ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3265/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin notificarea nedatată (fila 72 Dosar nr. 669/86/2008 al Tribunalului Suceava), adresată SC F. SA Verești, spre știință A.V.A.S. (fostă A.P.A.P.S.) București și Primăriei com. Verești, G.H.I. a solicitat restituirea în natură a suprafeței de cca. 12 ha teren și a construcțiilor edificate pe acest teren de bunicii săi, rămase nedemolate, anume, un conac și 2 case semidemolate (cu precizarea că nu solicită atribuirea construcțiilor edificate de întreprinderea de in și cânepă, denumită în prezent SC F. SA) și, respectiv, restituirea în echivalent a suprafeței de cca. 14 ha pe care se află edificate construcții de către de SC F. SA și este amenajat drumul de acces la construcții, invocând incidența prevederilor Legii nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 1/10 ianuarie 2008, SC F.G. SRL a respins cererea de restituire în natură a suprafeței de 3 ha teren, situată în intravilanul satului H., com. Verești, formulată de notificatoarea G.H.I., în calitate de moștenitoare după G.I. În motivarea deciziei, societatea a reținut că notificatoarea nu a făcut dovada înaintării notificării prin executor judecătoresc, nu a depus certificat de moștenitor, nu a făcut dovada identității dintre proprietatea autorilor săi și terenul revendicat și nici dovada că acest teren se afla în intravilanul localității Verești la data preluării de stat. S-a arătat, totodată, că notificatoarea a beneficiat de reconstituirea dreptul de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991, pentru suprafețele de teren la care era îndreptățită, conform titlurilor din 2002 și din 2004 eliberate de Comisia Județeană Suceava de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.

Prin cererea înregistrată la instanță la 1 februarie 2008, reclamanta G.H.I. a solicitat desființarea deciziei menționate și obligarea pârâtei SC F.G. SRL Suceava la restituirea suprafeței de cca. 24 ha teren într-un singur trup de teren, aflat pe raza satului H., în curtea T.I.C., precum și a conacului și anexelor acestuia. În motivarea cererii, aceasta a susținut că a formulat notificare pentru retrocedarea unei suprafețe de cca. 24 ha teren și a construcțiilor edificate de autorii săi, la care a atașat dovezile cerute de lege și că pârâta, în mod eronat, în art. 1 al deciziei menționate, a făcut referire doar la 3 ha teren și a statuat cu privire la caracterul neîntemeiat al pretențiilor notificate.

La data de 21 octombrie 2008 a decedat G.H.I., procesul fiind continuat de moștenitoarea C.A., în calitate de legatar universal, în baza testamentului autentificat din 10 aprilie 2008. Prin sentința civilă nr. 2285 din 7 decembrie 2009, Tribunalul Suceava a admis cererea, a desființat Decizia nr. 1/2008 și a obligat pe pârâta SC F.G. SRL să restituie reclamantei construcția - pavilion administrator (conac) - situată în satul H., com. Verești, județul Suceava, precum și suprafața de 22,38 ha teren, ce se identifică cu parcel, respectiv cu parcela 1208 în anexa 1 a raportului de expertiză efectuat de ing. A.P. âÎn considerente, instanța a reținut că, prin notificarea înregistrată sub nr. 475/2001 la executorul judecătoresc, reclamanta G.H.I.

a solicitat restituirea în natură a imobilelor mai sus arătate, confiscate de stat din patrimoniul autorilor săi, I. și A.G., în baza Decretului-Lege nr. 83/1949, imobile aflate în prezent în patrimoniul pârâtei SC F.G. SRL, care le-a dobândit în cadrul procesului de privatizare finalizat la data de 22 mai 2003. Instanța a statuat că, potrivit raportului de expertiză întocmit de C.C., actuala construcție este una și aceeași cu conacul preluat de stat în anul 1949, cu mențiunea că nu au putut fi expertizate alte două clădiri, foste anexe ale conacului, utilizate ca dormitoare, întrucât au fost demolate ulterior preluării. Cât privește terenul, instanța a reținut că, potrivit raportului de expertiză întocmit de A.P., parcela aferentă conacului este identificată și măsoară 19,38 ha, iar terenul aferent fostei curți a conacului se identifică cu parcel și măsoară 3 ha teren.

Referitor la procedura de formulare a notificării, instanța a apreciat că au fost respectate dispozițiile legale incidente, aceasta fiind transmisă, prin poștă Judecătoriei Suceava - B.E.J., și înregistrată din 2001, aspect care rezultă din confirmarea de primire a scrisorii recomandate ce conținea notificarea, datată 15 martie 2001. Ca atare, raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001 (și nu ale art. 27 din aceeași lege, cum eronat pretinde pârâta), reclamanta fiind îndreptățită la restituirea în natură a imobilelor. În speță nu sunt incidente prevederile art. 18 din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât la vechea construcție nu s-au executat lucrări de extindere pe verticală și orizontală în raport de forma inițială.

Mai mult, terenul în litigiu nu se identifică cu cel pentru care reclamantei i s-a reconstituit dreptul de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991, întrucât acest fapt nu rezultă din documentația depusă de pârâtă. Prin Decizia civilă nr. 62 din 7 iunie 2011, Curtea de Apel Suceava a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, iar, prin Decizia nr. 4349 din 13 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul acestei părți, a casat decizia atacată și a trimis cauza la aceeași instanță de apel. În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 127 din 19 martie 2014, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâta SC F.G. SRL Suceava, a schimbat în parte sentința civilă nr. 2285 din 7 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava, în sensul că a respins cererea de restituire a suprafeței de 22,38 ha teren, ca nefondată, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

În considerentele hotărârii, instanța de apel a arătat că teza I a art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 înlătură de sub incidența Legii nr. 10/2001 acele terenuri situate în extravilanul localității la data preluării abuzive sau la data notificării. Potrivit situației cotelor preluate pe seama statului, conform Decretului Lege nr. 83/1949, respectiv mențiunilor cuprinse în extrasul de la Arhivele Statului, de la I.G., autorul reclamantei, au fost preluate 50 de ha teren, cu următoarele categorii de folosință: 39 ha arabil, 1,5 ha grădină, 8 ha pășune și 1,5 ha conac; terenurile preluate se aflau pe moșia Verești. Conform raportului de expertiză întocmit în fața instanței de apel de expert tehnic judiciar în specialitatea cadastru, în funcție de evidența cadastrală existentă la O.C.P.I.

Suceava rezultă că amplasamentul terenurilor din patrimoniul fostei T.I.C. Verești, preluate de stat de la defunctul G.I., era situat în afara intravilanului localității H.. În suplimentul la raportul de expertiză expertul arată că a comparat documentele care se găsesc la O.C.P.I. Suceava cu harta depusă de petentă, rezultând că terenul despre care face vorbire aceasta se găsește în afara vetrei satului, chiar dacă făcea parte din planul moșiilor H. și Corocăești. Ținând seama de harta din 1956-1961, ce delimitează vatra satului H., și comparând-o cu situația actuală, reiese că terenurile și construcțiile ce aparțineau vechii moșii se aflau în extravilanul localități H. Concluziile cuprinse în raportul de expertiză și în suplimentele la raport se coroborează și cu celelalte înscrisuri administrate în cauză - adresele din 9 aprilie 2010 și din 24 ianuarie 2014 emise de Primăria comunei Verești.

Trecerea terenului în intravilan s-a efectuat în anul 2000 prin H.C.L. Verești din 29 mai 2000, conform P.U.G. întocmit de SC E.S. SRL Iași. Aceeași mențiune a făcut-o și expertul în specialitatea construcții, în cuprinsul raportul de expertiză depus în fața instanței de fond și a arătat că, la data încheierii contractului din 22 mai 2003, clădirea expertizată se afla în intravilan. Avea această categorie întrucât P.U.G. a fost întocmit în luna noiembrie 1999 de către SC E.S.

Iași și aprobat de Consiliul Județean cu Hotărârea nr. 5 din 29 mai 2000. Așadar, instanța de apel a constatat că terenul era situat în extravilanul localității la data preluării abuzive, astfel încât nu poate intra sub incidența prevederilor Legii nr. 10/2001, cum dispune art. 8 alin. (1) teza I. Referitor la teza a II-a a art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceeași instanța a reținut că imobilele au fost preluate de la autor în baza Decretului nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziții din Legea nr. 187/1945, act ce comportă o discuție aparte, deoarece el este relevant nu numai pentru Legea nr. 10/2001, ci și pentru o altă reglementare cu caracter reparatoriu, și anume Legea nr. 18/1991.

Legea fondului funciar, în forma republicată, se referă și la acest decret. În art. 39 din Lege se arată că persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum și al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moștenitorii acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeței prevăzută la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945 de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe localități sau de la autori diferiți.

Corelând cele două legi reparatorii de mai sus cu art. 2 lit. a) și b) din Decretul nr. 83/1949, rezultă că persoana deposedată în condițiile acestui decret este o persoană îndreptățită la restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, în ce privește bunurile imobile preluate de stat, altele decât terenurile, întrucât acestea din urmă fac obiectul reconstituirii în baza Legii fondului funciar. În speță, prin cererea înregistrată din 4 decembrie 1997 la Primăria com. Verești, G.H.I. a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 50 ha teren arabil, în calitate de moștenitoare a defunctului G.A.B., frate de tată. Cererea a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997.

Această suprafață de 50 ha teren a fost preluată de la autorul A.B.G., în baza Decretului nr. 83/1949, așa cum rezultă din tabelul depus la dosar și din copia extrasului de la Arhivele Statului. Pentru G.H.I., în calitate de moștenitoare după G.A.B., a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru 50 ha teren și s-a eliberat titlul de proprietate din 23 iunie 2004. G.H.I. a solicitat și reconstituirea dreptului de proprietate după autorul G.H. Ioan, prin cererea înregistrată din 4 decembrie 1997 la Primăria comunei Verești. În cuprinsul acestei cereri, G.H.I.

arată că i s-a constituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 10 ha teren arabil, în cadrul SC P. SA Suceava, în baza Legii nr. 18/1991 și solicită, în baza Legii nr. 169/1997, reconstituirea dreptului de proprietate pentru diferența de pământ arabil de 40 ha, până la întregirea totalului de 50 ha (preluată în baza Decretului nr. 83/1949 de la autorul I.G., din care făcea parte și suprafața de 1,50 ha conac, cum rezultă din situația depusă la dosar, copia certificatului de la Arhivele Statului și certificatul din 30 septembrie 1991). Astfel, în calitate de moștenitoare după I.G., pentru G.H.I., a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 48 ha teren, fiind eliberat titlu de proprietate din 27 septembrie 2002. Potrivit adresei nr. 7298/14 ianuarie 2014 emisă de Primăria com.

Verești, acest titlul de proprietate nu este anulat. Ca atare, terenul a cărui restituire se solicită în prezenta cerere are regimul juridic reglementat de Legea nr. 18/1991 și a fost solicitat potrivit prevederilor acestei legi și ale Legii nr. 169/1997. Date fiind prevederile art. 8 alin. (1) teza II din Legea nr. 10/2001, acest teren nu poate intra sub incidența actului normativ ce reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În ceea ce privește cererea de restituire în natură a construcției pavilion administrativ (conac), situată în satul H., com.

Verești, județul Suceava, instanța de apel a constatat că, potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, construcțiile preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, deținute la data intrării în vigoare a legii de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite în natură. În speță, contractul de vânzare-cumpărare între A.P.A.P.S. și SC A.S. SRL a fost încheiat sub nr. 1S/11 din 22 mai 2003, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, nu-și găsesc aplicare prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001 în forma de la data intrării în vigoare a legii și a formulării notificării (actual art. 29), întrucât aceste dispoziții reglementează imobilelor preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2) din lege. Situația de excepție reglementată de art. 27 alin. (1) (actual art. 29) din Legea nr. 10/2001 prevede exclusiv societățile privatizate anterior adoptării acestui act normativ, în condițiile în care, în sensul art. 21 alin. (1), dacă statul era acționar sau asociat majoritar la societatea comercială în patrimoniul căreia era evidențiat imobilul, la data intrării în vigoare a legii, își găsește aplicare regula restituirii în natură.

Or, este irelevant faptul că pârâta a fost privatizată, în măsura în care privatizarea a avut loc după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, art. 21 alin. (1) având și semnificația indisponibilizării totale a imobilelor care fac obiectul de reglementarea al acestei legi. Instanța de apel a mai reținut că, întrucât deposedarea s-a făcut fără plata vreunei despăgubiri, temeiul legal pentru restituirea ce se face în baza Legii nr. 10/2001 îl reprezintă art. 2 alin. (1) lit. h), devenit art. 2 alin. (1) lit. i) după republicare, potrivit cu care, în sensul legii, prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg orice alte imobile preluate fără titlu valabil.

Toate cele de mai sus trebuie coroborate și cu prevederile art. 7 din Legea nr. 10/2001, dispoziții prin care sunt fixate două principii fundamentale ale restituirii în baza acestei legi: restituirea în natură reprezintă regula, iar repararea prin echivalent nu este posibilă decât în cazurile expres prevăzute de lege. Referitor la aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a constatat că în cuprinsul raportului de expertiză construcții, depus în fața instanței de fond, se arată fără putință de tăgadă că nu au fost executate extinderi, nici pe verticală, nici pe orizontală.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu dispozițiile pct. 19.1 și 19.2 din Normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, ipoteza prevăzută la art. 19 vizează acele construcții cărora, prin transformările survenite, în raport cu forma inițială, le-au fost adăugate corpuri de zidărie sau volume din alte materiale, ce reprezintă peste 100% raportat la aria desfășurată existentă la data preluării (etajări sau/și adăugiri de corpuri noi pe orizontală). Nu se circumscrie ipotezei acestui text de lege acea construcție căreia i s-a modificat compartimentarea inițială ori i s-au adus numai îmbunătățiri funcționale (racordări de gaze, termoficare, consolidări sau alte lucrări de întreținere curentă, consolidări și alte asemenea).

În speță, pentru imobilul în litigiu, nefiind executate extinderi, nici pe verticală, nici pe orizontală, nu se poate concluziona că acesta se încadrează în noțiunea de „imobil nou” în accepțiunea Legii nr. 10/2001, nefiind întrunite condițiile pe care trebuie să le îndeplinească transformările pentru a se considera că imobilul a devenit unul nou. În aceste condiții, se impune restituirea în natură a imobilului construcție, cum a stabilit instanța de fond. Împotriva deciziei de mai sus , în termen legal, au declarat recurs reclamanta C.A. și pârâta SC F.G. SRL Suceava. Prin motivele de recurs formulate, reclamanta, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul restituirii în natură a imobilului teren în suprafață de 22,38 ha situat în intravilanul satului H., com.

Verești, județul Suceava. Recurenta a arătat că instanța de apel în mod greșit și fără temei legal a apreciat incidența art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care terenul solicitat prin cerere ar fi fost situat, la data preluării abuzive sau la data notificării, în intravilanul localității H. În argumentarea soluției, instanța de apel a făcut trimitere la înscrisurile emise de Arhivele Statului, respectiv Primăria Verești, la expertiza T.P., însă nu a ținut seama de concluziile expertizei A., de adeverința din 2010 eliberată de Primăria Verești și de înscrisul întocmit de Serviciul de sistematizare al C.P.J. Suceava în anul 1969 - „Delimitare vatră de sat comuna Verești”.

Din aceste acte rezultă că, anterior anului 1999, deși era identificat un anumit perimetru construibil sau vatra satului H., totuși, cadastral, suprafața de teren aferentă satului nu era evidențiată ca făcând parte din categoria intravilan sau extravilan. Drept consecință, era necesar ca identificarea terenului ca făcând parte din intravilanul sau extravilanul localității să fie dedusă și stabilită pe baza probelor existente, care, coroborate, să conducă la concluzia certă privind categoria terenului (avându-se în vedere chiar harta moșiei H. întocmită în anul 1881, precum și actele ulterioare din 1969, care delimitează zona industrială în care este cuprinsă și topitoria de in și cânepă). Faptul că abia în anul 1999 se întocmește de către o firmă autorizată un P.U.G.

al localității, care stabilește clar limitele intravilanului, nu înseamnă că anterior nu exista o delimitare a vetrei satului echivalentă intravilanului în care erau incluse și cele 22,38 ha ale fostei topitorii de in și cânepă. Nu pot fi luate în considerare părerile emise de Primăria Verești la stabilirea categoriei terenului, câtă vreme se susține că și la nivelul anului 2010 terenul în litigiu s-ar afla în extravilanul localității, deși este evident că realitatea este alta.

Pe de altă parte, înscrisurile provenind de la Arhivele Statului (pentru totalul de 50 ha, din care 39 ha arabil, restul de 11 ha - grădină 1,5 ha, curte 1,5 ha și parc 8 ha, aflat în perimetrul conacului, respectiv vatra satului H.) nu pot fi reținute ca dovezi în sprijinul afirmației că terenul aferent conacului s-ar fi aflat în extravilanul localității, câtă vreme se face o distincție în chiar cuprinsul lor între terenul arabil și suprafețele aferente conacului, care nu sunt incluse în aceeași categorie. În speță, a precizat recurenta, instanța de casare a dispus, prin Decizia nr. 4394 din 13 iunie 2012, ca instanța de apel să clarifice situația de fapt a tuturor parcelelor din punctul de vedere al categoriei de folosință, respectiv al amplasamentului lor, prin raportare la situația de fapt de la momentul preluării de către stat, cât și cel al notificării.

Or, prin decizia recurată tocmai aceste indicații nu au fost respectate, deoarece nu s-a stabilit categoria de folosință a fiecărei parcele în parte și nu s-a clarificat care era categoria de folosință la cele două momente indicate de instanța de casare. În cauză de altfel, expertiza construcții a concluzionat că sunt situate în intravilanul localității construcția conac și terenul aferent. De asemenea, P.U.G. aprobat prin Hotărârea nr. 5/2000, anterior notificării, consemna că terenul fostei topitorii de in și cânepă aparține intravilanului satului H. Referitor la incidența dispozițiilor art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, recurenta a arătat că instanța de apel a expus un raționament greșit, în condițiile în care din înscrisurile depuse la dosar rezultă o altă situație de fapt decât cea reținută.

Astfel, conform fișei moșiei H. (din 13 septembrie 1945), autorul G.I. avea în proprietate o suprafață totală de 88,50 ha, din care 38,50 ha au fost trecute în proprietate statului la data menționată în fișă, restul fiind preluat de stat prin Decretul nr. 83/1949 (50 ha). Prin titlu de proprietate din 2002, moștenitoarei G.H.Y. i s-a restituit dreptul de proprietate pentru o suprafață de 48 ha teren arabil, care nu are nicio legătură cu suprafața de 22 ha ce face obiectul litigiului de față. Niciuna din parcelele corespunzătoare suprafeței de 48 ha din titlu nu corespunde din punctul de vedere al numerelor topografice și vecinătăților cu suprafața de teren aferentă fostei topitorii de in și cânepă.

La dosar se află o adresă datată și semnată de G.H.Y., prin care aceasta se adresează Primăriei Verești arătând clar (pct. 1 și 2) că dorește restituirea suprafeței de 50 ha teren arabil și separat „conacul și clădirile anexă”, inclusiv terenul intravilan (ce nu intră în suprafața celor 50 ha teren agricol). Or, dispozițiile legale în vigoare, respectiv art. 39 din Legea nr. 18/1991, fac referire doar la pământul arabil astfel cum este descris în art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, iar nu la terenurile ocupate de construcții. O parte din terenul ce face obiectul cauzei este inclus în categoria celor pe care s-au făcut investiții altele decât îmbunătățiri funciare și, prin urmare, era exceptat de la reconstituire în condițiile art. 42 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.

În consecință, a precizat recurenta, dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt cele care au permis acesteia să solicite reconstituirea dreptului de proprietate pentru imobilele construcții și terenul aferent (art. 6). Reclamanta nu a formulat prezenta acțiune uzând de prevederile Legii nr. 10/2001 pentru că nu ar mai fi putut obține acest drept conform Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 și Legii nr. 169/1997, ci pentru simplul fapt că situația și regimul juridic al terenului nu permitea dobândirea acestui drept de proprietate potrivit acestor legi. Posibilitatea de recuperare a imobilelor în litigiu a apărut în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001. Recurenta pârâtă SC F.G. SRL a solicitat, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 și 312 alin. (5) C. proc.

civ., casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Suceava în vederea efectuării unei noi expertize, în condițiile în care fondul cauzei nu a fost cercetat complet de instanța de apel sub toate aspectele privitoare la pretenția de restituire în natură a construcției pavilion administrativ (conac). În subsidiar, a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul schimbării în totalitate a hotărârii instanței de fond, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a arătat că a solicitat refacerea expertizei construcții, întrucât concluziile exprimate de expertul în specialitatea construcții au fost ambigue și nelămuritoare, cerere respinsă însă de instanță.

În speță, deși expertul arată că după naționalizare construcția a suferit modificări importante și că nu s-au constatat extinderi pe verticală și orizontală, ulterior confirmă existența la fața locului a unor pereți de rezistență ridicați înainte de naționalizare peste planșee de beton armat executate după naționalizare, concluzii care nu permit aplicarea în cauză a prevederilor art. 19 din Legea nr. 10/2001.

Recurenta a mai arătat, văzând dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, concluziile expertizei topo, în sensul că pe suprafața de 219.829 mp folosită de pârâtă se găsesc amplasate, în afara sediului (fostul conac) o serie de construcții, care au o anumită destinație tehnologică și sunt legate între ele, precum și existența autorizației de executare a lucrărilor de extindere, reabilitare și modernizare construcție C2 pavilion administrativ, executarea lucrărilor de construire a unei stații asfalt L.P.X., executarea lucrărilor de construire a unei stații de sortare - concasare balast și executarea lucrărilor de construire a unei stații de fabricare a betonului, întreaga suprafață folosită fiind necesară realizării obiectivului de ventilație, că este absolut nefirească respingerea cererii de restituire în natură a terenului (inclusiv a celui afectat de construcția pavilion administrativ) și menținerea, deopotrivă, a soluției de restituire în natură a conacului.

Prin urmare, unind concluziile prezentate de expert cu dovezile legate de executare lucrărilor de extindere, reabilitare și modernizarea construcției C2 pavilion administrativ, rezultă că nelegal s-a dispus restituirea în natură a conacului, reclamanta având doar dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

De altfel, legat de construcția propriu-zisă, art. 19 din Legea nr. 10/2001 prevede că în situația imobilelor construcții care fac obiectul notificării formulate conform procedurilor prevăzute de acest act normativ și cărora le-au fost adăugate, pe orizontală și/sau verticală, în raport cu forma inițială, noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial și dacă părțile nu convin altfel, foștilor proprietari li se acordă sau, după caz, propun măsuri reparatorii prin echivalent, ce vor consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau măsuri compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România.

Recurenta a precizat că SC F. SA Suceava este fosta Î.I.C. Suceava, reorganizată în baza Legii nr. 15/1990, potrivit H.G. nr. 198 din 22 martie 1991. După divizarea acestei societăți, SC F. SA Verești a preluat o suprafață de 229.244 mp și o serie de construcții care afectau funcțional terenul (azi SC F.G. SRL Suceava). Potrivit extrasului de carte funciară depus, pârâta figurează intabulată în C.F., din 3 mai 2007 și cu construcția C2 pavilion administrativ, despre care se pretinde că este clădirea solicitată de reclamantă prin notificare. SC F. SA Verești a fost privatizată integral potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 22 mai 2003, stipulându-se în contract că toate clădirile care sunt amplasate pe teren (inclusiv conacul) sunt inventariate ca mijloace fixe sau imobilizări în patrimoniul acestei societăți.

În acest context, a susținut recurenta, se pune problema dacă situația imobilelor notificate este reglementată de art. 21 sau art. 29 din Legea nr. 10/2001, sens în care apreciază că se aplică cele din urmă dispoziții, cât timp societatea a fost integral privatizată, imobilele fac parte din patrimoniul acesteia, iar persoanele îndreptățite au doar dreptul la măsuri reparatorii. În același sens sunt și dispozițiile art. 29 din H.G. nr. 250/2007. Interpretând sistematic prevederile citate (art. 29 alin. (1) și 3 din Legea nr. 10/2001, art. 29.1 și 29.2 din Normele metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001), rezultă că, pe de o parte evidențierea construcției notificate în patrimoniul societății privatizate integral făcea imposibilă restituire în natură, iar, pe de altă parte că măsurile reparatorii în echivalent se propun de entitatea care a făcut privatizarea, A.P.A.P.S., fostă A.V.A.S., în prezent A.A.A.S.

Atât reclamanta, cât și pârâta au formulat întâmpinări în cauză, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de parte adversă. În recurs s-a administrat proba cu înscrisuri, potrivit art. 305 C. proc. civ. Examinând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte reține următoarele: Prin motivele de recurs formulate, reclamanta C.A., invocând aplicarea greșită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, susține că instanța de apel nu a respectat indicațiile date prin decizia de casare, în sensul că această instanță nu a clarificat situația juridică a imobilului teren solicitat a fi restituit, în suprafață de 22,38 ha, pentru fiecare parcelă de teren identificată, din punctul de vedere al categoriei de folosință și amplasamentului la data preluării imobilului de către stat, respectiv la momentul formulării notificării.

Recurenta arată că instanța de apel nu a ținut seama de toate probele administrate în cauză, privind categoria de folosință a terenului, începând cu harta moșiei H. din 1881, continuând cu actele ulterioare din 1969 și până în prezent, ce delimitează zona industrială a localității H., în care era cuprinsă și Topitoria de in și cânepă. La rândul său pârâta SC F.G. SRL solicită casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanța de apel nu a cercetat fondul dedus judecății în ceea ce privește cererea de restituire în natură a construcției pavilion - administrativ (conac). Recurenta susține că nu au fost administrate suficiente dovezi pentru a se stabili, în raport de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, dacă acest imobil poate fi restituit în natură în forma actuală.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”. Soluția consacrată de textul legal citat are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar, a căruia existență nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale destinate a impune respectarea deciziilor adoptate de instanțele superioare. Prin urmare, ignorarea modului de interpretare a unui anumit text de lege ori a aplicării unui anumit principiu de drept, respectiv neadministrarea unor probe de natură a contura pe deplin situația de fapt dedusă judecății în condițiile determinate de instanța de casare este sancționată cu nulitatea hotărârii astfel pronunțate.

În speță, conform Deciziei de casare nr. 62 din 7 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, învestite cu soluționarea unei notificări având ca obiect imobile preluate în baza Decretului nr. 83/1949, prealabil analizării incidenței art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr. 10/2001, instanțele au a statua cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) teza a II-a din același act normativ. Prin urmare, în cauză, în operațiunea de stabilire a legii de reparație incidente cu privire la imobilele notificate, fie legile funciare, fie Legea nr. 10/2001, instanțele au a verifica și clarifica situația de fapt a tuturor parcelelor de teren, atât din punct de vedere al categoriei de folosință, cât și al amplasamentului acestora.

O astfel de analiză se realizează în concret, cu privire la fiecare parcelă în parte, cu sau fără construcții, iar concluziile relative la stabilirea situației de fapt trebuie argumentate prin raportare la situația de fapt de la momentul preluării de către stat și, respectiv, de la momentul notificării, cu luare în considerare a mențiunilor din titlurile de proprietate prezentate de părțile litigante, din evidențele cadastrale și, după caz, din hotărârile autorităților administrației publice locale relative la perimetrul localităților. Mai rezultă din considerentele deciziei de casare că instanțele de fond aveau a statua cu prioritate, motivat, în funcție de categoriile de folosință, dacă terenurile în litigiu, ce s-ar identifica potrivit mențiunilor expertizei cu terenurile preluate din patrimoniul autorului I.G.

(tatăl reclamantei G.H.I.) au sau nu regimul prevăzut de dispozițiilor Legii nr. 18/1991 ori ale Legii nr. 1/2000. În caz afirmativ, instanțele aveau a stabili, motivat, dacă aceste terenuri au făcut obiectul vreunei solicitări de reconstituire a dreptului de proprietate în procedura legilor funciare, din partea reclamantei G.H.I. și, în caz afirmativ, a verifica dacă aceste terenuri se identifică sau nu cu cele retrocedate prin titlurile de proprietate deja emise în favoarea sa sau nu, după caz, a stabili care au fost motivele pentru care nu s-au finalizat procedurile prevăzute de legile funciare ori nu s-a obținut reconstituirea dreptului de proprietate în cadrul acestor proceduri.

În măsura în care, prin probatoriile administrate, se constată existența unor parcele de teren care nu au regimul juridic reglementat prin legile funciare și sunt situate în intravilanul localității, instanțele de fond aveau a arăta, motivat, considerentele pentru care apreciază că ele cad sub incidența Legii nr. 10/2001 și a verifica dacă sunt ocupate, în tot sau în parte, cu construcții vechi sau și cu construcții noi, respectiv a stabili destinația actuală a acestor construcții în raport de distincțiile impuse de acest din urmă act normativ de reparație. Ca atare, a reținut instanța de casare, în rejudecare, prin completarea probatoriilor deja administrate, instanța de apel va analiza și stabili regimul juridic aplicabil parcelelor de teren indicate de G.H.I.

în notificarea formulată în procedura Legii nr. 10/2001, inclusiv regimul juridic al construcțiilor ce se găsesc edificate în prezent pe o parte din aceste terenuri. În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată că reclamanta G.H.I. a solicitat, prin notificarea formulată, restituirea în natură a suprafeței de cca. 12 ha teren și a construcțiilor edificate pe acest teren de bunicii săi, rămase nedemolate, un conac și 2 case semidemolate, respectiv restituirea în echivalent a suprafeței de cca. 14 ha pe care se află edificate construcții noi de către pârâtă și este amenajat drumul de acces la aceste construcții, imobile pretins fi situate în intravilanul satului H., com. Verești (în curtea fostei Topitorii de cânepă).

După efectuarea în apel a raportului de expertiză în specialitatea topografie, ulterior, în al doilea ciclu procesual, în rejudecare, în raport de concluziile expertului privind suprafața identificată a fi fost preluată de către stat, reclamanta C.A. (moștenitoarea reclamantei inițiale G.H.I.) a solicitat ca instanța să dispună măsuri reparatorii pentru suprafața de 22,38 ha, potrivit Legii nr. 10/2001. În dovedirea dreptului de proprietate, reclamanta G.H.I. a depus înscrisuri, din care rezultă că, în temeiul Decretului-Lege nr. 83/1949, de la autorii săi s-au preluat următoarele imobile: I.G. (tatăl reclamantei) - 50 ha, din care 39 ha arabil, 1,5 ha grădini, 8 ha pășuni și 1,5 ha conac și A.B.G.

(unchiul reclamantei) - 50 ha, din care 41 ha arabil și 9 ha pășuni, bunurile preluate fiind situate pe moșia Verești (filele 61, 64, 65, 66 dosar Tribunalul Suceava). Conform fișelor de expropriere a moșiei situate în satul H. întocmite în anul 1945, anterior aplicării Decretului-Lege nr. 83/1949, aflate la filele 62-63 dosar fond, din proprietatea lui I.G., de 88,50 ha, 50 ha au rămas la dispoziția acestuia, restul de 38,50 ha intrând în proprietatea statului; din proprietatea lui A.B.G., de 88,95 ha, 50 ha au rămas la dispoziția acestuia, restul de 38,95 ha fiind preluate de către stat (potrivit art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945 privind înfăptuirea reformei agrare). Ca atare, prin Decretul-Lege nr. 83/1949 s-a preluat de la autorii reclamantei G.H.I.

diferența de teren ce nu a făcut obiectul Legii nr. 187/1945, și anume câte 50 ha teren de la fiecare autor. Potrivit titlurilor de proprietate din 27 septembrie 2002 și din 23 iunie 2004 emise de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Suceava, reclamanta G.H.I. a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate de 48,0006 ha de pe urma autorului I.G. și de 50 ha de pe urma autorului A.B.G. La dosar se regăsesc actele ce au stat la baza emiterii acestor titluri, respectiv cererile adresate de reclamanta G.H.I. către Primăria Verești, pentru restituirea suprafeței de 50 ha teren arabil, în baza Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 169/1997 în satul H., com.

Verești, după autorul A.B.G., respectiv pentru restituirea suprafeței de 40 ha teren arabil (până la întregirea totalului de 50 ha teren), conform Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 169/1997, după autorul I.G.; anexa 38 - Tabel nominal cuprinzând persoanele prevăzute la art. 39 din Legea nr. 18/1991, ale căror terenuri au fost trecute în proprietatea statului în baza Decretului-Lege nr. 83/1949 întocmită pentru A.B.G.; Hotărârile nr. 466 din 29 august 2002 și nr. 698 din 22 aprilie 2004 emise de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Suceava (prin Hotărârea nr. 466/2002 s-a validat poziția 1 anexa 32 cuprinzând persoanele fizice cărora li s-a stabilit calitatea de acționar la societățile comerciale pe acțiuni cu profil agricol sau piscicol, în temeiul art. 36 din Legea nr. 18/1991, cu referire la 10 ha teren agricol, precum și poziția 1 anexa 38 cuprinzând persoanele ale căror terenuri au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului-Lege nr. 83/1949, pentru suprafața de 38,0006 ha teren agricol) - filele 147-168 din Dosarul nr. 669/86/2008* al Curții de Apel Suceava.

De asemenea, la dosar se află atașate harta moșiei H., întocmită în anul 1881 (fila 145 dosar nr. 699/86/2008 Curtea de Apel Suceava), precum și înscrisul „Delimitare vatra de sat comuna Verești” întocmit de Serviciul de sistematizare al Consiliului Popular Județean Suceava în anul 1969 (fila 57 același dosar). Înalta Curte constată că, în rejudecare, instanța de apel, deși a administrat, cât privește situația juridică a terenului în litigiu, noi probe (înscrisuri), la momentul pronunțării hotărârii recurate a avut în vedere concluziile rapoartelor de expertiză întocmite anterior pronunțării deciziei de casare, reținând că acestea se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, fără însă a dispune efectuarea unor noi expertize.

Aceste rapoarte de expertiză au fost invalidate prin hotărârea instanței de recurs pronunțată în primul ciclu procesual, instanța de casare constatând că nu a fost clarificată situația de fapt a tuturor parcelelor de teren din punctul de vedere al categoriei de folosință, cât și al amplasamentului, precum și cât privește ocuparea terenului în litigiu cu construcții. A considerat instanța de casare că nu sunt suficiente, în speță, doar aprecierile subiective, nefundamentate pertinent, formulate de experți prin rapoartele de expertiză întocmite. Înalta Curte reține că, potrivit expertizei tehnice efectuate de expert tehnic A.P., suprafața aferentă construcțiilor indicate în notificare este identică cu parcela, de 19,38 ha, reprezentând parte din terenul preluat în anul 1949 prin Decretul-Lege nr. 83. Expertul a identificat și suprafața de 3 ha teren aferentă fostei curți a conacului formată din parcele.

Aceste parcele de teren sunt menționate și în raportul de expertiză întocmit în apel de expert T.P., identificate însă fără a se avea în vedere harta moșiei H. întocmită în anul 1881, utilă în determinarea perimetrului imobilului solicitat prin notificare. Înalta Curte mai observă că, la data întocmirii raportului de expertiză în funcție de concluziile căruia a fost pronunțată soluția în prezent criticată, expertul nu a avut în vedere toate actele ce au stat la baza emiterii celor două titluri de proprietate pentru reclamanta G.H.I. (în calitate de succesoare a autorilor I.G. și A.B.G.).

În aceste condiții, era necesar ca instanța de apel, în rejudecare, în situația în care aceste acte au fost depuse în apel și ținând cont de considerentele deciziei de casare, să dispună efectuarea unei noi expertize pentru a stabili cu exactitate amplasamentul terenului solicitat a fi restituit în natură, respectiv pentru care se solicită măsuri reparatorii în echivalent, precum și categoria de folosință a acestui imobil în funcție de parcelele de teren indicate de G.H.I. în notificarea formulată în procedura Legii nr. 10/2001, în sensul îndrumărilor, în conformitate cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Din probe ar fi trebuit să rezulte în mod explicit care a fost suprafața de teren restituită în procedura Legii nr. 18/1991 pentru fiecare titlu de proprietate în parte și amplasamentul (în funcție de temeiul în raport de care s-a procedat la reconstituirea dreptului de proprietate, dat fiind că din patrimoniul autorilor reclamantei s-a preluat teren prin două acte normative, Legea nr. 187/1945, respectiv Decretul-Lege nr. 83/1949 și s-a reconstituit doar parțial suprafețele preluate prin cele două titluri de proprietate), iar nu global, cum s-a arătat deja în expertizele efectuate în cauză.

De asemenea, ar fi trebuit să rezulte dacă suprafețele astfel restituite sunt cele solicitate de reclamantă prin cererea de față și după care dintre autorii acesteia (pentru a se verifica incidența prevederilor art. 39 din Legea nr. 18/1991, conform cărora „Persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum și al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moștenitorii acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeței prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe localități sau de la autori diferiți, în termenul, cu procedura și în condițiile prevăzute la art. 9”, în condițiile în care prin titlu de proprietate din 27 septembrie 2002 s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate doar pentru 48,0006 ha de pe urma autorului I.G.).

În acest context, instanța de apel trebuia să stabilească amplasamentul terenului ce a fost preluat de la autorul G.I. și dacă suprafața în cauză are sau nu regimul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 18/1991 ori ale Legii nr. 1/2000, astfel cum se precizează în decizia de casare. Ulterior, în măsura în care s-ar fi apreciat că există parcele de teren (astfel indicate de reclamantă prin notificare, în funcție de categoria de folosință menționată) care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, se impunea a se verifica dacă sunt ocupate, în tot sau în parte, cu construcții vechi sau noi, în raport de care să se stabilească măsurile reparatorii cuvenite, potrivit probelor administrate.

În speță, fără a răspunde obiectivelor deciziei de casare, în sensul lămuririi situației juridice în concret, cu privire la fiecare parcelă de teren în parte, atât la momentul preluării, cât și al formulării notificării, instanța de apel valorifică doar anumite adrese emise de Primăria comunei Verești pentru a susține că întregul imobil astfel identificat prin expertiză nu se afla, la momentul preluării de către stat, în intravilanul localității H., sens în care nu poate intra sub incidența prevederilor Legii nr. 10/2001, cum dispune art. 8 alin. (1) teza I. Or, această instanță avea obligația de a motiva, în concret, de ce înlătură mențiunile înscrise în celelalte acte invocate de reclamantă în apărare.

În cauză, identificarea terenului ca făcând parte din intravilanul sau extravilanul localității trebuia să fie dedusă și stabilită pe baza probelor existente, care, coroborate, să conducă la concluzia certă privind categoria terenului la cele două momente, ținându-se seama și de dispozițiile art. 98 din Legea nr. 18/1991, potrivit cu care „intravilanul localităților este cel existent la data de 1 ianuarie 1990, evidențiat în cadastrul funciar; el poate fi modificat numai în condițiile legii”.

Cât privește construcția pavilion, restituită prin hotărârea instanței de fond, Înalta Curte reține că, potrivit aceleiași decizii de casare, instanța de judecată era obligată ca, după lămurirea situației juridice a terenului aferent acestei construcții, în măsura în care din probe rezulta că suprafața în cauză nu are regimul juridic reglementat prin legile funciare și este situată în intravilanul localității, să stabilească dacă este vorba de o construcție veche sau/și nouă, precum și destinația actuală a acestei construcții în raport de distincțiile impuse de Legea nr. 10/2001.

În apel, în rejudecare, pârâta a solicitat administrarea unei noi expertize în specialitatea construcții, invocând faptul că după naționalizare construcția a suferit modificări importante, fiind necesar a se stabili incidența în cauză a prevederilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, însă instanța de apel a respins efectuarea acestei probe, reținând că este neutilă soluționării cauzei în raport de teza probatorie indicată.

Înalta Curte constată că, în cauză, față de criticile invocate prin motivele de apel, ce vizează pe de o parte ambiguitatea expertizei construcții întocmite în fața instanței de fond, iar pe de altă parte necesitatea clarificării naturii juridice a acestui imobil, dacă este sau nu cel preluat de către stat de la autorul reclamantei, I.G., respectiv dacă a fost refăcut după preluare și în ce modalitate, precum și de considerentele deciziei de casare, ce privesc lămurirea împrejurărilor de fapt ale pricinii și sub acesta aspect, date fiind concluziile subiective ale expertului, nefundamentate științific, se impunea efectuarea unei noi expertize de specialitate care să verifice structura construcției în litigiu și anul realizării lucrărilor la această clădire, detaliat, pentru fiecare lucrare în parte, în raport și de autorizațiile prezentate de pârâtă privind executarea lucrărilor de extindere, reabilitare și modernizare construcție C2 pavilion administrativ, dar și să stabilească, în acord cu prevederile art. 19 din Legea nr. 10/2001, aria desfășurată a construcției existentă la data preluării și cea actuală, dată de transformările survenite.

În speță, expertul C.C. a concluzionat, pe de o parte, că nu au fost realizate, cu referire la imobilul expertizat, extinderi nici pe verticală, nici pe orizontală, iar, pe de altă parte, că după naționalizare construcția a suferit modificări importante, peste pereții interiori și exteriori inițiali fiind executat un planșeu din beton armat, peste care s-a realizat un acoperiș terasă, respectiv un nou acoperiș cu șarpantă de lemn și învelitoare din tablă zincată, însă nu a verificat dacă, în raport cu forma inițială, construcției în cauză i-au fost adăugate corpuri de zidărie sau volume din alte materiale, ce reprezintă peste 100% raportat la aria desfășurată existentă la data preluării. Numai lămurind aceste chestiuni de fapt, în cauză se poate stabili dacă reclamantei i se cuvin sau nu măsuri reparatorii în condițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte constată, totodată, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că argumentul pârâtei în susținerea aplicabilității art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se bazează pe o interpretare incompletă și eronată a prevederilor acestui articol, precum și a dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001. Art. 21 alin. (1) din Legea specială prevede cât se poate de clar că „Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar (…) vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare”.

Dispozițiile alin. (2) din același act normativ sunt în sensul că „Prevederile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută”. Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „Pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate”.

În cauză, ceea ce pârâta omite să arate atunci când invocă incidența dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este faptul că această din urmă dispoziție legală se referă doar la deținătorii societăți comerciale de la data intrării în vigoare a legii, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2). Or, în situația de față, astfel cum a reținut și instanța de apel, la data intrării în vigoare a legii speciale imobilele în cauză (teren și construcții) erau deținute de SC F. SA Verești, societate la care statul român era unic acționar. Faptul că ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și după înaintarea de către fostul proprietar a notificării de restituire a imobilului, SC A. SRL (actuala pârâtă SC F.G.

SRL Suceava) a cumpărat acțiunile fostei Topitorii de în și cânepă prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 mai 2003 nu face decât să confirme inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 29 din legea sus amintită. Prin urmare, având în vedere că, nerespectând îndrumările Deciziei nr. 62 din 7 noiembrie 2011 pronunțată de prezenta instanță în ciclul procesual anterior, instanța de apel a procedat la încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., situație ce nu poate fi remediată decât prin casarea hotărârii recurate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamanta C.A. și de pârâta SC F.G. SRL Suceava împotriva Deciziei nr. 127 din 19 martie 2014 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Față de c