ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7729/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7729/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 16

martie 2007 pe rolul Judecătoriei Pașcani, reclamantul M.N., în calitate de

moștenitor al defuncților M.D. și M.E., a revendicat, în contradictoriu cu

Agenția Domeniilor Statului, următoarele suprafețe de teren: 318 ha - teren

arabil, 5,70 ha - fânaț, 30 ha - izlaz fânaț, 5 ha - grădini ce au aparținut

def. M.D.; 275 ha - teren arabil, 6 ha - fânaț, 51 ha - izlaz fânaț, 10 ha -

grădini, ce au aparținut defunctului M.E..

În motivarea

acțiunii, reclamantul a susținut că, în anul 1945, terenurile autorilor săi au

fost preluate abuziv și fără titlu valabil de către statul comunist, printr-un

act arbitrar, în disprețul absolut al reglementărilor legale în vigoare și că

legile speciale privind retrocedarea terenurilor agricole limitează (contrar

Constituției României și Convenției Europene a Drepturilor Omului) dreptul la

restituire în ceea ce privește întinderea suprafețelor de teren retrocedate.

În drept, reclamantul

și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480, art. 481 C. civ., art. 6 și

art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituția

României.

Prin sentința civilă

nr. 2035 din 31 octombrie 2007 a Tribunalului Iași (pronunțată ca urmare a

declinării competenței în favoarea acestei instanțe de către Judecătoria

Pașcani) s-a respins acțiunea formulată de reclamant.

Instanța a reținut că

reclamantul nu poate beneficia de restituire în temeiul art. 480 și art. 481 C.

civ., deoarece pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor cu destinație agricolă există legi speciale aplicabile prioritar

(Legea nr. 18/1990, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005).

Apelul formulat de

reclamantul M.N. împotriva Sentinței civile nr. 2035 din 31 octombrie 2007 a

Tribunalului Iași a fost admis prin Decizia civilă nr. 155 din 10 octombrie

2008 a Curții de Apel Iași, care a schimbat în tot sentința apelată și a

respins acțiunea pentru lipsa calității procesuale active a reclamantului.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că instanța de fond a fost învestită cu o

acțiune în revendicare, pe calea dreptului comun. Aceasta înseamnă că

reclamantul trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate.

În prezenta cauză,

reclamantul a dovedit că este moștenitor testamentar al defunctului M.D.,

conform certificatului de moștenitor nr. 850/1974 eliberat de Notariatul de

Stat Local al Sectorului 3 București și moștenitor legal al defuncților M.M. și

M.O., conform certificatului de moștenitor nr. 104/1997.

Din examinarea

înscrisurilor prezentate de reclamant (certificatul nr. 2196 din 24 aprilie 1993

eliberat de Ministerul de Interne, Direcția Generală a Arhivelor Statului,

extrasele legalizate din "Tabelul cuprinzând proprietarii din județul

Roman care au avut, la data exproprierii, peste 50 ha - Camera Agricolă Roman -

Birou Reformă Agrară" din anul 1946, adresa nr. 2821 din 19 octombrie 2007

a Primăriei Comunei Strunga, județul Iași), instanța a reținut că reclamantul

nu a dovedit dreptul de proprietate al autorilor săi asupra terenurilor

revendicate.

Susținerea

apelantului referitoare la faptul că modalitatea de probare a dreptului de

proprietate asupra imobilelor preluate abuziv de statul comunist este

reglementată prin art. 6 din Legea nr. 1/2000, art. 11 din Legea nr. 18/1991 și

art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu a fost primită, instanța de apel reținând că

prevederile legale menționate se aplică în cadrul procedurilor speciale de

retrocedare a imobilelor preluate abuziv de Statul român și nu în cadrul

procedurilor angajate pe calea dreptului comun. Instanța de apel a mai

constatat că, în cadrul procedurii speciale instituite de Legea nr. 18/1991,

s-a reconstituit reclamantului dreptul de proprietate pentru suprafața de 95 ha

teren pe teritoriul comunei Strunga, județul Iași, însă aceasta nu însemnă că

pârâta-intimată din prezenta cauză i-ar fi recunoscut dreptul de proprietate și

pentru terenul revendicat, pe calea dreptului comun, câtă vreme terenul ce

formează obiectul revendicării nu a putut fi individualizat și nu s-a stabilit

modalitatea de dobândire.

Nu a fost primită

nici susținerea apelantului referitoare la încălcarea art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil,

instanța de apel reținând că legiuitorul național are competența exclusivă de a

stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești,

conform art. 125 alin. (3) din Constituția României, astfel că exercitarea unui

drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru

prestabilit de legislația națională, cu respectarea anumitor exigente, între

care și obligația reclamantului de a-și proba pretențiile.

În ceea ce privește

invocarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, instanța a reținut că

aplicarea acestui text presupune ca bunul să fie actual, iar calitatea de

titular al dreptului să fie recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe

calea unor măsuri legislative de restituire, de natură a concretiza în

patrimoniul părții existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în

materialitatea sa, ceea ce nu este cazul în speță.

Împotriva Deciziei

civile nr. 155 din 10 octombrie 2008 a Curții de Apel Iași a declarat recurs

reclamantul M.N., iar prin Decizia civilă nr. 7916 din 05 octombrie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

s-a admis recursul și s-a casat decizia recurată, dispunându-se trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

S-a constatat că,

instanța de fond, respingând acțiunea în revendicare ca nefondată, a analizat

anterior aspectele legate de calitatea procesuală activă și pasivă a părților,

reținând că reclamantul a dovedit calitatea procesuală activă în cadrul

procesului de față. Deși reclamantul M.N. a fost cel care a declarat apelul,

calea de atac a fost admisă, iar hotărârea instanței de fond s-a schimbat în

tot, în sensul că acțiunea în revendicare respinsă inițial ca nefondată, a fost

respinsă de această dată pentru lipsa calității procesuale active.

Procedând astfel,

instanța de apel a îngreunat situația reclamantului în propria sa cale de atac,

în condițiile în care intimata-pârâtă nu a declarat apel, astfel încât,

instanța a îndeplinit un act de procedură cu nerespectarea normelor legale,

fiind incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Aceasta cauzează

o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea hotărârii recurate.

S-a stabilit prin

decizia de casare ca, în rejudecare, instanța să aibă în vedere în primul rând

soluționarea eventualelor excepții incidente în cauză și să administreze probe

prin care să fie tranșată problema titlului de proprietate, în raport de

imobilul revendicat.

În rejudecarea

apelului, prin Decizia nr. 48 din 8 aprilie 2011 a Curții de Apel Iași, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamantul M.N. împotriva Sentinței civile nr. 2035 din 18 iunie

2010 pronunțată de Tribunalul Iași.

S-a reținut, în

raport de natura acțiunii și față de probele administrate (înscrisuri, raportul

de expertiză tehnică de specialitate) că imobilul, fosta proprietate a

autorilor reclamantului, menționat în Cartea de hotărnicie, intitulată

"Moșia Strunga-Crivești", are o suprafață totală de 3.283,21 ha și se

întinde în cea mai mare parte pe teritoriul administrativ al Comunei Strunga,

precum și pe teritoriile administrative ale Comunelor Heleșteni, Costești și

Ion Neculce, din județul Iași.

Terenurile aflate în

posesia Agenției Domeniilor Statului, care fac parte din terenul revendicat de

reclamant, au fost în cea mai mare parte predate, prin protocoale de predare-primire,

comisiilor locale din comunele Strunga, Costești, Ion Neculce, Al. I. Cuza și

Heleșteni, pentru a se pune în posesie titularii înscriși în anexele 32 și 36,

precum și alte categorii de proprietari îndreptățiți să primească teren în baza

legilor fondului funciar.

În cadrul procedurii

speciale instituite de Legea nr. 18/1991 s-a reconstituit reclamantului M.N.

dreptul de proprietate pentru suprafața de 95 ha teren pe teritoriul Comunei

Strunga, județul Iași.

Susținerile

apelantului referitoare la încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, nu au fost

primite. Instanța a reținut că "dreptul la un tribunal" nu este

absolut, ci este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun, în

această materie, de o anumită marjă de apreciere.

Or, legiuitorul român

a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se

consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste

măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor. Existența Legii nr. 10/2001,

derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei

reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care

calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una

efectivă.

S-a mai reținut că,

pentru reconstituirea dreptului de proprietate a terenurilor cu destinație

agricolă există legi speciale, respectiv Legea nr. 18/1990, în baza căreia de

altfel, reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru o parte

din suprafețele de teren revendicate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

reclamantul M.N., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs invocat, recurentul susține următoarele:

- Instanța a ignorat

dispozițiile legale care garantează și ocrotesc dreptul de proprietate: art.

44, art. 53, art. 136 alin. (5) din Constituția României, art. 480, art. 481 C.

civ., art. 18 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 Protocolul

1 adițional la Convenție și nu s-a pronunțat "la speță" asupra

încălcării dreptului de proprietate din perspectiva art. 1 Protocolul 1

raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În cadrul acestei

critici recurentul susține că a făcut dovada existenței unui drept de

proprietate valabil și viabil în patrimoniul său (invocând în acest sens considerentele

Deciziei nr. 73/1995 a Curții Constituționale, prin care s-a stabilit că în

toate cazurile în care titlul statului nu este valabil, statul nu a dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului și, pe cale de consecință, dreptul de

proprietate al persoanei deposedate nu s-a stins niciodată). Pârâta deține

terenurile revendicate, identificate în raportul de expertiză topografică, fără

a putea justifica un mod valabil de dobândire, situație în care sunt

îndeplinite condițiile pentru admiterea acțiunii în revendicare, atât cele din

dreptul intern (acțiunea a fost formulată de reclamantul-proprietar neposesor

împotriva pârâtei-posesor neproprietar), dar și din perspectiva art. 1 din

primul Protocol adițional la Convenție, care consacră principiul respectării

proprietății.

- Instanța a

interpretat greșit dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului cu

privire la dreptul de acces la instanțe și a nesocotit prevederile art. 1 alin.

(5), art. 11, art. 15, art. 20 și art. 21 din Constituția României și art. 3 C.

civ.

În susținerea acestei

critici se invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în

aplicarea art. 6 parag. 1 din Convenție, recurentul susținând că, în lipsa unei

analize concrete a dreptului de proprietate reclamant, i-a fost afectată însăși

substanța dreptului de acces la justiție. Instanța a refuzat să se pronunțe

asupra temeiniciei acțiunii în revendicare motivând că există o lege specială

cu privire la terenurile agricole. Procedura în fața celor două instanțe nu a

implicat o apreciere directă și completă asupra drepturilor cu caracter civil

ale reclamantului, ceea ce a afectat chiar substanța dreptului de proprietate,

nefiind respectat un raport de proporționalitate între scopul urmărit și

mijlocul procedural ales.

- Instanța a încălcat

garanțiile instituite de art. 6 din Convenție, referitoare la dreptul la un

proces echitabil, deoarece instanța de apel s-a pronunțat pe considerente de

inadmisibilitate, deși prin încheierea din 03 octombrie 2007 Tribunalul Iași a

respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe

prevederile dreptului comun, această soluție devenind irevocabilă ca urmare a

faptului că pârâta nu a declarat apel, iar excepția nu a mai fost ridicată și

discutată în rejudecare după casarea cu trimitere.

- Instanța a

interpretat greșit Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În speță sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a acțiunii în

revendicare, astfel cum s-a statuat prin această decizie în interesul legii, deoarece

prin acțiunea formulată reclamantul a revendicat doar terenurile libere, care

au fost identificate prin raportul de expertiză, fără a se aduce atingere

vreunui alt drept de proprietate sau securității raporturilor civile.

- Hotărârea cuprinde

motive străine de natura pricinii, deoarece se bazează pe considerente de

inadmisibilitate, deși instanța de apel nu a fost învestită cu analiza unei

asemenea excepții.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Recurentul susține că

preluarea de către stat a suprafețelor de teren revendicate a fost abuzivă,

titlul statului nefiind valabil, astfel încât dreptul de proprietate al

autorilor săi nu s-a stins niciodată, fiind transmis pe cale succesorală în

patrimoniul său.

Această susținere nu

poate fi primită, deoarece în materia fondului funciar, condițiile și limitele

de restituire a terenurilor preluate de stat în mod abuziv au fost reglementate

prin Legile nr. 18/1991, nr. 1/2000 și nr. 247/2005, acte normative cu caracter

special care se aplică prioritar în raport de dispozițiile de drept comun C.

civ.

Prin legislația

reparatorie menționată, Statul român a optat pentru restituirea parțială a

terenurilor agricole și forestiere, prevăzând posibilitatea restituirii unei

suprafețe de până la 50 ha de proprietar deposedat pentru terenurile arabile și

de până la 100 ha de proprietar deposedat pentru terenurile cu destinație de

pășuni și fânețe (art. 3 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată

prin Legile nr. 247/2005 și nr. 193/2007).

Pe cale succesorală,

reclamantul a dobândit dreptul de a solicita acordarea măsurilor reparatorii

prevăzute de dispozițiile legale speciale, drept pe care l-a valorificat,

obținând reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața totală de 95

ha teren.

Opțiunea

legiuitorului român în ceea ce privește limitarea întinderii dreptului la

restituire nu vine în contradicție nici cu legea fundamentală a Statului român

și nici cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. În

jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 1

din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor

contractante o obligație generală de a restitui bunurile preluate înainte să

ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei). Numai atunci când un stat

contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, a

adoptat o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor

confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație

generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în

beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky

împotriva Slovaciei).

Reclamantul nu deține

un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât în limita

suprafeței de teren pe care a putut să o redobândească prin efectul legilor

speciale de reparație.

Așa cum Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a reținut în cauza Atanasiu împotriva României,

existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în

afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie,

instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în

dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a

ilegalității preluării de către stat este condiționată de întrunirea de către

partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de

legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În speță, nicio

instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantului

un drept de a i se restitui terenurile revendicate în prezenta cauză. O

eventuală constatare a caracterului nevalabil al titlului statului asupra

întregului imobil nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui

teren, așa încât el nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, de care reclamantul s-ar putea prevala.

În consecință, Înalta

Curte constată că reclamantul nu dovedește existența în patrimoniul său a unui

drept de proprietate cu privire la terenurile revendicate, așa încât instanța

de apel, menținând soluția de respingere a acțiunii în revendicare, a pronunțat

decizia recurată cu respectarea dispozițiilor din dreptul intern și cele ale

art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la dreptul de proprietate.

Înalta Curte găsește

neîntemeiată și critica referitoare la încălcarea dreptului de acces efectiv la

justiție, prin neanalizarea în mod concret și complet a dreptului de

proprietate invocat prin acțiune.

Menținând soluția de

respingere a acțiunii în revendicare, cu motivarea că reclamantului i s-a

reconstituit dreptul de proprietate în limitele stabilite prin legile speciale

de reparație și că statul dispune de o anumită marjă de apreciere în ceea ce

privește întinderea măsurilor reparatorii, instanța de apel a analizat

pretinsul drept de proprietate invocat cu privire la diferența de suprafață de

teren solicitată pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, stabilind că

acest drept nu există în patrimoniul reclamantului.

Art. 1 din Protocolul

1 conține trei norme distincte: prima are caracter general și enunță principiul

respectării proprietății, a doua se referă la privarea de proprietate și o

supune anumitor condiții, iar a treia recunoaște statelor competența de a

reglementa folosința bunurilor conform interesului general. Ceea ce interesează

din perspectiva prezentei cauze sunt primele două norme, în vederea aplicării

cărora trebuie să se stabilească mai întâi dacă reclamantul deține un

"bun" care să poată fi supus protecției, dacă există o privare de

proprietate și dacă această ingerință este sau nu în acord cu condițiile impuse

de cea de-a doua normă (între aceste condiții fiind și necesitatea existenței

unui raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit,

respectiv neafectarea a însăși substanței dreptului de proprietate, condiții pe

care recurentul susține că instanța de apel nu le-a examinat).

În speță se constată

însă inexistența unui "bun actual" în patrimoniul reclamantului, în

sensul primei norme conținute de art. 1 din Protocolul 1, situație în care

devine lipsită de sens examinarea celorlalte aspecte, privind pretinsa privare

de proprietate și respectarea condițiilor în care ingerința asupra dreptul de

proprietate este permisă de norma europeană.

În ceea ce privește

criticile raportate la considerentele deciziei, în sensul că instanța de apel

ar fi reținut argumente de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, deși

excepția inadmisibilității fusese respinsă de prima instanță și nu mai făcuse

obiectul dezbaterilor în apel, Înalta Curte constată că în realitate instanța

de apel a analizat pe fond criticile din apel și a menținut sentința primei

instanțe reținând că reclamantul nu are un drept de proprietate asupra

terenului revendicat, dreptul la reconstituire fiind limitat conform legilor

reparatorii în materia fondului funciar, acestea reprezentând argumente de fond

și nu de inadmisibilitate.

Pentru aceleași

considerente este nefondată și ultima critică a recurentului referitoare la

motivarea străină de natura pricinii (critică ce se încadrează în motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

În privința criticii

modului de interpretare a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, Înalta Curte reține că această decizie pronunțată în interesul legii

a dezlegat o problemă de drept care nu are legătură cu prezenta cauză,

respectiv s-a tranșat problema acțiunilor în revendicare formulate cu privire

la imobile supuse prevederilor Legii nr. 10/2001, sub aspectul raportului

dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală,

precum și a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În speță, terenurile

revendicate, nu au format obiectul Legii nr. 10/2001, ci au fost supuse

dispozițiilor legilor în materia fondului funciar. În consecință, decizia în

interesul legii invocată de recurent nu este aplicabilă în cauză. Împrejurarea

că în considerentele deciziei recurate instanța de apel face referire la

dispozitivul acestei decizii în interesul legii nu este de natură să atragă

modificarea deciziei recurate, aceasta fiind corectă prin prisma celorlalte

argumente reținute de instanță.

În raport de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

reclamantului va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva Deciziei nr. 48 din 8

aprilie 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 noiembrie 2011.