exced cadrului

procesual dedus judecății și nu pot astfel constitui obiectul controlului

judiciar solicitat prin declarația de recurs.

Ca urmare, față de

cele ce preced, în temeiul art. 312(1) C. proc. civ., recursul dedus judecății

va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul C.D. împotriva Deciziei nr. 5 din 18

martie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - GV