ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3585/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3585/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe roIul Tribunalului Iași

reclamantul M.R.A. a chemat în judecată pârâții Statul Român

reprezentat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și U.A.l.C. Iași,

solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea în parte a

deciziei nr. 2 din 20 aprilie 2006 emisă de U.A.l.C. Iași, constatarea faptului

că terenul situat în Municipiul Iași, B-dul C. a fost în suprafață de 4.916 m.p.

și obligarea U.A.l.C. la restituirea în natură a suprafeței de teren de cel puțin

4.600 m.p. pe vechiul amplasament.

În motivele de fapt ale cererii reclamantul

a arătat că imobilele au fost expropriate prin Legea nr. 571/1946 fiind compuse

din terenul în suprafață de 4.916 m.p. și clădiri aferente în suprafață de 1.082,89

m.p.

Susține că dispozițiile Legii nr. 10/2001

trebuie aplicate prin raportare la această întindere a suprafeței de teren, chiar

dacă în Legea nr. 571/1946 privind expropierea mai multor proprietății pentru utilitate

publică din Municipiul Iași publicată în M. Of. nr. 163/1946, proprietatea lui T.A.

pe strada Bd. C. este trecută ca având o întindere de circa 4.255,37 m.p. teren.

În

drept s-au invocat dispozițiile art. 1 (alin. 1) art. 7 (alin.

1), art. 9, 19, 11, 22 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1696 din 28 octombrie

2009 a Tribunalului lași

s-a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român - Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a admis excepția prematurității capătului de

cerere având ca obiect obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor

la emiterea deciziei privind emiterea titlurilor de despăgubire, s-a respins acțiunea

formulată de reclamantul M.R.A. împotriva deciziei nr. 2 din 20 aprilie 2006 emisă

de U.A.l.C. Iași și s-a luat act că pârâta U.A.l.C. Iași nu solicită cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

de fond a reținut că asupra ambelor aspecte Înalta Curte de Casație și Justiție

s-a pronunțat prin mijlocirea deciziei civile nr. 7378 din data de 25 noiembrie

restituirii în natură a terenului în suprafață de 4.255 m.p. reținând în prezent

că terenul în litigiu este ocupat parțial de noi construcții, iar parțial de Parcul

Dendrologic al Complexului Studențesc „T.M." - Grădina Botanică - inclus în

domeniul public al Municipiului lași prin hotărârea din 14 iunie 1994 a Consiliului

Județean Iași.

În

aceste condiții, Tribunalul Iași, ca instanță de trimitere,

nu este îndreptățit sub imperiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ. să repună în discuție

nici problema întinderi suprafeței de teren preluate în mod abuziv de către stat

și nici problema îndreptățiri reclamantului la restituirea în natură a părții de

teren din suprafața în litigiu dat, fiind că ambele probleme de drept au fost rezolvate

irevocabil prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este întemeiată întrucât

aceste cereri sunt în legătură de interdependență cu decizia nr. 2 din 20

aprilie 2006 emisă de pârâta U.A.I.C. Iași și vizează strict aspecte asupra cărora

este chemată a se pronunța, astfel cum dispune art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001,

persoana juridică deținătoare.

Calitatea procesuală pasivă presupune existența

unei identități între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este

obligat în raportul juridic dedus judecății, identitate ce există în litigiu doar

în raport de U.A.l.C. Iași.

Iar cea de a doua excepție invocată, a

prematurității cererii având ca obicei obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor la emiterea deciziei prin care să se dispună emiterea titlurilor

de despăgubire este întemeiată.

Măsurile reparatorii prin echivalent vor

consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către

unitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării cu acordul

persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale

privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate

în mod abuziv.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamantul M.R.A. pentru următoarele motive:

-

cauza a parcurs un prim ciclu procesual, iar în recurs prin

decizia civilă nr. 501 din 27 octombrie 2001 Înalta Curte de Casație și Justiție

a trimis din nou cauza spre rejudecare instanței de fond pentru a se pronunța asupra

fondului cauzei.

După întoarcerea cauzei la instanța de

fond a solicitat instanței obligarea pârâtului Statul Român la acordarea de despăgubiri

bănești, la valoarea stabilită prin expertiza evaluatorie la valoarea de circulație

internațională a imobilului revendicat, solicitând în acest sens repunerea pe rol

a cauzei și administrarea acestei probe cu expertiză. Asupra acestei solicitări,

instanța de fond nu s-a pronunțat în nici un mod.

Această solicitare a avut ca temei juridic

ultimele evoluții din cursul anului 2008 ale practicii Curții Europene de la Strasbourg.

De asemenea reclamantul a avut în vedere decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secțiilor

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a stabilit în esență

că în procesele având ca obiect revendicarea bunurilor imobile preluate abuziv de

regimul comunist, care nu se mai pot restitui în natură, instanța de judecată constatând

neconcordanțele dintre dreptul intern și prevederile Convenției Europene poate să

dea prioritate dispozițiilor convenției care au prioritate față de legea română

și atunci când despăgubirile instituite de legea specială română sunt încă iluzorii

se vor acorda reclamatului despăgubiri bănești.

Recunoașterea de către instanța de fond

a faptului că stabilirea valorii proprietății este atributul exclusiv al Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă de fapt negarea dreptului reclamantului

de acces liber la justiție și a plenitudinii de competență stabilită de art. 6

alin. (1) din Convenția Europeană.

Prin decizia nr. 14 din 12 februarie 2010

Curtea de Apel lași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins

apelul reclamantului

M.R.A.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a reținut că:

În

mod corect instanța de fond a admis excepțiile lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

și excepția prematurității în capătul de cerere vizând obligarea Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor la limitele deciziei privind emiterea titlurilor

de dispoziție.

Astfel, legiuitorul a instituit în cadrul

procedurii privind acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv

două etape distincte:

Instanța de fond s-a pronunțat în cadrul

procesual de învestire dat de către reclamant prin acțiune, astfel că criticile

vizând omisiunea de a se pronunța nu sunt fondate. Textele legale incidente în cauză

au fost corect aplicate de către instanța de fond, iar acestea conferă reclamantului

o justă și reală acoperire a prejudiciului suferit de acesta prin preluarea abuzivă

a imobilului de către stat din proprietatea autorului său.

Măsurile reparatorii prin echivalent stabilite

prin Legea nr. 10/2001 și Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt în concordanță

cu dispozițiile Curții Europene a Drepturilor Omului și reflectă principiul reparației

integrale a prejudiciului suferit de reclamant, astfel că și sub acest aspect criticile

reclamantului nu sunt fondate. În ceea ce privește decizia 33 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție aceasta vizează mijloacele procedurale pe care părțile le au

la dispoziție, or în speță reclamantul a ales calea legii speciale, astfel că susținerile

acestuia sub acest aspect nu pot fi primite.

În

ceea ce privește suprafața de teren ce i se cuvine reclamantului,

în mod judicios instanța de fond a avut în vedere dispoziția deciziei nr. 7378 din

25 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel prin această decizie s-a stabilit

în mod irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție că în speță s-a făcut

dovada că suprafața de teren ce a fost expropriată în scop de utilitate publică,

are o întindere de 4.255 m.p. și nu suprafața de 4.916 m.p.

Așa fiind, în mod corect a stabilit instanța

de fond că dreptul reclamantului de a obține sumele reparatorii este limitat la

suprafața de 4.255 m.p.

Hotărârea atacată este legală și sub aspectul

modului în care prima instanță a interpretat și aplicat dispozițiile legale privind

măsura reparatorie cuvenită reclamantului, întrucât în mod judicios s-a statuat

asupra regimului juridic actual al terenului, ceea ce înlătură posibilitatea restituirii

în natură a imobilului respectiv.

Întrucât

terenul nu are caracterul unui teren liber

în sensul Legii nr. 10/2001 pentru a fi posibilă restituirea în natură, în mod judicios

instanța de fond a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 10 alin. (2)

și (6) din Legea nr. 10/2001, drept pentru care în raport de situația actuală a

terenului litigios sentința instanței de fond prin care s-a menținut decizia

nr. 2 din 20 aprilie 2006 a U.A.l.C. Iași, a fost respinsă.

Împotriva deciziei a declarat recurs M.R.,

iar criticile aduse hotărâri instanței de apel vizează nelegalitatea și nulitatea

hotărârii sub următoarele aspecte:

Așadar, s-a dovedit că, în cauză, la data

exproprierii decizia nr. 10 din 14 mai 1947 a Comisiei de expropriere pentru utilitate

publică a fost contestată în justiție, iar în urma unui proces intrat în puterea

lucrului judecat, s-a stabilit prin decizia nr. 10 din 14 mai 1947 a Tribunalului

Județean Iași, menținută prin decizia nr. 986 din 16 septembrie 1946 a Curții Supreme

de Justiție, că suprafața reală expropriată a acestui imobil era de 4.916 m.p.,

terenul fiind expertizat ca având în partea dinspre Calea A. o suprafață de 2.500

m.p. iar în partea dinspre strada L. o suprafață de 2.416 m.p. (în total 4.916 m.p.).

Instanța de apel a încălcat în mod grav

dreptul la apărare și la un proces echitabil, atunci când a respins o probă care

era utilă cauzei, deoarece s-a constatat că bunul nu mai poate fi restituit în natură

și se impunea evaluarea acestor despăgubiri direct de către instanța de judecată,

fără ca reclamantul să fie obligat să mai aștepte ca despăgubirea să se facă ulterior

soluționării irevocabile a acestei cauze de către Comisia Specială pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Instanța de judecată, în temeiul deciziei

nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție poate constata

faptul că prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 modificate prin Legea nr. 247/2005

contravin prevederilor art. 6 alin. (1) și art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția

Europeană de la Strasbourg și poate obliga Statul Român în mod direct la acordarea

de despăgubiri bănești.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9

C. proc. civ.

Intimații-pârâți U.A.I.C. Iași și Statul

Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor au formulat întâmpinării

în cauză.

Examinând criticile deduse judecății,

Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor

considerente:

În

ceea ce privește suprafața de teren ce i se cuvine reclamantului,

instanța de apel consideră că în mod judicios instanța de fond a avut în vedere

dispozițiile deciziei nr. 7378 din 25 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, stabilind că dreptul reclamantului de a obține sume reparatorii este

limitat la suprafața de 4.255 m.p, măsura cuvenită reclamantului fiind statuată

raportat la regimul juridic actual al terenului și la probele administrate în cauză

din care rezultă că terenul în litigiu este afectat în întregime de amenajări de

utilitate publică, situație care înlătură posibilitatea restituirii în natură a

imobilului respectiv.

Măsurile reparatorii prin echivalent stabilite

prin Legea nr. 10/2001 și Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt în concordanță

cu dispozițiile Curții Europene a Drepturilor Omului și reflectă principiul reparației

integrale a prejudiciului suferit de reclamant, astfel că criticile reclamantului

nu sunt fondate. În ceea ce privește decizia 33

a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, mijloacele procedurale pe care părțile le au la dispoziție,

or în speță reclamantul a ales calea legii speciale.

Situația reală a terenului care denotă

că acesta este ocupat de construcții noi autorizate care afectează servituțile legale

și a altor amenajări de utilitate publică destinate a deservi nevoilor comunității,

dotarea tehnico-utilitară, amenajarea spațiilor verzi, a parcurilor și a aleilor

pietonale necesare desfășurării procesului de învățământ și educație conduce la

concluzia că restituirea în natură a terenului solicitat nu este posibilă.

Întrucât

terenul nu are caracterul unui teren liber

în sensul Legii nr. 10/2001 pentru a fi posibilă restituirea în natură, în mod judicios

instanța de fond și cea de apel au reținut incidența în cauză a dispozițiilor

art. 10 alin. (2) și (6) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, având în vedere atribuțiile

stabilite în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum

și solicitările recurentului cuprinse în primele trei petite ale cererii introductive

de instanță menționăm că, în cursul procedurii administrative de restituire prevăzute

de Legea nr. 10/2001, republicată, nu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

a fost învestită cu emiterea deciziei de restituire în natură/în echivalent, ci

alte entități anume precizate de către legiuitor în funcție de obiectul pretențiilor

de restituire și de situația juridică a imobilului solicitat.

De altfel, instanța de fond, ca de altfel

și instanța de apel, a reținut, în mod corect, faptul că primele petite ale cererii

introductive de instanță sunt în legătură de interdependență cu decizia nr. 2/2006

emisă de U.A.I.C. din Iași și vizează strict aspecte asupra cărora este chemată

a se pronunța, astfel cum dispune art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001 republicată,

persoana juridică deținătoare.

Astfel, în toate cazurile, urmarea procedurii

prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune definitivarea procedurilor

privind soluționarea notificărilor - prevăzută de Legea nr. 10/2001, aspect ce implică,

după caz și definitivarea procedurilor aflate pe rolul instanțelor judecătorești,

proceduri cauzate de nemulțumirile solicitanților asupra deciziilor/dispozițiilor

adoptate în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Aceste aspecte au fost reținute și de instanța

de fond, în sensul că emiterea deciziilor conținând titlul de despăgubire are loc,

astfel cum rezultă din dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, numai după

finalizarea procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 și a celor

reglementate prin Titlul VII din actul normativ amintit.

Cât privește solicitarea recurentului-reclamant

privind acordarea despăgubirilor bănești, menționăm că astfel de solicitare nu a

fost formulată în dosarul de fond al prezentei cauze, sau cel puțin Comisiei Centrale

nu i-a

fost comunicat actul

procedural depus de reclamant care să cuprinsă o astfel de solicitare.

În aceste condiții, solicitarea reclamantului

privind acordarea despăgubirilor bănești constituie o cerere nouă, motiv pentru

care apare ca fiind inadmisibilă, având în vedere faptul că această solicitare nu

a fost formulată prin cererea introductivă de instanță, ci pe calea recursului,

fiind incidente dispozițiile art. 294, alin. (1), coroborate cu cele ale art. 316

C. proc. civ.

Astfel fiind, criticile formulate prin

intermediul recursului sunt nefondate, calea de atac urmând să fie respinsă în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul

M.R. împotriva deciziei civile nr. 14 din 12 februarie 2010 a Curții de Apel Iași,

secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3

mai 2011.