ÎCCJ, decizie (scj.ro #81862)

Teren cu destinație agricolă preluat abuziv de către Stat. Reconstituirea dreptului de proprietate în limitele prevăzute de Legea nr. 18/1991. Respingerea acțiunii în revendicare formulată pentru diferența de teren nerestituită. Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. Index alfabetic : teren preluat abuziv de stat - fond funciar - drept de proprietate Legea nr. 18/1991 Legea nr. 1/2000 Legea nr. 247/2005 Cod civil, art. 480, art. 481 (Notă : S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în vigoare la data învestirii instanței) În materia fondului funciar, condițiile și limitele de restituire a terenurilor preluate de stat în mod abuziv, au fost reglementate prin Legile nr. 18/1991, nr. 1/2000 și nr. 247/2005, acte normative cu caracter special care se aplică prioritar în raport de dispozițiile de drept comun din Codul civil.

Prin legislația reparatorie menționată, Statul român a optat pentru restituirea parțială a terenurilor agricole și forestiere. Opțiunea legiuitorului român în ceea ce privește limitarea întinderii dreptului la restituire nu vine în contradicție nici cu legea fundamentală a Statului român și nici cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că partea reclamantă nu are un drept de proprietate asupra terenului revendicat, dreptul la reconstituire fiind limitat conform legilor reparatorii în materia fondului funciar. ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 7729 din 2 noiembrie 2011 Reclamantul M.N., în calitate de moștenitor al defuncților M.D.

și M.E., a revendicat, în contradictoriu cu Agenția Domeniilor Statului, 318 ha– teren arabil, 5,70 ha – fânaț, 30 ha – izlaz fânaț, 5 ha – grădini ce au aparținut def. M.D.; 275 ha – teren arabil, 6 ha – fânaț, 51 – hectare izlaz fânaț, 10 ha – grădini, ce au aparținut defunctului M.E. Reclamantul a susținut că în anul 1945, terenurile autorilor săi au fost preluate abuziv și fără titlu valabil de către statul comunist și că legile speciale privind retrocedarea terenurilor agricole limitează dreptul la restituire în ceea ce privește întinderea suprafețelor de teren retrocedate. În drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480, art. 481 C.civ., art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană și art. 21 din Constituția României.

Prin sentința civilă nr. 2035/2007 a Tribunalului Iași, s-a respins acțiunea, reținându-se că reclamantul nu poate beneficia de restituire în temeiul art. 480 și art. 481 C.civ., deoarece pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinație agricolă există legi speciale aplicabile prioritar. Apelul formulat de reclamant a fost admis prin decizia civilă nr. 155/2008 a Curții de Apel Iași, care a schimbat în tot sentința apelată și a respins acțiunea pentru lipsa calității procesuale active a reclamantului. Curtea de apel a reținut că instanța de fond a fost învestită cu o acțiune în revendicare, pe calea dreptului comun. A mai reținut că reclamantul nu a dovedit dreptul de proprietate al autorilor săi asupra terenurilor revendicate.

Susținerea apelantului referitoare la faptul că modalitatea de probare a dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate abuziv de statul comunist este reglementată prin art. 6 din Legea nr. 1/2000, art. 11 din Legea nr. 18/1991 și art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu a fost primită, reținându-se că prevederile legale menționate se aplică în cadrul procedurilor speciale de retrocedare a imobilelor preluate abuziv de Statul român și nu în cadrul procedurilor angajate pe calea dreptului comun. Instanța a mai constatat că, în cadrul procedurii speciale instituite de Legea nr. 18/1991, s-a reconstituit reclamantului dreptul de proprietate pentru suprafața de 95 ha teren pe teritoriul comunei Strunga, însă aceasta nu însemnă că pârâta-intimată i-ar fi recunoscut dreptul de proprietate și pentru terenul revendicat, pe calea dreptului comun, câtă vreme terenul ce formează obiectul revendicării nu a putut fi individualizat și nu s-a stabilit modalitatea de dobândire.

Împotriva deciziei Curții de Apel Iași a declarat recurs reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 7916/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis recursul și s-a casat decizia recurată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. S-a constatat că, instanța de fond, respingând acțiunea în revendicare ca nefondată, a analizat anterior aspectele legate de calitatea procesuală activă și pasivă a părților, reținând că reclamantul a dovedit calitatea procesuală activă în cadrul procesului de față. Deși reclamantul a fost cel care a declarat apelul, calea de atac a fost admisă, iar hotărârea instanței de fond s-a schimbat în tot, în sensul că acțiunea în revendicare respinsă inițial ca nefondată, a fost respinsă de această dată pentru lipsa calității procesuale active.

Procedând astfel, instanța de apel a îngreunat situația reclamantului în propria sa cale de atac, în condițiile în care intimata-pârâtă nu a declarat apel, astfel încât, instanța a îndeplinit un act de procedură cu nerespectarea normelor legale, fiind incidente dispozițiile art. 105 alin.(2) C.pr.civ. Aceasta cauzează o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea hotărârii recurate. S-a stabilit prin decizia de casare ca, în rejudecare, instanța să aibă în vedere în primul rând soluționarea eventualelor excepții incidente în cauză și să administreze probe prin care să fie tranșată problema titlului de proprietate, în raport de imobilul revendicat. În rejudecarea apelului, prin decizia nr.48 din 8 aprilie 2011 a Curții de Apel Iași, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul Iași.

S-a reținut, în raport de natura acțiunii și față de probele administrate, că imobilul, fosta proprietate a autorilor reclamantului, menționat în Cartea de hotărnicie, intitulată „Moșia Strunga-Crivești”, are o suprafață totală de 3.283,21 ha și se întinde în cea mai mare parte pe teritoriul administrativ al Comunei Strunga, precum și pe teritoriile administrative ale Comunelor Heleșteni, Costești și Ion Neculce, din județul Iași. Terenurile aflate în posesia Agenției Domeniilor Statului, care fac parte din terenul revendicat de reclamant, au fost în cea mai mare parte predate, prin protocoale de predare-primire, comisiilor locale din comunele Strunga, Costești, Ion Neculce, Al. I. Cuza și Heleșteni, pentru a se pune în posesie titularii înscriși în anexele 32 și 36, precum și alte categorii de proprietari îndreptățiți să primească teren în baza legilor fondului funciar.

În cadrul procedurii speciale instituite de Legea nr. 18/1991, s-a reconstituit reclamantului dreptul de proprietate pentru suprafața de 95 ha teren pe teritoriul Comunei Strunga, județul Iași. Susținerile apelantului referitoare la încălcarea art. 6 din Convenția Europeană, care garantează dreptul la un proces echitabil, nu au fost primite. Instanța a reținut că „dreptul la un tribunal” nu este absolut, ci este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun, în această materie, de o anumită marjă de apreciere. Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă. S-a mai reținut că, pentru reconstituirea dreptului de proprietate a terenurilor cu destinație agricolă există legi speciale, respectiv Legea nr. 18/1990, în baza căreia de altfel, reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru o parte din suprafețele de teren revendicate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Recurentul a susținut că instanța a ignorat dispozițiile legale care garantează și ocrotesc dreptul de proprietate: art. 44, art. 53, art. 136 alin.(5) din Constituția României, art. 480, art. 481 C.civ., art. 18 din Convenția Europeană și art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție și nu s-a pronunțat „la speță” asupra încălcării dreptului de proprietate din perspectiva art. 1 Protocolul 1 raportat la jurisprudența CEDO. În cadrul acestei critici recurentul susține că a făcut dovada existenței unui drept de proprietate valabil și viabil în patrimoniul său (invocând în acest sens considerentele Deciziei nr. 73/1995 a Curții Constituționale). Pârâta deține terenurile revendicate, fără a putea justifica un mod valabil de dobândire, situație în care sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea acțiunii în revendicare, atât cele din dreptul intern, dar și din perspectiva art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.

Instanța a interpretat greșit dispozițiile Convenției Europene cu privire la dreptul de acces la instanțe și a nesocotit prevederile art. 1 alin.(5), art. 11, art. 15, art. 20 și art. 21 din Constituția României și art. 3 C.civ. În susținerea acestei critici se invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 6 par. 1 din Convenție, recurentul susținând că, în lipsa unei analize concrete a dreptului de proprietate, i-a fost afectată însăși substanța dreptului de acces la justiție. Instanța a refuzat să se pronunțe asupra temeiniciei acțiunii în revendicare motivând că există o lege specială cu privire la terenurile agricole. Procedura în fața celor două instanțe nu a implicat o apreciere directă și completă asupra drepturilor cu caracter civil ale reclamantului, ceea ce a afectat chiar substanța dreptului de proprietate, nefiind respectat un raport de proporționalitate între scopul urmărit și mijlocul procedural ales.

Instanța a încălcat garanțiile instituite de art. 6 din Convenție, referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece instanța de apel s-a pronunțat pe considerente de inadmisibilitate, deși prin încheierea din 03.10.2007 Tribunalul Iași a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun, această soluție devenind irevocabilă ca urmare a faptului că pârâta nu a declarat apel, iar excepția nu a mai fost ridicată și discutată în rejudecare după casarea cu trimitere. Instanța a interpretat greșit Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În speță sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a acțiunii în revendicare, astfel cum s-a statuat prin această decizie în interesul legii, deoarece reclamantul a revendicat doar terenurile libere, care au fost identificate prin raportul de expertiză, fără a se aduce atingere vreunui alt drept de proprietate sau securității raporturilor civile.

Hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, deoarece se bazează pe considerente de inadmisibilitate, deși instanța de apel nu a fost învestită cu analiza unei asemenea excepții. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a reținut următoarele: Recurentul susține că preluarea de către stat a suprafețelor de teren revendicate a fost abuzivă, titlul statului nefiind valabil, astfel încât dreptul de proprietate al autorilor săi nu s-a stins niciodată, fiind transmis pe cale succesorală în patrimoniul său. Această susținere nu poate fi primită, deoarece în materia fondului funciar, condițiile și limitele de restituire a terenurilor preluate de stat în mod abuziv au fost reglementate prin Legile nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005, acte normative cu caracter special care se aplică prioritar în raport de dispozițiile de drept comun din Codul civil.

Prin legislația reparatorie menționată, Statul român a optat pentru restituirea parțială a terenurilor agricole și forestiere, prevăzând posibilitatea restituirii unei suprafețe de până la 50 ha de proprietar deposedat pentru terenurile arabile și de până la 100 ha de proprietar deposedat pentru terenurile cu destinație de pășuni și fânețe (art. 3 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată prin Legile nr. 247/2005 și nr. 193/2007). Pe cale succesorală, reclamantul a dobândit dreptul de a solicita acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de dispozițiile legale speciale, drept pe care l-a valorificat, obținând reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața totală de 95 ha teren.

Opțiunea legiuitorului român în ceea ce privește limitarea întinderii dreptului la restituire nu vine în contradicție nici cu legea fundamentală a Statului român și nici cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile preluate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei). Numai atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, a adoptat o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei).

Reclamantul nu deține un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât în limita suprafeței de teren pe care a putut să o redobândească prin efectul legilor speciale de reparație. Așa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în cauza Atanasiu împotriva României, existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității preluării de către stat este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În speță, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantului un drept de a i se restitui terenurile revendicate în prezenta cauză. O eventuală constatare a caracterului nevalabil al titlului statului asupra întregului imobil nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui teren, așa încât el nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantul s-ar putea prevala. În consecință, Înalta Curte constată că reclamantul nu dovedește existența în patrimoniul său a unui drept de proprietate cu privire la terenurile revendicate, așa încât instanța de apel, menținând soluția de respingere a acțiunii în revendicare, a pronunțat decizia recurată cu respectarea dispozițiilor din dreptul intern și cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la dreptul de proprietate.

Înalta Curte găsește neîntemeiată și critica referitoare la încălcarea dreptului de acces efectiv la justiție, prin neanalizarea în mod concret și complet a dreptului de proprietate invocat prin acțiune. Menținând soluția de respingere a acțiunii în revendicare, cu motivarea că reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate în limitele stabilite prin legile speciale de reparație și că statul dispune de o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește întinderea măsurilor reparatorii, instanța de apel a analizat pretinsul drept de proprietate invocat cu privire la diferența de suprafață de teren solicitată pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, stabilind că acest drept nu există în patrimoniul reclamantului.

Art. 1 din Protocolul 1 conține trei norme distincte: prima are caracter general și enunță principiul respectării proprietății, a doua se referă la privarea de proprietate și o supune anumitor condiții, iar a treia recunoaște statelor competența de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. Ceea ce interesează din perspectiva prezentei cauze sunt primele două norme, în vederea aplicării cărora trebuie să se stabilească mai întâi dacă reclamantul deține un „bun” care să poată fi supus protecției, dacă există o privare de proprietate și dacă această ingerință este sau nu în acord cu condițiile impuse de cea de-a doua normă (între aceste condiții fiind și necesitatea existenței unui raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit, respectiv neafectarea a însăși substanței dreptului de proprietate, condiții pe care recurentul susține că instanța de apel nu le-a examinat).

În speță, se constată însă inexistența unui „bun actual” în patrimoniul reclamantului, în sensul primei norme conținute de art. 1 din Protocolul 1, situație în care devine lipsită de sens examinarea celorlalte aspecte, privind pretinsa privare de proprietate și respectarea condițiilor în care ingerința asupra dreptul de proprietate este permisă de norma europeană.

În ceea ce privește criticile raportate la considerentele deciziei, în sensul că instanța de apel ar fi reținut argumente de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, deși excepția inadmisibilității fusese respinsă de prima instanță și nu mai făcuse obiectul dezbaterilor în apel, Înalta Curte constată că în realitate instanța de apel a analizat pe fond criticile din apel și a menținut sentința primei instanțe reținând că reclamantul nu are un drept de proprietate asupra terenului revendicat, dreptul la reconstituire fiind limitat conform legilor reparatorii în materia fondului funciar, acestea reprezentând argumente de fond și nu de inadmisibilitate. Pentru aceleași considerente este nefondată și ultima critică a recurentului referitoare la motivarea străină de natura pricinii (critică ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ.).

În privința criticii modului de interpretare a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Înalta Curte reține că această decizie pronunțată în interesul legii a dezlegat o problemă de drept care nu are legătură cu prezenta cauză, respectiv s-a tranșat problema acțiunilor în revendicare formulate cu privire la imobile supuse prevederilor Legii nr. 10/2001, sub aspectul raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul civil, ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului. În speță, terenurile revendicate, nu au format obiectul Legii nr. 10/2001, ci au fost supuse dispozițiilor legilor în materia fondului funciar.

În consecință, decizia în interesul legii invocată de recurent nu este aplicabilă în cauză. Împrejurarea că în considerentele deciziei recurate instanța de apel face referire la dispozitivul acestei decizii în interesul legii nu este de natură să atragă modificarea deciziei recurate, aceasta fiind corectă prin prisma celorlalte argumente reținute de instanță. În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., recursul reclamantului a fost respins, ca nefondat.