ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3265/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3265/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin notificarea nedatată (fila 72 Dosar nr. 669/86/2008

al Tribunalului Suceava), adresată SC F. SA Verești, spre știință A.V.A.S.

(fostă A.P.A.P.S.) București și Primăriei com. Verești, G.H.I. a solicitat

restituirea în natură a suprafeței de cca. 12 ha teren și a construcțiilor

edificate pe acest teren de bunicii săi, rămase nedemolate, anume, un conac și

2 case semidemolate (cu precizarea că nu solicită atribuirea construcțiilor

edificate de întreprinderea de in și cânepă, denumită în prezent SC F. SA) și,

respectiv, restituirea în echivalent a suprafeței de cca. 14 ha pe care se află

edificate construcții de către de SC F. SA și este amenajat drumul de acces la

construcții, invocând incidența prevederilor Legii nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 1/10

ianuarie 2008, SC F.G. SRL a respins cererea de restituire în natură a

suprafeței de 3 ha teren, situată în intravilanul satului H., com. Verești,

formulată de notificatoarea G.H.I., în calitate de moștenitoare după G.I.

În motivarea

deciziei, societatea a reținut că notificatoarea nu a făcut dovada înaintării

notificării prin executor judecătoresc, nu a depus certificat de moștenitor, nu

a făcut dovada identității dintre proprietatea autorilor săi și terenul

revendicat și nici dovada că acest teren se afla în intravilanul localității

Verești la data preluării de stat. S-a arătat, totodată, că notificatoarea a

beneficiat de reconstituirea dreptul de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991,

pentru suprafețele de teren la care era îndreptățită, conform titlurilor din 2002

și din 2004 eliberate de Comisia Județeană Suceava de stabilire a dreptului de

proprietate privată asupra terenurilor.

Prin cererea

înregistrată la instanță la 1 februarie 2008, reclamanta G.H.I. a

solicitat desființarea deciziei menționate și obligarea pârâtei SC F.G. SRL

Suceava la restituirea suprafeței de cca. 24 ha teren într-un singur trup de

teren, aflat pe raza satului H., în curtea T.I.C., precum și a conacului și

anexelor acestuia.

În motivarea cererii,

aceasta a susținut că a formulat notificare pentru retrocedarea unei suprafețe

de cca. 24 ha teren și a construcțiilor edificate de autorii săi, la care a

atașat dovezile cerute de lege și că pârâta, în mod eronat, în art. 1 al

deciziei menționate, a făcut referire doar la 3 ha teren și a statuat cu privire la caracterul neîntemeiat al pretențiilor notificate.

La data de 21

octombrie 2008 a decedat G.H.I., procesul fiind continuat de moștenitoarea C.A.,

în calitate de legatar universal, în baza testamentului autentificat din 10

aprilie 2008.

Prin sentința civilă nr.

2285 din 7 decembrie 2009, Tribunalul Suceava a admis cererea, a desființat Decizia

nr. 1/2008 și a obligat pe pârâta SC F.G. SRL să restituie reclamantei

construcția - pavilion administrator (conac) - situată în satul H., com.

Verești, județul Suceava, precum și suprafața de 22,38 ha teren, ce se

identifică cu parcel, respectiv cu parcela 1208 în anexa 1 a raportului de

expertiză efectuat de ing. A.P.

âÎn considerente,

instanța a reținut că, prin notificarea înregistrată sub nr. 475/2001 la

executorul judecătoresc, reclamanta G.H.I. a solicitat restituirea în natură a

imobilelor mai sus arătate, confiscate de stat din patrimoniul autorilor săi,

I. și A.G., în baza Decretului-Lege nr. 83/1949, imobile aflate în prezent în

patrimoniul pârâtei SC F.G. SRL, care le-a dobândit în cadrul procesului de

privatizare finalizat la data de 22 mai 2003.

Instanța a statuat

că, potrivit raportului de expertiză întocmit de C.C., actuala construcție este

una și aceeași cu conacul preluat de stat în anul 1949, cu mențiunea că nu au

putut fi expertizate alte două clădiri, foste anexe ale conacului, utilizate ca

dormitoare, întrucât au fost demolate ulterior preluării.

Cât privește terenul,

instanța a reținut că, potrivit raportului de expertiză întocmit de A.P.,

parcela aferentă conacului este identificată și măsoară 19,38 ha, iar terenul

aferent fostei curți a conacului se identifică cu parcel și măsoară 3 ha teren.

Referitor la

procedura de formulare a notificării, instanța a apreciat că au fost respectate

dispozițiile legale incidente, aceasta fiind transmisă, prin poștă Judecătoriei

Suceava - B.E.J., și înregistrată din 2001, aspect care rezultă din confirmarea

de primire a scrisorii recomandate ce conținea notificarea, datată 15 martie

2001.

Ca atare, raportului

juridic dedus judecății îi sunt aplicabile prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001

(și nu ale art. 27 din aceeași lege, cum eronat pretinde pârâta), reclamanta

fiind îndreptățită la restituirea în natură a imobilelor. În speță nu sunt

incidente prevederile art. 18 din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât la vechea

construcție nu s-au executat lucrări de extindere pe verticală și orizontală în

raport de forma inițială. Mai mult, terenul în litigiu nu se identifică cu cel

pentru care reclamantei i s-a reconstituit dreptul de proprietate în procedura Legii

nr. 18/1991, întrucât acest fapt nu rezultă din documentația depusă de pârâtă.

Prin Decizia civilă nr.

62 din 7 iunie 2011, Curtea de Apel Suceava a respins, ca nefondat, apelul

declarat de pârâtă, iar, prin Decizia nr. 4349 din 13 iunie 2012, Înalta Curte

de Casație și Justiție a admis recursul acestei părți, a casat decizia

atacată și a trimis cauza la aceeași instanță de apel.

În

rejudecare, prin Decizia civilă nr.

127 din 19 martie 2014, Curtea de Apel

Suceava, secția I civilă, a

admis apelul declarat de

pârâta SC F.G. SRL

Suceava, a schimbat

în

parte sentința civilă nr. 2285 din 7 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul

Suceava, în sensul că a respins cererea de restituire a suprafeței de 22,38 ha

teren, ca nefondată, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței

atacate.

În

considerentele hotărârii, instanța de apel a arătat că teza I a art. 8 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 înlătură de sub incidența Legii nr. 10/2001 acele

terenuri situate în extravilanul localității la data preluării abuzive sau la

data notificării.

Potrivit

situației cotelor preluate pe seama statului, conform Decretului Lege nr. 83/1949,

respectiv mențiunilor cuprinse în extrasul de la Arhivele Statului, de la I.G.,

autorul reclamantei, au fost preluate 50 de ha teren, cu următoarele categorii

de folosință: 39 ha arabil, 1,5 ha grădină, 8 ha pășune și 1,5 ha conac; terenurile

preluate se aflau pe moșia Verești.

Conform

raportului de expertiză întocmit în fața instanței de apel de expert tehnic

judiciar în specialitatea cadastru, în funcție de evidența cadastrală

existentă la O.C.P.I. Suceava rezultă că amplasamentul terenurilor din

patrimoniul fostei T.I.C. Verești, preluate de stat de la defunctul G.I., era

situat în afara intravilanului localității H.. În suplimentul la raportul de

expertiză expertul arată că a comparat documentele care se găsesc la O.C.P.I.

Suceava cu harta depusă de petentă, rezultând că terenul despre care face

vorbire aceasta se găsește în afara vetrei satului, chiar dacă făcea parte din

planul moșiilor H. și Corocăești. Ținând seama de harta din 1956-1961, ce

delimitează vatra satului H., și comparând-o cu situația actuală, reiese că

terenurile și construcțiile ce aparțineau vechii moșii se aflau în extravilanul

localități H.

Concluziile

cuprinse în raportul de expertiză și în suplimentele la raport se coroborează

și cu celelalte înscrisuri administrate în cauză - adresele din 9 aprilie 2010 și

din 24 ianuarie 2014 emise de Primăria comunei Verești. Trecerea terenului în

intravilan s-a efectuat în anul 2000 prin H.C.L. Verești din 29 mai  2000,

conform P.U.G. întocmit de SC E.S. SRL Iași.

Aceeași

mențiune a făcut-o și expertul în specialitatea construcții, în cuprinsul

raportul de expertiză depus în fața instanței de fond și a arătat că, la data

încheierii contractului din 22 mai 2003, clădirea expertizată se afla în

intravilan. Avea această categorie întrucât P.U.G. a fost întocmit în luna

noiembrie 1999 de către SC E.S. Iași și aprobat de Consiliul Județean cu

Hotărârea nr. 5 din 29 mai 2000.

Așadar,

instanța de apel a constatat că terenul era situat în extravilanul

localității la data preluării abuzive, astfel încât nu poate intra sub

incidența prevederilor Legii nr. 10/2001, cum dispune art. 8 alin. (1) teza I.

Referitor

la teza a II-a a art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceeași

instanța a reținut că imobilele au fost preluate de la autor în baza

Decretului nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziții din Legea nr. 187/1945,

act ce comportă o discuție aparte, deoarece el este relevant nu numai pentru Legea

nr. 10/2001, ci și pentru o altă reglementare cu caracter reparatoriu, și anume

Legea nr. 18/1991.

Legea

fondului funciar, în forma republicată, se referă și la acest decret. În art. 39

din Lege se arată că persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost

trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum și

al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moștenitorii acestora pot

cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de teren trecută

în proprietatea statului, până la limita suprafeței prevăzută la art. 3 lit. h)

din Legea nr. 187/1945 de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se

face în mai multe localități sau de la autori diferiți.

Corelând

cele două legi reparatorii de mai sus cu art. 2 lit. a) și b) din Decretul nr. 83/1949,

rezultă că persoana deposedată în condițiile acestui decret este o persoană

îndreptățită la restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, în ce privește

bunurile imobile preluate de stat, altele decât terenurile, întrucât acestea

din urmă fac obiectul reconstituirii în baza Legii fondului funciar.

În

speță, prin cererea înregistrată din 4 decembrie 1997 la Primăria com.

Verești, G.H.I. a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru

suprafața de 50 ha teren arabil, în calitate de moștenitoare a defunctului

G.A.B., frate de tată. Cererea a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 18/1991

și ale Legii nr. 169/1997.

Această

suprafață de 50 ha teren a fost preluată de la autorul A.B.G., în baza

Decretului nr. 83/1949, așa cum rezultă din tabelul depus la dosar și din copia

extrasului de la Arhivele Statului.

Pentru

G.H.I., în calitate de moștenitoare după G.A.B., a fost reconstituit dreptul de

proprietate pentru 50 ha teren și s-a eliberat titlul de proprietate din 23

iunie 2004.

G.H.I.

a solicitat și reconstituirea dreptului de proprietate după autorul G.H. Ioan,

prin cererea înregistrată din 4 decembrie 1997 la Primăria comunei Verești. În

cuprinsul acestei cereri, G.H.I. arată că i s-a constituit dreptul de

proprietate pentru suprafața de 10 ha teren arabil, în cadrul SC P. SA Suceava,

în baza Legii nr. 18/1991 și solicită, în baza Legii nr. 169/1997,

reconstituirea dreptului de proprietate pentru diferența de pământ arabil de 40

ha, până la întregirea totalului de 50 ha (preluată în baza Decretului nr. 83/1949

de la autorul I.G., din care făcea parte și suprafața de 1,50 ha conac, cum

rezultă din situația depusă la dosar, copia certificatului de la Arhivele

Statului și certificatul din 30 septembrie 1991).

Astfel,

în calitate de moștenitoare după I.G., pentru G.H.I., a fost reconstituit

dreptul de proprietate pentru suprafața de 48 ha teren, fiind eliberat titlu de

proprietate din 27 septembrie 2002. Potrivit adresei nr. 7298/14 ianuarie 2014

emisă de Primăria com. Verești, acest titlul de proprietate nu este anulat.

Ca

atare, terenul a cărui restituire se solicită în prezenta cerere are regimul juridic

reglementat de Legea nr. 18/1991 și a fost solicitat potrivit prevederilor

acestei legi și ale Legii nr. 169/1997. Date fiind prevederile art. 8 alin. (1)

teza II din Legea nr. 10/2001, acest teren nu poate intra sub incidența actului

normativ ce reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În

ceea ce privește cererea de restituire în natură a construcției pavilion

administrativ (conac), situată în satul H., com. Verești, județul Suceava,

instanța de apel a constatat că, potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001,

construcțiile preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, deținute la

data intrării în vigoare a legii de o regie autonomă, o societate sau companie

națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a

administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar,

de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi

restituite persoanei îndreptățite în natură.

În

speță, contractul de vânzare-cumpărare între A.P.A.P.S. și SC A.S. SRL a fost

încheiat sub nr. 1S/11 din 22 mai  2003, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, nu-și găsesc aplicare prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001 în

forma de la data intrării în vigoare a legii și a formulării notificării

(actual art. 29), întrucât aceste dispoziții reglementează imobilelor preluate

cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale

privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2) din lege. Situația

de excepție reglementată de art. 27 alin. (1) (actual art. 29) din Legea nr. 10/2001

prevede exclusiv societățile privatizate anterior adoptării acestui act

normativ, în condițiile în care, în sensul art. 21 alin. (1), dacă statul era

acționar sau asociat majoritar la societatea comercială în patrimoniul căreia era

evidențiat imobilul, la data intrării în vigoare a legii, își găsește aplicare

regula restituirii în natură. Or, este irelevant faptul că pârâta a fost

privatizată, în măsura în care privatizarea a avut loc după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, art. 21 alin. (1) având și semnificația indisponibilizării

totale a imobilelor care fac obiectul de reglementarea al acestei legi.

Instanța

de apel a mai reținut că, întrucât deposedarea s-a făcut fără plata vreunei despăgubiri,

temeiul legal pentru restituirea ce se face în baza Legii nr. 10/2001 îl

reprezintă art. 2 alin. (1) lit. h), devenit art. 2 alin. (1) lit. i) după

republicare, potrivit cu care, în sensul legii, prin imobile preluate în mod abuziv

se înțeleg orice alte imobile preluate fără titlu valabil. Toate cele de mai

sus trebuie coroborate și cu prevederile art. 7 din Legea nr. 10/2001,

dispoziții prin care sunt fixate două principii fundamentale ale restituirii în

baza acestei legi: restituirea în natură reprezintă regula, iar repararea prin

echivalent nu este posibilă decât în cazurile expres prevăzute de lege.

Referitor

la aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, instanța

de apel a constatat că în cuprinsul raportului de expertiză construcții, depus

în fața instanței de fond, se arată fără putință de tăgadă că nu au fost

executate extinderi, nici pe verticală, nici pe orizontală.

Potrivit

art. 19 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu dispozițiile pct. 19.1 și 19.2 din

Normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, ipoteza prevăzută la art. 19

vizează acele construcții cărora, prin transformările survenite, în raport cu

forma inițială, le-au fost adăugate corpuri de zidărie sau volume din alte

materiale, ce reprezintă peste 100% raportat la aria desfășurată existentă la data

preluării (etajări sau/și adăugiri de corpuri noi pe orizontală). Nu se

circumscrie ipotezei acestui text de lege acea construcție căreia i s-a

modificat compartimentarea inițială ori i s-au adus numai îmbunătățiri funcționale

(racordări de gaze, termoficare, consolidări sau alte lucrări de întreținere

curentă, consolidări și alte asemenea).

În

speță, pentru imobilul în litigiu, nefiind executate extinderi, nici pe

verticală, nici pe orizontală, nu se poate concluziona că acesta se încadrează

în noțiunea de „imobil nou” în accepțiunea Legii nr. 10/2001, nefiind întrunite

condițiile pe care trebuie să le îndeplinească transformările pentru a se

considera că imobilul a devenit unul nou. În aceste condiții, se impune

restituirea în natură a imobilului construcție, cum a stabilit instanța de

fond.

Împotriva

deciziei de mai sus

, în termen legal, au declarat recurs reclamanta C.A. și

pârâta SC F.G. SRL Suceava.

Prin motivele de

recurs formulate, reclamanta, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei

recurate, în sensul restituirii în natură a imobilului teren în suprafață

de 22,38 ha situat în intravilanul satului H., com. Verești, județul Suceava.

Recurenta a arătat că

instanța de apel în mod greșit și fără temei legal a apreciat incidența art.

8 alin. (1) teza I din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care terenul

solicitat prin cerere ar fi fost situat, la data preluării abuzive sau la data

notificării, în intravilanul localității H. În argumentarea soluției, instanța

de apel a făcut trimitere la înscrisurile emise de Arhivele Statului, respectiv

Primăria Verești, la expertiza T.P., însă nu a ținut seama de concluziile

expertizei A., de adeverința din 2010 eliberată de Primăria Verești și de

înscrisul întocmit de Serviciul de sistematizare al C.P.J. Suceava în anul 1969

- „Delimitare vatră de sat comuna Verești”. Din aceste acte rezultă că,

anterior anului 1999, deși era identificat un anumit perimetru construibil sau

vatra satului H., totuși, cadastral, suprafața de teren aferentă satului nu era

evidențiată ca făcând parte din categoria intravilan sau extravilan.

Drept consecință, era

necesar ca identificarea terenului ca făcând parte din intravilanul sau

extravilanul localității să fie dedusă și stabilită pe baza probelor existente,

care, coroborate, să conducă la concluzia certă privind categoria terenului

(avându-se în vedere chiar harta moșiei H. întocmită în anul 1881, precum și

actele ulterioare din 1969, care delimitează zona industrială în care este cuprinsă

și topitoria de in și cânepă).

Faptul că abia în

anul 1999 se întocmește de către o firmă autorizată un P.U.G. al localității,

care stabilește clar limitele intravilanului, nu înseamnă că anterior nu

exista o delimitare a vetrei satului echivalentă intravilanului în care erau

incluse și cele 22,38 ha ale fostei topitorii de in și cânepă. Nu pot fi luate

în considerare părerile emise de Primăria Verești la stabilirea categoriei

terenului, câtă vreme se susține că și la nivelul anului 2010 terenul în

litigiu s-ar afla în extravilanul localității, deși este evident că

realitatea este alta. Pe de altă parte, înscrisurile provenind de la Arhivele

Statului (pentru totalul de 50 ha, din care 39 ha arabil, restul de 11 ha - grădină

1,5 ha, curte 1,5 ha și parc 8 ha, aflat în perimetrul conacului, respectiv

vatra satului H.) nu pot fi reținute ca dovezi în sprijinul afirmației că

terenul aferent conacului s-ar fi aflat în extravilanul localității, câtă

vreme se face o distincție în chiar cuprinsul lor între terenul arabil și

suprafețele aferente conacului, care nu sunt incluse în aceeași categorie.

În speță, a precizat

recurenta, instanța de casare a dispus, prin Decizia nr. 4394 din 13 iunie 2012,

ca instanța de apel să clarifice situația de fapt a tuturor parcelelor din

punctul de vedere al categoriei de folosință, respectiv al amplasamentului lor,

prin raportare la situația de fapt de la momentul preluării de către stat,

cât și cel al notificării. Or, prin decizia recurată tocmai aceste indicații nu

au fost respectate, deoarece nu s-a stabilit categoria de folosință a fiecărei

parcele în parte și nu s-a clarificat care era categoria de folosință la cele

două momente indicate de instanța de casare. În cauză de altfel, expertiza

construcții a concluzionat că sunt situate în intravilanul localității

construcția conac și terenul aferent. De asemenea, P.U.G. aprobat prin

Hotărârea nr. 5/2000, anterior notificării, consemna că terenul fostei

topitorii de in și cânepă aparține intravilanului satului H.

Referitor la incidența

dispozițiilor art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, recurenta a

arătat că instanța de apel a expus un raționament greșit, în condițiile în care

din înscrisurile depuse la dosar rezultă o altă situație de fapt decât cea

reținută.

Astfel, conform fișei

moșiei H. (din 13 septembrie 1945), autorul G.I. avea în proprietate o

suprafață totală de 88,50 ha, din care 38,50 ha au fost trecute în proprietate

statului la data menționată în fișă, restul fiind preluat de stat prin Decretul

nr. 83/1949 (50 ha). Prin titlu de proprietate din 2002, moștenitoarei G.H.Y. i

s-a restituit dreptul de proprietate pentru o suprafață de 48 ha teren arabil,

care nu are nicio legătură cu suprafața de 22 ha ce face obiectul litigiului de

față. Niciuna din parcelele corespunzătoare suprafeței de 48 ha din titlu nu

corespunde din punctul de vedere al numerelor topografice și vecinătăților cu

suprafața de teren aferentă fostei topitorii de in și cânepă. La dosar se află

o adresă datată și semnată de G.H.Y., prin care aceasta se adresează Primăriei

Verești arătând clar (pct. 1 și 2) că dorește restituirea suprafeței de 50

ha teren arabil și separat „conacul și clădirile anexă”, inclusiv terenul

intravilan (ce nu intră în suprafața celor 50 ha teren agricol).

Or, dispozițiile

legale în vigoare, respectiv art. 39 din Legea nr. 18/1991, fac referire doar

la pământul arabil astfel cum este descris în art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945,

iar nu la terenurile ocupate de construcții. O parte din terenul ce face

obiectul cauzei este inclus în categoria celor pe care s-au făcut investiții

altele decât îmbunătățiri funciare și, prin urmare, era exceptat de la

reconstituire în condițiile art. 42 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.

În consecință, a

precizat recurenta, dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt cele care au permis acesteia

să solicite reconstituirea dreptului de proprietate pentru imobilele

construcții și terenul aferent (art. 6). Reclamanta nu a formulat prezenta

acțiune uzând de prevederile Legii nr. 10/2001 pentru că nu ar mai fi putut

obține acest drept conform Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 și Legii nr. 169/1997,

ci pentru simplul fapt că situația și regimul juridic al terenului nu

permitea dobândirea acestui drept de proprietate potrivit acestor legi.

Posibilitatea de recuperare a imobilelor în litigiu a apărut în temeiul art. 21

din Legea nr. 10/2001.

Recurenta pârâtă SC

F.G. SRL a solicitat, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 și 312 alin. (5)

C. proc. civ., casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare

Curții de Apel Suceava în vederea efectuării unei noi expertize, în condițiile

în care fondul cauzei nu a fost cercetat complet de instanța de apel sub toate

aspectele privitoare la pretenția de restituire în natură a construcției

pavilion administrativ (conac). În subsidiar, a solicitat modificarea în parte

a deciziei recurate, în sensul schimbării în totalitate a hotărârii instanței

de fond, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, pârâta a arătat că a solicitat refacerea expertizei

construcții, întrucât concluziile exprimate de expertul în specialitatea

construcții au fost ambigue și nelămuritoare, cerere respinsă însă de instanță.

În speță, deși expertul arată că după naționalizare construcția a suferit

modificări importante și că nu s-au constatat extinderi pe verticală și

orizontală, ulterior confirmă existența la fața locului a unor pereți de

rezistență ridicați înainte de naționalizare peste planșee de beton armat

executate după naționalizare, concluzii care nu permit aplicarea în cauză a

prevederilor art. 19 din Legea nr. 10/2001.

Recurenta a mai

arătat, văzând dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

concluziile expertizei topo, în sensul că pe suprafața de 219.829 mp folosită

de pârâtă se găsesc amplasate, în afara sediului (fostul conac) o serie de

construcții, care au o anumită destinație tehnologică și sunt legate între

ele, precum și existența autorizației de executare a lucrărilor de extindere,

reabilitare și modernizare construcție C2 pavilion administrativ, executarea

lucrărilor de construire a unei stații asfalt L.P.X., executarea lucrărilor de

construire a unei stații de sortare - concasare balast și executarea lucrărilor

de construire a unei stații de fabricare a betonului, întreaga suprafață

folosită fiind necesară realizării obiectivului de ventilație, că este absolut

nefirească respingerea cererii de restituire în natură a terenului (inclusiv a

celui afectat de construcția pavilion administrativ) și menținerea, deopotrivă,

a soluției de restituire în natură a conacului.

Prin urmare, unind

concluziile prezentate de expert cu dovezile legate de executare lucrărilor de

extindere, reabilitare și modernizarea construcției C2 pavilion administrativ,

rezultă că nelegal s-a dispus restituirea în natură a conacului, reclamanta

având doar dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

De altfel, legat de

construcția propriu-zisă, art. 19 din Legea nr. 10/2001 prevede că în situația

imobilelor construcții care fac obiectul notificării formulate conform

procedurilor prevăzute de acest act normativ și cărora le-au fost adăugate, pe

orizontală și/sau verticală, în raport cu forma inițială, noi corpuri a căror

arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial și dacă părțile

nu convin altfel, foștilor proprietari li se acordă sau, după caz, propun

măsuri reparatorii prin echivalent, ce vor consta în compensarea cu alte bunuri

sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite,

sau măsuri compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru

finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor

preluate abuziv în perioada regimului comunist în România.

Recurenta a precizat

că SC F. SA Suceava este fosta Î.I.C. Suceava, reorganizată în baza Legii nr. 15/1990,

potrivit H.G. nr. 198 din 22 martie 1991. După divizarea acestei societăți, SC

F. SA Verești a preluat o suprafață de 229.244 mp și o serie de construcții

care afectau funcțional terenul (azi SC F.G. SRL Suceava). Potrivit extrasului

de carte funciară depus, pârâta figurează intabulată în C.F., din 3 mai 2007 și

cu construcția C2 pavilion administrativ, despre care se pretinde că este

clădirea solicitată de reclamantă prin notificare. SC F. SA Verești a fost

privatizată integral potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 22 mai 2003,

stipulându-se în contract că toate clădirile care sunt amplasate pe teren

(inclusiv conacul) sunt inventariate ca mijloace fixe sau imobilizări în

patrimoniul acestei societăți.

În acest context, a

susținut recurenta, se pune problema dacă situația imobilelor notificate este

reglementată de art. 21 sau art. 29 din Legea nr. 10/2001, sens în care apreciază

că se aplică cele din urmă dispoziții, cât timp societatea a fost integral

privatizată, imobilele fac parte din patrimoniul acesteia, iar persoanele

îndreptățite au doar dreptul la măsuri reparatorii. În același sens sunt

și dispozițiile art. 29 din H.G. nr. 250/2007. Interpretând sistematic

prevederile citate (art. 29 alin. (1) și 3 din Legea nr. 10/2001, art. 29.1 și

29.2 din Normele metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001),

rezultă că, pe de o parte evidențierea construcției notificate în

patrimoniul societății privatizate integral făcea imposibilă restituire în

natură, iar, pe de altă parte că măsurile reparatorii în echivalent se propun

de entitatea care a făcut privatizarea, A.P.A.P.S., fostă A.V.A.S., în prezent

A.A.A.S.

Atât reclamanta, cât

și pârâta au formulat întâmpinări în cauză, prin care au solicitat respingerea

recursului declarat de parte adversă.

În recurs s-a

administrat proba cu înscrisuri, potrivit art. 305 C. proc. civ.

Examinând recursurile

formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte reține

următoarele:

Prin motivele de

recurs formulate, reclamanta C.A., invocând aplicarea greșită a prevederilor art.

8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, susține că instanța de apel nu a respectat

indicațiile date prin decizia de casare, în sensul că această instanță nu

a clarificat situația juridică a imobilului teren solicitat a fi restituit, în

suprafață de 22,38 ha, pentru fiecare parcelă de teren identificată, din

punctul de vedere al categoriei de folosință și amplasamentului la data

preluării imobilului de către stat, respectiv la momentul formulării

notificării.

Recurenta arată că

instanța de apel nu a ținut seama de toate probele administrate în cauză,

privind categoria de folosință a terenului, începând cu harta moșiei H.

din 1881, continuând cu actele ulterioare din 1969 și până în prezent, ce

delimitează zona industrială a localității H., în care era cuprinsă și Topitoria

de in și cânepă.

La rândul său pârâta SC

F.G. SRL solicită casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare, întrucât instanța de apel nu a cercetat fondul dedus judecății în

ceea ce privește cererea de restituire în natură a construcției pavilion - administrativ

(conac). Recurenta susține că nu au fost administrate suficiente dovezi pentru

a se stabili, în raport de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, dacă

acest imobil poate fi restituit în natură în forma actuală.

Înalta Curte reține

că, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., „În caz de casare, hotărârile

instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra

necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului”.

Soluția consacrată de

textul legal citat are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă ce

decurge din însăși rațiunea controlului judiciar, a căruia existență nu poate

fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale destinate a impune respectarea

deciziilor adoptate de instanțele superioare.

Prin urmare,

ignorarea modului de interpretare a unui anumit text de lege ori a aplicării

unui anumit principiu de drept, respectiv neadministrarea unor probe de natură

a contura pe deplin situația de fapt dedusă judecății în condițiile determinate

de instanța de casare este sancționată cu nulitatea hotărârii astfel

pronunțate.

În speță, conform Deciziei

de casare nr. 62 din 7 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, învestite cu

soluționarea unei notificări având ca obiect imobile preluate în baza

Decretului nr. 83/1949, prealabil analizării incidenței art. 8 alin. (1)

teza I din Legea nr. 10/2001, instanțele au a statua cu privire la aplicarea

dispozițiilor art. 8 alin. (1) teza a II-a din același act normativ.

Prin urmare, în cauză,

în operațiunea de stabilire a legii de reparație incidente cu privire la

imobilele notificate, fie legile funciare, fie Legea nr. 10/2001, instanțele au

a verifica și clarifica situația de fapt a tuturor parcelelor de teren, atât

din punct de vedere al categoriei de folosință, cât și al amplasamentului

acestora. O astfel de analiză se realizează în concret, cu privire la fiecare

parcelă în parte, cu sau fără construcții, iar concluziile relative la

stabilirea situației de fapt trebuie argumentate prin raportare la situația de

fapt de la momentul preluării de către stat și, respectiv, de la momentul

notificării, cu luare în considerare a mențiunilor din titlurile de proprietate

prezentate de părțile litigante, din evidențele cadastrale și, după caz, din

hotărârile autorităților administrației publice locale relative la perimetrul

localităților.

Mai rezultă din

considerentele deciziei de casare că instanțele de fond aveau a statua cu

prioritate, motivat, în funcție de categoriile de folosință, dacă terenurile în

litigiu, ce s-ar identifica potrivit mențiunilor expertizei cu terenurile

preluate din patrimoniul autorului I.G. (tatăl reclamantei G.H.I.) au sau nu

regimul prevăzut de dispozițiilor Legii nr. 18/1991 ori ale Legii nr. 1/2000. În

caz afirmativ, instanțele aveau a stabili, motivat, dacă aceste terenuri

au făcut obiectul vreunei solicitări de reconstituire a dreptului de

proprietate în procedura legilor funciare, din partea reclamantei G.H.I. și, în

caz afirmativ, a verifica dacă aceste terenuri se identifică sau nu cu cele

retrocedate prin titlurile de proprietate deja emise în favoarea sa sau nu,

după caz, a stabili care au fost motivele pentru care nu s-au finalizat

procedurile prevăzute de legile funciare ori nu s-a obținut reconstituirea

dreptului de proprietate în cadrul acestor proceduri. În măsura în care, prin

probatoriile administrate, se constată existența unor parcele de teren

care nu au regimul juridic reglementat prin legile funciare și sunt situate în

intravilanul localității, instanțele de fond aveau a arăta, motivat,

considerentele pentru care apreciază că ele cad sub incidența Legii nr. 10/2001

și a verifica dacă sunt ocupate, în tot sau în parte, cu construcții vechi sau

și cu construcții noi, respectiv a stabili destinația actuală a acestor

construcții în raport de distincțiile impuse de acest din urmă act normativ de

reparație.

Ca atare, a reținut instanța de casare, în

rejudecare, prin completarea probatoriilor deja administrate, instanța de apel

va analiza și stabili regimul juridic aplicabil parcelelor de teren indicate de

G.H.I. în notificarea formulată în procedura Legii nr. 10/2001, inclusiv

regimul juridic al construcțiilor ce se găsesc edificate în prezent pe o parte

din aceste terenuri.

În cauza supusă

analizei, Înalta Curte constată că reclamanta G.H.I. a solicitat, prin

notificarea formulată, restituirea în natură a suprafeței de cca. 12 ha teren

și a construcțiilor edificate pe acest teren de bunicii săi, rămase nedemolate,

un conac și 2 case semidemolate, respectiv restituirea în echivalent a

suprafeței de cca. 14 ha pe care se află edificate construcții noi de către

pârâtă și este amenajat drumul de acces la aceste construcții, imobile pretins

fi situate în intravilanul satului H., com. Verești (în curtea fostei Topitorii

de cânepă).

După efectuarea în

apel a raportului de expertiză în specialitatea topografie, ulterior, în al

doilea ciclu procesual, în rejudecare, în raport de concluziile expertului

privind suprafața identificată a fi fost preluată de către stat, reclamanta C.A.

(moștenitoarea reclamantei inițiale G.H.I.) a solicitat ca instanța să

dispună măsuri reparatorii pentru suprafața de 22,38 ha, potrivit Legii nr. 10/2001.

În dovedirea

dreptului de proprietate, reclamanta G.H.I. a depus înscrisuri, din care

rezultă că, în temeiul Decretului-Lege nr. 83/1949, de la autorii săi s-au

preluat următoarele imobile: I.G. (tatăl reclamantei) - 50 ha, din care 39 ha

arabil, 1,5 ha grădini, 8 ha pășuni și 1,5 ha conac și A.B.G. (unchiul

reclamantei) - 50 ha, din care 41 ha arabil și 9 ha pășuni, bunurile preluate

fiind situate pe moșia Verești (filele 61, 64, 65, 66 dosar Tribunalul Suceava).

Conform fișelor de

expropriere a moșiei situate în satul H. întocmite în anul 1945, anterior

aplicării Decretului-Lege nr. 83/1949, aflate la filele 62-63 dosar fond, din

proprietatea lui I.G., de 88,50 ha, 50 ha au rămas la dispoziția acestuia,

restul de 38,50 ha intrând în proprietatea statului; din proprietatea lui A.B.G.,

de 88,95 ha, 50 ha au rămas la dispoziția acestuia, restul de 38,95 ha fiind

preluate de către stat (potrivit art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945

privind înfăptuirea

reformei agrare).

Ca atare, prin

Decretul-Lege nr. 83/1949 s-a preluat de la autorii reclamantei G.H.I.

diferența de teren ce nu a făcut obiectul Legii nr. 187/1945, și anume câte 50

ha teren de la fiecare autor.

Potrivit titlurilor

de proprietate din 27 septembrie 2002 și din 23 iunie 2004 emise de Comisia

Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor

Suceava, reclamanta G.H.I. a beneficiat de reconstituirea dreptului de

proprietate de 48,0006 ha de pe urma autorului I.G. și de 50 ha de pe urma

autorului A.B.G.

La dosar se regăsesc

actele ce au stat la baza emiterii acestor titluri, respectiv cererile adresate

de reclamanta G.H.I. către Primăria Verești, pentru restituirea suprafeței de

50 ha teren arabil, în baza Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 169/1997 în satul H.,

com. Verești, după autorul A.B.G., respectiv pentru restituirea suprafeței de

40 ha teren arabil (până la întregirea totalului de 50 ha teren), conform Legii

nr. 18/1991 și Legii nr. 169/1997, după autorul I.G.; anexa 38 - Tabel nominal

cuprinzând persoanele prevăzute la art. 39 din Legea nr. 18/1991, ale căror

terenuri au fost trecute în proprietatea statului în baza Decretului-Lege nr. 83/1949

întocmită pentru A.B.G.; Hotărârile nr. 466 din 29 august 2002 și nr. 698 din 22

aprilie 2004 emise de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de

proprietate privată asupra terenurilor Suceava (prin Hotărârea nr. 466/2002 s-a

validat poziția 1 anexa 32 cuprinzând persoanele fizice cărora li s-a stabilit

calitatea de acționar la societățile comerciale pe acțiuni cu profil agricol

sau piscicol, în temeiul art. 36 din Legea nr. 18/1991, cu referire la 10 ha

teren agricol, precum și poziția 1 anexa 38 cuprinzând persoanele ale căror

terenuri au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului-Lege nr.

83/1949, pentru suprafața de 38,0006 ha teren agricol) - filele 147-168 din Dosarul

nr. 669/86/2008* al Curții de Apel Suceava.

De asemenea, la dosar

se află atașate harta moșiei H., întocmită în anul 1881 (fila 145 dosar nr. 699/86/2008

Curtea de Apel Suceava), precum și înscrisul „Delimitare vatra de sat comuna

Verești” întocmit de Serviciul de sistematizare al Consiliului Popular Județean

Suceava în anul 1969 (fila 57 același dosar).

Înalta Curte constată

că, în rejudecare, instanța de apel, deși a administrat, cât privește situația

juridică a terenului în litigiu, noi probe (înscrisuri), la momentul

pronunțării hotărârii recurate a avut în vedere concluziile rapoartelor de

expertiză întocmite anterior pronunțării deciziei de casare, reținând că

acestea se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, fără însă a

dispune efectuarea unor noi expertize.

Aceste rapoarte de

expertiză au fost invalidate prin hotărârea instanței de recurs pronunțată în

primul ciclu procesual, instanța de casare constatând că nu a fost clarificată

situația de fapt a tuturor parcelelor de teren din punctul de vedere al

categoriei de folosință, cât și al amplasamentului, precum și cât privește

ocuparea terenului în litigiu cu construcții. A considerat instanța de

casare că nu sunt suficiente, în speță, doar aprecierile subiective,

nefundamentate pertinent, formulate de experți prin rapoartele de expertiză

întocmite.

Înalta Curte reține

că, potrivit expertizei tehnice efectuate de expert tehnic A.P., suprafața

aferentă construcțiilor indicate în notificare este identică cu parcela, de

19,38 ha, reprezentând parte din terenul preluat în anul 1949 prin Decretul-Lege

nr. 83. Expertul a identificat și suprafața de 3 ha teren aferentă fostei curți

a conacului formată din parcele. Aceste parcele de teren sunt menționate și în

raportul de expertiză întocmit în apel de expert T.P., identificate însă fără a

se avea în vedere harta moșiei H. întocmită în anul 1881, utilă în determinarea

perimetrului imobilului solicitat prin notificare.

Înalta Curte mai observă

că, la data întocmirii raportului de expertiză în funcție de concluziile căruia

a fost pronunțată soluția în prezent criticată, expertul nu a avut în vedere toate

actele ce au stat la baza emiterii celor două titluri de proprietate pentru

reclamanta G.H.I. (în calitate de succesoare a autorilor I.G. și A.B.G.).

În aceste condiții,

era necesar ca instanța de apel, în rejudecare, în situația în care aceste acte

au fost depuse în apel și ținând cont de considerentele deciziei de casare, să

dispună efectuarea unei noi expertize pentru a stabili cu exactitate

amplasamentul terenului solicitat a fi restituit în natură, respectiv pentru

care se solicită măsuri reparatorii în echivalent, precum și categoria de

folosință a acestui imobil în funcție de

parcelele de teren indicate de G.H.I.

în notificarea formulată în procedura Legii nr. 10/2001, în sensul

îndrumărilor, în conformitate cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Din probe ar fi

trebuit să rezulte în mod explicit care a fost suprafața de teren restituită în

procedura Legii nr. 18/1991 pentru fiecare titlu de proprietate în parte și

amplasamentul (în funcție de temeiul în raport de care s-a procedat la

reconstituirea dreptului de proprietate, dat fiind că din patrimoniul autorilor

reclamantei s-a preluat teren prin două acte normative, Legea nr. 187/1945,

respectiv Decretul-Lege nr. 83/1949 și s-a reconstituit doar parțial

suprafețele preluate prin cele două titluri de proprietate), iar nu global, cum

s-a arătat deja în expertizele efectuate în cauză. De asemenea, ar fi trebuit

să rezulte dacă suprafețele astfel restituite sunt cele solicitate de

reclamantă prin cererea de față și după care dintre autorii acesteia (pentru a

se verifica incidența prevederilor art. 39 din Legea nr. 18/1991, conform

cărora „Persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în

proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum și al

oricăror alte acte normative de expropriere, sau moștenitorii acestora pot cere

reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de teren trecută în

proprietatea statului, până la limita suprafeței prevăzute la art. 3 lit. h)

din Legea nr. 187/1945, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se

face în mai multe localități sau de la autori diferiți, în termenul, cu

procedura și în condițiile prevăzute la art. 9”, în condițiile în care prin

titlu de proprietate din 27 septembrie 2002 s-a dispus reconstituirea dreptului

de proprietate doar pentru 48,0006 ha de pe urma autorului I.G.). În acest

context, instanța de apel trebuia să stabilească amplasamentul terenului ce a

fost preluat de la autorul G.I. și dacă suprafața în cauză are sau nu regimul

prevăzut de dispozițiile Legii nr. 18/1991 ori ale Legii nr. 1/2000, astfel cum

se precizează în decizia de casare. Ulterior, în măsura în care s-ar fi

apreciat că există parcele de teren (astfel indicate de reclamantă prin notificare,

în funcție de categoria de folosință menționată) care cad sub incidența Legii nr.

10/2001, se impunea a se verifica dacă sunt ocupate, în tot sau în parte, cu

construcții vechi sau noi, în raport de care să se stabilească măsurile

reparatorii cuvenite, potrivit probelor administrate.

În speță, fără a

răspunde obiectivelor deciziei de casare, în sensul lămuririi situației

juridice în concret, cu privire la fiecare parcelă de teren în parte, atât la

momentul preluării, cât și al formulării notificării, instanța de apel

valorifică doar anumite adrese emise de Primăria comunei Verești pentru a

susține că întregul imobil astfel identificat prin expertiză nu se afla, la

momentul preluării de către stat, în intravilanul localității H., sens în care

nu poate intra

sub incidența prevederilor Legii nr. 10/2001, cum dispune art. 8 alin. (1) teza

I.

Or, această instanță

avea obligația de a motiva, în concret, de ce înlătură mențiunile înscrise în

celelalte acte invocate de reclamantă în apărare.

În cauză, identificarea

terenului ca făcând parte din intravilanul sau extravilanul localității trebuia

să fie dedusă și stabilită pe baza probelor existente, care, coroborate, să

conducă la concluzia certă privind categoria terenului la cele două momente,

ținându-se seama și de dispozițiile art.

98

din

Legea nr. 18/1991,

potrivit cu care

„intravilanul localităților este cel

existent la data de 1 ianuarie 1990, evidențiat în cadastrul funciar; el poate

fi modificat numai în condițiile legii”.

Cât privește

construcția pavilion, restituită prin hotărârea instanței de fond, Înalta

Curte reține că, potrivit aceleiași decizii de casare, instanța de

judecată era obligată ca, după lămurirea situației juridice a terenului aferent

acestei construcții, în măsura în care din probe rezulta că suprafața în cauză

nu are regimul juridic reglementat prin legile funciare și este situată în

intravilanul localității, să stabilească dacă este vorba de o construcție veche

sau/și nouă, precum și destinația actuală a acestei construcții în raport de

distincțiile impuse de Legea nr. 10/2001.

În apel, în

rejudecare, pârâta a solicitat administrarea unei noi expertize în

specialitatea construcții, invocând faptul că după naționalizare construcția a

suferit modificări importante, fiind necesar a se stabili incidența în cauză a

prevederilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, însă instanța de apel a respins

efectuarea acestei probe, reținând că este neutilă soluționării cauzei în

raport de teza probatorie indicată.

Înalta Curte constată

că, în cauză, față de criticile invocate prin motivele de apel, ce vizează pe

de o parte ambiguitatea expertizei construcții întocmite în fața instanței de

fond, iar pe de altă parte necesitatea clarificării naturii juridice a acestui

imobil, dacă este sau nu cel preluat de către stat de la autorul reclamantei, I.G.,

respectiv dacă a fost refăcut după preluare și în ce modalitate, precum și de

considerentele deciziei de casare, ce privesc lămurirea împrejurărilor de fapt

ale pricinii și sub acesta aspect, date fiind concluziile subiective ale

expertului, nefundamentate științific, se impunea efectuarea unei noi expertize

de specialitate care să verifice structura construcției în litigiu și anul

realizării lucrărilor la această clădire, detaliat, pentru fiecare lucrare în

parte, în raport și de autorizațiile prezentate de pârâtă privind executarea

lucrărilor de extindere, reabilitare și modernizare construcție C2 pavilion

administrativ, dar și să stabilească, în acord cu prevederile art. 19 din Legea

nr. 10/2001, aria desfășurată a construcției existentă la data preluării și cea

actuală, dată de transformările survenite.

În speță, expertul C.C.

a concluzionat, pe de o parte, că nu au fost realizate, cu referire la imobilul

expertizat, extinderi nici pe verticală, nici pe orizontală, iar, pe de altă

parte, că după naționalizare construcția a suferit modificări importante, peste

pereții interiori și exteriori inițiali fiind executat un planșeu din beton

armat, peste care s-a realizat un acoperiș terasă, respectiv un nou acoperiș cu

șarpantă de lemn și învelitoare din tablă zincată, însă nu a verificat dacă, în

raport cu forma inițială, construcției în cauză i-au fost adăugate corpuri de

zidărie sau volume din alte materiale, ce reprezintă peste 100% raportat la

aria desfășurată existentă la data preluării.

Numai lămurind aceste

chestiuni de fapt, în cauză se poate stabili dacă reclamantei i se cuvin sau nu

măsuri reparatorii în condițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte

constată, totodată, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că

argumentul pârâtei în susținerea aplicabilității art. 29 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 se bazează pe o interpretare incompletă și eronată a prevederilor

acestui articol, precum și a dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr.

10/2001.

Art. 21 alin. (1) din

Legea specială prevede cât se poate de clar că „Imobilele - terenuri și

construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt

deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o

societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o

autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori

asociat majoritar (…) vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin

decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale

unității deținătoare”.

Dispozițiile alin.

(2) din același act normativ sunt în sensul că „Prevederile alin. (1) sunt

aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau

locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al

unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale

deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a

cărui restituire în natură este cerută”.

Potrivit art. 29 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, „Pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor

societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin.

(1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a

imobilelor solicitate”.

În cauză, ceea ce

pârâta omite să arate atunci când invocă incidența dispozițiilor art. 29 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 este faptul că această din urmă dispoziție legală se

referă doar la deținătorii societăți comerciale de la data intrării în vigoare

a legii, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2). Or, în

situația de față, astfel cum a reținut și instanța de apel, la data intrării în

vigoare a legii speciale imobilele în cauză (teren și construcții) erau

deținute de SC F. SA Verești, societate la care statul român era unic acționar.

Faptul că ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și după înaintarea

de către fostul proprietar a notificării de restituire a imobilului, SC A. SRL (actuala

pârâtă SC F.G. SRL Suceava) a cumpărat acțiunile fostei Topitorii de în și

cânepă prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 mai  2003 nu face decât să

confirme inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 29 din legea sus

amintită.

Prin urmare, având în

vedere că, nerespectând îndrumările Deciziei nr. 62 din 7 noiembrie 2011

pronunțată de prezenta instanță în ciclul procesual anterior, instanța de apel

a procedat la încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

situație ce nu poate fi remediată decât prin casarea hotărârii recurate, Înalta

Curte, în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va admite recursurile

declarate de reclamanta C.A. și de pârâta SC F.G. SRL Suceava împotriva Deciziei

nr. 127 din 19 martie 2014 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă, va casa

decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de

apel.

Față de c