ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1332/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 682 din 30 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Suceava a fost respinsă ca nefondată plângerea având ca obiect Legea nr. 10/2001, formulată de reclamantul M.D.M.A. prin mandatar I.M.E. în contradictoriu cu pârâta Comuna P. prin Primar, județul Suceava. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Prin testamentul din 1927, E.G.M.D. a lăsat fiului său, D.M.A.D.D.M. parte din suprafața de 33 ha teren aferent conacului boieresc, din moșia L. În baza Decretului nr. 83/1949, conform extrasului Direcției Arhivelor Naționale Istorice Centrale, din proprietatea lui D.M. a trecut la stat suprafața de 50 ha teren, arabil, pășune, livezi și conace.

Prin titlurile de proprietate din 24 martie 2003 și din 3 iunie 2003, reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru întreaga suprafață cu care autorul său a figurat în evidențele arhivei naționale. Din adeverința din 16 mai 2001 a Comunei P. s-a reținut că în jurul conacului se află suprafața de 50 ari arabil și 50 ari livezi. Faptul că în titlul de proprietate s-a înscris alt amplasament pentru terenul în litigiu, a reținut prima instanță, nu constituie un motiv pentru o nouă restituire, atâta timp cât reclamantul a acceptat punerea în posesie și eliberarea titlului neconforme vechiului amplasament. Cum, actul reparatoriu s-a făcut în baza Legii nr. 18/1991, o nouă restituire conform Legii nr. 10/2001 nu este posibilă, astfel încât instanța de fond a respins plângerea ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, în motivarea căruia a arătat că hotărârea a fost pronunțată fără a avea un fundament probatoriu, fiind rezultatul unei concluzii greșite. Astfel, s-a omis aspectul că cererea reclamantului nu se bazează pe dreptul de proprietate pe care acesta îl are după autorul său, defunctul D.M., ci pe calitatea acestuia de moștenitor testamentar după bunica sa, E.G.D.M., care, prin testamentul autentificat din 10 octombrie 1927 la Tribunalul Baia, i-a testat acest teren. Prin testamentul din 1927, E.G.M.D. a lăsat fiului său, D.M.A.D.D.M. parte din suprafața de 33 ha teren aferent conacului boieresc, din moșia L. În baza Decretului nr. 83/1949, conform extrasului Direcției Arhivelor Naționale Istorice Centrale, din proprietatea lui D.M.

a trecut la stat suprafața de 50 ha teren, arabil, pășune, livezi și conace. Prin titlurile de proprietate din 24 martie 2003 și din 3 iunie 2003, reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru întreaga suprafață cu care autorul său a figurat în evidențele arhivei naționale. Din adeverința din 16 mai 2001 a Comunei P. s-a reținut că în jurul conacului se află suprafața de 50 ari arabil și 50 ari livezi. Faptul că în titlul de proprietate s-a înscris alt amplasament pentru terenul în litigiu, a reținut prima instanță, nu constituie un motiv pentru o nouă restituire, atâta timp cât reclamantul a acceptat punerea în posesie și eliberarea titlului neconforme vechiului amplasament.

Cum, actul reparatoriu s-a făcut în baza Legii nr. 18/1991, o nouă restituire conform Legii nr. 10/2001 nu este posibilă, astfel încât instanța de fond a respins plângerea ca nefondată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, în motivarea căruia a arătat că hotărârea a fost pronunțată fără a avea un fundament probatoriu, fiind rezultatul unei concluzii greșite. Astfel, s-a omis aspectul că cererea reclamantului nu se bazează pe dreptul de proprietate pe care acesta îl are după autorul său, defunctul D.M., ci pe calitatea acestuia de moștenitor testamentar după bunica sa, E.G.D.M., care, prin testamentul autentificat din 10 octombrie 1927 la Tribunalul Baia, i-a testat acest teren.

A precizat că acest teren nu este inclus în suprafața de teren asupra căreia i s-a reconstituit dreptul de proprietate după autorul său, D.M. A mai arătat că a deținut terenul în litigiu până în anul 1945, când a fost deposedat de acesta, terenul făcând obiectul Decretului de expropriere nr. 83/1949.

Curtea de Apel Suceava, prin decizia civilă nr. 61 din 18 octombrie 2010, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul M.D.M.A., reținând, în esență, că din nicio probă a dosarului nu rezultă că terenul de 1 ha solicitat nu este inclus în terenul provenit de la autorul reclamantului, D.M., și că este distinct de suprafața care a aparținut acestuia, conchizând că de la familia M. a fost preluată la stat o suprafață de 50 de hectare, care a fost restituită integral (în ceea ce privește întinderea) conform titlurilor de proprietate din 3 iunie 2003 și din 24 martie 2003. Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamantul M.D.M.A., care, prin decizia civilă nr. 6122 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis, fiind casată hotărârea atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

A reținut instanța de recurs că din cuprinsul raportului de expertiză efectuat la instanța de fond, rezultă că familiei M. i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața totală de 50 ha, fiind emise titlurile de proprietate din 3 iunie 2003 și din 24 martie 2003, însă amplasamentul suprafeței de 1 ha din pct. „X”, solicitată de reclamant, nu se regăsește în titlurile de proprietate enunțate mai sus. Că terenul în litigiu face parte dintr-o parcelă de 33 ha care anterior anului 1950 a aparținut boierului D.M.A.D.D.M. și pe care, ulterior desființării I.A.S.-urilor, au fost comasați alți cetățeni, printre care și M.N.

Așadar, s-a conchis că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, în sensul că suprafața de 1 ha solicitată de reclamant s-ar regăsi în titlurile de proprietate mai sus enunțate, în condițiile în care din probele administrate în cauză rezultă că terenul în suprafață de 1 ha, solicitat de reclamant, se află în comuna P., pct. „X”, județul Suceava și că nu este inclus în titlurile de proprietate din 3 iunie 2003 și din 24 martie 2003. Investită cu rejudecarea apelului, Curtea de Apel Suceava, prin decizia civilă nr. 6 din 20 martie 2014, a admis apelul declarat de reclamantul M.D.M.A., prin mandatar I.M.E., împotriva sentinței civile nr. 682 din 30 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția civilă, în Dosarul nr. 3744/86/2008.

A schimbat în totalitate sentința civilă nr. 682 din 30 martie 2010 a Tribunalului Suceava, în sensul că: A admis acțiunea formulată de reclamantul M.D.M.A., în contradictoriu cu pârâta Comuna P., prin primar și, în consecință: A obligat pârâta să restituie reclamantului, în natură, suprafața de 1 ha teren, din intravilanul satului L., comuna P., județul Suceava, identificată în planul de situație al raportului de expertiză întocmit de expert R.I. de la Dosar nr. 3744/86/2008 al Tribunalului Suceava, suprafața de teren învecinată la N cu drum, la S cu pârâu, la E cu T.Z. și drum, la V cu R.M., H.A., B.I., M.A. și C.M. și situată la locul numit „X”.

A respins acțiunea formulată de reclamantul M.D.M.A., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia comunală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 P. și Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Suceava pentru lipsă legitimare procesuală pasivă. Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut următoarele: În testamentul autentificat din 19 octombrie 1927 de Tribunalul Baia se relevă că bunica reclamantului, E.G.D.M., a testat nepotului ei conacul cu atenasele de pe moșia L., de pe teritoriul comunei H., județul Fălticeni și teren în suprafață de 33 ha din jurul conacului. Adeverința din 16 mai 2001, emisă de Primăria comunei P., relevă că autorul reclamantului, M.D.M.A.

a fost expropriat în baza Decretului-lege nr. 83/1949 de suprafața de 50 ha teren, conac și suprafața de 44 ha teren pădure, precum și aspectul că în jurul conacului se afla suprafața de 0,50 ha teren arabil și 0,50 ha livezi. Din certificatul din 3 aprilie 2001 emis de Direcția Județeană a Arhivelor Statului (Dosar nr. 712/227/2006 al Judecătoriei Fălticeni) rezultă că autorul reclamantului, M.D.M.A., a fost expropriat conform Decretului-lege nr. 83/1949 de suprafața totală de 94 ha teren, din care 44 ha teren pădure, și 50 ha teren agricol (43 ha arabil, 6 ha pășune, 0,50 ha livezi și 0,50 ha conac). Însă, din adresa din 10 decembrie 2001 rezultă că autorul reclamantului a fost dislocat din comuna P., județul Suceava, fixându-i-se domiciliul obligatoriu în orașul Fălticeni, conform Decretului-lege nr. 83/1949, în urma exproprierii, fiind considerat moșier, deoarece poseda 160 ha teren, din care 50 ha pădure.

Potrivit certificatului de moștenitor din 25 februarie 2003 reclamantul este moștenitorul defunctului D.M., decedat la data de 1 martie 1976, în calitate de fiu. Raportul de expertiză efectuat în cauză de expert R.I. evidențiază că terenul solicitat face parte din suprafața de 33 ha teren care a existat în jurul conacului boieresc (aspect reținut de expert din testamentul bunicii reclamantului și relatările vecinilor), fiind identificat în planul de situație atașat expertizei.

De asemenea, se evidențiază de către expert că asupra acestui teren, de la locul „X”, i s-a eliberat titlul de proprietate din 2000 numitei M.N., deși aceasta nu apare în registrul agricol al comunei din perioada 1959-1962 cu acest teren la locul în litigiu, iar soțul ei, conform certificatului emis de Arhivele Statului Suceava, a fost împroprietărit în anul 1945, pe moșia A. cu un ha teren și nu pe moșia M. Aceste aspecte au fost confirmate și de înscrisurile depuse la dosar (Dosar nr. 712/227/2006 al Judecătoriei Fălticeni). Prin titlurile de proprietate din 3 iunie 2003 și din 24 martie 2003, reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate după autorul său asupra suprafeței totale de 50 ha teren, care, astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză și cum a statuat instanța de recurs prin decizia de casare, nu cuprinde și terenul în litigiu.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse, până la data soluționării notificării. La pct. 23.1 din H.G.

nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, se prevede că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțeleg orice acte juridice translative de proprietate, actele juridice care atestă calitatea de moștenitor, orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă [cazurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din lege]; orice acte juridice care atestă deținerea proprietății (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective; pentru mediul rural, extras de pe registrul agricol); expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale etc. Sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate” are, deci, în accepțiunea legii reparatorii, un conținut mai larg decât cel al noțiunii similar corespunzătoare dreptului comun în materie, reglementare ce se înscrie, asemenea ansamblului normelor actului normativ, în spiritul și finalitatea acestei legi.

Ceea ce este important în accepțiunea legii speciale este de a se stabili dacă bunul solicitat s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptățite sau a ascendentului acesteia la data preluării abuzive. Or, din adresa din 10 decembrie 2001 rezultă că reclamantul a făcut dovada că autorul său poseda o suprafață de 160 ha teren. Acest înscris coroborat cu testamentul autentificat din 19 octombrie 1927 de Tribunalul Baia și raportul de expertiză efectuat în cauză de expert R.I.

relevă că din terenul provenit de la autorii reclamantului, un hectar este situat în intravilan, la locul „X”, făcând parte din suprafața de teren care a existat în jurul conacului boieresc și care nu a fost restituită reclamantului în baza Legilor fondului funciar, nefiind înscrisă în titlurile de proprietate din 3 iunie 2003 și din 24 martie 2003. În conținutul acțiunii de „preluare abuzivă” în sensul Legii nr. 10/2001, astfel cum este definită prin prevederile art. 2 din actul normativ menționat, se include, potrivit lit. i) a acestui text și orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal.

Existența de facto a bunului solicitat în detenția pârâtei Comuna P. atestă preluarea abuzivă a acestui teren, incidente fiind dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001. Deci, actele menționate și analizate conduc la concluzia dovedirii calității de persoană îndreptățită a reclamantului, atât în ce privește statutul de moștenitor al fostului proprietar, cât și dreptul subiectiv al acestuia, impunându-se, deci, în considerarea dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, precum și a aspectului sus reținut vizând împroprietărirea în anul 1945 a soțului numitei M.N. pe moșia A. cu 1 ha teren și nu pe moșia M., restituirea în natură a terenului solicitat. Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs pârâta Comuna P., invocând incidența prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 182 din 23 ianuarie 2013 a admis recursul pârâtei Comuna P., a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. A reținut instanța de recurs că prevederile Legii nr. 10/2001 au caracter de complinire în raport cu alte acte normative reparatorii speciale anterioare inclusiv în raport cu prevederile legilor fondului funciar, Legea nr. 18/1991 și, respectiv, Legea nr. 167/1997. Prevederile Legii nr. 10/2001 nu pot fi însă folosite pentru eludarea dispozițiilor restrictive prevăzute de alte acte normative reparatorii, caz în care, instanțele au a argumenta împrejurările pentru care rețin incidența dispozițiilor acestei legi de reparație cu privire la raporturile deduse în concret judecății.

În consecință, învestite cu soluționarea unor cererii de restituire având ca obiect terenuri preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, instanțele au a verifica dacă regimul acestor terenuri a fost sau nu reglementat prin dispozițiile legilor funciare și respectiv, dacă, funcție de caracteristicile terenurilor și modalitatea concretă de preluare, persoanele interesate pot obține măsuri reparatorii, în complinirea celor acordate în procedurile legilor funciare, și în procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În măsura în care, în raport de împrejurările de fapt ale cauzei, se constată că terenul pentru care s-a declanșat procedura Legii nr. 10/2001 nu a făcut obiect al măsurilor reparatorii acordate în baza legilor funciare și nici nu este exceptat, prin dispozițiile art. 8, de la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, instanța avea a verifica și motiva în concret, soluția adoptată din perspectiva prevederilor acestei legi de reparație.

Anume, instanța are a stabili condițiile concrete în care s-a produs deposedarea abuzivă de către stat, în înțelesul prevederilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 [nefiind suficientă indicarea normei prevăzute de lit. i)], argumentele pentru care reține calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului la măsuri reparatorii din perspectiva prevederilor art. 3 și art. 4 din lege și, în fine, considerentele pentru care a optat pentru una din categoriile de măsuri reparatorii dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 1 ale legii în speța supusă analizei, împrejurarea că reclamantul a apelat la procedura Legii nr. 18/1991 pentru a obține reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile de care autorul său D.M.

a fost deposedat de stat prin expropriere, în baza Decretului nr. 83/1949, nu este contestată. Potrivit prevederilor art. 39 din Legea nr. 18/1991, persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum și al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moștenitorii acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeței prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945 (de 50 ha), de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe localități sau de la autori diferiți, în termenul, cu procedura și în condițiile prevăzute la art. 9. Potrivit lucrărilor dosarului, reclamantului M.D.M.A.

i-au fost emise în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 18/1991, în calitate de moștenitor al lui D.M., două titluri de proprietate: titlul din 24 martie 2003, pentru o suprafață de 10 ha teren situat în tarlaua din intravilanul satului L., comuna P. și titlul din 3 iunie 2003, pentru o suprafață de 40 ha de teren situat în tarlalele din extravilanul aceleiași localități, titluri totalizând o suprafață totală de 50 ha de teren, limită impusă prin prevederile art. 39 din Legea nr. 18/1991. Prin notificarea formulată la data de 11 iunie 2001, reclamantul a solicitat restituirea în natură a unei suprafețe de 1 ha teren, pretinzând că, pe vechiul amplasament, acest teren are categoria intravilan și nu agricol, cu mențiunea că, după expropriere, construcția conac edificată pe acest teren a fost demolată, caz în care pentru acest teren ar fi incidente prevederile a Legii nr. 10/2001.

Împrejurarea că acest teren, pe amplasamentul invocat în notificare, nu se regăsește evidențiat în titlurile de proprietate emise în procedura Legii nr. 18/1991, mai sus arătate, astfel cum eronat au reținut instanțele de fond la judecata în primul ciclu procesual, este în afara oricărui dubiu. De altminteri, acesta a fost și motivul care a stat la baza măsurii de casare cu trimitere, dispusă în temeiul art. 314 C. proc. civ. în primul ciclu procesual, instanța de recurs statuând cu privire la obligația instanței de trimitere de a clarifica împrejurările de fapt relative la situația terenului care face obiectul notificării formulate în procedura Legii nr. 10/2001.

Totodată, faptul că acest teren, pe amplasamentul invocat de reclamant în notificare, a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991, că pentru acest teren au fost emise titluri de proprietate unor terțe persoane, care nu sunt părți în acest litigiu, titluri care nu au fost desființate în cadrul unor proceduri judiciare, este, de asemenea, necontestat. Potrivit concluziilor raportului de expertiză acest teren se identifică, parțial, cu suprafața de 9000 mp situată în intravilanul localității și este deținut de familia M., caz în care, în raport de mențiunile titlului de proprietate emis numitei M.N. Este de observat, că titlul de proprietate emis numitei M.N.

a făcut obiectul judecăților finalizate prin pronunțarea sentințelor civile nr. 1194 din 10 aprilie 1998 și, respectiv, nr. 1601/2001 a Judecătoriei Fălticeni, rămasă definitivă prin respingerea recursului prin decizia nr. 3815/2001 a Tribunalului Suceava Emiterea unor titluri de proprietate în favoarea unor terțe persoane pe vechiul amplasament al moșiei M. a fost clarificată de expertul R.I., care a arătat în cuprinsul expertizei că terenul în suprafață de 33 ha aferent conacului care a aparținut fostului boier D.M.A.D.D.M. (fosta moșie M.) a făcut obiectul unor comasări în anul 1954, cu ocazia înființării întreprinderilor agricole de stat, dată la care aceste terenuri au fost atribuite la schimb altor persoane, printre care se regăsesc și persoanele împroprietărite în baza legii reformei agrare din 1945 în fosta moșie.

În atare condiții, instanța de trimitere avea a clarifica și statua dacă reclamantul a obținut sau nu reconstituirea dreptului de proprietate în considerarea terenului în litigiu în procedura Legii nr. 18/1991, însă pe un alt amplasament din intravilanul localității, astfel cum constant s-a apărat pârâtul în proces, respectiv dacă în cele 50 ha teren reconstituite în limita prevăzută de prevederile art. 39 din Legea nr. 18/1991 se includ și cele 33 ha preluate de stat din patrimoniul autorului său, D.M., în aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 83/1949, pentru care însă punerea în posesie, consecință a comasărilor de teren efectuate în anul 1954, s-a realizat pe un alt amplasament.

În acest context al analizei este de observat că reclamantul deși invocă dobândirea terenului de 33 ha aferent conacului de la bunica sa, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, exproprierile în baza Decretului nr. 83/1949 au vizat nu patrimoniul bunicii, ci patrimoniul tatălui său, M.D., născut la data de 9 iulie 1890 (din 16 mai 2001 emisă de Primăria comunei P., adresa Direcției Instanțelor Militare din Ministerul de Justiție, copia extras eliberată de Direcția Arhivelor Naționale, certificatul din 8 aprilie 2001 emis de Direcția Județeană Suceava a Arhivelor Statului).

În măsura în care instanța de trimitere constată că reclamantul ar fi îndreptățit la măsuri reparatorii pentru suprafața de 1 ha teren intravilan în procedura Legii nr. 10/2001, în complinirea măsurilor reparatorii primite în procedura Legii nr. 18/1991, instanța de trimitere, în raport de situația juridică actuală a terenului indicat în notificare, are a statua, motivat, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, cu privire la tipul de măsuri reparatorii ce se impun a fi acordate. Așa fiind, constatând că instanța de trimitere nu a stabilit împrejurările de fapt ale cauzei, respectiv, nu a respectat îndrumările statuate prin decizia de casare anterioară, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., a admis recursul declarat de pârât, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a se conforma celor statuate în considerentele acestei decizii. Cauza a fost reînregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 9 aprilie 2013. Prin decizia civilă nr. 26 din 13 iunie 2013 Curtea de Apel Suceava a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.D.M.A. Analizând apelul sub aspectul motivelor invocate și în raport de indicațiile instanței de casare Curtea a reținut următoarele: Prin cererea de chemare în judecată petentul a solicitat restituirea în natură a suprafeței de 1 ha teren intravilan situat în centrul satului L., comuna P., județul Suceava, la locul numit „X”.

Susține petentul că acest teren a aparținut bunicii sale E.G.M.D. și a fost testat în favoarea sa prin testamentul autentificat din 19 octombrie 1927 de Tribunalul Baia. La dosarul cauzei a fost depus acest testament în care se face mențiunea că bunica sa îi transmite conacul, atenanșele și împrejmuirile acestuia precum și suprafața de 33 ha teren aferentă conacului. Reclamantul nu a făcut nici o dovadă cu privire la preluarea acestui teren la stat de la bunica sa. În schimb, la dosarul cauzei s-a depus certificatul eliberat de Arhivele Naționale prin care se face dovada exproprierii conform Decretului-lege nr. 83/1949 a autorului petentului, D.M.

cu suprafața de 94 ha teren din care 43 ha teren arabil, 6 ha pășune, 0,50 ha livezi, 0,50 ha conace și 44 ha pădure, teren situat în satul L., comuna H. Este indiscutabil că, atât conacul, cât și terenul aferent acestuia expropriat de la autorul petentului sunt cele care au aparținut bunicii sale, în cauză nefăcându-se nici o dovadă, în sensul că ar fi existat două moșii diferite: una aparținând bunicii sale și una tatălui său, ambele situate pe teritoriul satului L., comuna H. De altfel, chiar avocata reclamantului a confirmat la ultimul termen de judecată că a existat un singur conac și că probabil imobilul testat în favoarea petentului de bunica sa a fost trecut în rolul tatălui său datorită faptului că reclamantul la vremea respectivă era minor.

Și în declarația olografă a numitului C.I., ce a fost folosită în dosarul de reconstituire a dreptului de proprietate la Comisia de fond funciar se face vorbire tot despre o singură moșie ce a aparținut familiei reclamantului, moșie care cuprindea și conacul de lângă biserică. A mai reținut instanța că reclamantul a formulat și cereri de reconstituire a dreptului de proprietate la Comisia Locală de Fond Funciar P., atât în anul 1997, când a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru teren agricol și teren pădure, cât și în anul 2000, când a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 50 ha teren agricol.

Prin titlul de proprietate din 24 martie 2003 s-a reconstituit în favoarea reclamantului, în calitate de moștenitor al defunctului D.M., dreptul de proprietate cu privire la suprafața de 10 ha teren arabil situat în intravilanul satului L., comuna P., iar prin titlul de proprietate din 3 iunie 2003 s-a reconstituit în favoarea reclamantului, după același autor, dreptul de proprietate cu privire la suprafața de 40 ha teren din care 11,2 ha teren arabil, 14,27 ha teren livadă, 0,89 ha pășune și 13,64 ha fânețe. Practic, prin cele două titluri de proprietate s-a reconstituit în favoarea reclamantului dreptul de proprietate pentru întreaga suprafață de teren agricol situată pe raza satului L. și care fusese expropriată de la autorul său D.M., conform certificatului eliberat de Arhivele Naționale.

Este real că în titlurile de proprietate eliberate nu se regăsește suprafața de 1 ha teren aferentă vechiului conac, situată la locul Biserică, acest aspect fiind confirmat de raportul de expertiză efectuat în cauză. Însă, la fel de real este că pentru întreaga suprafață de teren aferentă conacului, ce fusese expropriată de la autorul reclamantului s-a reconstituit dreptul de proprietate reclamantului chiar dacă reconstituirea nu a operat pe vechiul amplasament, dispozițiile Legii nr. 18/1991, astfel cum erau în vigoare la data formulării cererilor de reconstituire permițând acest lucru. O posibilă explicație ar constitui-o tocmai faptul că pentru parte din terenul aferent fostului conac s-a reconstituit sau constituit dreptul de proprietate în favoarea altor persoane, fiindu-le eliberate titluri de proprietate anterior reclamantului.

Ca urmare, Curtea a apreciat că reclamantul a uzat de dispozițiile Legii nr. 18/1991 cu modificările și completările ulterioare, obținând reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la întreaga suprafață de teren cu care autorul său figurează expropriat în temeiul Decretului-lege nr. 83/1949, chiar dacă această reconstituire nu s-a realizat pe vechiul amplasament și că nu a făcut dovada în acest cadru procesual că ar fi îndreptățit la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru vreo altă suprafață de teren. Nu există nici o dovadă la dosar că în afara terenului arabil expropriat de la autorul său, acesta sau bunica sa ar mai fi avut pe raza satului L., comuna P. și alt teren care să fi fost preluat la stat și pentru care reclamantul să nu fi obținut reparațiuni până în prezent.

Adresa Ministerului Justiției, Direcția Instanțelor Militare nu face dovada proprietății autorului său cu privire la o suprafață mai mare de teren întrucât aceasta atestă doar faptul că autorul reclamantului a fost dislocat conform Decretului nr. 83/1949, fiind considerat moșier întrucât poseda 160 ha teren din care 50 ha pădure. Însă, în cauză s-a făcut dovada exproprierii autorului reclamantului D.M. doar cu privire la suprafața de 94 ha teren, din care 50 ha teren arabil, pentru care s-a reconstituit deja dreptul de proprietate în conformitate cu Legea nr. 18/1991 cu modificările și completările ulterioare. Nu s-a făcut dovada proprietății autorului reclamantului sau a bunicii acestuia cu privire la alte suprafețe de teren arabil situate pe raza satului L. decât cele pentru care s-a reconstituit deja dreptul de proprietate.

Împotriva acestei decizii a formulat cererea de revizuire M.D.M.A., înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava la data de 15 iulie 2013. În motivarea cererii, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuientul a arătat că prin cererea de apel a investit instanța de judecată să anuleze hotărârea Comisiei Județene din 12 iulie 2006, care i-a respins notificarea întemeiată pe Legea nr. 10/2001, prin care a cerut restituirea în natură a suprafeței de 1 ha teren intravilan în pct. „X”, situat în sat L., comuna P., județul Suceava, testat de bunica sa E.G.M.D.

prin testamentul autentificat din 19 octombrie 1927. A dovedit Curții de Apel Suceava, prin apelul formulat, că soluția instanței de fond este rezultatul unei concluzii greșite, pentru ca instanța în mod greșit a stabilit că, odată reconstituită suprafața de 50 ha teren, în baza Legii nr. 18/1991, după autorul său (tatăl său) D.M., în calitate de moștenitor legal al acestuia, nu mai are dreptul să beneficiez de altă suprafață de teren, cum este cea notificată în temeiul Legii nr. 10/2001. În mod hilar, Curtea de Apel Suceava, în decizia nr. 26 din 13 iunie 2013 (pronunțată în al III-lea ciclu procesual), reiterează de trei ori aceleași aspecte și considerente greșite, preluate și interpretate din sentința civilă pronunțată de instanța de fond, în final ajungând la aceleași concluzii greșite, stabilite de instanța de fond, respingându-i apelul, ca nefondat.

Pe cale de consecință, Curtea de Apel Suceava, în decizia pronunțată, a cărei revizuire o solicită prin prezenta cerere, a omis să cerceteze și să stabilească faptul că cererea sa de apel (prin care a învestit instanța) nu se bazează pe dreptul de proprietate pe care-l are, după autorul său (tatăl său) defunctul D.M., ci pe calitatea sa de moștenitor testamentar după bunica sa E.G.M.D., care i-a testat acest teren de 1 ha intravilan în pct. „X” ce face obiectul litigiului dedus judecății. Dovada superficialității analizei Curții de Apel Suceava o constituie însuși testamentul de la bunica sa, act care clarifică împrejurările omise a fi cercetate de această instanță, și anume: „(...) las fiului meu M.D.M.A.

o întindere de 63 ha teren tot din moșia L., mai sus alcătuită, ce vor rămâne după preluarea celor 33 ha din jurul conacului, delimitând astfel cotitatea disponibilă ce am lăsat-o soțului și nepotului meu, adică jumătate din averea rămasă după mama mea.” De unde rezultă că moșia familiei, ce a aparținut bunicii sale E.G.M.D. rămasă de pe urma mamei sale, avea o întindere ce cuprindea următoarele suprafețe distincte: 63 ha teren lăsate fiului său, M.D.M.A. (tatăl lui); 33 ha plus conacul și terenul din jurul conacului, testate lui, prin același testament indicat, cotitatea disponibilă pentru soțul său M.D.M.A., toate aceste suprafețe însumând jumătate din averea rămasă de pe urma mamei sale. Curtea de Apel Suceava a pronunțat o decizie nelegală, întrucât a omis să cerceteze apelul său sub aspectul calității de moștenitor testamentar de pe urma bunicii sale E.G.M.D., întreaga sa motivare axându-se pe calitatea lui de moștenitor legal față de autorul său D.M.

Ca atare, în mod confuz și greșit, Curtea de Apel Suceava, copiind concluziile greșite ale instanței de fond, în mod inadmisibil i-a respins apelul, fără să analizeze calitatea sa de moștenitor testamentar, fapt ce se încadrează în limitele prevăzute de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., denumită în literatura de specialitate „minus petita”. Curtea de Apel Suceava, prin decizia nr. 26 din 13 iunie 2013, a omis să stabilească faptul că, prin testamentul autentificat în anul 1927, el a avut posesia terenului solicitat în prezentul litigiu până în anul 1945, când a fost deposedat de proprietate. Ulterior acestei perioade, a fost emis Decretul nr. 83/1949 de expropriere, prin care au fost trecute în proprietatea statului cele 63 ha teren testate de bunica sa fiului său M.D.M.A.

(tatăl lui), suprafață de teren distinctă de cea de 33 ha, plus 1 ha intravilan testată lui, menționată în același testament prin care bunica sa a testat averea sa următoarelor persoane: cotitatea disponibilă soțului său D.M., 63 ha teren fiului său M.D.M.A., 33 ha teren plus conacul, demolat de regimul comunist, și terenul din jurul conacului, bunuri ce au revenit nepotului. De unde rezultă că, prin testamentul din 1927, bunica sa și-a împărțit averea la trei persoane, respectiv, soțului, fiului și nepotului, toate aceste suprafețe (întinderi) însumând jumătate din averea rămasă de pe urma mamei sale, aspecte omise a fi cercetate de Curtea de Apel Suceava.

În consecință, suprafața de teren revendicată în temeiul Legii nr. 10/2001, avută în proprietate în calitate de moștenitor testamentar până în anul 1945, nu a fost restituită prin actul reparatoriu în baza Legii nr. 18/1991, cum greșit a stabilit și considerat instanța de fond, greșeală reținută și preluată și de Curtea de Apel Suceava în decizia nr. 26 din 13 iunie 2013, a cărei anulare se impune pentru nelegalitate, față de cele ce precedă.

Mai mult, această greșeală, respectiv omisiunea analizării de către instanța de apel a calității sale de moștenitor testamentar, ce se încadrează în teza I, a din prevederilor art. 322 pct. 2, și anume: Instanța nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, este confirmată prin decizia civilă nr. 6122 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul civil nr. 3744/ 86/2008, care a stabilit irevocabil: „(...) din probele administrate în cauză, rezultă că terenul în suprafață de 1 ha, solicitat de reclamant, se află în comuna P., pct. „X”, județul Suceava, și nu este inclus în titlurile de proprietate din 3 iunie 2003 și din 24 martie 2003”.

Față de starea de fapt și de drept stabilită irevocabil de instanța supremă prin decizia civilă mai sus rubricată, intrată în putere de lucru judecat, se dovedește indubitabil că s-a omis să se cerceteze de către Curtea de Apel Suceava cauza sub aspectul calității sale de moștenitor testamentar, îndreptățit la restituirea acestui teren, notificat în temeiul Legii nr. 10/2001, nerestituit prin nici o altă lege de reparație, caz în care, în mod evident decizia atacată este nelegală și, în temeiul art. 322 pct. 2 C. proc. civ., solicită anularea acesteia. În temeiul art. 166 C. proc. civ., invocă și excepția puterii de lucru judecat în privința situației de fapt, stabilită irevocabil prin decizia civilă nr. 6122 din 19 septembrie 2011, pronunțată de instanța supremă în Dosar civil nr. 3744/86/2008.

În drept, a invocat dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin întâmpinare, Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire formulate. Prin decizia civilă nr. 52 din 15 octombrie 2012, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, a respins ca nefondată cererea de revizuire a deciziei civile nr. 26 din 2013 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, reținând următoarele considerente: Revizuientul a invocat cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., conform căruia revizuirea se poate cere dacă instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

S-a explicitat că este vorba în speță de „minus petita”, ca urmare a faptului că instanța de apel a omis să analizeze calitatea reclamantului de moștenitor testamentar după bunica sa, E.G.M.D. Ipoteza descrisă de revizuient nu se încadrează în noțiunea de „minus petita”, aceasta fiind aplicabilă doar în cazul în care, din eroare, instanța nu a soluționat o cerere cu care a fost legal investită, de exemplu nu s-a pronunțat asupra unei cereri reconvenționale, asupra unei cereri de intervenție sau a unei cereri de obligare la plata cheltuielilor de judecată. Art. 281 2 C. proc. civ. îngăduie, în prezent, părții interesate să ceară completarea hotărârii pentru aceleași motive. Dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc.

civ. au în vedere doar împrejurarea în care nu s-a soluționat o cerere principală, accesorie sau incidentală, nu și situația în care nu a fost analizat un motiv de apel sau un argument, astfel cum se invocă în prezenta cauză. În sensul acestui text, prin „lucru cerut” trebuie să se înțeleagă doar cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia și au stabilit obiectul pricinii deduse judecății.

Chiar dacă s-ar aprecia în sens contrar, nu poate fi reținută împrejurarea că instanța de apel s-a pronunțat doar cu privire la calitatea reclamantului de moștenitor legal după tatăl său, fără să analizeze calitatea de moștenitor testamentar după bunica sa, calitate care nu a fost, de altfel, contestată, din considerentele deciziei a cărei revizuire se solicită rezultând în mod clar că instanța a reținut că nu a fost probat dreptul de proprietate al bunicii reclamantului cu privire la alte suprafețe de teren arabil situate pe raza satului L. decât cele pentru care s-a reconstituit deja dreptul de proprietate.

În ceea ce privește excepția puterii de lucru judecat, în raport de situația de fapt reținută prin prima decizie de casare cu trimitere a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată în finalul cererii de revizuire, Curtea apreciază că acest mijloc de apărare de fond nu poate fi invocat în cadrul unei cereri de revizuire în care se analizează, în mod strict, doar incidența cazurilor de revizuire prevăzute de dispozițiile art. 322 C. proc. civ. Împotriva acestei din urmă hotărâri revizuientul M.D.M.A. a formulat recurs invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut următoarele critici de nelegalitate: Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., revizuientul a arătat că decizia recurată nu este semnată de membrii completului de judecată și de grefierul de ședință ceea ce conduce la nulitatea hotărârii potrivit dispozițiilor art. 258 (1 1 ) raportat la art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ. Privitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., revizuientul a susținut că a investit instanța cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., prin care a criticat greșeala instanței de apel, arătând că a omis să cerceteze motivele de apel de la care vizau faptul că sentința primei instanțe este fără fundament probatoriu, că cererea sa nu se bazează pe dreptul de proprietate pe care îl are după autorul său, ci pe calitatea sa de moștenitor testamentar după bunica sa, E.G.D.M.

Revizuientul a mai susținut că instanța de fond a omis să cerceteze faptul că suprafața de 1 ha teren intravilan, solicitată, nu este inclusă în suprafața reconstituită după autorul său D.M., teren ce s-a aflat în posesia și proprietatea sa până în anul 1945, când a fost deposedat abuziv de regimul comunist. Interpretând greșit actul juridic dedus judecății, instanța de revizuire a constatat că ipoteza descrisă nu se încadrează în noțiunea de „minus petita”. În ceea ce privește critica întemeiată pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., revizuentul a susținut că textele de lege încălcate de instanța de revizuire sunt: art. 2 lit. i), art. 3, art. 7 alin. (3), art. 23, art. 24 din Legea nr. 10/2001 și art. 322 pct. 2 C. proc.

civ. Dovada că instanța de revizuire a analizat greșit cauza, tratând cu superficialitate dovezile de la dosar, o constituie înscrisul, actul, fișa moșiei M. din satul L., eliberată de Arhivele Județene Suceava, admisă ca probă în cauză, însă instanța a respins apelul ca nefondat întrucât nu a probat dreptul său de proprietate față de terenul solicitat. În raport de cele mai sus expuse revizuientul a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Examinând criticile deduse judecății pe calea revizuirii, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare: În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., se constată că în ședința publică din 8 mai 2014 apărătoarea recurentului a arătat că nu mai susține critica de nelegalitate vizând nesemnarea hotărârii de către judecători și grefier, însă consideră că hotărârea este nelegală, deoarece nu s-au indicat numele judecătorilor. Această critică nu poate fi primită, având în vedere că, în partea introductivă a deciziei recurate, sunt menționate numele judecătorilor care au făcut parte din completul de judecată, fiind astfel respectate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că argumentele invocate de recurent (omisiunea instanței de revizuire de a se pronunța asupra necercetării unor motive de apel) nu se încadrează în acest text legal, care are în vedere interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății (act juridic în sens de „negotium”, ceea ce nu este cazul în speță).

Criticile recurentului privind modul de interpretare a prevederilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., sub aspectul noțiunii de „minus petita”, se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv de recurs care nu este fondat. Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., se referă la pronunțarea instanței asupra unor lucruri care nu s-au cerut, nepronunțarea acesteia asupra unui lucru cerut ori pronunțarea peste ceea ce s-a cerut. Textul are în vedere obiectul pricinii supus judecății și ceea ce s-a pronunțat, deși nu s-a cerut (extra petita), nu s-a pronunțat deși s-a cerut (minus petita) și s-a dat mai mult decât s-a cerut (plus petita). Acest motiv de revizuire este o consecință a nesocotirii principiului disponibilității.

Garanția aplicării acestui principiu este dată de respectarea de către judecători a obligației de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecății, reclamantul fiind cel care stabilește limitele judecății prin fixarea cadrului procesual, atât sub aspectul obiectului cât și al părților între care are loc litigiul. În speță, nu se poate aprecia că instanța de recurs a depășit cadrul procesual sau că ar fi încălcat principiul disponibilității, câtă vreme a hotărât numai asupra obiectului litigiului ivit între părțile indicate de revizuient prin acțiunea introductivă. Motivul de revizuire fundamentat pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., nu se referă la examinarea legalității hotărârii prin intermediul motivelor de recurs, cum greșit susține recurentul.

În consecință, recursul formulat de revizuientul M.D.M.A. va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul M.D.M.A. împotriva deciziei nr. 52 din 15 octombrie 2013 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 mai 2014.