ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 33/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta D.E. a chemat în judecată M.M.F.E.Ș.,

solicitând Instanței ca în contradictoriu cu pârâtul să dispună obligarea

acestuia la plata primei de concediu pe anii 2001 - 2004 actualizată cu

indicele de inflație de la data nașterii dreptului la data plății efective la

care să se adauge și daunele interese, potrivit art. 161 alin. (4) C. muncii.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că dreptul la prima de vacanță i-a fost conferit prin art. 33

alin. (2) din Legea nr. 188/1999, acest drept cuvenindu-i-se chiar dacă prin

legile bugetului asigurărilor sociale de stat aferente anilor 2001 - 2006

dreptul la acordarea primei de vacanță a fost suspendat, suspendarea fiind

nelegală și neconstituțională.

A mai susținut și faptul că,

nu se poate vorbi despre o prescriere a dreptului la acțiune pe anii 2001 - 2004,

aceasta fiind contrară prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, cu

raportare la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, ca și prevederilor art. 295 alin.

(2) și art. 38 din același C. muncii.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 940 din 2

aprilie 2007 a admis cererea reclamantei D.E. și a obligat pârâtul M.M.F.E.Ș. să

acorde reclamantei suma de 1.589 RON plus actualizarea acestei sume în raport

de data plății, reprezentând prima de concediu pentru anii 2001 - 2003.

Pentru a pronunța această

sentință, Instanța a reținut că starea de pasivitate a reclamantei nu s-a

datorat unei atitudini personale, pur subiective, ci ea a fost generată de

acte, fapte și împrejurări mai presus de voința sa, respectiv de apariția

actelor normative de suspendare, legiuitorul fiind cel care, în timp, a

prorogat posibilitatea valorificării dreptului, statuând prin legile de buget

suspendarea, an de an, până în anul 2006.

Împotriva acestei sentințe

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs M.M.F.E.Ș.

Recurentul a susținut în

esență că, acordarea primei de vacanță funcționarilor publici a fost suspendată

pe perioada 2001 - 2006 și că Instanța de Fond nu a observat că legile

bugetului de stat pentru anii 2001 - 2005 au fost adoptate și promulgate

potrivit prevederilor Constituției României, iar aplicarea lor este obligatorie

inclusiv funcționarilor publici.

Examinând cauza în raport cu

toate criticile aduse soluției Instanței de Fond, cu apărările formulate și

probele administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse

în continuare:

Este necontestat că, prin

Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă

indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din

luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de

necontestat că, prin dispoziții succesive, acordarea primei de vacanță a fost

suspendată în anii 2001 - 2006.

Numai că, astfel cum corect

a reținut Instanța de Fond, Înalta Curte constată că, suspendarea dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție

legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de

concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

(publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin.

(2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004)

precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr.

365 din 29 mai 2007).

Așadar, prin suspendarea

acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate.

Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează

cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost

înlăturată existența pentru anii 2003 și 2005.

Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și

garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni

atât art. 53

din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția

anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât

și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o

obligație lipsită de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a

exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în

perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este

recunoscută, să fie golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de

orice valoare.

De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de

drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera

lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor

situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să

nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care

au fost prevăzute de lege.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală

și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.M.F.E.Ș. împotriva sentinței civile nr. 940 din 2 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 ianuarie 2008.