ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3115/2011

Asupra recursului civil

de față, constată:

Prin sentința civilă nr. 738 din 4 mai 2009, Tribunalul

Iași, secția civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta T.L., în contradictoriu

cu pârâtul Primarul Municipiului Iași.

În consecință, a anulat

dispoziția nr. RR/2008 emisă de pârât și constatând că reclamanta este persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din teren

în suprafață de 371 m.p. și construcție (casă de locuit), a dispus acordarea reclamantei

de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri în condițiile legii

speciale, Legea nr. 247/2005, pentru acest imobil, respingându-se cererea reclamantei

de restituire în natură a terenului de 371 m.p. situat în Iași, strada R. nr. Q.

În motivarea sentinței,

s-a arătat că, prin dispoziția contestată în cauză, a fost respinsă notificarea

formulată de reclamantă (alături de numita B.D.) în baza Legii nr. 10/2001, deoarece

pentru terenul notificat s-a reconstituit dreptul de proprietate al notificatoarelor,

în baza Legea nr. 18/1991, iar pentru construcție nu s-a făcut dovada calității

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și nici a preluării abuzive a imobilului.

Prin contestația formulată

în cauză, reclamanta a solicitat restituirea în natură a unei suprafețe de 371 m.p.

din totalul de 551 m.p. pentru care s-a formulat notificarea și acordarea de măsuri

reparatorii constând în despăgubiri în baza legii speciale pentru construcție, arătând

că pentru diferența de 180 m.p. i s-a reconstituit dreptul de proprietate conform

sentinței civile nr. 10974/2002.

Tribunalul a apreciat

că aceste pretenții sunt întemeiate, constatând că s-a făcut dovada atât a calității

reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii - prin declarațiile autentice

ale martorilor, extras de rol fiscal privind plata impozitului pentru imobil în

anul 1972 și adrese emise de Primăria Iași, cât și a preluării abuzive a imobilului,

în absența unui decret de expropriere.

În baza Legii nr. 18/1991,

s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafață de 180 m.p. din terenul

ce formează obiectul notificării din cauză, în persoana numitei B.D., cea de a doua

notificatoare și moștenitoare a proprietarului inițial al imobilului, A.S., alături

de reclamanta din cauză.

Întrucât expertiza topografică

efectuată în cursul judecății a evidențiat faptul că terenul în suprafață de 371

m.p. este afectat de detalii de sistematizare și nu poate fi restituit în natură,

tribunalul a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii în echivalent în

condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, atât pentru teren, cât și pentru

construcția demolată.

Apelurile declarate de

ambele părți împotriva sentinței menționate au fost respinse ca nefondate prin decizia

nr. 36 din 10 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Pentru a decide astfel,

instanța a reținut că dispoziția contestată în cauză se referă la imobilele din

Iași, strada R.  nr. W și nr. Q - astfel cum s-a formulat notificarea celor două

moștenitoare ale proprietarului A.S., hotărârea primei instanțe se referă la imobilul

din str. R. nr. Q, în timp ce documentația depusă în dosarul de fond vizează imobilele

din str. R. nr. W - Q.

Din înscrisurile depuse

la dosar, instanța de apel a constatat că suprafața de 371 m.p. din strada R.

nr. Q este în administrarea Primăriei Municipiului Iași și este afectată de detalii

de sistematizare.

Ca atare, chiar dacă nu

este precizat modul de preluare de către stat a terenului din str.ada R. nr. Q,

în conformitate cu dispozițiile art. 22 – 23 din Legea nr. 10/2001, este cert că,

în prezent, acest teren este deținut de stat, motiv pentru care instanța a respins

ca nefondat apelul Primarului Municipiului Iași.

În ceea ce privește apelul

reclamantei, s-a apreciat că, în mod corect, prima instanță a respins cererea de

restituire în natură a suprafeței de 371 m.p., deoarece din expertiza efectuată

în cauză de expert M.I., rezultă că terenul nu ar fi afectat de construcții, dar

este spațiu verde amplasat în partea de Nord-Vest zona P.- R.

Instanța nu a reținut

propunerea expertului de restituire în natură a suprafeței de 371 m.p. prin reamplasare

către Nord-Vest la limita D.S. 2239, deoarece aceasta nu înseamnă restituire pe

vechiul amplasament al imobilului notificat, ci pe o altă porțiune de teren, care

constituie, în fapt, spațiu verde ce face parte din Parcul zona P.-R., unul dintre

cele mai mari parcuri din Municipiul Iași.

Drept urmare, nu se poate

dispune restituirea unei părți componente din acest parc, care este sistematizată

și amenajată ca atare, suprafață de teren pe care există instalație electrică subterană

și stâlpi de iluminare a parcului, a conchis instanța de apel.

Împotriva deciziei menționate,

a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., în ceea ce privește aprecierea imposibilității restituirii

în natură a terenului de 371 m.p.

Recurenta a arătat că

această constatare a instanței de apel este consecința unei interpretări greșite

a expertizei judiciare efectuate în cauză, prin care s-a arătat că terenul în litigiu

este acoperit de spațiu verde, cu destinație parc, fără ca din documentația sa să

reiasă că această suprafață face parte chiar dintr-un parc aparținând domeniului

public, ca detaliu de sistematizare în sensul Legii nr. 10/2001.

Astfel, instanța de apel

a interpretat extensiv dispozițiile Legii nr. 10/2001, incluzând în categoria parcuri

orice suprafață de teren amenajată cu spațiu verde.

De altfel, considerentele

instanței privind amenajarea acestei suprafețe de teren ca parc și existența pe

teren a unei instalații electrice subterane și a unor stâlpi de iluminare a parcului

nu se regăsesc în cuprinsul expertizei.

Recurenta a subliniat

faptul că nu s-a făcut dovada apartenenței suprafeței de teren în litigiu la domeniul

public al Municipiului Iași, atât timp cât nu s-a depus la dosar vreo hotărâre a

Consiliului Local de trecere a terenului în domeniul public.

S-a mai arătat că din

terenul inițial s-a reconstituit moștenitoarelor, în baza Legii nr. 18/1991, dreptul

de proprietate asupra unei suprafețe de 180 m.p.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat.

Invocând dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta înțelege să critice faptul că situația

de fapt redată de instanța de apel în considerentele deciziei nu reflectă probatoriul

administrat, fără a susține inexistența motivării sau că decizia cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii.

Astfel, se susține că

din expertiza topografică efectuată în cauză nu rezultă că terenul a cărui restituire

se solicită în baza Legii nr. 10/2001 ar fi amenajat ca parc aparținând domeniului

public și nici că ar conține elemente din sistemul de electrificare al parcului

P.-R.

Prin asemenea susțineri,

recurenta tinde, în realitate, la evaluarea de către instanța de control judiciar

a înseși temeiniciei deciziei, vizând situația de fapt stabilită pe baza probatoriului

administrat în cauză, astfel încât nu pot fi încadrate în cazul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Or, reevaluarea probatoriului

administrat, implicit a situației de fapt reținute în cauză, excede atribuțiilor

acestei instanțe de recurs, deoarece nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile

descrise în art. 304 C. proc. civ., ce vizează strict legalitatea și nu temeinicia

hotărârii recurate.

Singurul caz relativ la

temeinicia hotărârii, reglementat de art. 304, a fost abrogat încă din anul 2001,

prin O.U.G. nr. 138/2000, astfel încât, la data soluționării prezentei cauze, nu

există vreun temei pentru reaprecierea situației de fapt pe baza mijloacelor de

probă administrate.

Este de precizat, totodată,

că reclamanta, prin acest motiv de recurs, face referire doar la conținutul raportului

de expertiză topografică (deși nu precizează expres, se deduce că este vorba despre

cel întocmit în apel de expert M.I.) și la documentația avută în vedere de către

expert, or, în cauză s-au administrat și alte probe în afară de înscrisurile atașate

raportului de expertiză din faza apelului (la care urmează a se face referire prin

prezentele considerente), iar stabilirea situației de fapt a fost făcută prin coroborarea

tuturor mijloacelor de probă regăsite la dosar.

Astfel, chiar prin referatul

întocmit de compartimentul de specialitate din cadrul Primăriei Iași, pe baza căruia

a fost emisă dispoziția contestată în prezenta cauză, se arată că atât suprafața

în litigiu, cât și cea de 180 m.p. din strada R. nr. W (pentru care s-a recunoscut

dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991) sunt ocupate de spații verzi și

alei pietonale din parc P.

În raportul de expertiză

întocmit în faza judecății în primă instanță de expert C.V. (răspuns la obiecțiuni)

s-a arătat că terenul face parte din zona sistematizată și amenajată ca parc, pe

teren existând instalație electrică subterană și stâlpi de iluminare a parcului.

Valorificând aceste mijloace

de probă administrate, inclusiv raportul de expertiză topografică din apel, prin

care s-a arătat că terenul în litigiu este ocupat de spațiu verde și este amplasat

în partea de N-V a parcului zona P. – R., restituirea nefiind posibilă pe vechiul

amplasament, instanța de apel a conchis în sensul că nu se poate dispune restituirea

unei părți componente dintr-un parc. Această apreciere nu poate fi cenzurată, după

cum deja s-a arătat, prin reevaluarea mijloacelor de probă administrate, acestea

fiind doar menționate în considerentele anterior expuse.

Din perspectiva modului

de aplicare a legii la această situație de fapt, potrivit art. 10 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, dacă terenul este afectat unei amenajări de utilitate publică,

măsurile reparatorii se stabilesc doar în echivalent, sintagma „amenajări de utilitate

publică” vizând, în conformitate cu art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare

a Normelor metodologice de aplicare a legii și amenajările de spații verzi din „parcuri

și grădini publice, piețe pietonale și altele”.

Caracterul de utilitate

publică al parcurilor este reglementat expres în art. III pct. 2 din anexa 1 a Legii

nr. 213/1998, în care sunt menționate și parcurile publice, ca bunuri aparținând

domeniului public al unității administrativ-teritoriale.

Este de reținut că printre

înscrisurile existente în dosarul administrativ întocmit în procedura Legii nr.

10/2001, ce a fost depus la solicitarea tribunalului, se află inventarul bunurilor

care aparțin domeniului public al Municipiului Iași, aprobat succesiv prin Hotărârile

Consiliului Local Iași nr. AA/1999 și nr. BB/2002, în care zona în care se află

terenul este evidențiată cu destinația de spațiu verde, fără ca reclamanta să fi

contestat aceste evidențe sau să fi solicitat clarificarea de către unitatea deținătoare

a situației juridice a terenului în litigiu, din perspectiva destinației actuale.

Fiind vorba despre un

teren afectat de amenajări de utilitate publică în sensul art. 10.3 din H.G.

nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

evidențiate în domeniul public al municipalității, se constată că instanța de apel

a făcut o corectă aplicare a legii, apreciind că nu este posibilă restituirea în

natură a terenului.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta T.L. împotriva deciziei nr. 36 din 10 martie 2010 a Curții

de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 aprilie 2011.