ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 697/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 697/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25 septembrie

2002 pe rolul Tribunalului Giurgiu sub nr. 2830/2002, reclamantele V.E. și

B.V.L.R.I., în contradictoriu cu pârâții SN I.P. SA și M.A.A.P., au solicitat

să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de

acțiuni din 30 octombrie 2000 încheiat între cei doi pârâți, repunerea părților

în situația anterioară și restituirea în natură, liber de orice sarcini, a

imobilului Conac „B.”, compus din teren în suprafață de 6 ha, 5 corpuri de casă

cu 44 de încăperi, 2 grajduri cu 8 încăperi, 3 magazii cu 4 încăperi, 8 anexe

gospodărești cu 4 încăperi, situat în comuna Bulbucata, județul Giurgiu.

După un prim ciclu

procesual, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, prin Decizia civilă nr. 204/A din 28

septembrie 2010, a admis apelul formulat de reclamante V.E. și G.M.M.,

succesoarea reclamantei B.V.L.R.I., a schimbat în paste sentința apelată, a

admis acțiunea, a constatat nulitatea parțială a contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni din 2000 încheiat între Ministerul Agriculturii și

SC A.S.I. SRL, în ceea ce privește includerea construcțiilor și a dreptului de

administrare privind terenul, ce compun imobilul în cauză, în cadrul evaluării capitalului

social subscris al SN I.P. SA; a obligat pârâtul SN I.P. SA la restituirea

către reclamante a imobilului „Conacul Moșiei B.”, compus din teren în

suprafață de 6 ha (astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză

întocmit de expert V.N.) și construcții (astfel cum au fost identificate în

raportul de expertiză T.C.), menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva Deciziei

civile nr. 204/A din 28 septembrie 2010 au formulat recurs pârâtele SN I.P. SA

și SC A.S.I. SRL, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 3325

din 15 mai 2012 a respins, ca nefondate, recursurile.

În dezvoltarea

recursului, pârâtele au invocat mai multe critici, ce au fost respinse, ca

nefondate, de instanța de recurs după cum urmează:

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. în sensul că instanța de rejudecare a

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.

(2) C. proc. civ. întrucât nu a respectat indicațiile date de instanța de

casare.

Au susținut că

instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în

condițiile în care instanța de recurs a dispus casarea cu trimitere pentru

stabilirea situației de fapt, reținând că probele administrate în cauză sunt

contradictorii cu privire la temeiul juridic al preluării, existând documente

care se referă la Decretul nr. 83/1949, iar alte documente la Decretul nr. 111/1951.

Instanța de

rejudecare nu a ordonat probatorii în vederea lămuririi împrejurărilor dispuse

prin decizia de casare, deși pârâtele au solicitat încuviințarea unei adrese

către Prefectura Județului Giurgiu și către Primăria Comunei Bulbucata pentru a

se comunica care este temeiul juridic al preluării de către stat a imobilului;

care a fost destinația terenului aferent imobilelor anterior preluării acestuia

de către stat și ulterior preluării de către stat, respectiv să se precizeze

dacă a fost teren intravilan sau extravilan, teren arabil sau pădure ori

grădini, precum și proba cu interogatoriul reclamantelor pentru dovedirea

acelorași aspecte.

Prin încheierea din

14 septembrie 2010 instanța de apel a respins aceste probe, reținând că nu sunt

utile cauzei, pentru ca apoi să rețină în considerentele deciziei că părțile nu

au invocat nici un alt act pe care statul să îl poată invoca drept temei al

preluării decât tabelul centralizator aflat deja la dosar. Acest înscris se

afla deja la dosar - fila 152 dosar de fond - fiind analizat de instanța

supremă în considerentele deciziei de casare și considerat ca nefiind concludent.

Cu toate acestea, contrazicând decizia de casare în mod nelegal, instanța de

rejudecare și-a fundamentat soluția tocmai pe tabelul centralizator care fusese

considerat drept neconcludent de instanța supremă.

De asemenea, instanța

de rejudecare nu a respectat indicația instanței de recurs în sensul de a

stabili regimul juridic al imobilului pentru a verifica corecta aplicare în

cauză a prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Prima critică nu a

fost găsită fondată de către instanța de recurs.

Astfel, s-a apreciat

că dispozițiile art. 305 C. proc. civ. sunt aplicabile atunci când părțile

invocă sancțiunea procedurală a nulității absolute sau relative pentru acte

procesuale efectuate cu nerespectarea dispozițiilor legale, în funcție de

natura normei încălcate, vătămarea fiind prezumată sau trebuind a fi dovedită

de părți.

În cauză nu poate fi

reținută o încălcare a deciziei de casare deoarece instanța de apel a analizat,

pe linia acestei decizii, regimul juridic aplicabil imobilului, în condițiile

în care îndrumarea se referea exclusiv la stabilirea cu certitudine în apel a

stării de fapt și a temeiului preluării imobilului, fără a dispune în mod

expres administrarea unor probe noi.

În acest sens,

instanța de apel s-a considerat lămurită în ceea ce privește aplicabilitatea

Legii nr. 10/2001 cauzei în litigiu și nu a Legii nr. 18/1991, astfel că a

respins noile probatorii, aducând argumente de fapt și de drept suplimentare în

calificarea regimului juridic aplicabil.

Față de această

situație, apreciată ca neechivocă, instanța de recurs a apreciat că recurentele

sunt cele ar fi trebuit să administreze probe contrare, din care să rezulte

indicii privind faptul că imobilul ce face obiectul notificării în prezenta

cauză ar fi fost supus regimului de reglementare al altei legi.

O a doua critică a

vizat faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat în nici un fel cu privire la

excepția de tardivitate a contestației, invocată de pârâte.

Decizia de casare

stabilea că toate celelalte motive de recurs, inclusiv aspectele legate de

tardivitatea contestației au caracter subsidiar, urmând a fi analizate numai în

măsura în care s-ar stabili că Legea nr. 10/2001 este aplicabilă în speță. În

consecință, instanța de rejudecare avea obligația să analizeze această excepție

cu prilejul rejudecării în măsura în care stabilea că este aplicabilă Legea nr.

10/2001.

Înalta Curte a

apreciat că această critică poate fi analizată din perspectiva dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât reprezintă un aspect de interpretare și

aplicare a legii și nu un caz care, în situația admiterii sale, ar atrage

sancțiunea nulității hotărârii recurate.

Critica nu a fost,

însă, găsită fondată.

Instanța de recurs a

constatat că acest aspect a fost invocat pentru prima dată în cererea de recurs

din data de 12 martie 2009, recurentele susținând că institutul a răspuns celor

două notificări ale reclamantelor la data de 8 august 2001, prin adresa din 13

august 2001 a Primăriei Comunei Bulbucata, comunicată la datele de 9 octombrie

2001 și 22 octombrie 2001, respectiv prin adresa din 29 august 2001, iar în

aceste condiții, contestația formulată în august 2002 este tardivă.

Înalta Curte a

considerat că nu poate reține că răspunsul institutului reprezintă o decizie în

sensul legii.

Astfel, prin adresa nr.

3303/8 august 2001 institutul a comunicat primăriei, spre luare la cunoștință,

faptul că imobilul aparține patrimoniului societății, că aceasta este

privatizată și că s-a respins cererea de restituire în natură și s-a recunoscut

dreptul la despăgubiri în echivalent în baza Legii nr. 112/1995 pentru

moștenitoarea V.E., astfel că părțile trebuie îndrumate să se adreseze A.D.S.

pentru măsuri reparatorii. Primăria a comunicat la 13 august 2001 acest răspuns

către reclamante. Răspunsul cu același conținut a fost înaintat direct

reclamantelor la data de 29 august 2001, de către institut.

În condițiile în

care, la data emiterii adreselor, art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

preciza expres că cererea de restituire în natură se soluționează prin decizie

sau dispoziție motivată, Înalta Curte a apreciat că adresa institutului către

primărie retrimisă de aceasta reclamantelor, precum și cea expediată direct

acestora nu echivalează cu decizia prevăzută de lege și susceptibilă a fi

atacată în instanță conform procedurii reglementate de art. 24 alin. (7) din

Legea nr. 10/2001.

A treia critică, a

avut în vedere faptul că instanța de apel nu a observat că notificarea a fost

formulată cu privire la o suprafață de 3,5 ha.

În aceste condiții,

au arătat pârâtele, este inadmisibil ca prin hotărârea judecătorească

pronunțată cu prilejul soluționării contestației, ce este o cale de atac

specifică în procedura Legii nr. 10/2001, să se dispună restituirea unei

suprafețe mai mari de teren, respectiv 6 ha.

Instanța de recurs a

apreciat că această critică nu poate fi încadrată și analizată din perspectiva art.

304 pct. 5 C. proc. civ., ci din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Critica a fost

apreciată ca nefondată, instanța de recurs reținând că în notificarea către

primărie, aceasta nu este precizată, ci doar în notificarea către institut,

unde se menționează că suprafața aferentă construcțiilor este de 3,5 ha.

Totodată a reținut că

individualizarea imobilului prin acțiunea pendinte, ca fiind în suprafață de 6

ha, nu reprezintă o modificare a obiectului cererii, ce excede competenței de

soluționare a instanței, ci o precizare a suprafeței reale a imobilului ce se

solicită a fi restituit în natură.

Pârâtele au invocat

nelegalitatea deciziei și din prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., în sensul că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Tribunalul București

s-a considerat învestit cu o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001

împotriva răspunsului formulat de unitatea deținătoare SN I.P. SA la

notificarea din 14 iulie 2001 și notificarea din 10 august 2001.

Recurentele-pârâte au

susținut că soluția instanței de apel cu privire la restituirea în natură a

imobilului este nelegală întrucât în speță sunt aplicabile prevederile art. 8

din Legea nr. 10/2001, chiar reclamantele menționând inițial în cuprinsul

notificării că imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 83/1949.

În consecință, era necesar să se stabilească dacă terenul respectiv este situat

în extravilan la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și

temeiul juridic în baza căruia a fost preluat de stat.

Înalta Curte, cu

privire la incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., analizând

criticile comune ambelor recursuri cu privire la aplicarea greșită a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, recurentele considerând că în cauză este

aplicabilă Legea nr. 18/1991, întrucât imobilul a fost preluat în baza

Decretului nr. 83/1949, a reținut că acestea nu sunt fondate.

Astfel, referirea la

prevederile Decretului nr. 83/1949 s-a făcut în contextul în care terenul

agricol și celelalte active ale moșiei au fost preluate în faza definitivării

reformei agrare, (5 ha livadă, 90 ha pădure, 8 ha baltă, 1 ha vie, 140 ha teren

arabil) însă conacul propriu-zis, cu destinație de locuință și nu construcție

aparținând exploatării agricole, precum și terenul aferent cu construcții au

fost preluate prin Decretul nr. 111/1951, tabelul centralizator de preluare

indicând în mod clar că imobilul a fost supus acestei proceduri.

De altfel,

reclamantele au beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate până la

60 ha teren din fosta moșie, urmând și procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991,

însă pentru conac și terenul aferent, preluate în baza unui alt titlu, nu

rezultă că s-ar fi formulat și soluționat o eventuală cerere de restituire în

baza acestei legi.

O altă critică a

vizat împrejurarea că reclamantele nu au solicitat instanței de judecată prin

acțiunea formulată să se constate că este vorba de un refuz nejustificat de

soluționare a notificării și, pe cale de consecință, să dispună restituirea în

natură, potrivit Deciziei nr. 20/2007, ci au solicitat constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 octombrie 2000,

repunerea părților în situația anterioară, restituirea în natură, liber de

orice sarcini a imobilului.

Notificările au fost

soluționate de unitatea deținătoare la data de 8 august 2001, răspunsul

respectiv fiind comunicat reclamantelor.

Răspunsul menționat

chiar dacă nu este intitulat decizie sau dispoziție cuprinde toate elementele

prevăzute de lege corespunzătoare unei astfel de dispoziții/decizii, potrivit art.

26.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 cuprinzând numele

petentului, datele de identificare ale imobilului solicitat, motivarea

împrejurărilor de fapt și de drept care fac imposibilă restituirea în natură.

Așa fiind, nu este

vorba de un refuz nejustificat de a răspunde notificărilor, ci chiar de soluționarea

notificărilor în sensul respingerii cererii de restituire în natură,

stabilindu-se că acestea sunt îndreptățite la măsuri reparatorii prin

echivalent. Așa cum corect a reținut instanța de fond, aceste adrese de răspuns

au semnificația juridică a deciziei prevăzute de art. 24 (în prezent art. 26)

din Legea nr. 10/2001.

În aceste condiții,

dacă reclamantele erau nemulțumite de măsurile dispuse de unitatea deținătoare

trebuiau să formuleze contestația în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26

alin. 3 din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte nu a

găsit fondată nici această critică pentru argumentele anterior menționate în

analiza excepției tardivității contestației și pentru faptul că instanța de

fond nu a calificat litigiul ca o contestație împotriva deciziei emise de

unitatea deținătoare SN I.P. SA la notificările din 14 iulie 2001 și din 10

august 2001, cum a susținut această recurentă, ci a identificat, prin

încheierea din data de 21 septembrie 2004, doar cauza acțiunii ca fiind

preluarea abuzivă de către stat a imobilului în litigiu, ceea ce atrage

incidența Legii nr. 10/2001.

În acest context, a

conchis instanța de recurs, având în vedere că primul capăt de cerere este cel

vizând constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare cumpărare de

acțiuni, cu referire la art. 46 alin. (2) din forma inițială a Legii nr. 10/2001

(ulterior devenit art. 45 alin. (2)), această cerere a fost depusă în termenul

prevăzut de lege de un an, cu prelungirile ulterioare.

Pârâtele au invocat

în recurs și inadmisibilitatea contestației în temeiul Legii nr. 10/2001,

întrucât se solicită mai mult decât s-a cerut în cuprinsul notificării, reluând

critica cu privire la întinderea dreptului reclamantelor.

Astfel, notificarea a

fost formulată cu privire la o suprafață de 3.5 ha, iar prin hotărârea

judecătorească pronunțată cu prilejul soluționării contestației - care este o

cale de atac specifică în procedura Legii nr. 10/2001 - s-a dispus restituirea

unei suprafețe mai mari de teren, respectiv 6 ha.

La această critică instanța

de recurs, așa cum s-a arătat în precedent, a răspuns că în notificarea către

primărie suprafața de teren revendicată nu este precizată, ci doar în

notificarea către institut se menționează suprafața aferentă construcțiilor

este de 3,5 ha, iar individualizarea imobilului prin acțiunea pendinte, ca

fiind în suprafață de 6 ha, nu reprezintă o modificare a obiectului cererii, ce

excede competenței de soluționare a instanței, ci o precizare a suprafeței

reale a imobilului ce se solicită a fi restituit în natură.

Pârâtele au criticat

în recurs faptul că în speță operează puterea de lucru judecat conferită de

hotărârile judecătorești anterioare prin care instanțele judecătorești au

statuat în sensul respingerii cererii de restituire în natură și acordării de

despăgubiri reclamantelor.

Astfel, prin sentința

civilă nr. 1249 din 13 octombrie 1999 s-a reținut că nu sunt îndeplinite

condițiile pentru a se dispune restituirea în natură în baza Legii nr. 112/1995

și că numai una dintre reclamante, respectiv V.E., este îndreptățită la

despăgubiri.

În cadrul unui al

doilea proces, reclamanta V.B.L.R. a revendicat, potrivit art. 480 C. civ.,

imobilul în litigiu, iar prin sentința civilă nr. 1495 din 2 iulie 2001

Judecătoria Bolintin Vale a respins acțiunea reținând autoritatea de lucru

judecat conferită de sentința civilă nr. 1249/1999 pronunțată în litigiul

anterior.

În aceste condiții,

au susținut recurentele, SN I.P. SA nu mai poate fi obligat la restituirea în

natură a acestui imobil în temeiul Legii nr. 10/2001.

A fost invocată

Decizia nr. 1055 din 9 octombrie 2008 prin care Curtea Constituțională a

statuat în legătură cu neconstituționalitatea prevederilor art. 47 din Legea nr.

10/2001.

Înalta Curte,

răspunzând acestei critici, a statuat că nu poate fi reținută nici puterea de

lucru judecat a hotărârii judecătorești ce acordă despăgubiri reclamantei V.E.

în baza Legii nr. 112/1995, întrucât art. 19 din Legea nr. 10/2001 (ulterior art.

20) nu exclude de la aplicare pe foștii proprietari care au beneficiat de

prevederile acestei legi, cu atât mai mult cu cât, în speță, nu s-a făcut

dovada încasării efective a acestor despăgubiri, în vederea identificării unei

eventuale obligații de restituire a acestor despăgubiri, în cazul predării în

natură a bunului.

S-a criticat și

faptul că în speță sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (1) si art. 21 din

Legea nr. 10/2001 (republicată).

Reclamantei V.M. i

s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995.

Ținând seama de

această împrejurare și de faptul că societatea a fost privatizată în anul 2000,

nu se mai pune problema restituirii în natură.

Apelantele au

susținut că această dispoziție legală nu este aplicabilă întrucât Legea nr. 247/2005

a intrat în vigoare ulterior introducerii acțiunii. Având în vedere că

hotărârea pronunțată de instanța de apel, hotărâre prin care se evocă fondul în

sensul că s-a dispus restituirea în natură a imobilului, este ulterioară

intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 instanța trebuia să țină seama de

această dispoziție legală. De altfel, instanța supremă s-a pronunțat cu

referire la aplicabilitatea imediată a Legii nr. 247/2005 statuând în acest

sens prin decizia nr. 102 din 6 ianuarie 2006. În speță, fiind vorba de un

raport juridic în curs de desfășurare în sensul că la momentul intrării în

vigoare a Legii nr. 247/2005 litigiul era pendinte în fața Tribunalului

București, legea nouă este aplicabilă.

SN I.P. SA nu face

parte din nici una din categoriile enumerate de art. 21 din Legea nr. 10/2001

(republicată). Această societate a fost privatizată în anul 2000 și, în

consecință, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 statul sau o

autoritate a administrației publice centrale sau locale nu erau acționar sau

asociat majoritar.

Așa cum a reținut

chiar instanța de apel în ciclul procesual anterior, în cadrul procedurii de

privatizare s-a transmis 99,9996 % din capitalul social, cu păstrarea de către

stat a unei singure acțiuni nominative de control în valoare de 100.000 lei. În

mod surprinzător, instanța de apel reține prin decizia pronunțată cu prilejul

rejudecării că ar exista obligația restituirii în natură întrucât statul este

în continuare acționar deținând o singură acțiune, deși, valoarea acesteia nu

este mai mare și nici egală cu valoarea imobilului în litigiu.

Potrivit art. 29 din

Legea nr. 10/2001 (republicată), (fost art. 27 în varianta anterioară) pentru

imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate,

altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele

îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate. Așadar,

nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune restituirea în natură.

Împrejurarea că la

momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare de acțiuni nu era emis

certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nu

înseamnă că recurenta SN I.P. SA nu are titlu asupra terenului și că se impune

restituirea în natură, așa cum eronat retine instanța de apel. Certificatul de

atestare a dreptului de proprietate este un act administrativ de autoritate

care are un efect constatator, deci declarativ, iar nu constitutiv de drepturi.

În consecință, nu se poate susține că în lipsa acestui certificat de atestare

recurenta nu are drept de proprietate asupra terenului.

Instanța de recurs a

respins această critică, reținând că aserțiunea că institutul, odată

privatizat, nu mai are calitate de unitate deținătoare, a fost corect

înlăturată de instanțele de fond, în condițiile în care este titularul unui

drept de administrare asupra terenului, iar prin repunerea părților în situația

anterioară anulării contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, redobândește

și puterea de dispoziție asupra construcțiilor.

Legea nr. 247/2005

nu a introdus o dispoziție contrară cu privire la situația imobilelor preluate

fără titlu ce au făcut obiectul privatizării, art. 20 alin. (1) și (2) în forma

în vigoare la data introducerii acțiunii, (devenite ulterior art. 21 alin. (1)

și (2) rămânând neschimbat. De altfel obligația de restituire în natură a

imobilelor preluate fără titlu subzistă în cazul societăților privatizate și

din perspectiva art. 29 modificat prin Legea nr. 247/2005, în condițiile în

care, prin Decizia nr. 830/2008 Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate, constatând că, prin abrogarea sintagmei "imobilele

preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

(fost 27 alin. (1)) modificat prin dispozițiilor art. 1 pct. 60 din titlul I al

Legii nr. 247/2005, acesta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin.

(1) din Constituție întrucât a operat o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii

în ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu a

instituit și un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în

care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situațiilor ce se vor

constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare.

Prin urmare,

persoanele îndreptățite, care au depus cereri în termenul legal, în cazul

bunurilor preluate fără titlu valabil, vor beneficia de restituirea în natură a

respectivelor bunuri.

Cu privire la regimul

juridic al terenului, s-a reținut de către instanța de apel faptul că acesta nu

a fost inclus în capitalul social, întrucât nu fusese emis un certificat de

atestare a dreptului de proprietate a institutului pentru acest teren. Din

acest motiv, instanța de apel atunci când a constatat nulitatea contractului de

vânzare cumpărare de acțiuni, s-a referit numai la includerea construcțiilor și

a dreptului de administrare privind terenul, în cadrul evaluării capitalului

social subscris.

Recurentele au

susținut că institutul este proprietarul terenului prin efectul Legii nr. 15/1990,

certificatul de atestare fiind un simplu act administrativ. Această

interpretare, a reținut instanța de recurs, a fost judicios înlăturată de

instanța de apel în condițiile în care a apreciat că legea poate constitui mod

de dobândire a dreptului de proprietate doar in acele situații in care statul

are un drept de dispoziție asupra bunului pe care îl transmite ca efect al

legii. În lipsa titlului, statul nu îl poate înstrăina, ca efect al unei legi,

întrucât respectiva lege ar conduce la lipsirea adevăratului proprietar de

bunul respectiv, fără justă si prealabilă despăgubire.

O altă critică a

vizat faptul că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 18 lit. b) din

Legea nr. 10/2001.

Imobilul a fost

transformat ireversibil, devenind institut, cu edificarea unor construcții noi

sau transformarea și modificarea celor vechi.

În consecință, nu

sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune restituirea în natură.

Instanța de recurs a

respins ca nefondată critica, reținând că instanța de apel a apreciat corect

faptul că, în cauză, prin probele administrate, nu s-a făcut dovada unei

transformări substanțiale a construcțiilor de natură a atrage interdicția

restituirii lor în natură potrivit art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, în

forma inițială de la data introducerii acțiunii, (respectiv în forma art. 19 alin.

(1) după republicare), ci numai a destinației acestora.

Pârâtele au criticat

soluția instanței de apel și cu privire la constatarea nulității parțiale a

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni în condițiile în care nu sunt

îndeplinite condițiile pentru a se dispune restituirea în natură, reclamantele

nejustificând un interes legitim pentru a solicita nulitatea respectivului

contract.

Instanța de recurs a

reținut existența unui interes legitim al reclamantelor în promovarea acțiunii,

vizând redobândirea dreptului de dispoziție asupra bunului inclus în evaluarea

capitalului social la momentul încheierii contractului.

Pârâtele au criticat

faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 45

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care se referă la acte juridice de înstrăinare

având ca obiect bunuri ut singuli, pe când în cauză s-a solicitat nulitatea

parțială a unui contract de vânzare-cumpărare de acțiuni.

SC A.S.I. SRL nu a

dobândit nici un bun în baza contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, ci a

dobândit numai acțiuni la SN I.P. SA.

Ca urmare, au

susținut pârâtele, este vorba de transformarea persoanei juridice, respectiv de

o transmisiune universală și nu se aplică dispozițiile art. 45 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001.

În speță, nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar instanța

nu este competentă să se pronunțe în legătură cu constatarea nulității parțiale

a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, fiind incidente dispozițiile art.

3231 din O.G. nr. 88/1997 modificată prin O.U.G. nr. 38 din 20 aprilie 2000

(varianta în vigoare la dala încheierii contractului de vânzare - cumpărare de

acțiuni), conform cărora cererile prevăzute de art. 3213, 321 și 32, deci

inclusiv nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, se judecă de

către curtea de apel.

Înalta Curte a

constatat corecta aplicare a dispozițiilor art. 46 alin. (2) din forma inițială

a Legii nr. 10/2001 (ulterior devenit art. 45 alin. (2)), în condițiile în care

s-a reținut că imobilul a fost preluat fără titlu, iar părțile nu au fost de

bună credință la momentul încheierii contractului.

Totodată, a statuat

că nu se poate reține afirmația recurentelor în sensul că acest text de lege se

aplică numai unui contract de vânzare având ca obiect un bun individualizat și

nu unui contract având ca obiect acțiuni, întrucât legea nu distinge sub acest

aspect, atunci când se referă la contracte încheiate în cadrul procesului de

privatizare, iar unde legea nu distinge nici interpretul acesteia nu o poate

face. Această dispoziție legală atrage, cu caracter derogator, competența

tribunalului în soluționarea pe fond a cauzei, nefiind incidente dispozițiile

O.G. nr. 88/1997 modificată prin O.U.G. nr. 38 din 20 aprilie 2000 care prevăd

competența curții de apel în cazul în care se atacă o operațiune sau un act

prevăzut în ordonanță ori se valorifică un drept conferit de aceasta și care

constituie dreptul comun în materia privatizării prin vânzarea

acțiunilor/activelor aparținând societăților comerciale la care statul sau o

autoritate a administrației publice locale este acționar.

În legătură cu

existența bunei - credințe, ca și condiție de valabilitate a contractului de

vânzare - cumpărare, Înalta Curte a înlăturat critica comună a recurentelor în

sensul că, s-ar fi reținut, în mod greșit, de către instanța de apel, reaua -

credință a ambelor părți la încheierea contractului.

Astfel, buna -

credință se apreciază la momentul încheierii contractului, neavând relevanță în

această analiză faptul că acest contract a fost încheiat anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât, așa cum s-a apreciat, legea menționată nu

introduce o condiție nouă de validitate a unei convenții, ci menționează pe

cele aplicabile dreptului comun al obligațiilor juridice.

Chiar dacă nu exista

un litigiu pe rolul instanțelor de judecată la momentul încheierii

contractului, foștii proprietari făcuseră demersuri pentru a obține restituirea

imobilului și contestaseră existența unui titlu al statului, pe care

deținătorul imobilului nu a putut să îl prezinte.

În lipsa unei

aparențe de titlu, simpla deținere în patrimoniu a unui imobil nu este de

natură a valida credința că deținătorul bunului este și proprietarul acestuia.

Recurenții, au

criticat și faptul că este neîntemeiată constatarea nulității parțiale a

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din perspectiva Legii 10/2001.

Așa cum corect a

reținut instanța de fond, în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni a fost încheiat anterior Legii nr. 10/2001, respectiv în anul 2000,

iar la acel moment nu exista nici un litigiu pe rolul instanțelor judecătorești

care să fi fost notat în cartea funciară, SC A.S.I. SRL se bucură de prezumția

de bună - credință, iar probele administrate în cauză nu au răsturnat această

prezumție.

Nu există nicio

dovadă din care să rezulte că această pârâtă ar fi avut cunoștință despre

procesele anterioare inițiate de reclamante, SC A.S.I. SRL nefiind parte în

litigiile respective.

Aceste procese s-au

finalizat în sensul stabilirii dreptului la despăgubiri pentru una dintre

reclamante și, prin urmare, aceste hotărâri judecătorești nu constituie o probă

a relei - credințe a cumpărătoarei.

Tribunalul București

a procedat în mod corect întrucât a analizat buna - credință a părților contractului

de vânzare-cumpărare de acțiuni și a reținut că „din probele administrate în

cauză nu rezultă că părțile contractante, persoane juridice, ar fi acționat cu

rea credință în procedura de privatizare”, fiind evidentă buna - credință a

Institutului Pasteur, în condițiile în care instanțele judecătorești se

pronunțaseră deja și stabiliseră că nu există temei pentru restituirea în

natură și că doar una dintre reclamante este îndreptățită la despăgubiri care

urmau să îi fie acordate de către stat.

În speță, nu există

motive de nulitate ale contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni care să

decurgă din procedura de privatizare, deoarece privatizarea s-a realizat prin

negociere directă cu singurul ofertant SC A.S.I. SRL, respectându-se forma și

procedura prevăzută de Normele Metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997

privind privatizarea, aprobate prin H.G. nr. 450 din 10 iunie 2009 și Legea nr.

99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice.

Instanța de recurs a

respins și această critică reținând că faptul, necontestat, că în cauză au fost

respectate dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997, nu înlătură cauza de nulitate

prevăzută de Legea nr. 10/2001, lege specială, așa cum s-a arătat anterior, în

raport cu cea care vizează procedura generală de privatizare.

Împotriva acestei

decizii, contestatoarele SN I.P. SA și SC A.S.I. SRL au formulat, în termen la

data de 30 mai 2012, contestație în anulare împotriva Deciziei civile nr. 3325

din 15 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Au invocat ca temei

de drept atât dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 cât și ale art. 318 alin. (1)

teza a doua C. proc. civ. și au arătat că vor depune motivarea căii de atac

după redactarea deciziei atacate.

La data de 26

septembrie 2013 au fost depuse motivele căii de atac, cu precizarea că decizia

civilă atacată le-a fost comunicată în data de 16 septembrie 2013 și că se

găsesc înăuntrul termenului de exercitare a căii de atac.

Motivând contestația

în anulare, pârâtele SN P. SA și SC A.S.I. SRL au dezvoltat critici care impun,

în opinia lor, anularea deciziei atacate, admiterea recursului, respingerea

apelului reclamanților și menținerea sentinței primei instanțe sau, în

subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

I. Motivul prevăzut

de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., referitoare la încălcarea

dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Astfel, au susținut

că prin soluția procesuală de respingere a recursurilor și confirmare a

deciziei instanței de apel, Înalta Curte a validat anularea unui contract de

privatizare de către o instanță necompetentă material.

În speță, susțin

contestatoarele, o instanță nespecializată (civilă) a hotărât soarta juridică a

unui contract de privatizare, analizând aspecte pentru care nu aveau competența

materială să o facă.

Au mai susținut că nu

există în cuprinsul Legii nr. 10/2001 o dispoziție legală care să confere

tribunalului competența materială în judecarea în primă instanță a acțiunilor

în constatare nulității absolute a contractelor de privatizare.

Competența specială

este conferită tribunalului prin Legea nr. 10/2001 în două situații limitativ

prevăzute și foarte bine determinate de către legiuitor și anume, art. 24 alin.

(7) și (8) și art. 31.

Este evident că, față

de tehnica de redactare pentru care a optat, legiuitorul nu a conferit

competență specială tribunalelor și în situația reglementată de alin. (2) al art.

46 din Legea nr. 10/2001.

În strânsă legătură

cu acest motiv de contestație în anulare, la termenul de judecată din 27

februarie 2014, contestatoarele au solicitat sesizarea secțiilor unite ale

Înaltei Curți, instanța pronunțându-se asupra acestei solicitări.

II. Motivul prevăzut

de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., referitoare la omisiunea instanței

de recurs de a cerceta vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Au susținut că, prin

recursul formulat, au invocat încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.,

întrucât prin Decizia civilă nr. 1211 din 24 februarie 2010 Înalta Curte de

Casație și Justiție a admis recursul și a dispus casarea deciziei și trimiterea

cauzei spre rejudecare reținând că instanța de apel nu a stabilit pe deplin

starea de fapt.

În acest sens,

instanța supremă a arătat că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă cu

certitudine nici temeiul preluării de către stat a imobilului în litigiu

(Decretul nr. 83/1949 sau Decretul nr. 111/1951) și nici regimul juridic al

imobilului pentru a verifica incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Totodată a reținut că celelalte motive de nelegalitate sunt subsidiare

stabilirii incidenței Legii nr. 10/2001 în cauză.

Cu prilejul

rejudecării apelului, Curtea de Apel București a respins cererea de

suplimentare a probatoriului formulată de pârâte în conformitate cu dispozițiile

deciziei de casare și, fără să poată determina cu certitudine temeiul preluării

și regimul juridic al imobilului în litigiu în lipsa probatoriului concludent,

a reiterat soluția desființată de instanța supremă, ca fiind nelegală.

De asemenea, motivele

de nelegalitate ale deciziei recurate se raportau și la dispozițiile art. 8 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora nu intra sub incidența acestei legi

terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau

la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat

prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere,

solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1091 și ale

Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare.

Din probatoriul

administrat în cauză în cadrul primului ciclu procesual a rezultat că terenul solicitat

a fi restituit în natură este "arabil, păduri, grădini" fiind exclus

de dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 de la incidența acestui

aci normativ.

De altfel, acest

aspect este reținut de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul Deciziei

civile nr. 1211 din 24 februarie 2010.

Au susținut că, prin

soluția contestată, Înalta Curte de Casație si Justiție nu a răspuns criticilor

relative la nesocotirea dispozițiilor art. 21 alin. (1), art. 45 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, dar mai ales a art. 1 din Protocolul 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a obligației statuate de instanța de

contencios european de a asigura justul echilibru între interesele colective

ale societății și interesele particulare ale subiecților de drept.

Înalta Curte a omis

să se raporteze la acest motiv de nelegalitate iar, prin nesocotirea

dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 și de normele de drept speciale ce

reglementează contractele de privatizare, se ignoră un întreg context

legislativ post-revoluționar, care a creat premizele privatizării unor foste

unități de stat transformate în societăți cu capital integral de stat precum și

premizele despăgubirii proprietarilor deposedați de imobilele lor de către

statul român comunist. Prin conturarea situațiilor concrete de despăgubire în

natură sau prin echivalent, legiuitorul a încearcat prin actele normative

speciale de restituire să asigure coerență legislativă și să evite încălcarea

unor dispoziții legale adoptate în materie comercială. În acest sens, se

justifică dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2010 conform cărora

"Pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale

privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2),

persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor

solicitate."

Incidența acestor

dispoziții legale este de strictă aplicare si interpretare, restituirea în

natură neputându-se realiza decât în cadrul legal determinat de aceste

dispoziții legale.

Inexistența unei

astfel de reglementări ar avea un impact grav asupra siguranței circuitului

juridic și ar determina o reticență a agenților economici în a cumpăra acțiuni

ale societăților comerciale de stat, și, drept consecință, un impact negativ

asupra economiei naționale.

Aplicarea legislației

incidente în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de către statul român

comunist precum și aprecierea incidenței normei speciale sau a celei de drept

comun revine instanțelor judecătorești din România.

Aprecierea

temeiniciei unei cereri de restituire în natură a unor imobile nu se poate

realiza decât cu observarea întregului context legislativ specific dreptului de

proprietate pentru că, altfel, asigurarea justului echilibru intre interesele

colective ale societății și interesele particulare, obligație impusă de

C.E.D.O. instanțelor de judecată ca reprezentate ale Statului român, ar fi

imposibil de realizat.

Un ultim argument în

susținerea căii de retractare, a fost acela că prin contractul de

vânzare-cumpărare acțiuni, SC A.S.I. SRL și-a asumat nu numai obligația de a

asigura continuitatea activității de cercetare și diagnostic, dar și de a

rambursa un credit de 500.000 dolari SUA sau de a învesti în SN I.P. SA o sumă

de 1.950.000 dolari SUA, iar în situația constatării nulității parțiale a

contractului de privatizare, soarta investițiilor realizate deja de către

recurentă este incertă.

La data de 1

octombrie 2013 intimatele V.E. și G.M.M. au formulat întâmpinare, prin care au

invocat mai multe excepții, respectiv, excepția lipsei calității de

reprezentant a apărătorilor contestatoarelor și a semnatarilor cererii de

contestație în anulare și excepția tardivității. Pe fond, au solicitat

respingerea, ca nefondată, a contestației.

La data de 7

octombrie 2013 a decedat contestatoarea V.E., iar prin încheierea de ședință

din 30 ianuarie 2014 s-a dispus, în temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ. introducerea în cauză a moștenitorilor V.M. și V.A.I.

La termenul de

judecată din data de 27 februarie 2014 au fost supuse dezbaterii excepțiile

invocate prin întâmpinare, iar pozițiile procesuale ale părților și susținerile

orale au fost redate în practicaua prezentei decizii.

Astfel, cu privire la

excepția privind lipsei calității de reprezentant a apărătorilor

contestatoarelor și a semnatarilor cererii de contestație în anulare,

intimații, prin apărător, au arătat că renunță să o mai susțină.

Intimații, așa cum

s-a consemnat în practicaua deciziei, au invocat tardivitatea căii de atac prin

raportare la data depunerii motivelor contestației în anulare, respectiv în

data de 26 septembrie 2013, peste termenul legal prevăzut de art. 319 alin. (1)

teza finală.

Înalta Curte

analizând excepția tardivității invocată de către intimați, constată că, în

speță, contestatoarele SN I.P. SA și SC A.S.I. SRL au formulat în termen la

data de 30 mai 2012, contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 3325

din 15 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Cum prin această

hotărâre au fost respinse, ca nefondate, recursurile formulate de

pârâte/contestatoare împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, această

decizie este o hotărâre irevocabilă care nu se aduce la îndeplinire pe cale de

executare silită.

Dispozițiile art. 319

alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., prevăd că împotriva hotărârilor

irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația

în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când

contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la

data când hotărârea a rămas irevocabilă.

Legiuitorul a adoptat

sistemul unui termen dublu, respectiv un termen subiectiv de 15 zile, calculat

cu începere de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre și un

termen obiectiv de un an, socotit de la data când hotărârea a rămas

irevocabilă.

Prin urmare, în

analiza excepției tardivității cu care a fost învestită, Înalta Curte trebuie

să stabilească momentul de când începe să curgă termenul căii de atac, prin

raportare la fiecare temei de drept invocat de contestatoare.

Astfel, din

perspectiva dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. se reține că

potrivit acestui text legal hotărârile irevocabile pot fi atacate cu

contestație în anulare când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea

dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență dacă aceste motive nu

au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.

În alin. (2) al

acestui text normativ se prevede că poate fi primită contestația în anulare și

în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar

instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă

recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.

În cazul hotărârilor

nesusceptibile de executare silită, termenul de exercitare a contestației în

anulare este de 15 zile și curge de la momentul subiectiv la care contestatorul

a luat cunoștință de hotărâre. Acest moment trebuie însă să se situeze până la

împlinirea unui an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii atacate.

Prin motivele de

casare, contestatoarele au valorificat în recurs chestiunea referitoare la

necompetența instanței civile în analizarea petitului privind valabilitatea

contractului de privatizare ce constituie titlul lor, critică ce a fost

respinsă, instanța de recurs reținând că dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997 nu

înlătură cauza de nulitate prevăzută de Legea nr. 10/2001, lege specială, în

raport cu cea care vizează procedura generală de privatizare.

În acest context al

analizei, cum contestatoarele au știut chiar de la momentul pronunțării

Deciziei nr. 3325 la data de 15 mai 2012 a Înaltei Curți că instanța de recurs

nu a primit susținerea privitoare la încălcarea dispozițiilor imperative

privitoare la competență, rezultă că, în ceea ce privește cazul de retractare

prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) C. proc. civ., acesta nu

poate fi reținut întrucât, pe de o parte, motivele contestatorilor circumscrise

acestui caz de contestație în anulare depuse în data de 26 septembrie 2013, au

fost depuse peste termenul obiectiv de un an de la rămânerea irevocabilă a

hotărârii atacate, care marchează limita maximă în timp până la care partea

interesată poate formula contestația în anulare. Pe de altă parte,

contestatoarele nu mai pot uza de contestația în anulare, care nu este o cale

de reformare, neputându-se accepta ca aceeași instanță să revină asupra propriei

soluții pe aspectul reclamat.

Cât privește

analizarea tardivității contestației în anulare din perspectiva dispozițiilor art.

318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. se reține că dispoz. art. 319 alin. (2)

teza a II-a C. proc. civ. nu menționează expres dacă termenul de 15 zile are în

vedere data la care contestatorul a luat cunoștință de dispozitivul hotărârii

sau și de considerentele ei.

Dat fiind însă că

omisiunea analizării unui motiv de recurs nu ar putea fi constatată decât după

redactarea considerentelor, o soluție în spiritul legii și al respectării

dreptului la un proces echitabil (conform art. 6 C.E.D.O.) este aceea de a

calcula termenul pentru formularea căii de atac de la data la care

contestatoarele au luat cunoștință de hotărâre, în integralitatea ei.

Decizia contestată în

prezenta cale de atac este o decizie pronunțată în recurs care nu se comunică

din oficiu părților.

Faptul că intimații

invocă în apărare că dosarul de recurs incluzând decizia atacată a fost atașat

dosarului în contestație la data de 9 septembrie 2013 (fila 35 dosar

contestație in anulare) nu reprezintă un mijloc de probă în susținerea

excepției tardivității, atât timp cât nu s-a dovedit că titularii contestației

în anulare au luat cunoștință de decizia atacată la această dată și au neglijat

să formuleze în termen motivarea căii de atac.

Pe de altă parte,

nici susținerea contestatorilor că decizia atacată le-a fost comunicată abia în

data de 16 septembrie 2013 nu a fost probată de către aceștia.

Din analiza actelor

dosarului rezultă, însă, că recurentele/contestatoarele au formulat în data de

18 iulie 2012 cerere de comunicare a deciziei și, întrucât nu fusese redactată,

ulterior, în data de 21 mai 2013, o cerere de urgentare a redactării deciziei

atacate (fila 147 dosar recurs), ce denotă diligența manifestată în

soluționarea căii de retractare.

Din evidența

informatizată Ecris și evidența serviciului arhivă a secției I civilă a Înaltei

Curți rezultă, că la data de 9 septembrie 2013 decizia atacată a fost

redactată, iar, la aceeași dată, Dosarul de recurs nr. 4360/2/2010 a fost

atașat la Dosarul contestației în anulare nr. 4053/1/2012.

Pe cale de

consecință, având în vedere că redactarea hotărârii atacate a fost realizată

peste termenul de 1 an de la data rămânerii irevocabile, rezultă că titularii

contestației nu pot fi decăzuți din dreptul de a motiva calea de atac, astfel

încât de la această dată - data redactării deciziei atacate- se poate considera

că pentru contestatoare începe să curgă termenul obiectiv de 1 an prevăzut de

dispozițiile art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.

În continuarea

aceluiași raționament, se constată că în data de 10 septembrie 2013 a fost

expediată contestatoarei SC A.S.I. SRL copia xerox a Deciziei nr. 3325 din 15

mai 2012 a Înaltei Curți la cererea acestei părți, înregistrată la grefa

instanței în data de 18 iulie 2012, iar la data de 18 septembrie 2013 s-a

recomunicat acestei părți decizia atacată, urmare a solicitării din 16

septembrie 2013. Cu toate acestea, nu există la dosarul cauzei și evidențele

instanței dovada datei la care a primit această contestatoare copia deciziei

atacate, comunicate prin poștă la cerere, dar rezultă, cu certitudine, că în

data de 13 septembrie 2013 avocat V.G., pentru contestatoarea SC A.S.I. SRL, în

baza împuternicirii avocațiale atașate cererii, emisă expres în scopul

obținerii copiei hotărârii, a primit personal, sub semnătură, decizia

solicitată.

În acest context al

analizei, fiind cert momentul la care contestatoarea SC A.S.I. SRL a luat

cunoștință de motivarea deciziei atacate, respectiv data de 13 septembrie 2013,

se poate susține că termenul subiectiv de 15 zile prevăzut de dispozițiile art.

art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. începe să curgă cel mai devreme de

la această dată, când se prezumă că părțile (contestatoarele), reprezentate

prin aceeași societate de avocați, puteau avea cunoștință de considerentele

deciziei, neputându-le fi imputată o culpă pentru întârzierea cu care au luat

cunoștință de decizie, atât timp cât respectiva hotărâre nu se redactase până

în data de 9 septembrie 2013.

Astfel, având în

vedere că termenul subiectiv de 15 zile, calculat potrivit art. 101 alin. (1)

și (5) C. proc. civ., se împlinea la data de 30 septembrie 2013, în raport de

dispozițiile art. 319 alin. (1) teza finală, se constată că motivarea

contestației în anulare, depusă la dosarul cauzei în data de 26 septembrie 2013

a fost formulată în termenul legal, astfel încât Înalta Curte, față de cele

precedente, va respinge excepția tardivității motivării căii de atac.

Analizând motivele

contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a

II-a C. proc. civ., se constată că aceasta nu poate fi admisă pentru

următoarele considerente:

Contestatoarele au

susținut că instanța de recurs nu a cercetat critica de nelegalitate

referitoare la ignorarea de către instanța de apel a îndrumărilor date în

decizia de casare referitoare în a stabili temeiul juridic al preluării

imobilului de către stat și/ sau regimul juridic al acestuia.

Contrar acestor susțineri,

instanța de recurs a analizat această critică, așa cum rezultă din expunerea

rezumată a cauzei, și a statuat că nu poate fi reținută o încălcare a deciziei

de casare atât timp cât instanța de apel a analizat în rejudecare regimul

juridic aplicabil imobilului, în condițiile în care îndrumarea se referea

exclusiv la stabilirea cu certitudine în apel a stării de fapt și a temeiului

preluării imobilului, fără a dispune în mod expres administrarea unor probe

noi.

Totodată, s-a reținut

în recurs că instanța de apel s-a considerat lămurită în ceea ce privește

aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 cauzei în l