ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3325/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3325/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25 septembrie

2002 pe rolul Tribunalului Giurgiu sub nr. 2830/2002, reclamantele V.E. și

B.V.L.R.I., în contradictoriu cu pârâții SN "Institutul P." SA și

Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, au solicitat să se constate

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30

octombrie 2000 încheiat între cele două pârâte, repunerea părților în situația

anterioară și restituirea în natură, liber de orice sarcini, a imobilului Conac

„B.”, compus din teren în suprafață de 6 hectare, 5 corpuri de casă cu 44 de încăperi,

2 grajduri cu 8 încăperi, 3 magazii cu 4 încăperi, 8 anexe gospodărești cu 4

încăperi, situat în comuna B., județul Giurgiu.

În motivarea cererii,

s-a arătat că, în calitate de moștenitoare ale autorilor lor V.M., V.C.E.F. și

V.A., care au deținut în proprietate imobilul revendicat în baza contractului

de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3691 din 01 iulie 1925, reclamantele

au urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001,

adresând Primăriei B. notificarea nr. 36 din 14 iulie 2001 și comunicată

acesteia la data de 18 iunie 2001. S-a răspuns de către Societatea Națională

"Institutul P." SA prin adresa nr. 3303 din 08 august 2001,

comunicată la 13 august 2001, prin care se arată că aplicarea Legii nr. 10/2001

nu intră în competența primăriei.

S-a mai arătat că a

fost notificată și pârâta Societatea Națională "Institutul P." SA la

data de 10 august 2001 sub nr. 1034 și că nu au primit răspuns la această

notificare în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, motiv pentru care își realizează dreptul în condițiile acțiunii de

față.

S-a precizat că fosta

proprietară a imobilului V.M. a decedat la data de 22 octombrie 1947, fiind

moștenită de soțul V.D. și fiicele V.C.E.F. și V.A., iar urmare decesului

acestora din urmă, reclamantele sunt moștenitoare.

În privința titlului

statului, s-a menționat că trecerea în proprietatea statului a conacului compus

din teren în suprafață de 6 hectare și construcțiile menționate s-a efectuat în

temeiul Decretului nr. 111/1951 pe numele fostului proprietar V.C., imobilul

fiind dat în administrare Institutului P. S-a considerat că imobilul a intrat

în patrimoniul statului fără titlu valabil, întrucât Decretul nr. 111/1951 este

contrar Constituției din anul 1948, care recunoștea și garanta proprietatea

particulară, iar pe de altă parte, nu s-a respectat procedura reglementată de

Ministerul Finanțelor Publice de aplicare a decretului în sensul existenței

unei hotărâri judecătorești, ci doar a unei decizii administrative nr. 1277/1953.

Totodată, s-a

considerat că actul de vânzare-cumpărare de acțiuni, încheiat în baza O.U.G. nr.

88/1997, este nul absolut, în condițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

pentru că imobilul este preluat fără titlu valabil, actul juridic are un obiect

nevalabil, nu s-au respectat formele cerute ad validitatem, în sensul absenței

licitației publice sau nerespectarea formalităților de publicitate a acesteia.

De asemenea, s-a susținut că părțile contractante au fraudat legea, deoarece

știau că imobilul era preluat fără titlu, erau de notorietate abuzurile

săvârșite de statul comunist începând cu anul 1945, iar moștenitorii foștilor

proprietari formulaseră cereri de retrocedare încă din luna iulie 1996.

La data de 22

octombrie 2002, s-a formulat o precizare a acțiunii, prin indicarea temeiului

juridic pentru primul capăt de cerere (nulitatea contractului de privatizare)

ca fiind art. 46 din Legea nr. 10/2001 și nu dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997,

competența aparținând secției civile a Tribunalului în cărei circumscripție se

află sediul unității deținătoare.

Ulterior, la data de

20 noiembrie 2002, reclamantele au făcut o nouă precizare a obiectului acțiunii

prin care au solicitat constatarea nulității contractului nr. 60/2000 și

restituirea imobilului, litigiul soluționându-se potrivit dreptului comun,

conform art. 16 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 2 pct. 1 lit. b)

C. proc. civ. și art. 13 C. proc. civ.

La termenul de

judecată din 18 decembrie 2002 s-au introdus în cauză, în calitate de pârâte SC

A.S.I. SRL și Agenția Domeniilor Statului (A.D.S.).

Prin sentința civilă nr.

32 din 23 aprilie 2003 a Tribunalului Giurgiu pronunțată în dosarul nr. 2830/2002,

a fost admisă excepția de necompetență teritorială și declinată competența de

soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului București, secția civilă,

motivat de dispozițiile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, care impun

soluționarea contestației de instanța în circumscripția teritorială a căreia se

află sediul unității deținătoare.

Pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, cauza s-a înregistrat sub nr. 2477/2003 (nr. unic

1949/3/2003). În această instanță, părțile au invocat din nou excepția de

necompetență materială și excepția de necompetență teritorială, respinse prin

încheierea de ședință din 21 septembrie 2004.

Prin încheiere

interlocutorie, acțiunea reclamantelor a fost calificată ca fiind o contestație

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

La termenul de

judecată din 11 octombrie 2004, excepția de inadmisibilitate a capătului de

cerere de constare a nulității absolute a contractului de privatizare și

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Institutului P., au

fost respinse, pe considerentul că această societate este titulara dreptului de

administrare asupra imobilului solicitat a fi restituit.

La termenul de

judecată din 13 iunie 2005, excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, a fost respinsă,

pe considerentul că acesta este parte contractantă în actul juridic ce se

solicită a se declara nul și prin urmare, poate sta în proces în această

calitate.

Prin sentința civilă nr.

753 din 14 iunie 2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a

respins acțiunea ca neîntemeiată, tribunalul reținând în esență următoarele:

Prin notificarea nr. 36

din 14 iulie 2001, reclamantele au solicitat Primăriei B., Județul Giurgiu,

restituirea în natură a conacului moșiei B., cu toate construcțiile aferente

edificate pe terenul în suprafață de 3,5 ha. Această notificare a fost

înaintată de Primăria B., Institutului P. care a răspuns reclamantelor, cu

adresa nr. 3303 din 08 august 2001, în sensul că nu se poate restitui în natură

acest bun, întrucât face parte din patrimoniul Societății Naționale Institutul

P. SA, B.B., societate cu capital majoritar de stat, ce a fost privatizată în

anul 2000, astfel că se impune numai restituirea prin măsuri reparatorii în

echivalent.

Reclamantele au

formulat o nouă notificare, prin intermediul B.E.J. V.P., sub nr. 1034 din 10

august 2001, adresată Societății Naționale Institutul "P." SA,

solicitându-se restituirea în natură a conacului moșiei B. Pârâtul a răspuns

notificării cu adresa nr. 3594 din 29 august 2001, reiterând motivele de refuz

al restituirii în natură și considerații privind dreptul petentelor la

obținerea măsurilor de despăgubire în echivalent.

S-a considerat de

către Tribunal că această adresă de răspuns are semnificația juridică a

deciziei prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 26 în forma

republicată, iar împotriva acestui mod de a soluționa cererea, reclamantele au

promovat contestația de față.

Verificând calitatea

procesuală activă, Tribunalul a considerat că aceasta subzistă în persoana

reclamantelor, deoarece au invocat și dovedit calitatea de moștenitori ai

foștilor proprietari, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.

3691 din 01 iulie 1925 de Tribunalul Vlașca - secția a I-a (conform înscrisului

de la fila 25 dosar Tribunalul Giurgiu), prin care V.M., V.C.F. și V.A. au

dobândit în proprietate Moșia B., din comuna B., județul Vlașca, coroborate cu

certificatele de moștenitor din 08 iulie 1996 eliberat de B.N.P. R.C., 04

octombrie 1999 eliberat de B.N.P. L.G. și 27 mai 1997 eliberat de B.N.P. M.R.

Astfel, în sensul art. 3 și 4 din legea republicată, reclamantele sunt persoane

îndreptățite la restituirea imobilului sub condiția constatării unei preluări

abuzive, urmând a se stabili modalitatea de restituire.

Verificând titlul

statului asupra imobilului denumit Conacul Moșiei B., prima instanță a

constatat că acesta a făcut obiectul unei mențiuni într-un tabel centralizator,

depus la fila 6 dosar Tribunalul Giurgiu, ca fiind naționalizat pe numele V.C.,

în temeiul Decretului nr. 111/1951. În același tabel se detaliază terenul și

construcția preluată, ca fiind cinci corpuri de casă cu 44 de camere, 2

grajduri cu 8 încăperi, 3 magazii cu 4 încăperi și 8 alte construcții, cu 4

încăperi. Suprafața totală de teren preluată a fost de 6 hectare. Poziția a II-a

în același tabel vizează tot Moșia B. și o altă construcție situată pe un

hectar și 50 arii de teren, preluat de asemenea în baza Decretului nr. 111/1951,

diferențierea între cele două poziții fiind făcută din punct de vedere al

persoanei juridice care o folosește de la data preluării, pentru prima poziție

fiind menționat Institutul P., iar pentru cea de a doua o întreprindere

economică.

S-a reținut că

părțile au făcut și referiri la un posibil mod de preluare a imobilului în baza

decretului nr. 83/1949, însă din modul de completare al tabelului, Tribunalul a

apreciat că acesta nu a fost considerat incident asupra imobilului. În acest

sens, conținutul adresei nr. C 390 bis din 10 noiembrie 1995 eliberată de

Filiala Arhivelor Statului Giurgiu (fila 7 dosar Tribunalul Giurgiu) nu este

conformă tabelului depus la dosar.

Cercetând modul în

care s-au aplicat imobilului Conac B., prevederile Decretului nr. 111/1951,

Tribunalul a concluzionat că acesta a trecut în patrimoniul statului fără titlu

și prin urmare, abuziv, deoarece deși nu există un titlu al statului asupra

imobilului, în înțelesul de înscris constatator al dreptului de proprietate,

tabelul menționat anterior neputând ține loc de titlu, în sensul Decretului nr.

111/1951, titlul statului l-ar fi constituit fie o hotărâre judecătorească, fie

o decizie administrativă emisă de administrația publică, deoarece acest act

normativ de naționalizare a vizat în principal situația bunurilor supuse

confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpâni. Instrucțiunile de

aplicare emise de Ministerul Finanțelor Publice ulterior sub nr. 1529/1963,

precizau că bunuri fără stăpân sunt cele părăsite timp de un an de zile,

perioadă de timp în care titularul dreptului de proprietate nu exercită nici un

act de administrare a bunului său. O astfel de interpretare a atributelor

dreptului de proprietate, corelativ cu sancțiunea instituită prin actul

normativ analizat, trecerea bunului în proprietatea statului, contravenea

flagrant Constituției din anul 1948 care recunoștea, cu titlu de principiu și

garanta proprietatea particulară (art. 8 din Constituție). Cum în cauză nu s-a

pronunțat o hotărâre judecătorească impusă de această lege, nu se poate susține

că statul deține cu vreun titlu.

S-a considerat că

această preluare abuzivă este prezumată chiar și din faptul că imobilul se

găsește în administrarea Institutului P. de la data ieșirii din patrimoniul

foștilor proprietari și până în prezent. Așadar, acest imobil este unul din

imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind

incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 coroborat

cu art. 24 din legea nr. 10/2001 republicată.

Verificând titlul sub

care deține Institutul P. acest bun, s-a constatat că după preluarea într-un

mod nelegal de către stat, întregul conac a fost dat în administrarea

Institutului P., stăpânit ca atare până la înființarea Regiei Autonome

Institutul Național de Medicină Veterinară "P." prin preluarea

activului și pasivului de la Institutul de Cercetări și Biopreparate

"P." conform H.G. nr. 665/1991. Noua regie autonomă înființată după

anul 1989 a invocat în favoarea sa, beneficiul dispozițiilor art. 5 din Legea nr.

15/1990, în sensul că regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul

său.

Simpla declarație a

legii asupra proprietății unui bun, nu constituie însă un titlu valabil pentru

regia autonomă respectivă, atâta vreme cât instituția anterioară (reorganizată

sub forma regiei) îl deținea sub un fragil titlu de administrare pentru stat, care

l-a preluat abuziv.

Verificând regimul

juridic al imobilului după anul 1990, s-a constatat că imobilul, care de la

data preluării de către stat a funcționat ca B.B. pentru prepararea

vaccinurilor, a continuat să se găsească în patrimoniul institutului până la

incidența H.G. nr. 638/1998, când a fost reorganizat ca societate națională,

Anexa nr. 2 a hotărârii menționând în patrimoniul noii societăți și imobilul în

litigiu.

La nivelul anului

1999, această societate națională s-a privatizat, în conformitate cu H.G. nr. 563/1998,

încheindu-se contractul de vânzare cumpărare de acțiuni din 30 octombrie 2000

între Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și SC A.S.I. SRL prin

care pachetul majoritar de acțiuni de 99% trece în patrimoniul SC A.S.I. SRL,

statul păstrându-și o singură acțiune nominativă de control în domeniul

specific de activitate al Institutului P. Ulterior, sub nr. 31228/11889 din 19

noiembrie 2001, s-a încheiat un protocol între Ministerul Agriculturii,

Alimentației și Pădurilor și Agenția Domeniilor Statului prin care aceasta din

urmă a preluat toate societățile naționale deținătoare de terenuri cu

destinație agricolă, care funcționau sub autoritatea ministerului, în vederea

privatizării acestora.

S-a reținut astfel

dreptul de administrare al Institutului P. asupra imobilului fost Conac al

Moșiei B., în care funcționează B.B. Pârâtele invocă dreptul real de

proprietate deplin asupra bunului inclus în activul Institutului, însă,

Tribunalul a considerat că un mod de preluare nevalabil, nu poate fundamenta și

justifica un eventual titlu valabil.

Analizând capătul de

cerere de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

de acțiuni, Tribunalul a considerat că pretenția este nefondată față de temeiul

juridic aplicabil, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Criticile de

nulitate invocate de reclamante, vizează condiții generale de nulitate

absolută, nevalabilitate a obiectului, nerespectarea formei juridice, frauda

legii, dar și condiția impusă de acest text de lege, respectiv reaua-credință a

părților contractante.

Tribunalul a

considerat că, dincolo de motivele de nulitate invocate, această sancțiune nu

poate fi dispusă împotriva actului juridic menționat, încheiat la finalul

procedurii de privatizare a Institutului P., deoarece nu are drept efect

rezultatul urmărit de reclamante: readucerea imobilului în patrimoniul statului

pentru a putea fi retrocedat în natură. S-a observat că privatizarea nu s-a

făcut în forma vânzării de active, care ar fi impus o procedură de licitație

publică deschisă, ci în forma vânzării de părți sociale sau acțiuni, ca

expresie nominativă a capitalului social și nu a patrimoniului. Numai dacă

această privatizare ar fi fost realizată prin transmiterea activului, s-ar fi

pus problema restituirii acestuia ca efect al principiului restituirii

prestațiilor efectuate în temeiul unui act nul.

Singura condiție ce a

fost analizată în limita contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, este

buna credință a părților, însă din probele administrate în cauză, s-a apreciat

că nu rezultă acționarea cu rea-credință în procedura de privatizare, de către

părțile contractante, persoane juridice. Singurul argument al reclamantelor în

sensul că Institutul P. cunoștea existența cererilor de retrocedare formulate de

acestea în temeiul Legii nr. 112/1995, finalizate prin procesele purtate

anterior (sentința civilă nr. 1249/1999 a Judecătoriei Bolintin Vale), nu duce

la concluzia relei-credințe a acestui pârât, deoarece hotărârea ce a rămas

irevocabilă, a respins cererea de retrocedare în natură și a statuat că se

impune restituirea prin despăgubiri, iar la nivelul anului 2000 nu se puteau

cunoaște dispozițiile cuprinse în Legea nr. 10/2001. Cât privește existența

celeilalte hotărâri la care au făcut referire reclamantele, sentința civilă nr.

1495/2001 pronunțată tot de Judecătoria Bolintin Vale (prin care s-a respins

aceeași cerere a reclamantelor pentru autoritatea de lucru judecat dată de

hotărâre a menționată mai sus), aceasta nu era pronunțată la data încheierii contractului

de privatizare.

Instanța de fond a

concluzionat că nu se poate reține reaua-credință a părților contractante în

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, respingând cererea de constatare a

nulității absolute a actului juridic, în temeiul art. 45 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 republicată.

În privința cererii

de retrocedare, interpretată de Tribunal în sensul de obligare a pârâtului

Societatea Națională Institutul "P." SA de emitere a unei decizii de

restituire în natură, s-a constatat că și aceasta este nefondată.

Plecând de la lipsa

de titlu a statului asupra imobilului (asimilat ca și situație juridică,

cazului de titlu nevalabil, din punct de vedere al procedurilor de restituire

în înțelesul Legii nr. 10/2001), Tribunalul a apreciat că restituirea în natură

nu este posibilă. În acest sens, au fost observate dispozițiile art. 7.7 din

Contractul de privatizare, în care se statuează că terenul aferent Biobazei B.

în suprafață de 107.000 m.p., rămâne în administrarea Societății Naționale

Institutul "P." SA, urmând a se obține certificat de atestare a

dreptului de proprietate conform H.G. nr. 834/1991, iar pentru vânzarea

terenului se va proceda conform H.G. nr. 450/1999. Astfel, s-a reținut că

unitate deținătoare este Institutul P.

Restituirea în natură

este posibilă în situația reglementată de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

republicată, respectiv atunci când imobilul, indiferent de destinație, este

deținut la data intrării în vigoare a legii, de o societate națională la care

statul este acționar majoritar. În cauză însă, statul este acționar minoritar,

conform contractului de privatizare încheiat. Pe de altă parte, nu este

aplicabil nici alin. (2) al acestui articol, care permite restituirea în natură

atunci când statul este acționar sau asociat minoritar al unității care deține

imobilul, însă valoarea acțiunilor sau părților sociale este mai mare sau egală

cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este

cerută. Cum statul deține o singură acțiune nominativă cu valoarea nominală de

100.000 lei și cum valoarea imobilului în litigiu, astfel cum a fost

determinată prin expertiza tehnică imobiliară efectuată în cauză, este de peste

17 miliarde lei, cazul reglementat de lege nu este aplicabil. De altfel, din

rapoartele de expertiză întocmite în cauză, Tribunalul a reținut că în prezent,

nu mai există imobilul preluat în anul 1951 - Conacul Moșiei B., acesta fiind

transformat ireversibil, devenind Institut, cu construcții proprii sau prin

transformarea și completarea celor vechi.

Stabilind că

restituirea în natură nu este posibilă către persoanele îndreptățite,

Tribunalul a respins în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001 și această

pretenție, precizând că unitatea deținătoare urmează a se conforma

dispozițiilor Legii nr. 247/2005, de înaintare a dosarului notificării către

Comisia Centrală de Stabilire și Acordare a Despăgubirilor, în vederea

stabilirii restituirii imobilului prin echivalent.

Împotriva acestei

decizii, au formulat apel în termen legal reclamantele.

Prin Decizia civilă nr.

237/ A din 28 octombrie 2008 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul formulat de

către apelantele - reclamante a schimbat în parte sentința civilă nr. 753 din

14 iunie 2006, a admis acțiunea și a constatat nulitatea parțială a

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 octombrie 2000 încheiat

între Ministerul Agriculturii și SC A.S.I. SRL, referitor la acțiunile S.N.

„Institutul P.” SA, pentru un număr de acțiuni corespunzător valorii de

1.538.797 lei (RON) (aferentă construcțiilor aparținând imobilului în litigiu);

a obligat pârâtul S.N. „Institutul P.” SA la restituirea către reclamante a

imobilului Conacul Moșiei „B.” compus din teren în suprafață de 6 ha și

construcții, astfel cum acestea au fost identificate prin rapoartele de

expertiză efectuate, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel a reținut că lipsa deciziei/dispoziției de

soluționare a notificării, atrage competența soluționării pe fond de către

instanță, a acțiunii persoanelor îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat

al unității deținătoare/ entității învestite cu soluționarea notificării,

conform deciziei pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite, în soluționarea recursului în interesul legii, cu decizia nr. XX

din 19 martie 2007.

S-a apreciat a fi

corectă și necontestată de către părți, concluzia instanței de fond că imobilul

a intrat în patrimoniul statului fără titlu și, prin urmare, abuziv. Terenul de

6 hectare aferent imobilului, se află în prezent în administrarea Societății

Naționale „Institutul P." SA, care deține încă de la preluarea de către

stat și construcțiile fostului Conac al Moșiei B., ce au făcut obiectul

privatizării către SC A.S.I. SRL, prin contractului de vânzare-cumpărare de

acțiuni din 30 octombrie 2000 încheiat cu Agenția Domeniilor Statului, a cărui

anulare se solicită.

Asupra capătului de

cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare de

acțiuni, Curtea a reținut că, neexistând un titlu valabil al statului la

preluare, și în raport de considerentele cererii de chemare în judecată,

analiza trebuie efectuată în raport de dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 republicată, prin analizarea valabilității actului juridic de

înstrăinare a imobilului, în cadrul procesului de privatizare, în sensul

respectării legilor în vigoare la data înstrăinării. A fost înlăturată apărarea

în sensul că dispoziția legală menționată, nu se aplică în cazul transferului

proprietății unor acțiuni, ci doar în ipoteza înstrăinării unui bun imobil

individual determinat, deoarece condiționarea nu este impusă de text, iar

modalitățile de privatizare au inclus vânzarea de acțiuni, care încorporează,

ca expresie a capitalului social, valoarea bunurilor aflate în patrimoniul

societății.

În speță, contractul

de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 octombrie 2000, a determinat ca efect al

preluării a 99,9996 % din capitalul social al societății privatizate S.N.

Institutul P. SA (cu păstrarea de către stat a unei singure acțiuni nominative

de control în valoare de 100.000 lei (ROL), intrarea în patrimoniul

cumpărătorului a construcțiilor imobilului în discuție.

Astfel, s-a procedat

la analiza relei-credințe în concordanță cu scopul fraudării legii, în raport

de părțile contractului, reținându-se în sarcina acestora neefectuarea de

minime diligențe pentru verificarea eventualelor litigii ale deținătorului

imobilului Institutul „P.”, care să determine o rezervă în efectuarea actelor

translative de proprietate, chiar în condițiile respingerii irevocabile a uneia

dintre cererile de restituire în natură (sentința civilă nr. 1249/1999 a

Judecătoriei Bolintin Vale).

Deși se susține

efectuarea privatizării anterior apariției Legii nr. 10/2001, nu poate fi vorba

despre neaplicarea efectelor acesteia, câtă vreme reclamantele au urmat cu

consecvență noua procedura instituită de lege, fiind prevăzută posibilitatea de

constatare a nevalabilității actului de înstrăinare imobiliară prin

privatizare, prin dispozițiile art. 45 alin. (2).

Prin urmare, s-a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni,

însă numai în partea referitoare la valoarea acțiunilor societății privatizate,

corespunzătoare valorii aferente construcțiilor aparținând imobilului în

litigiu. În acest sens, a fost avută în vedere, valoarea tehnică a

construcțiilor reținută de concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit

de arh. C.F.T. în primă instanță, respectiv 1.538.797 lei RON (prin conversia

cuantumului de 15.387.965.820 lei ROL), deoarece nu reiese din probatorii că,

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, s-ar fi stabilit

prețul construcțiilor corespunzător valorii de piață a acțiunilor din capitalul

social.

În virtutea

principiului restabilirii situației anterioare (restitutio in integrum),

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni,

transformă statul în proprietarul unei valori a acțiunilor ce depășește

cuantumul corespunzător imobilului în discuție (prin adăugarea acțiunii

nominative de control), care să îi permită restituirea, prin aplicarea

dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Tot ca efect al

anulării contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, pârâtului S.N.

Institutul P. SA, îi revine calitatea de deținător al imobilului compus din

teren și construcții, fiind posibilă obligarea sa la restituire.

În ceea ce privește

identificarea terenului de 6 hectare, cuprins într-o suprafață totală de

107.000 mp, aflată în administrarea pârâtului S.N. Institutul P. SA, s-a

apreciat că neglijența statului, prin instituțiile sale, în păstrarea

documentelor (planuri de situații de la data preluării imobilului), nu poate

reprezenta impediment la restituire, după stabilirea drepturilor solicitanților

și a legitimității obținerii măsurilor reparatorii. În plus, nu s-a dovedit un

alt amplasament al terenului, față de cel inițial conform raportului de

expertiză topografică efectuat în apel de expert V.N.

Nu au fost reținute

apărările intimatelor-pârâte formulate în cadrul apelului, privind

transformarea ireversibilă a imobilului (contrazisă de concluziile raportului

de expertiză, care a consemnat adaptarea construcțiilor la nevoile de folosință

ale deținătorului), respectiv existența unei destinații de utilitate publică.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs Ministerul Agriculturii si Dezvoltării Rurale

Agenția Domeniilor Statului, SN Institutul P. SA si SC A.S.I. SRL, recurs admis

prin decizia civila nr. 1211 din 24 februarie 2010 pronunțata de Înalta Curte

de Casație si Justiție, secția civila si de proprietate intelectuala, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare în apel cu următoarele îndrumări:

Instanța de apel nu a

stabilit pe deplin starea de fapt, întrucât nu rezulta cu certitudine temeiul

preluării de către stat a imobilului in litigiu si regimul juridic al

imobilului pentru a verifica corecta aplicare in cauza a prevederilor art. 8

din Legea nr. 10/2001, fiind excluse de la incidenta acestei legi terenurile al

căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991 si Legea nr. 1/2000.

Se impune stabilirea regimului juridic al imobilului in litigiu - in funcție de

care devin aplicabile prevederile Legii 18/1991 ori cele cuprinse in Legea nr. 10/2001.

În acest sens,

I.C.C.J. a reținut că în notificarea formulată în condițiile Legii nr. 10/2001

reclamantele au indicat ca temei al preluării Decretul nr. 83/1949, ca

Tribunalul București a reținut in sentința pronunțata ca preluarea Conacului

Moșiei B. s-a realizat in temeiul Decretului nr. 111/1951, ca in actul de

vânzare-cumpărare din anul 1925, reprezentând titlul de proprietate al autoarei

reclamantelor, terenul este caracterizat ca fiind „arabil, păduri, grădini”, ca

din adeverința nr. 2500 din 3 decembrie 2004 emisa de Primăria comunei B.

rezulta ca imobilul a fost naționalizat conform Decretului 83/1949 si

Decretului 111/1951, ca din cuprinsul încheierii din 14 martie 2005 pronunțata

de Tribunalul București rezulta ca reclamantele au arătat că naționalizarea s-a

făcut in parte in baza Decretului 83/1949 si in parte in baza Decretului

111/1951, iar din cuprinsul adresei nr. 259/2005 emisa de Ministerul

Administrației si Internelor rezulta ca imobilul in litigiu a fost preluat in

baza Decretului nr. 111/1951 sau Decretului nr. 83/1949.

În rejudecarea

apelului au fost depuse la dosar copie de pe adresa nr. 10818 din 11 noiembrie

2002 emisa de Prefectura Județului Giurgiu, copie de pe actul de

vânzare-cumpărare din 20 iunie 1931 autentificat de Judecătoria Clejani-Vlașca

sub nr. 293/1931, copia tabelului centralizator de clădirile luate in

proprietatea statului conform decretelor 83/1949 si 111/1951.

Prin Decizia civilă nr.

204 A din 28 septembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 4360/2/2010, Curtea de

Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, rejudecând după casare cu trimitere, a admis apelul formulat de

apelantele-reclamante V.E. și G.M.M., succesoarea reclamantei B.V.L.R.I., a

schimbat în paste sentința apelată, a admis acțiunea, a constatat nulitatea

parțială a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între

Ministerul Agriculturii și SC A.S.I. SRL în ceea ce privește includerea

construcțiilor și a dreptului de administrare privind terenul, ce compun

imobilul în cauză, în cadrul evaluării capitalului social subscris al

Societății Naționale Institutul P. SA; a obligat pârâtul SN Institutul P. SA la

restituirea către reclamante a imobilului „Conacul Moșiei B.”, compus din teren

în suprafață de 6 ha (astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză

întocmit de expert V.N.) și construcții (astfel cum au fost identificate în

raportul de expertiză T.C.), menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a constatat că temeiul preluării imobilului in litigiu

a fost Decretul nr. 111/1951, aspect ce rezulta cu claritate din chiar tabelul

centralizator al clădirilor intrate in proprietatea statului, tabel ce este

invocat ca titlu al statului. În acest tabel, la pozițiile 1 si 2 figurează

clădiri preluate de la C.D.V., situate in localitatea B., iar in coloana a 4-a

se menționează ca temei al preluării Decretul 111, aceeași mențiune existând si

in penultima coloana a tabelului (la rubrica „in ce baza”).

Faptul ca in alte

adrese privind modul de preluare a imobilului apare menționat alături de

Decretul 111/1951 și Decretul 83/1949 se datorează împrejurării ca in tabelul

centralizator sunt trecute clădiri preluate in temeiul ambelor decrete, iar

confuzia este generata de titlul tabelului acesta fiind „Tabel centralizator de

clădirile intrate in proprietatea statului conform decretelor 83/1949 si

11/1951”. Analiza cuprinsului tabelului înlătură posibila confuzie generată de

titlul acestuia, întrucât în dreptul fiecărui imobil preluat se menționează în

mod distinct care din cele doua decrete a constituit temei al preluării, aceste

mențiuni fiind cuprinse in doua dintre coloanele tabelului.

În consecință, Curtea

a constatat că din cuprinsul acestui tabel rezultă cu certitudine împrejurarea

că temeiul invocat de stat pentru preluarea clădirilor si terenului aferent

acestora, ce compun imobilul in litigiu, este Decretul nr. 111/1951, așa încât

imobilului in litigiu ii sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Curtea a reținut, în

acord cu instanța de fond, că imobilul in litigiu a fost preluat de stat fără

titlu, tabelul menționat mai sus neputând avea valoarea unui titlu de preluare,

iar părțile neexhibând, în cauză, vreun act emis in temeiul Decretului 111/1951

si cu respectarea dispozițiilor acestui decret prin care imobilul să fi trecut

în patrimoniul statului. De altfel, Decretul 111/1951 în sine a fost calificat

de legiuitor ca fiind unul abuziv (art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001).

Simpla mențiune a imobilului intr-o situație centralizatoare nu este de natură

să confere statului vreun titlu, aceasta mențiune putând face doar dovada

preluării imobilului și stăpânirii acestuia de către stat la momentul

întocmirii situației respective.

Față de împrejurarea

că imobilul in litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, Curtea a

constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr.

10/2001.

Ca atare, s-a

constatat că, potrivit textului legal menționat, contractul de privatizare în

litigiu este lovit de nulitate absolută, singura situație care ar putea

determina salvgardarea actului de la aplicarea sancțiunii nulității fiind aceea

în care contractul a fost încheiat cu bună-credință. Din textul legal menționat

rezultă că temeiul nulității este cauza ilicita si frauda la lege, având in

vedere ca situația premisa avuta in vedere este aceea a dispunerii de către

stat de un bun asupra căruia statul nu are un titlu. Ca atare, și actul de

vânzare-cumpărare de acțiuni este nul absolut, întrucât are ca obiect acțiuni a

căror valoare a fost stabilita prin raportare la un capital social la a cărui

evaluare a fost avut in vedere si un imobil preluat de stat fără titlu.

Curtea nu a reținut

buna-credință la încheierea contractului, întrucât, anterior încheierii acestui

contract, moștenitorii fostei proprietare făcuseră demersuri pentru a obține

restituirea imobilului în natură. Or, cu minime diligente, cumpărătorul

acțiunilor ar fi putut să afle că pentru partea din imobilele aflate în patrimoniul

Institutului P. si care au fost evaluate in vederea stabilirii capitalului

social si, implicit, a valorii acțiunilor, titlul statului este contestat,

inclusiv în instanță.

Doar in măsura in

care statul prezenta un titlu si, cel puțin aparent, acest titlu apărea ca

fiind valabil, se poate vorbi de buna-credința a cumpărătorului, buna-credința

rezultata din realizarea unor diligente pe care in mod normal le face orice

cumpărător diligent. Cum în cauza a existat si o contestare publica a titlului

statului, potențialul cumpărător al acțiunilor nu poate pretinde ca a acționat

cu buna-credință la încheierea contractului, ignorarea situației juridice a

bunurilor societății al cărui acționar majoritar intenționa sa devina neputând

valora buna-credință.

Susținerea

intimatelor in sensul ca dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 ar fi

aplicabile doar in situația privatizării prin metoda vânzării de active nu a

fost primita întrucât legea nu face nici o distincție cu privire la metoda de

privatizare si, pe de alta parte, întrucât efectul privatizării, indiferent de

metoda, este același, constând in transferul puterii de dispoziție asupra

bunului dintr-un patrimoniu in altul, fie ca acest bun este privit individual

determinat, fie ca este privit ca parte a unei universalitatea a cărei valoare

este convertita in acțiuni.

A fost înlăturată și

susținerea că dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu ar fi

aplicabile contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni pentru motivul ca

acesta ar fi fost încheiat anterior intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu reglementează o noua cauza

de nulitate, cauza care sa nu fi existat la momentul încheierii contractului,

ci consacra legislativ o cauza de salvgardare a contractului de la aplicarea

sancțiunii nulității, cauza constituita de buna-credința la încheierea

contractului. Ca atare, nu se pune problema aplicării retroactive a legii, cum

greșit se susține.

În consecința, Curtea

a constatat nulitatea parțială a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni

în ceea ce privește includerea in evaluarea capitalul social subscris a

construcțiilor si a dreptului de administrare asupra terenului ce compun

imobilul in litigiu.

În ceea ce privește

cererea de obligare a paratului Institutul P. la restituirea imobilului in

litigiu, Curtea a reținut că Institutul P. este deținător al terenului in

litigiu, cu titlu de drept de administrare. De asemenea, in patrimoniul sau au

figurat si clădirile in litigiu, asupra acestora pretinzând ca are un drept de

proprietate dobândit de la stat, ca efect al legii, urmare a transformării sale

in societate comerciala.

Curtea a înlăturat

apărarea că Institutul P. nu s-ar încadra intre acele entitatea pentru care

dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 prevăd obligația

restituirii in natura a imobilelor pe care acestea le dețin, întrucât, chiar

după încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, statul este in

continuare acționar, fiind titular al unei acțiuni. Totodată, efectul

constatării nulității este acela că imobilul in litigiu continuă să figureze în

patrimoniul Institutului P., însă nu mai face parte din capitalul social in

raport de care a fost stabilită valoarea acțiunilor ce au fost transferate prin

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Având în vedere că nu

s-a făcut dovada că statul ar fi avut vreodată un titlu valabil asupra

imobilului in litigiu, posesia exercitata de acesta asupra imobilului a fost

una viciata, fondata si conservata pe violenta. Ca atare, statul nu putea sa

transmită in patrimoniul Institutului P., indiferent de forma sa de organizare

(regie autonoma, societate comerciala pe acțiuni, societate naționala), un

drept pe care nu l-a avut niciodată si, ca atare, ceea ce a putut transmite a

fost doar posesia asupra bunului.

Nu a fost reținuta

nici susținerea in sensul ca Institutul P. ar fi dobândit imobilul in litigiu

ca efect al dispozițiilor Legii nr. 15/1990, întrucât legea poate constitui mod

de dobândire a dreptului de proprietate doar in acele situații in care statul

(si, implicit, legiuitorul) are un drept de dispoziție asupra bunului

respectiv, așa încât îl poate si transmite ca efect al legii. În ipoteza lipsei

titlului statului asupra unui bun, statul nu îl poate înstrăina, ca efect al

unei legi, întrucât respectiva lege ar conduce la lipsirea adevăratului

proprietar de bunul respectiv, fără justă si prealabilă despăgubire.

Totodată, Institutul

P. nedobândind proprietatea asupra imobilului, ci doar posesia asupra acestuia,

nu putea include si imobilul în litigiu în capitalul social în raport de care a

fost stabilită valoarea acțiunilor, întrucât nu exercita in mod legal un drept

asupra acestuia, simpla posesie ca stare de fapt neputând face obiectul unei

privatizări în sensul legii.

De altfel, pentru

terenul in litigiu legiuitorul a prevăzut in mod expres ca acesta nu va fi

inclus in capitalul social. Astfel, în art. 321 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr.

88/1997, in temeiul căreia s-a realizat privatizarea Institutului P., s-a prevăzut

că „(1) Societățile comerciale care dețin terenuri ce sunt necesare pentru

desfășurarea activității în conformitate cu obiectul lor de activitate și al

căror regim juridic urmează să fie clarificat vor continua să folosească aceste

terenuri până la clarificarea regimului lor juridic. (2) Societățile comerciale

se privatizează fără a include în capitalul social valoarea terenului prevăzut

la alin. (1).”

În contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni s-a prevăzut la art. 7.7.2. că un teren in

suprafața de 107.000 mp, în care este inclus și terenul de 6 ha în litigiu,

aparținând B.B. rămâne in administrarea SN Institutul P., urmând a se obține

certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra acestuia, iar după

obținerea acestuia terenul putea face obiectul vânzării in condițiile prevăzute

de H.G. nr. 450/1999 privind normele metodologice de punere in aplicare a

dispozițiilor O.U.G. nr. 88/1997 sau potrivit legislației in vigoare la data

obținerii titlului de proprietate.

Ca atare, Curtea a

constatat că nici statul și, ulterior, nici Institutul P. nu au dobândit

vreodată un titlu asupra imobilului - teren si construcții - în litigiu, că în

mod nevalabil valoarea construcțiilor și, posibil, valoarea dreptului de

administrare asupra terenului au fost incluse in evaluarea capitalului social

subscris, in realitate Institutul P. având doar posesia imobilului, posesie

care ii conferă si calitatea de unitate deținătoare in sensul Legii nr. 10/2001.

Neputând face

obiectul evaluării in cadrul capitalului social in raport de care s-a realizat

privatizarea, imobilul in litigiu a rămas in posesia Institutului P., statul

fiind cel care avea, potrivit legislației in vigoare, vocație la obținerea

acțiunilor corespunzătoare valorii imobilului. Soluția menționata este

prevăzuta expres de art. 322 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997 în vigoare la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni in ceea ce

privește terenul si, pentru identitate de rațiuni, ea se impune si pentru

construcțiile existente pe teren. Din această perspectivă, s-a apreciat a fi

nefondată și susținerea că nu sunt îndeplinite dispozițiile Legii nr. 10/2001

în ceea ce privește structura acționariatului în raport de care se stabilește

daca o entitate are sau nu obligația sa dispună restituirea in natura a

bunului, întrucât, potrivit dispozițiilor legale in vigoare la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, pentru bunurile in

litigiu, vocație la obținerea ulterioara a acțiunilor corespunzătoare valorii

lor avea doar statul. Condițiile impuse de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

apar ca fiind îndeplinite, doar ca la acțiuni de o valoare corespunzătoare

imobilului in litigiu statul are doar o vocație pe care i-o conferea legea.

Totodată, Curtea a constatat că acționarul majoritar al Institutului P. nu are

acțiuni in a căror valoare sa fie inclusa si valoarea imobilului in litigiu

întrucât valoarea terenului nu a făcut niciodată obiect al capitalului social,

așa cum rezulta din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, iar in privința

valorii construcțiilor in litigiu, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni

este nul pentru motivele arătate anterior.

Cu privire la

transformarea imobilului, s-a apreciat că, din raportul de expertiza efectuat

de expert T.C. rezulta ca pe terenul revendicat se afla clădiri ce au aparținut

autorilor reclamantelor și că nu s-a făcut nici o dovadă în sensul că acestea

au suferit transformări de natură să determine concluzia că ar fi vorba de alte

construcții decât cele preluate. Simplul fapt al schimbării destinației nu are

nici o relevanta in ceea ce privește obligația de restituire a acestora.

Totodată, s-a

constatat că, la momentul introducerii cererii de fata erau in vigoare

dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin care s-a recunoscut

dreptul de proprietate al persoanelor ale căror imobile au fost preluate fără

titlu valabil. Or, recunoașterea chiar de către stat a acestei calități de

proprietar face ca reclamantele, ca moștenitoare ale fostei proprietare a

imobilului in litigiu, preluat fără titlu, sa fie titularele unui „bun” in

sensul art. 1 din Protocolul I al Convenției Europene pentru Apărarea

Drepturilor și Libertăților Fundamentale. Abrogarea ulterioara a dispozițiilor art.

2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu poate șterge efectul recunoașterii

calității de proprietar a reclamantelor asupra bunului in litigiu.

În consecința, fata

de cele reținute mai sus, Curtea a admis apelul, a schimbat in parte sentința

apelata in sensul admiterii acțiunii si constatării nulității parțiale a

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat intre Ministerul

Agriculturii si SC A.S.I. SRL in ceea ce privește includerea in cadrul evaluării

capitalului social subscris al SN Institutul P. SA a construcțiilor si a

dreptului de administrare privind terenul in suprafața de 6 ha. Totodată,

Curtea a obligat paratul SC Institutul P. SA la restituirea către reclamante a

imobilului ce a purtat in trecut „Conacul Mosiei B.” compus din teren în

suprafața de 6 ha, astfel cum a fost identificat in raportul de expertiza

întocmit de expert V.N., si construcții, astfel cum au fost identificate in

raportul de expertiza întocmit de expert C.T., ambele rapoarte realizate in

dosarul nr. 1949/3/2003, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei

civile nr. 204 A din 28 septembrie 2010 au formulat recurs intimatele SN

Institutul P. SA și SC A.S.I. SRL în principal în sensul respingerii apelului

formulat de reclamante și menținerii sentinței civile nr. 753 din 14 iunie 2006

pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă ca fiind legală și

temeinică, sau casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare

la instanța de apel.

În dezvoltarea

recursului, intimatele invocă următoarele motive:

I. Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. în sensul că instanța de rejudecare a

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.

(2) C. proc. civ. întrucât nu a respectat indicațiile date de instanța de

casare.

că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în

condițiile în care instanța de recurs a dispus casarea cu trimitere pentru

stabilirea situației de fapt în speță, reținând că probele administrate în

cauză sunt contradictorii cu privire la temeiul juridic al preluării, existând

documente care se referă la Decretul nr. 83/1949, iar alte documente la

Decretul nr. 111/1951.

Susțin că instanța de

rejudecare nu a ordonat probatorii în vederea lămuririi împrejurărilor dispuse

prin decizia de casare, deși intimatele-pârâte au solicitat încuviințarea unei

adrese către Prefectura Județului Giurgiu și către Primăria Comunei B. pentru a

comunica care este temeiul juridic al preluării de către stat a imobilului;

care a fost destinația terenului aferent imobilelor anterior preluării acestuia

de către stat și ulterior preluării de către stat, respectiv să se precizeze

dacă a fost teren intravilan sau extravilan, teren arabil sau pădure ori

grădini, precum și proba cu interogatoriul reclamantelor pentru dovedirea

acelorași aspecte.

Prin încheierea din

14 septembrie 2010 instanța de apel a respins aceste probe, reținând că nu sunt

utile cauzei, pentru ca apoi să rețină în considerentele deciziei că părțile nu

au invocat nici un alt act pe care statul să îl poată invoca drept temei al

preluării decât tabelul centralizator aflat deja la dosar. Acest înscris se

afla deja la dosar - fila 152 dosar de fond - fiind analizat de instanța

supremă în considerentele deciziei de casare și considerat ca nefiind

concludent. Cu toate acestea, contrazicând decizia de casare în mod nelegal,

instanța de rejudecare își fundamentează soluția tocmai pe tabelul centralizator

care fusese considerat drept neconcludent de instanța supremă.

De asemenea, instanța

de rejudecare nu a respectat indicația instanței de recurs în sensul de a

stabili regimul juridic al imobilului pentru a verifica corecta aplicare în

cauză a prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001.

nu s-a pronunțat în nici un fel cu privire la excepția de tardivitate a

contestației invocată de apelante.

Instanța de recurs a

stabilit că toate celelalte motive de recurs, inclusiv aspectele legate de

tardivitatea contestației au caracter subsidiar, urmând a fi analizate numai în

măsura în care s-ar stabili că legea nr. 10/2001 este aplicabilă în speță. In

consecință. instanța de rejudecare avea obligația să analizeze această excepție

cu prilejul rejudecării în măsura în care stabilea că este aplicabilă Legea nr.

10/2001.

nu a observat faptul că notificarea a fost formulată cu privire la o suprafață

de 3,5 ha. În aceste condiții, este inadmisibil ca prin hotărârea

judecătorească pronunțată cu prilejul soluționării contestației - care este o

cale de atac specifică în procedura Legii nr. 10/2001 - să se dispună

restituirea unei suprafețe mai mari de teren, respectiv 6 ha.

II. Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că decizia instanței de

apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Tribunalul București

s-a considerat învestit cu o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001

împotriva răspunsului formulat de unitatea deținătoare SN Institutul P. SA la

notificarea nr. 36 din 14 iulie 2001 și notificarea nr. 1034 din 10 august

2001.

că, în primul rând, soluția instanței de apel cu privire la restituirea în

natură a imobilului este nelegală întrucât în speță sunt aplicabile prevederile

art. 8 din Legea nr. 10/2001, chiar reclamantele menționând inițial în

cuprinsul notificării că imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr.

83/1949. În consecință, era necesar să se stabilească dacă terenul respectiv

este situat în extravilan la data preluării abuzive sau la data notificării,

precum și temeiul juridic în baza căruia a fost preluat de stat.

Potrivit art. 39 din

Legea nr. 18/1991 (republicată), persoanele fizice ale căror terenuri agricole

au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949,

precum si al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moștenitorii

acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de

teren trecută în proprietatea statului.

De altfel, în

cuprinsul întâmpinării formulate în recurs în fața înaltei Curți de Casație și

Justiție, intimatele-reclamante recunosc această împrejurare. Apelantele susțin

însă că cererile respective ar fi fost soluționate numai cu privire la o parte

din teren, iar pe de altă parte că terenul se află în intravilan și nu sunt

aplicabile prevederile legilor fondului funciar.

Prevederile art. 8

din varianta inițială, și chiar cele din varianta actuală a Legii nr. 10/2001,

nu disting în funcție de ceea ce s-a acordat sau nu solicitantului. În măsura

în care terenurile respective au fost solicitate de petent în temeiul legilor

fondului funciar, Legea nr. 10/2001 nu mai este aplicabilă. Textul reprezintă o

consacrare legală firească a principiului electa una via: odată ce ai urmat

calea și procedura prevăzute de un anumit act normativ, nu se poate exercita și

procedura prevăzută de un alt act normativ.

Se precizează că

Legea nr. 18/1991 nu se aplică numai terenurilor extravilane, ci și celor

intravilane.

privește tardivitatea contestației, recurentele arată că notificarea formulată

de reclamante a fost soluționată de Institutul P. la data de 8 august 2001,

răspunsul respectiv fiind comunicat reclamantelor la data de 13 august 2001

prin adresa nr. 1082 din 13 august 2001 a Primăriei Comunei B. De ase