ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 33/2008
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 33/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Reclamanta D.E. a chemat în judecată M.M.F.E.Ș.,
solicitând Instanței ca în contradictoriu cu pârâtul să dispună obligarea
acestuia la plata primei de concediu pe anii 2001 - 2004 actualizată cu
indicele de inflație de la data nașterii dreptului la data plății efective la
care să se adauge și daunele interese, potrivit art. 161 alin. (4) C. muncii.
În motivarea acțiunii
reclamanta a arătat că dreptul la prima de vacanță i-a fost conferit prin art. 33
alin. (2) din Legea nr. 188/1999, acest drept cuvenindu-i-se chiar dacă prin
legile bugetului asigurărilor sociale de stat aferente anilor 2001 - 2006
dreptul la acordarea primei de vacanță a fost suspendat, suspendarea fiind
nelegală și neconstituțională.
A mai susținut și faptul că,
nu se poate vorbi despre o prescriere a dreptului la acțiune pe anii 2001 - 2004,
aceasta fiind contrară prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, cu
raportare la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, ca și prevederilor art. 295 alin.
(2) și art. 38 din același C. muncii.
Curtea de Apel București, secția
a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 940 din 2
aprilie 2007 a admis cererea reclamantei D.E. și a obligat pârâtul M.M.F.E.Ș. să
acorde reclamantei suma de 1.589 RON plus actualizarea acestei sume în raport
de data plății, reprezentând prima de concediu pentru anii 2001 - 2003.
Pentru a pronunța această
sentință, Instanța a reținut că starea de pasivitate a reclamantei nu s-a
datorat unei atitudini personale, pur subiective, ci ea a fost generată de
acte, fapte și împrejurări mai presus de voința sa, respectiv de apariția
actelor normative de suspendare, legiuitorul fiind cel care, în timp, a
prorogat posibilitatea valorificării dreptului, statuând prin legile de buget
suspendarea, an de an, până în anul 2006.
Împotriva acestei sentințe
considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs M.M.F.E.Ș.
Recurentul a susținut în
esență că, acordarea primei de vacanță funcționarilor publici a fost suspendată
pe perioada 2001 - 2006 și că Instanța de Fond nu a observat că legile
bugetului de stat pentru anii 2001 - 2005 au fost adoptate și promulgate
potrivit prevederilor Constituției României, iar aplicarea lor este obligatorie
inclusiv funcționarilor publici.
Examinând cauza în raport cu
toate criticile aduse soluției Instanței de Fond, cu apărările formulate și
probele administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii,
Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse
în continuare:
Este necontestat că, prin
Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă
indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din
luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de
necontestat că, prin dispoziții succesive, acordarea primei de vacanță a fost
suspendată în anii 2001 - 2006.
Numai că, astfel cum corect
a reținut Instanța de Fond, Înalta Curte constată că, suspendarea dreptului nu
echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție
legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.
Astfel, dreptul la prima de
concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999
(publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin.
(2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004)
precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr.
365 din 29 mai 2007).
Așadar, prin suspendarea
acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă,
întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea
drepturilor acordate.
Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează
cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost
înlăturată existența pentru anii 2003 și 2005.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și
garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni
atât art. 53
din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția
anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât
și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o
obligație lipsită de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a
exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în
perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este
recunoscută, să fie golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de
orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de
drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera
lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor
situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să
nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care
au fost prevăzute de lege.
Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală
și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de M.M.F.E.Ș. împotriva sentinței civile nr. 940 din 2 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 9 ianuarie 2008.