ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5520/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1040/D din 2 mai 2012, pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 2116/180/2011, a fost respinsă excepția lucrului judecat, a fost admisă excepția inadmisibitității, fiind respinsă acțiunea formulată de reclamantul C.D. În contradictoriu cu pârâtele Direcția Silvică Bacău, Regia Națională a Pădurilor Romsilva și Ocolul Silvic T., acțiune având ca obiect obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de aproximativ 332 ha, situat în comuna L., județul Bacău. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: Prin acțiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. 18102/180/2009 al Judecătoriei Bacău, soluționată irevocabil prin Decizia nr. 493/R/2010 a Tribunalului Bacău prin respingere, reclamantul C.D.

a solicitat instanței anularea Hotărârii nr. 13468/2009 a Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Bacău și obligarea acesteia la reconstituirea în favoarea sa, în calitate de moștenitor al defunctului C.D.Z., a suprafeței de 230 ha teren vegetație forestieră, suprafață avută în proprietate conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3276 din 14 octombrie 1931, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 18/1991. Prin acțiunea pendinte, reclamantul C.D.

a solicitat instanței, în temeiul art. 480 C. civ., obligarea pârâtelor la a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 332 ha teren, situat în comuna L., invocând drept temei al calității sale de proprietar contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3276 din 14 octombrie 1931. Instanța, constatând că nu există îndeplinită condiția triplei identități sub aspectul cauzei și al părților între acțiunea soluționată prin Sentința civilă nr. 459/2010 a Judecătoriei Bacău și prezenta acțiune, a respins excepția autorității lucrului judecat. Excepția inadmisibilității a fost admisă având în vedere următoarele: Prin acțiunea introductivă, reclamantul C.D.

a solicitat instanței, în temeiul art. 480 C. civ., obligarea pârâtelor la a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 332 ha teren, situat în comuna L., invocând drept temei al calității sale de proprietar contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3276 din 14 octombrie 1931. Suprafața de teren revendicată de 332 ha este compusă, conform mențiunilor cuprinse în contractul invocat, din 230 ha pădure (suprafață ce a făcut obiectul acțiunii Dosarului nr. 18102/180/2009 al Judecătoriei Bacău), 86 teren arabil și 6 ha imaș, și care forma Moșia M. din Comuna L. Instanța a reținut că restituirea proprietății reclamate de parte, având în vedere categoriile de teren revendicate, este supusă procedurii speciale funciare, procedură care, fie nu a fost urmată pentru întreaga suprafață, fie s-a finalizat prin respingerea cererii persoanelor îndreptățite.

Având în vedere că legile de reparație în materia fondului funciar au un caracter special, derogatoriu de la normele de drept comun aplicabile acțiunii în revendicare, instanța a apreciat că reclamantul nu mai are deschisă calea acțiunii în justiție pe temeiul dreptului comun fără a fi încălcate principiile specialia generalibus derogant, securității raporturilor juridice, precum și regula electa una via. Concursul dintre aplicarea normelor speciale și a celor generale în materia restituirii imobilelor preluate abuziv a fost tranșat prin Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007 și Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțate de Înalta Curte Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, ale căror considerente mutatis mutandis își găsesc o deplină valabilitate și aplicabilitate și în prezenta cauză și care conduc spre această soluție.

Pentru considerentele expuse instanța, admițând excepția inadmisibilității acțiunii, a respins acțiunea în temeiul acestei excepții. Prin Decizia nr. 5 din 18 martie 2013, Curtea de Apel București, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, reținând următoarele: Asupra concursului dintre legea generală - art. 480 și următoarele C. civ. - și legea specială - Legea nr. 10/2001 - care a determinat invocarea excepției de inadmisibilitate a acțiunii s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008 în soluționarea unui recurs în interesul legii, în sensul recunoașterii priorității legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.

Prin aceeași decizie, obligatorie pentru instanțe conform dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a stabilit că în situația sesizării unor neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate cu condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Chiar dacă se referă la dispozițiile aplicabile în această materie, reglementate de Legea nr. 10/2001, decizia menționată se întemeiază pe aceleași argumente și raționament juridic. Reținând ipotezele avute în vedere la soluționarea recursului în interesul legii, instanța de apel constată că reclamantul din prezenta cauză după ce a formulat cerere în temeiul Legii nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000, cerere respinsă irevocabil după parcurgerea și a etapei controlului judecătoresc al hotărârii autorității competente, a înțeles să-și valorifice drepturile pe calea acțiunii întemeiate pe dreptul comun.

Această modalitate de exercitare a drepturilor procesuale reprezintă o încălcare a principiului electa una via non datur recursus ad alteram, în sensul că, odată aleasă o procedură nu se poate recurge la o alta pentru valorificarea acelorași pretenții, dreptul de opțiune având caracter limitat până la momentul realizării efective. În prezenta cauză, după cum însuși reclamantul recunoaște și rezultă din înscrisurile cauzei, precum Sentința civilă nr. 459/2010 pronunțată de Judecătoria Bacău și Decizia civilă nr. 493/2010 a Tribunalului Bacău, cererea formulată în temeiul Legii nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000, a fost respinsă irevocabil.

În acest context s-a reținut, prin Decizia nr. 33/2008, că au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, ipoteze inaplicabile situației reclamantului, care nu a invocat și dovedit motive relevante din această perspectivă. Nici din perspectiva concursului dintre legea specială și Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale nu i se poate recunoaște reclamantului dreptul de proprietate asupra bunurilor în litigiu, având în vedere condiția impusă în acest sens prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la inexistența atingerii aduse unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În prezenta cauză intimatele-pârâte sunt titularele dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate, titlurile acestora nefiind desființate în modalitățile prevăzute de dispozițiile legale aplicabile. Reținând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin decizia menționată s-a stabilit necesitatea ca atenuarea vechilor neajunsuri provocate prin preluarea de către stat a bunurilor în litigiu, nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, impunându-se asigurarea securității raporturilor juridice încheiate ca efect al regimului juridic în vigoare la momentul nașterii lor.

Cum în cauză nu au fost susținute și dovedite împrejurări de natură să răstoarne prezumția de bună-credință ce operează în favoarea intimatelor, pentru protejarea dreptului de proprietate al acestora, în temeiul acelorași dispoziții ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, instanța a apreciat că nici această condiție impusă de Decizia nr. 33/2008 nu este îndeplinită în cauză, cu consecința calificării acțiunii reclamantei ca fiind inadmisibilă. Împotriva sus-menționatei hotărâri, a declarat recurs reclamantul C.D., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, a susținut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că instanța de apel a interpretat în mod eronat concursul dintre dispozițiile legale speciale de fond funciar și cele de drept comun, privind acțiunea în revendicare.

Soluția instanței de apel este injustă și discriminatorie, întrucât, potrivit art. 480 C. civ., acțiunea în revendicare are aplicabilitate nelimitată. Niciun act normativ nu poate afecta admisibilitatea ori imprescriptibilitatea acestei acțiuni, iar în cazul în care ar exista o atare limitare, atunci aceasta ar trebui prevăzută în mod expres în legea specială, dispoziție ce nu există în actele normative incidente cauzei. Legile speciale funciare nu exclud calea acțiunii în revendicare. Ele oferă un cadru legal pentru restituirea/retrocedarea terenurilor preluate de stat cu titlu și se aplică chiar în ipoteza în care terenurile ar fi fost preluate fără titlu, tocmai pentru a acorda egalitate de tratament tuturor foștilor proprietari.

Dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, dispoziție legală ce nu a fost abrogată, și care pune la îndemâna proprietarului deposedat de bunul său exercițiul acțiunii în revendicare împotriva posesorului neproprietar. În cauză, reclamantul avea la îndemână două căi pentru a reintra în posesia bunului său, preluat de stat, procedura administrativă reglementată de legile fondului funciar și acțiunea în revendicare. Reclamantului i-a fost respinsă cererea de restituire a dreptului de proprietate formulată în baza legii fondului funciar pe considerentul depășirii termenelor prevăzute de lege, iar nu pentru că nu ar fi fost persoană îndreptățită ori că dreptul său nu ar fi existat. Urmare acestei soluții primite în procedura administrativă, reclamantul a învestit instanța cu acțiune în revendicare dedusă judecății, acțiune ce nu poate fi considerată ca fiind inadmisibilă, ci cel mult neîntemeiată.

Or, în operațiunea de comparare a titlurilor, titlul său ar fi preferabil, statul neputându-i opune vreun titlu. A arătat că pârâtul nu se poate prevala nici de dispozițiile Legii nr. 213/1998, întrucât existența legilor speciale împiedică revendicarea pe dreptul comun numai dacă bunul a fost preluat fără titlu valabil, ceea ce nu este cazul în speță, Admisibilitatea acțiunii în revendicare este susținută și de legislația civilă, dar și de jurisprudența în materie, inclusiv decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 60/2007, ce recunoaște prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului legilor speciale naționale în materie. Dincolo de temeiul juridic conferit de legislația națională, prezenta acțiune beneficiază și de suportul Convenției europene a drepturilor omului, care garantează absolut dreptul de proprietate privată.

A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și, în urma admiterii apelului reclamantului, schimbarea sentinței tribunalului, în sensul obligării pârâtului să-i restituie terenul și cheltuielile de judecată efectuate în cauză. Recursul nu este fondat. Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate care se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Înalta Curte constată netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se invocă greșita reținere de către instanța de apel, respectiv cea de fond a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare promovată pe calea dreptului comun, precum și aplicarea greșită a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în soluționarea unui recurs în interesul legii, întrucât asupra imobilului revendicat reclamantul ar avea un drept de proprietate, situație în care se pretinde că decizia nu ar fi aplicabilă. Înalta Curte reține, în speță, că reclamantul-recurent și-a întemeiat acțiunea în revendicare pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 și următoarele C. civ. susținând că imobilul revendicat, proprietatea sa a trecut în proprietatea statului, fără titlu.

Soluționarea cauzei pendinte nu poate ignora - cum corect au reținut instanțele fondului, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, instanța supremă rezolvând, prin acest mecanism judiciar, divergențele de jurisprudență de la acel moment și statuând, printre altele, asupra necesității analizării, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea unei acțiuni în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit de lege, ori securității raporturilor juridice. În contextul dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. ce conferă caracter obligatoriu Deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte constată că, în speță, situația juridică a dreptului recurentului-reclamant a fost corect determinată, concluzia fiind conturată, pe de o parte, de circumstanțele factuale concrete evocate de instanțele fondului, valorizate din perspectiva principiului securității raporturilor juridice, iar pe de altă parte, de efectele create prin aplicarea normelor speciale, respectiv a raportului dintre lege specială și legea generală, dat fiind dezlegarea cu caracter obligatoriu prin decizia în interesul legii. Este adevărat că, anterior intrării în vigoare a legilor speciale în materie de restituire (legile fondului funciar, Legea nr. 10/2001), restituirea imobilelor ca efect al ineficienței actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.

În prezent însă, dreptul comun a fost înlocuit cu aceste legi care cuprind norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței. Ca efect al intrării în vigoare a legilor speciale de reparație în privința imobilelor preluate de stat, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială care prevede o procedură specială obligatorie.

Prin urmare, contrar criticilor recurentului, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv s-au adoptat legi speciale de reparație care prevăd în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta, raționament judiciar urmarea căruia Înalta Curte reține că instanțele anterioare au efectuat o corectă aplicare a legii la situația de fapt stabilită, corelat cu respectarea principiului de drept specialia generalibus derogant și a regulii electa una via.

Se reține astfel că, apelând la dispozițiile legilor fondului funciar, a Legii nr. 247/2005, cererea reclamantului de restituire a bunului, pretins și în cauza de față, a fost invalidată prin Hotărârea nr. 14468 din 30 septembrie 2009, supusă controlului jurisdicțional și soluționat irevocabil prin Decizia nr. 493/2010 a Tribunalului Bacău (Dispoziția nr. 18102/2009) în sensul respingerii sale. Realizând un examen de compatibilitate a soluției recurate cu exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Înalta Curte reține că nu se poate aprecia că ar opera o încălcare a dreptului de proprietate, deoarece reclamantul a avut asigurată posibilitatea legală de a se adresa autorității competente pentru a solicita măsurile reparatorii prevăzute de legile speciale, ce s-a finalizat în modalitatea amintită.

În conturarea acestui raționament sunt apreciate ca relevante și considerentele formulate de instanța de contencios european prin care se explică întinderea competenței sale rationae temporis, subliniindu-se faptul că prin Convenție nu se impune statelor obligația de a repara prejudiciile produse prin acte ale statului, anterior ratificării Convenției. În aceste circumstanțe, aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 reclamă verificarea ipotezei dacă reclamantul are un drept de proprietate actual, atât timp cât Convenția nu garantează dreptul de a obține proprietatea unui bun.

Este de subliniat și faptul că instanța europeană în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, a apreciat că, acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație, nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6§1 Convenție, cu condiția ca procedura prevăzută de legea specială să fie privită ca o cale de drept efectivă (parag. 118). Din această perspectivă nu se poate reține vreo limitare a accesului la justiție și a dreptului la un proces echitabil, întrucât reclamantul a avut asigurate garanțiile necesare pentru a parcurge procedura judiciară în condițiile și căile prevăzute de lege, procedură căreia reclamantul i-a dat curs, dar a fost finalizată defavorabil.

Aceasta nu înseamnă că persoana nemulțumită își poate valorifica dreptul pretins și prin intermediul unei proceduri paralele, de drept comun, unei astfel de conduite opunându-i-se, cum temeinic au reținut instanțele, principiul electa una via. Ca urmare, și având în vedere și principiul specialia generalibus derogant ce conferă prioritate legii speciale, legal s-a reținut imposibilitatea valorificării aceluiași drept pretins într-o procedură specială, prin intermediul unei proceduri de drept comun.

Nici critica recurentului, referitoare la încălcarea dreptului de acces la instanță axat pe soluția respingerii ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, sau din perspectivă convențională, nu poate fi primită întrucât dreptul de acces la instanță nu echivalează cu o soluție favorabilă în demersul judiciar promovat de aceștia, ci presupune posibilitatea părților de a deduce judecății unei instanțe imparțiale și independente pretențiile lor și de a se bucura, în procesul declanșat, de toate garanțiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în speță, s-a asigurat. Existența reglementării speciale nu poate fi ignorată din cadrul normativ aplicabil sub cuvânt că acțiunea în revendicare de drept comun constituie un mijloc energic pentru redobândirea dreptului de proprietate pretins.

Cu referire și la dezlegările de principiu date prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, se reține că accesul la justiție, prin promovarea unei acțiuni în revendicare, nu poate fi obstaculat în măsura în care partea s-ar prevala de existența unui bun actual în patrimoniul său, apt să fie valorificat pe calea dreptului comun. Această soluție jurisprudențială care înlătură, în anumite condiții, aplicarea normei speciale, satisface tocmai necesitatea procedurii echitabile din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protejarea dreptului de proprietate, în măsura în care el subzistă în patrimoniul persoanei, așa încât să nu mai fie nevoită să urmeze vreo procedură de recunoaștere sau de validare a acestuia.

Însă, din perspectiva convențională, ceea ce interesează cu privire la noțiunea de "bun actual", așa cum se degajă din art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și jurisprudența dezvoltată de instanța europeană este sensul juridic al acestei noțiuni, care presupune faptul că titularului dreptului i-a fost recunoscută această calitate printr-o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă irevocabilă, situație ce nu se regăsește în speță. Ca urmare, reclamantul nu se află, în contextul normativ menționat și în raport de datele factuale ale cauzei, în ipoteza în care, fiind titularul unui bun actual poate pretinde, prin intermediul unei proceduri de drept comun, realizarea dreptului de proprietate pretins, decât cu riscul încălcării principiilor specialia generalibus derogant și electa una via, legal reținute de instanțele fondului.

Reținând legalitatea soluției atacate sub aspectul neîntrunirii condițiilor de admisibilitate pentru motivele evocate, criticile reclamantului privind fondul cauzei exced cadrului procesual dedus judecății și nu pot astfel constitui obiectul controlului judiciar solicitat prin declarația de recurs. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312(1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.D. împotriva Deciziei nr. 5 din 18 martie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2013. Procesat de GGC - GV