ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3115/2011

Asupra recursului civil de față, constată: Prin sentința civilă nr. 738 din 4 mai 2009, Tribunalul Iași, secția civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta T.L., în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Iași. În consecință, a anulat dispoziția nr. RR/2008 emisă de pârât și constatând că reclamanta este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafață de 371 m.p. și construcție (casă de locuit), a dispus acordarea reclamantei de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri în condițiile legii speciale, Legea nr. 247/2005, pentru acest imobil, respingându-se cererea reclamantei de restituire în natură a terenului de 371 m.p.

situat în Iași, strada R. nr. Q. În motivarea sentinței, s-a arătat că, prin dispoziția contestată în cauză, a fost respinsă notificarea formulată de reclamantă (alături de numita B.D.) în baza Legii nr. 10/2001, deoarece pentru terenul notificat s-a reconstituit dreptul de proprietate al notificatoarelor, în baza Legea nr. 18/1991, iar pentru construcție nu s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și nici a preluării abuzive a imobilului. Prin contestația formulată în cauză, reclamanta a solicitat restituirea în natură a unei suprafețe de 371 m.p. din totalul de 551 m.p. pentru care s-a formulat notificarea și acordarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri în baza legii speciale pentru construcție, arătând că pentru diferența de 180 m.p.

i s-a reconstituit dreptul de proprietate conform sentinței civile nr. 10974/2002. Tribunalul a apreciat că aceste pretenții sunt întemeiate, constatând că s-a făcut dovada atât a calității reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii - prin declarațiile autentice ale martorilor, extras de rol fiscal privind plata impozitului pentru imobil în anul 1972 și adrese emise de Primăria Iași, cât și a preluării abuzive a imobilului, în absența unui decret de expropriere. În baza Legii nr. 18/1991, s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafață de 180 m.p. din terenul ce formează obiectul notificării din cauză, în persoana numitei B.D., cea de a doua notificatoare și moștenitoare a proprietarului inițial al imobilului, A.S., alături de reclamanta din cauză.

Întrucât expertiza topografică efectuată în cursul judecății a evidențiat faptul că terenul în suprafață de 371 m.p. este afectat de detalii de sistematizare și nu poate fi restituit în natură, tribunalul a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, atât pentru teren, cât și pentru construcția demolată. Apelurile declarate de ambele părți împotriva sentinței menționate au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 36 din 10 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că dispoziția contestată în cauză se referă la imobilele din Iași, strada R. nr. W și nr. Q - astfel cum s-a formulat notificarea celor două moștenitoare ale proprietarului A.S., hotărârea primei instanțe se referă la imobilul din str. R. nr. Q, în timp ce documentația depusă în dosarul de fond vizează imobilele din str. R. nr. W - Q. Din înscrisurile depuse la dosar, instanța de apel a constatat că suprafața de 371 m.p. din strada R. nr. Q este în administrarea Primăriei Municipiului Iași și este afectată de detalii de sistematizare. Ca atare, chiar dacă nu este precizat modul de preluare de către stat a terenului din str.ada R. nr. Q, în conformitate cu dispozițiile art. 22 – 23 din Legea nr. 10/2001, este cert că, în prezent, acest teren este deținut de stat, motiv pentru care instanța a respins ca nefondat apelul Primarului Municipiului Iași.

În ceea ce privește apelul reclamantei, s-a apreciat că, în mod corect, prima instanță a respins cererea de restituire în natură a suprafeței de 371 m.p., deoarece din expertiza efectuată în cauză de expert M.I., rezultă că terenul nu ar fi afectat de construcții, dar este spațiu verde amplasat în partea de Nord-Vest zona P.- R. Instanța nu a reținut propunerea expertului de restituire în natură a suprafeței de 371 m.p. prin reamplasare către Nord-Vest la limita D.S. 2239, deoarece aceasta nu înseamnă restituire pe vechiul amplasament al imobilului notificat, ci pe o altă porțiune de teren, care constituie, în fapt, spațiu verde ce face parte din Parcul zona P.-R., unul dintre cele mai mari parcuri din Municipiul Iași.

Drept urmare, nu se poate dispune restituirea unei părți componente din acest parc, care este sistematizată și amenajată ca atare, suprafață de teren pe care există instalație electrică subterană și stâlpi de iluminare a parcului, a conchis instanța de apel. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în ceea ce privește aprecierea imposibilității restituirii în natură a terenului de 371 m.p. Recurenta a arătat că această constatare a instanței de apel este consecința unei interpretări greșite a expertizei judiciare efectuate în cauză, prin care s-a arătat că terenul în litigiu este acoperit de spațiu verde, cu destinație parc, fără ca din documentația sa să reiasă că această suprafață face parte chiar dintr-un parc aparținând domeniului public, ca detaliu de sistematizare în sensul Legii nr. 10/2001.

Astfel, instanța de apel a interpretat extensiv dispozițiile Legii nr. 10/2001, incluzând în categoria parcuri orice suprafață de teren amenajată cu spațiu verde. De altfel, considerentele instanței privind amenajarea acestei suprafețe de teren ca parc și existența pe teren a unei instalații electrice subterane și a unor stâlpi de iluminare a parcului nu se regăsesc în cuprinsul expertizei. Recurenta a subliniat faptul că nu s-a făcut dovada apartenenței suprafeței de teren în litigiu la domeniul public al Municipiului Iași, atât timp cât nu s-a depus la dosar vreo hotărâre a Consiliului Local de trecere a terenului în domeniul public. S-a mai arătat că din terenul inițial s-a reconstituit moștenitoarelor, în baza Legii nr. 18/1991, dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 180 m.p.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta înțelege să critice faptul că situația de fapt redată de instanța de apel în considerentele deciziei nu reflectă probatoriul administrat, fără a susține inexistența motivării sau că decizia cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Astfel, se susține că din expertiza topografică efectuată în cauză nu rezultă că terenul a cărui restituire se solicită în baza Legii nr. 10/2001 ar fi amenajat ca parc aparținând domeniului public și nici că ar conține elemente din sistemul de electrificare al parcului P.-R.

Prin asemenea susțineri, recurenta tinde, în realitate, la evaluarea de către instanța de control judiciar a înseși temeiniciei deciziei, vizând situația de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat în cauză, astfel încât nu pot fi încadrate în cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Or, reevaluarea probatoriului administrat, implicit a situației de fapt reținute în cauză, excede atribuțiilor acestei instanțe de recurs, deoarece nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile descrise în art. 304 C. proc. civ., ce vizează strict legalitatea și nu temeinicia hotărârii recurate. Singurul caz relativ la temeinicia hotărârii, reglementat de art. 304, a fost abrogat încă din anul 2001, prin O.U.G.

nr. 138/2000, astfel încât, la data soluționării prezentei cauze, nu există vreun temei pentru reaprecierea situației de fapt pe baza mijloacelor de probă administrate. Este de precizat, totodată, că reclamanta, prin acest motiv de recurs, face referire doar la conținutul raportului de expertiză topografică (deși nu precizează expres, se deduce că este vorba despre cel întocmit în apel de expert M.I.) și la documentația avută în vedere de către expert, or, în cauză s-au administrat și alte probe în afară de înscrisurile atașate raportului de expertiză din faza apelului (la care urmează a se face referire prin prezentele considerente), iar stabilirea situației de fapt a fost făcută prin coroborarea tuturor mijloacelor de probă regăsite la dosar.

Astfel, chiar prin referatul întocmit de compartimentul de specialitate din cadrul Primăriei Iași, pe baza căruia a fost emisă dispoziția contestată în prezenta cauză, se arată că atât suprafața în litigiu, cât și cea de 180 m.p. din strada R. nr. W (pentru care s-a recunoscut dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991) sunt ocupate de spații verzi și alei pietonale din parc P. În raportul de expertiză întocmit în faza judecății în primă instanță de expert C.V. (răspuns la obiecțiuni) s-a arătat că terenul face parte din zona sistematizată și amenajată ca parc, pe teren existând instalație electrică subterană și stâlpi de iluminare a parcului.

Valorificând aceste mijloace de probă administrate, inclusiv raportul de expertiză topografică din apel, prin care s-a arătat că terenul în litigiu este ocupat de spațiu verde și este amplasat în partea de N-V a parcului zona P. – R., restituirea nefiind posibilă pe vechiul amplasament, instanța de apel a conchis în sensul că nu se poate dispune restituirea unei părți componente dintr-un parc. Această apreciere nu poate fi cenzurată, după cum deja s-a arătat, prin reevaluarea mijloacelor de probă administrate, acestea fiind doar menționate în considerentele anterior expuse. Din perspectiva modului de aplicare a legii la această situație de fapt, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dacă terenul este afectat unei amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc doar în echivalent, sintagma „amenajări de utilitate publică” vizând, în conformitate cu art. 10.3 din H.G.

nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a legii și amenajările de spații verzi din „parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele”. Caracterul de utilitate publică al parcurilor este reglementat expres în art. III pct. 2 din anexa 1 a Legii nr. 213/1998, în care sunt menționate și parcurile publice, ca bunuri aparținând domeniului public al unității administrativ-teritoriale.

Este de reținut că printre înscrisurile existente în dosarul administrativ întocmit în procedura Legii nr. 10/2001, ce a fost depus la solicitarea tribunalului, se află inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Municipiului Iași, aprobat succesiv prin Hotărârile Consiliului Local Iași nr. AA/1999 și nr. BB/2002, în care zona în care se află terenul este evidențiată cu destinația de spațiu verde, fără ca reclamanta să fi contestat aceste evidențe sau să fi solicitat clarificarea de către unitatea deținătoare a situației juridice a terenului în litigiu, din perspectiva destinației actuale. Fiind vorba despre un teren afectat de amenajări de utilitate publică în sensul art. 10.3 din H.G.

nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, evidențiate în domeniul public al municipalității, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, apreciind că nu este posibilă restituirea în natură a terenului. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta T.L. împotriva deciziei nr. 36 din 10 martie 2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2011.