ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 742/2011

Asupra recursului constată următoarele:

Cu notificarea nr. 716/2001, B.M. a cerut

restituirea în natură a imobilului - construcții și teren în suprafață de 659

mp - situat în municipiul Vaslui, expropriat de stat în baza Decretului nr.

279/1987.

Prin dispoziția nr. 745 din 5

septembrie 2007, Primarul Municipiului Vaslui a respins cererea de restituire

în natură și a propus acordarea de măsuri reparatorii, în condițiile Titlului

VII al Legii nr. 247/2005, pentru o cotă de ½ părți indivize din imobilul

mai sus descris, în favoarea notificatoarei.

În motivarea dispoziției s-a reținut

că reclamanta face dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii pentru o cotă de ½ părți din imobilul expropriat și că

acesta nu mai poate fi restituit în natură, întrucât construcția a fost

demolată iar pe teren au fost edificate blocuri de locuințe.

Prin cererea înregistrată la data de

16 octombrie 2007, reclamanta B.M. a cerut anularea dispoziției și obligarea

pârâtului Primarul municipiului Vaslui să îi emită dispoziție de restituire în

natură a terenului liber, susținând că eronat s-a statuat că ar fi îndreptățită

la măsuri reparatorii doar pentru o cotă de ½ părți indivize din imobilul

expropriat.

Prin sentința civilă nr. 981 din 23

septembrie 2008, Tribunalul Vaslui, secția civilă, a respins cererea, în

contradictoriu cu Primăria municipiului Vaslui.

Prin decizia civilă nr. 53 din 13

martie 2009, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a admis apelul declarat de

reclamantă, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, reținând

că în mod greșit cererea s-a judecat în contradictoriu cu Primăria municipiului

Vaslui, deși calitate procesuală pasivă are Primarul municipiului Vaslui.

Prin sentința civilă nr. 2557 din 4

noiembrie 2009, Tribunalul Vaslui, secția civilă, reinvestit cu soluționarea

cauzei, a respins cererea și a constatat că onorariul apărătorului din oficiu,

în sumă de 300 de lei, rămâne în sarcina statului.

În motivarea sentinței, instanța a

reținut că imobilul în litigiu a fost expropriat se stat din patrimoniul

numiților B.Ș. și M.M., proprietari în cote de ½ părți indivize, caz în

care, reclamanta, în calitate de moștenitoare a defunctului B.Ș., este

îndreptățită la măsuri reparatorii doar pentru cota deținută de acesta din imobil.

Instanța a statuat că, în prezent,

terenul expropriat nu este liber în sensul prevederilor art. 11 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, întrucât, potrivit concluziilor expertizei tehnice efectuate

în cauză este afectat de spațiile verzi dintre blocurile de locuințe și tranzitat

de rețele tehnico edilitare, inclusiv conducte de gaze, caz în care, nu poate

fi restituit în natură, reclamanta fiind îndreptățită să primească despăgubiri

în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Prin decizia civilă nr. 58 din 14

aprilie 2010, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelul declarat de

reclamantă, pentru aceleași considerente de fapt și de drept reținute de prima

instanță.

Prin aceeași deciziei s-a constatat

că onorariul de avocat, în cuantum de 200 de lei, rămâne în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În motivarea recursului, reclamanta

susține că soluțiile instanțelor de fond sunt greșite, întrucât potrivit

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, terenurile libere, care nu sunt afectate de

utilități, se restituie în natură. Reclamanta afirmă că terenul în litigiu nu

este ocupat în întregime de utilități publice, caz în care, partea de teren rămasă

liberă se impune a-i fi restituită în natură.

Analizând recursul, în limita

susținerilor reclamantei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele

considerente:

În drept, potrivit dispozițiilor

art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

în cazul în care construcțiile expropriate au fost integral

demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul

parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de

teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea

afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale

localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în

echivalent.

Sintagma amenajări de utilitate

publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de

teren afectate unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, precum sunt

căile de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotările tehnico-edilitare

subterane, amenajările de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcurile

și grădinile publice, piețele pietonale și altele asemenea.

Rezultă că, potrivit dispoziției

legale menționate, cerința privind u

tilizarea terenului în scopul pentru care au fost preluat de

stat nu presupune, în mod obligatoriu, astfel cum greșit invocă reclamanta, ca

acesta să fie ocupat în mod efectiv și în totalitate doar cu construcții

nedemontabile, fiind suficient, pentru a se constata imposibilitatea

restituirii în natură, ca terenul să fie afectat unor amenajări publice.

În speța supusă analizei, reclamanta

invocă o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, justificat de

împrejurarea instanțele de fond au statuat în mod greșit cu privire la lipsa

calității de teren liber, în raport de dispozițiile art. 11 din Legea nr.

10/2001, a unei parcele din terenul expropriat, fără însă a dezvolta critica.

Or, potrivit constatărilor

instanțelor de fond, suverane în a stabili împrejurările de fapt ale cauzei, întreaga

suprafață de teren preluată de stat din patrimoniul autorului reclamantei, B.Ș.

a

primit afectațiunea

pentru care s-a dispus exproprierea

, întrucât, astfel cum s-a stabilit prin concluziile expertizei

tehnice efectuate în cauză este ocupată de spațiile verzi amenajate între două

blocuri de locuințe și, respectiv, este străbătută, în subteran, de conductele

de alimentare cu apă și conductele de canalizare care deservesc complexul de

locuințe.

Rețelele tehnico edilitare și organizarea

spațiului verde constituie amenajări de utilitate publică, în sensul

dispoziției art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, caz în care, în mod corect

instanțele de fond au statuat că

măsurile reparatorii cuvenite reclamantei se vor stabili în

echivalent.

Așa fiind, pentru considerentele

arătate, reținând și că în cauză nu sunt date motive de ordine publică, Înalta

Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E CI D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei nr. 58 din 14 aprilie 2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2

februarie 2011.