ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3585/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe roIul Tribunalului Iași reclamantul M.R.A. a chemat în judecată pârâții Statul Român reprezentat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și U.A.l.C. Iași, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea în parte a deciziei nr. 2 din 20 aprilie 2006 emisă de U.A.l.C. Iași, constatarea faptului că terenul situat în Municipiul Iași, B-dul C. a fost în suprafață de 4.916 m.p. și obligarea U.A.l.C. la restituirea în natură a suprafeței de teren de cel puțin 4.600 m.p. pe vechiul amplasament. În motivele de fapt ale cererii reclamantul a arătat că imobilele au fost expropriate prin Legea nr. 571/1946 fiind compuse din terenul în suprafață de 4.916 m.p.

și clădiri aferente în suprafață de 1.082,89 m.p. Susține că dispozițiile Legii nr. 10/2001 trebuie aplicate prin raportare la această întindere a suprafeței de teren, chiar dacă în Legea nr. 571/1946 privind expropierea mai multor proprietății pentru utilitate publică din Municipiul Iași publicată în M. Of. nr. 163/1946, proprietatea lui T.A. pe strada Bd. C. este trecută ca având o întindere de circa 4.255,37 m.p. teren. În drept s-au invocat dispozițiile art. 1 (alin. 1) art. 7 (alin. 1), art. 9, 19, 11, 22 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1696 din 28 octombrie 2009 a Tribunalului lași s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a admis excepția prematurității capătului de cerere având ca obiect obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei privind emiterea titlurilor de despăgubire, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul M.R.A. împotriva deciziei nr. 2 din 20 aprilie 2006 emisă de U.A.l.C. Iași și s-a luat act că pârâta U.A.l.C. Iași nu solicită cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că asupra ambelor aspecte Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin mijlocirea deciziei civile nr. 7378 din data de 25 noiembrie 2008. În același timp Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat și asupra imposibilității restituirii în natură a terenului în suprafață de 4.255 m.p.

reținând în prezent că terenul în litigiu este ocupat parțial de noi construcții, iar parțial de Parcul Dendrologic al Complexului Studențesc „T.M." - Grădina Botanică - inclus în domeniul public al Municipiului lași prin hotărârea din 14 iunie 1994 a Consiliului Județean Iași. În aceste condiții, Tribunalul Iași, ca instanță de trimitere, nu este îndreptățit sub imperiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ. să repună în discuție nici problema întinderi suprafeței de teren preluate în mod abuziv de către stat și nici problema îndreptățiri reclamantului la restituirea în natură a părții de teren din suprafața în litigiu dat, fiind că ambele probleme de drept au fost rezolvate irevocabil prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este întemeiată întrucât aceste cereri sunt în legătură de interdependență cu decizia nr. 2 din 20 aprilie 2006 emisă de pârâta U.A.I.C. Iași și vizează strict aspecte asupra cărora este chemată a se pronunța, astfel cum dispune art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, persoana juridică deținătoare. Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății, identitate ce există în litigiu doar în raport de U.A.l.C. Iași. Iar cea de a doua excepție invocată, a prematurității cererii având ca obicei obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei prin care să se dispună emiterea titlurilor de despăgubire este întemeiată.

Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către unitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul M.R.A. pentru următoarele motive: - cauza a parcurs un prim ciclu procesual, iar în recurs prin decizia civilă nr. 501 din 27 octombrie 2001 Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis din nou cauza spre rejudecare instanței de fond pentru a se pronunța asupra fondului cauzei.

După întoarcerea cauzei la instanța de fond a solicitat instanței obligarea pârâtului Statul Român la acordarea de despăgubiri bănești, la valoarea stabilită prin expertiza evaluatorie la valoarea de circulație internațională a imobilului revendicat, solicitând în acest sens repunerea pe rol a cauzei și administrarea acestei probe cu expertiză. Asupra acestei solicitări, instanța de fond nu s-a pronunțat în nici un mod. Această solicitare a avut ca temei juridic ultimele evoluții din cursul anului 2008 ale practicii Curții Europene de la Strasbourg.

De asemenea reclamantul a avut în vedere decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a stabilit în esență că în procesele având ca obiect revendicarea bunurilor imobile preluate abuziv de regimul comunist, care nu se mai pot restitui în natură, instanța de judecată constatând neconcordanțele dintre dreptul intern și prevederile Convenției Europene poate să dea prioritate dispozițiilor convenției care au prioritate față de legea română și atunci când despăgubirile instituite de legea specială română sunt încă iluzorii se vor acorda reclamatului despăgubiri bănești. Recunoașterea de către instanța de fond a faptului că stabilirea valorii proprietății este atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă de fapt negarea dreptului reclamantului de acces liber la justiție și a plenitudinii de competență stabilită de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană.

Prin decizia nr. 14 din 12 februarie 2010 Curtea de Apel lași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantului M.R.A. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că: În mod corect instanța de fond a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Statului Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și excepția prematurității în capătul de cerere vizând obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la limitele deciziei privind emiterea titlurilor de dispoziție. Astfel, legiuitorul a instituit în cadrul procedurii privind acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv două etape distincte: Instanța de fond s-a pronunțat în cadrul procesual de învestire dat de către reclamant prin acțiune, astfel că criticile vizând omisiunea de a se pronunța nu sunt fondate.

Textele legale incidente în cauză au fost corect aplicate de către instanța de fond, iar acestea conferă reclamantului o justă și reală acoperire a prejudiciului suferit de acesta prin preluarea abuzivă a imobilului de către stat din proprietatea autorului său. Măsurile reparatorii prin echivalent stabilite prin Legea nr. 10/2001 și Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt în concordanță cu dispozițiile Curții Europene a Drepturilor Omului și reflectă principiul reparației integrale a prejudiciului suferit de reclamant, astfel că și sub acest aspect criticile reclamantului nu sunt fondate. În ceea ce privește decizia 33 a Înaltei Curți de Casație și Justiție aceasta vizează mijloacele procedurale pe care părțile le au la dispoziție, or în speță reclamantul a ales calea legii speciale, astfel că susținerile acestuia sub acest aspect nu pot fi primite.

În ceea ce privește suprafața de teren ce i se cuvine reclamantului, în mod judicios instanța de fond a avut în vedere dispoziția deciziei nr. 7378 din 25 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel prin această decizie s-a stabilit în mod irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție că în speță s-a făcut dovada că suprafața de teren ce a fost expropriată în scop de utilitate publică, are o întindere de 4.255 m.p. și nu suprafața de 4.916 m.p. Așa fiind, în mod corect a stabilit instanța de fond că dreptul reclamantului de a obține sumele reparatorii este limitat la suprafața de 4.255 m.p. Hotărârea atacată este legală și sub aspectul modului în care prima instanță a interpretat și aplicat dispozițiile legale privind măsura reparatorie cuvenită reclamantului, întrucât în mod judicios s-a statuat asupra regimului juridic actual al terenului, ceea ce înlătură posibilitatea restituirii în natură a imobilului respectiv.

Întrucât terenul nu are caracterul unui teren liber în sensul Legii nr. 10/2001 pentru a fi posibilă restituirea în natură, în mod judicios instanța de fond a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 10 alin. (2) și (6) din Legea nr. 10/2001, drept pentru care în raport de situația actuală a terenului litigios sentința instanței de fond prin care s-a menținut decizia nr. 2 din 20 aprilie 2006 a U.A.l.C. Iași, a fost respinsă.

Împotriva deciziei a declarat recurs M.R., iar criticile aduse hotărâri instanței de apel vizează nelegalitatea și nulitatea hotărârii sub următoarele aspecte: Așadar, s-a dovedit că, în cauză, la data exproprierii decizia nr. 10 din 14 mai 1947 a Comisiei de expropriere pentru utilitate publică a fost contestată în justiție, iar în urma unui proces intrat în puterea lucrului judecat, s-a stabilit prin decizia nr. 10 din 14 mai 1947 a Tribunalului Județean Iași, menținută prin decizia nr. 986 din 16 septembrie 1946 a Curții Supreme de Justiție, că suprafața reală expropriată a acestui imobil era de 4.916 m.p., terenul fiind expertizat ca având în partea dinspre Calea A. o suprafață de 2.500 m.p.

iar în partea dinspre strada L. o suprafață de 2.416 m.p. (în total 4.916 m.p.). Instanța de apel a încălcat în mod grav dreptul la apărare și la un proces echitabil, atunci când a respins o probă care era utilă cauzei, deoarece s-a constatat că bunul nu mai poate fi restituit în natură și se impunea evaluarea acestor despăgubiri direct de către instanța de judecată, fără ca reclamantul să fie obligat să mai aștepte ca despăgubirea să se facă ulterior soluționării irevocabile a acestei cauze de către Comisia Specială pentru Stabilirea Despăgubirilor. Instanța de judecată, în temeiul deciziei nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție poate constata faptul că prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 modificate prin Legea nr. 247/2005 contravin prevederilor art. 6 alin. (1) și art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană de la Strasbourg și poate obliga Statul Român în mod direct la acordarea de despăgubiri bănești.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Intimații-pârâți U.A.I.C. Iași și Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor au formulat întâmpinării în cauză.

Examinând criticile deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: În ceea ce privește suprafața de teren ce i se cuvine reclamantului, instanța de apel consideră că în mod judicios instanța de fond a avut în vedere dispozițiile deciziei nr. 7378 din 25 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, stabilind că dreptul reclamantului de a obține sume reparatorii este limitat la suprafața de 4.255 m.p, măsura cuvenită reclamantului fiind statuată raportat la regimul juridic actual al terenului și la probele administrate în cauză din care rezultă că terenul în litigiu este afectat în întregime de amenajări de utilitate publică, situație care înlătură posibilitatea restituirii în natură a imobilului respectiv.

Măsurile reparatorii prin echivalent stabilite prin Legea nr. 10/2001 și Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt în concordanță cu dispozițiile Curții Europene a Drepturilor Omului și reflectă principiul reparației integrale a prejudiciului suferit de reclamant, astfel că criticile reclamantului nu sunt fondate. În ceea ce privește decizia 33 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, mijloacele procedurale pe care părțile le au la dispoziție, or în speță reclamantul a ales calea legii speciale. Situația reală a terenului care denotă că acesta este ocupat de construcții noi autorizate care afectează servituțile legale și a altor amenajări de utilitate publică destinate a deservi nevoilor comunității, dotarea tehnico-utilitară, amenajarea spațiilor verzi, a parcurilor și a aleilor pietonale necesare desfășurării procesului de învățământ și educație conduce la concluzia că restituirea în natură a terenului solicitat nu este posibilă.

Întrucât terenul nu are caracterul unui teren liber în sensul Legii nr. 10/2001 pentru a fi posibilă restituirea în natură, în mod judicios instanța de fond și cea de apel au reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 10 alin. (2) și (6) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, având în vedere atribuțiile stabilite în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și solicitările recurentului cuprinse în primele trei petite ale cererii introductive de instanță menționăm că, în cursul procedurii administrative de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, nu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost învestită cu emiterea deciziei de restituire în natură/în echivalent, ci alte entități anume precizate de către legiuitor în funcție de obiectul pretențiilor de restituire și de situația juridică a imobilului solicitat.

De altfel, instanța de fond, ca de altfel și instanța de apel, a reținut, în mod corect, faptul că primele petite ale cererii introductive de instanță sunt în legătură de interdependență cu decizia nr. 2/2006 emisă de U.A.I.C. din Iași și vizează strict aspecte asupra cărora este chemată a se pronunța, astfel cum dispune art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001 republicată, persoana juridică deținătoare. Astfel, în toate cazurile, urmarea procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune definitivarea procedurilor privind soluționarea notificărilor - prevăzută de Legea nr. 10/2001, aspect ce implică, după caz și definitivarea procedurilor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, proceduri cauzate de nemulțumirile solicitanților asupra deciziilor/dispozițiilor adoptate în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Aceste aspecte au fost reținute și de instanța de fond, în sensul că emiterea deciziilor conținând titlul de despăgubire are loc, astfel cum rezultă din dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, numai după finalizarea procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 și a celor reglementate prin Titlul VII din actul normativ amintit. Cât privește solicitarea recurentului-reclamant privind acordarea despăgubirilor bănești, menționăm că astfel de solicitare nu a fost formulată în dosarul de fond al prezentei cauze, sau cel puțin Comisiei Centrale nu i-a fost comunicat actul procedural depus de reclamant care să cuprinsă o astfel de solicitare.

În aceste condiții, solicitarea reclamantului privind acordarea despăgubirilor bănești constituie o cerere nouă, motiv pentru care apare ca fiind inadmisibilă, având în vedere faptul că această solicitare nu a fost formulată prin cererea introductivă de instanță, ci pe calea recursului, fiind incidente dispozițiile art. 294, alin. (1), coroborate cu cele ale art. 316 C. proc. civ. Astfel fiind, criticile formulate prin intermediul recursului sunt nefondate, calea de atac urmând să fie respinsă în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul M.R. împotriva deciziei civile nr. 14 din 12 februarie 2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 mai 2011.