ÎCCJ, decizie (scj.ro #81862)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81862) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Teren cu destinație

agricolă preluat abuziv de către Stat. Reconstituirea dreptului de proprietate

în limitele prevăzute de Legea nr. 18/1991. Respingerea acțiunii în

revendicare formulată pentru diferența de teren nerestituită.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale.

Drept de proprietate.

Index

alfabetic :

teren preluat abuziv de stat

-

fond funciar

-

drept de proprietate

Legea nr. 18/1991

Legea nr. 1/2000

Legea nr. 247/2005

Cod civil, art. 480, art.

481

(Notă :

S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în

vigoare la data învestirii instanței)

În

materia fondului funciar, condițiile și limitele de restituire a terenurilor

preluate de stat în mod abuziv, au fost reglementate prin Legile nr. 18/1991,

nr. 1/2000 și nr. 247/2005, acte normative cu caracter special care se aplică

prioritar în raport de dispozițiile de drept comun din Codul civil.

Prin

legislația reparatorie menționată, Statul român a optat pentru restituirea

parțială a terenurilor agricole și forestiere. Opțiunea legiuitorului român în

ceea ce privește limitarea întinderii dreptului la restituire nu vine în

contradicție nici cu legea fundamentală a Statului român și nici cu

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, astfel că partea reclamantă nu are un drept de proprietate

asupra terenului revendicat, dreptul la reconstituire fiind limitat conform

legilor reparatorii în materia fondului funciar.

ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 7729 din 2 noiembrie 2011

Reclamantul M.N.,

în calitate de moștenitor al defuncților M.D. și M.E., a revendicat, în

contradictoriu cu Agenția Domeniilor Statului, 318 ha– teren arabil, 5,70 ha – fânaț, 30 ha – izlaz fânaț, 5 ha – grădini ce au aparținut def. M.D.; 275 ha – teren arabil, 6 ha – fânaț, 51 – hectare izlaz fânaț, 10 ha – grădini, ce au aparținut defunctului  M.E.

Reclamantul a

susținut că în anul 1945, terenurile autorilor săi au fost preluate abuziv și fără

titlu valabil de către statul comunist și că legile speciale privind

retrocedarea terenurilor agricole limitează dreptul la restituire în ceea ce

privește întinderea suprafețelor de teren retrocedate. În drept,  și-a

întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480, art. 481 C.civ., art. 6 și art. 13 din Convenția  Europeană și art. 21 din Constituția României.

Prin sentința

civilă nr. 2035/2007 a Tribunalului Iași, s-a respins acțiunea,

reținându-se că reclamantul nu poate beneficia de restituire în temeiul

art. 480 și art. 481 C.civ., deoarece pentru reconstituirea dreptului de

proprietate asupra terenurilor cu destinație agricolă există legi speciale

aplicabile prioritar.

Apelul formulat de

reclamant a fost admis prin decizia civilă nr. 155/2008 a Curții de Apel Iași,

care a schimbat în tot sentința apelată și a respins acțiunea pentru lipsa

calității procesuale active a reclamantului.

Curtea de apel a

reținut că instanța de fond a fost învestită cu o acțiune în revendicare, pe

calea dreptului comun. A mai reținut că reclamantul nu a dovedit dreptul de

proprietate al autorilor săi asupra terenurilor revendicate.

Susținerea

apelantului referitoare la faptul că modalitatea de probare a dreptului de

proprietate asupra imobilelor preluate abuziv de statul comunist este

reglementată prin art. 6 din Legea nr. 1/2000, art. 11 din Legea nr. 18/1991 și

art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu a fost primită, reținându-se că prevederile

legale menționate se aplică în cadrul procedurilor speciale de retrocedare a

imobilelor preluate abuziv de Statul român și nu în cadrul procedurilor

angajate pe calea dreptului comun. Instanța a mai constatat că, în cadrul

procedurii speciale instituite de Legea nr. 18/1991, s-a reconstituit

reclamantului dreptul de proprietate pentru suprafața de 95 ha teren pe teritoriul comunei Strunga, însă aceasta nu însemnă că pârâta-intimată i-ar fi

recunoscut dreptul de proprietate și pentru terenul revendicat, pe calea

dreptului comun, câtă vreme terenul ce formează obiectul revendicării nu a

putut fi individualizat și nu s-a stabilit modalitatea de dobândire.

Împotriva deciziei

Curții de Apel Iași a declarat recurs reclamantul, iar prin decizia civilă nr.

7916/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția civilă și de

proprietate intelectuală, s-a admis recursul și s-a casat decizia recurată,

dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

S-a constatat că,

instanța de fond, respingând acțiunea în revendicare ca nefondată, a analizat

anterior aspectele legate de calitatea procesuală activă și pasivă a părților,

reținând că reclamantul a dovedit calitatea procesuală activă în cadrul

procesului de față. Deși reclamantul a fost cel care a declarat apelul, calea

de atac a fost admisă, iar hotărârea instanței de fond s-a schimbat în tot, în

sensul că acțiunea în revendicare respinsă inițial ca nefondată, a fost

respinsă de această dată pentru lipsa calității procesuale active.

Procedând astfel,

instanța de apel a îngreunat situația reclamantului în propria sa cale de atac,

în condițiile în care intimata-pârâtă nu a declarat apel, astfel încât,

instanța a îndeplinit un act de procedură cu nerespectarea normelor legale,

fiind incidente dispozițiile art. 105 alin.(2) C.pr.civ. Aceasta cauzează o

vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea hotărârii recurate.

S-a stabilit prin

decizia de casare ca, în rejudecare, instanța să aibă în vedere în primul rând

soluționarea eventualelor excepții incidente în cauză și să administreze probe

prin care să fie tranșată problema titlului de proprietate, în raport de

imobilul revendicat.

În rejudecarea

apelului, prin decizia nr.48 din 8 aprilie 2011 a Curții de Apel Iași, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței pronunțată de

Tribunalul Iași.

S-a reținut, în

raport de natura acțiunii și față de probele administrate, că imobilul, fosta

proprietate a autorilor reclamantului, menționat în Cartea de hotărnicie,

intitulată „Moșia Strunga-Crivești”, are o suprafață totală de 3.283,21 ha și se întinde în cea mai mare parte pe teritoriul administrativ al Comunei Strunga,

precum și pe teritoriile administrative ale Comunelor Heleșteni, Costești și

Ion Neculce, din județul Iași.

Terenurile aflate

în posesia Agenției Domeniilor Statului, care fac parte din terenul revendicat

de reclamant, au fost în cea mai mare parte predate, prin protocoale de

predare-primire, comisiilor locale din comunele Strunga, Costești, Ion Neculce,

Al. I. Cuza și Heleșteni, pentru a se pune în posesie titularii înscriși în

anexele 32 și 36, precum și alte categorii de proprietari îndreptățiți să

primească teren în baza legilor fondului funciar.

În cadrul

procedurii speciale instituite de Legea nr. 18/1991, s-a reconstituit

reclamantului dreptul de proprietate pentru suprafața de 95 ha teren pe teritoriul Comunei Strunga, județul Iași.

Susținerile

apelantului referitoare la încălcarea art. 6 din Convenția Europeană, care

garantează dreptul la un proces echitabil, nu au fost primite. Instanța a

reținut că „dreptul la un tribunal” nu este absolut, ci este compatibil cu

limitări implicite și că statele dispun, în această materie, de o anumită marjă

de apreciere.

Or, legiuitorul

român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se

consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste

măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor. Existența Legii nr. 10/2001,

derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei

reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care

calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una

efectivă.

S-a mai reținut că,

pentru reconstituirea dreptului de proprietate a terenurilor cu destinație

agricolă există legi speciale, respectiv Legea nr. 18/1990, în baza căreia de

altfel, reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru o parte

din suprafețele de teren revendicate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul, invocând motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Recurentul a

susținut că instanța a ignorat dispozițiile legale care garantează și ocrotesc

dreptul de proprietate: art. 44, art. 53, art. 136 alin.(5) din Constituția

României, art. 480, art. 481 C.civ., art. 18 din Convenția Europeană și art. 1

Protocolul 1 adițional la Convenție și nu s-a pronunțat „la speță” asupra

încălcării dreptului de proprietate din perspectiva art. 1 Protocolul 1

raportat la jurisprudența CEDO.

În

cadrul acestei critici recurentul susține că a făcut dovada existenței unui

drept de proprietate valabil și viabil în patrimoniul său (invocând în acest

sens considerentele Deciziei nr. 73/1995 a Curții Constituționale). Pârâta

deține terenurile revendicate, fără a putea  justifica un mod valabil de

dobândire, situație în care sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea

acțiunii în revendicare, atât cele din dreptul intern, dar și din perspectiva

art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.

Instanța

a interpretat greșit dispozițiile Convenției Europene cu privire la dreptul de

acces la instanțe

și a nesocotit prevederile art.

1 alin.(5), art. 11, art. 15, art. 20 și art. 21 din Constituția României și

art. 3 C.civ.

În

susținerea acestei critici se invocă jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului în aplicarea art. 6 par. 1 din Convenție, recurentul

susținând că, în lipsa unei analize concrete a dreptului de proprietate, i-a

fost afectată însăși substanța dreptului de acces la justiție. Instanța a

refuzat să se pronunțe

asupra temeiniciei acțiunii în

revendicare motivând că există o lege specială cu privire la terenurile

agricole.

Procedura

în fața celor două instanțe nu a implicat o apreciere directă și completă

asupra drepturilor cu caracter civil ale reclamantului, ceea ce a afectat chiar

substanța dreptului de proprietate, nefiind respectat un raport de

proporționalitate între scopul urmărit și mijlocul procedural ales.

Instanța

a încălcat garanțiile instituite de art. 6 din Convenție, referitoare la

dreptul la un proces echitabil, deoarece instanța de apel s-a pronunțat pe

considerente de inadmisibilitate, deși prin încheierea din 03.10.2007

Tribunalul Iași a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare

întemeiată pe prevederile dreptului comun, această soluție devenind irevocabilă

ca urmare a faptului că pârâta nu a declarat apel, iar excepția nu a mai fost

ridicată și discutată în rejudecare după casarea cu trimitere.

Instanța

a interpretat greșit Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție. În speță sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a acțiunii în

revendicare, astfel cum s-a statuat prin această decizie în interesul legii,

deoarece reclamantul a revendicat doar terenurile libere, care au fost

identificate prin raportul de expertiză, fără a se aduce atingere vreunui alt

drept de proprietate sau securității raporturilor civile.

Hotărârea

cuprinde motive străine de natura pricinii, deoarece se bazează pe considerente

de inadmisibilitate, deși instanța de apel nu a fost învestită cu analiza unei

asemenea excepții.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a

reținut următoarele:

Recurentul

susține că preluarea de către stat a suprafețelor de teren revendicate a fost

abuzivă, titlul statului nefiind valabil, astfel încât dreptul de proprietate

al autorilor săi nu s-a stins niciodată, fiind transmis pe cale succesorală în

patrimoniul său.

Această

susținere nu poate fi primită, deoarece în materia fondului funciar, condițiile

și limitele de restituire a terenurilor preluate de stat în mod abuziv au fost

reglementate prin Legile nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005,

acte normative cu caracter special care se aplică prioritar în raport de

dispozițiile de drept comun din Codul civil.

Prin

legislația reparatorie menționată, Statul român a optat pentru restituirea

parțială a terenurilor agricole și forestiere, prevăzând posibilitatea

restituirii unei suprafețe de până la 50 ha de proprietar deposedat pentru terenurile arabile și de până la 100 ha de proprietar deposedat pentru terenurile

cu destinație de pășuni și fânețe (art. 3 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a

fost modificată prin Legile nr. 247/2005 și nr. 193/2007).

Pe cale

succesorală, reclamantul a dobândit dreptul de a solicita acordarea măsurilor

reparatorii prevăzute de dispozițiile legale speciale, drept pe care l-a

valorificat, obținând reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața

totală de 95 ha teren.

Opțiunea

legiuitorului român în ceea ce privește limitarea întinderii dreptului la

restituire nu vine în contradicție nici cu legea fundamentală a Statului român

și nici cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. În

jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 1

din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor

contractante o obligație generală de a restitui bunurile preluate înainte să

ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei).  Numai atunci când un stat

contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, a  adoptat o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate

într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou

drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul

persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva

Slovaciei).

Reclamantul

nu deține un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât în limita

suprafeței de teren pe care a putut să o redobândească prin efectul legilor

speciale de reparație.

Așa cum

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în cauza Atanasiu împotriva

României, existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane

este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie,

instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în

dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Transformarea

într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității preluării de către stat

este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale

în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor

de atac prevăzute de aceste legi.

În speță, nicio instanță sau

autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantului un drept

de a i se restitui terenurile

revendicate în prezenta cauză. O eventuală constatare a caracterului nevalabil

al titlului statului asupra întregului imobil nu constituie un titlu executoriu

pentru restituirea acestui teren, așa încât el nu reprezintă un

"bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1,

de care reclamantul s-ar putea prevala.

În consecință, Înalta Curte constată că reclamantul nu dovedește

existența în patrimoniul său a unui drept de proprietate cu privire la

terenurile revendicate, așa încât instanța de apel, menținând soluția de

respingere a acțiunii în revendicare, a pronunțat decizia recurată cu

respectarea dispozițiilor din dreptul intern și cele ale art. 1 din Protocolul

nr. 1 referitoare la dreptul de proprietate.

Înalta

Curte găsește neîntemeiată și critica referitoare la încălcarea dreptului de

acces efectiv la justiție, prin neanalizarea în mod concret și complet a

dreptului de proprietate invocat prin acțiune.

Menținând

soluția de respingere a acțiunii în revendicare, cu motivarea că reclamantului

i s-a reconstituit dreptul de proprietate în limitele stabilite prin legile

speciale de reparație și că statul dispune de o anumită marjă de apreciere în

ceea ce privește întinderea măsurilor reparatorii, instanța de apel a analizat

pretinsul drept de proprietate invocat cu privire la diferența de suprafață de

teren solicitată pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, stabilind că

acest drept nu există în patrimoniul reclamantului.

Art. 1

din Protocolul 1 conține trei norme distincte:  prima are caracter general și

enunță principiul respectării proprietății, a doua se referă la privarea de

proprietate și o supune anumitor condiții, iar a treia recunoaște statelor

competența de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general.

Ceea ce interesează din perspectiva prezentei cauze sunt primele două norme, în

vederea aplicării cărora trebuie să se stabilească mai întâi dacă reclamantul

deține un „bun” care să poată fi supus protecției, dacă există o privare de

proprietate și dacă această ingerință este sau nu în acord cu condițiile impuse

de cea de-a doua normă (între aceste condiții fiind și necesitatea existenței

unui raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit,

respectiv neafectarea a însăși substanței dreptului de proprietate, condiții pe

care recurentul susține că instanța de apel nu le-a examinat).

În

speță, se constată însă inexistența unui „bun actual” în patrimoniul

reclamantului, în sensul primei norme conținute de art. 1 din Protocolul 1, situație

în care devine lipsită de sens examinarea celorlalte aspecte, privind pretinsa

privare de proprietate și respectarea condițiilor în care ingerința asupra

dreptul de proprietate este permisă de norma europeană.

În ceea

ce privește criticile raportate la considerentele deciziei, în sensul că

instanța de apel ar fi reținut argumente de inadmisibilitate a acțiunii în

revendicare, deși excepția inadmisibilității fusese respinsă de prima instanță

și nu mai făcuse obiectul dezbaterilor în apel, Înalta Curte constată că în

realitate instanța de apel a analizat pe fond criticile din apel și a menținut

sentința primei instanțe reținând că reclamantul nu are un drept de proprietate

asupra terenului revendicat, dreptul la reconstituire fiind limitat conform

legilor reparatorii în materia fondului funciar, acestea reprezentând argumente

de fond și nu de inadmisibilitate.

Pentru

aceleași considerente este nefondată și ultima critică a recurentului

referitoare la motivarea străină de natura pricinii (critică ce se încadrează

în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ.).

În

privința criticii modului de interpretare a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, Înalta Curte reține că această decizie pronunțată

în interesul legii a dezlegat o problemă de drept care nu are legătură cu

prezenta cauză, respectiv s-a tranșat problema acțiunilor în revendicare

formulate cu privire la imobile supuse prevederilor Legii nr. 10/2001, sub

aspectul raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul civil,

ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția

europeană a drepturilor omului.

În

speță, terenurile revendicate, nu au format obiectul Legii nr. 10/2001, ci au

fost supuse dispozițiilor legilor în materia fondului funciar. În consecință,

decizia în interesul legii invocată de recurent nu este aplicabilă în cauză.

Împrejurarea că în considerentele deciziei recurate instanța de apel face

referire la dispozitivul acestei decizii în interesul legii nu este de natură

să atragă modificarea deciziei recurate, aceasta fiind corectă prin prisma

celorlalte argumente reținute de instanță.

În raport de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., recursul reclamantului

a fost respins, ca nefondat.