ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 732/2018

Prin notificarea adresată S.C. A. S.A. Verești, spre știință AVAS (fostă APAPS) București și Primăriei comunei Verești, B. a solicitat restituirea în natură a suprafeței de cca. 12 ha teren și a construcțiilor edificate pe acest teren de bunicii săi, rămase nedemolate, anume, un conac și 2 case semidemolate și, respectiv, restituirea în echivalent a suprafeței de cca. 14 ha teren pe care se află edificate construcții de către de S.C. A. S.A. și este amenajat drumul de acces la construcții, invocând incidența prevederilor Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2008, S.C. A. S.R.L. a respins cererea de restituire în natură a suprafeței de 3 ha teren, situată în intravilanul satului Hancea, comuna Verești, formulată de notificatoarea B., în calitate de moștenitoare după D.

Prin cererea înregistrată la instanță la 1 februarie 2008, reclamanta B. a solicitat desființarea deciziei menționate și obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. Suceava la restituirea suprafeței de cca. 24 ha teren într-un singur trup de teren, aflat pe raza satului Hancea, în curtea Topitoriei de Cânepă, precum și a conacului și anexelor acestuia.

La data de 21 octombrie 2008 a decedat B., procesul fiind continuat de moștenitoarea E., în calitate de legatar universal, în baza testamentului autentificat sub nr. x din 10.04.2008.

Prin sentința civilă nr. 2285 din 7 decembrie 2009, Tribunalul Suceava a admis cererea, a desființat Decizia nr. 1/2008 și a obligat pe pârâta S.C. A. S.R.L. să restituie reclamantei construcția - pavilion administrator (conac) - situată în satul Hancea, comuna Verești, județul Suceava, precum și suprafața de 22,38 ha teren, ce se identifică cu parcelele 700, 701, 702 și 703, respectiv cu parcela 1208 în anexa 1 a raportului de expertiză efectuat de ing. F.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. A. S.R.L.

Prin Decizia civilă nr. 62 din 7 iunie 2011, Curtea de Apel Suceava a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, iar, prin Decizia nr. 4349 din 13 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul acestei părți, a casat decizia atacată și a trimis cauza la aceeași instanță de apel.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 127 din 19 martie 2014, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. Suceava, a schimbat în parte sentința civilă nr. 2285 din 7 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava, în sensul că a respins cererea de restituire a suprafeței de 22,38 ha teren, ca nefondată, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva deciziei de mai sus, în termen legal, au declarat recurs reclamanta E. și pârâta S.C. A. S.R.L. Suceava.

Prin Decizia nr. 3265 din 21 noiembrie 2014, pronunțată în Dosar nr. x/86/2008*, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de pârâta S.C. A. S.R.L. și reclamanta E. împotriva Deciziei nr. 127 din 19.03.2014 a Curții de Apel Suceava; a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că:

Prin motivele de recurs formulate, reclamanta E., invocând aplicarea greșită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, susține că instanța de apel nu a respectat indicațiile date prin decizia de casare, în sensul că această instanță nu a clarificat situația juridică a imobilului teren solicitat a fi restituit, în suprafață de 22,38 ha, pentru fiecare parcelă de teren identificată, din punctul de vedere al categoriei de folosință și amplasamentului la data preluării imobilului de către stat, respectiv la momentul formulării notificării.

Înalta Curte a constatat că, în rejudecare, instanța de apel, deși a administrat, cât privește situația juridică a terenului în litigiu, noi probe (înscrisuri), la momentul pronunțării hotărârii recurate a avut în vedere concluziile rapoartelor de expertiză întocmite anterior pronunțării deciziei de casare, reținând că acestea se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, fără însă a dispune efectuarea unor noi expertize.

Înalta Curte a mai observat că, la data întocmirii raportului de expertiză în funcție de concluziile căruia a fost pronunțată soluția în prezent criticată, expertul nu a avut în vedere toate actele ce au stat la baza emiterii celor două titluri de proprietate pentru reclamanta B. (în calitate de succesoare a autorilor G. și H.).

În aceste condiții, era necesar ca instanța de apel, în rejudecare, în situația în care aceste acte au fost depuse în apel și ținând cont de considerentele deciziei de casare, să dispună efectuarea unei noi expertize pentru a stabili cu exactitate amplasamentul terenului solicitat a fi restituit în natură, respectiv pentru care se solicită măsuri reparatorii în echivalent, precum și categoria de folosință a acestui imobil în funcție de parcelele de teren indicate de B. în notificarea formulată în procedura Legii nr. 10/2001, în sensul îndrumărilor, în conformitate cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Or, această instanță avea obligația de a motiva, în concret, de ce înlătură mențiunile înscrise în celelalte acte invocate de reclamantă în apărare.

În cauză, identificarea terenului ca făcând parte din intravilanul sau extravilanul localității trebuia să fie dedusă și stabilită pe baza probelor existente, care, coroborate, să conducă la concluzia certă privind categoria terenului la cele două momente, ținându-se seama și de dispozițiile art. 98 din Legea nr. 18/1991, potrivit cu care "intravilanul localităților este cel existent la data de 1 ianuarie 1990, evidențiat în cadastrul funciar; el poate fi modificat numai în condițiile legii".

Cât privește construcția pavilion, restituită prin hotărârea instanței de fond, Înalta Curte reține că, potrivit aceleiași decizii de casare, instanța de judecată era obligată ca, după lămurirea situației juridice a terenului aferent acestei construcții, în măsura în care din probe rezulta că suprafața în cauză nu are regimul juridic reglementat prin legile funciare și este situată în intravilanul localității, să stabilească dacă este vorba de o construcție veche sau/și nouă, precum și destinația actuală a acestei construcții în raport de distincțiile impuse de Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte a constatat că, în cauză, față de criticile invocate prin motivele de apel, ce vizează pe de o parte ambiguitatea expertizei construcții întocmite în fața instanței de fond, iar pe de altă parte necesitatea clarificării naturii juridice a acestui imobil, dacă este sau nu cel preluat de către stat de la autorul reclamantei, G., respectiv dacă a fost refăcut după preluare și în ce modalitate, precum și de considerentele deciziei de casare, ce privesc lămurirea împrejurărilor de fapt ale pricinii și sub acesta aspect, date fiind concluziile subiective ale expertului, nefundamentate științific, se impunea efectuarea unei noi expertize de specialitate care să verifice structura construcției în litigiu și anul realizării lucrărilor la această clădire, detaliat, pentru fiecare lucrare în parte, în raport și de autorizațiile prezentate de pârâtă privind executarea lucrărilor de extindere, reabilitare și modernizare construcție C2 pavilion administrativ, dar și să stabilească, în acord cu prevederile art. 19 din Legea nr. 10/2001, aria desfășurată a construcției existentă la data preluării și cea actuală, dată de transformările survenite.

Numai lămurind aceste chestiuni de fapt, în cauză se poate stabili dacă reclamantei i se cuvin sau nu măsuri reparatorii în condițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte a constatat, totodată, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că argumentul pârâtei în susținerea aplicabilității art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se bazează pe o interpretare incompletă și eronată a prevederilor acestui articol, precum și a dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Dosarul cauzei a fost reînregistrat la Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, sub nr. x/86/2008** la data de 14.09.2015.

În rejudecare probatoriul administrat în cauză a fost suplimentat prin rapoarte de expertiză tehnică judiciară în specialitatea topo-cadastrală și construcții și înscrisuri.

La solicitarea părților au fost dispuse și efectuate suplimente la aceste rapoarte de expertiză, atașate dosarului.

Examinând sentința criticată în raport de criticile formulate de pârâtă, de probele administrate și în limitele trimiterii prin decizia de casare, conform dispozițiilor art. 295 și 315 C. proc. civ., instanța a reținut următoarele:

Conform dezlegărilor date prin deciziile de casare pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cauză, obligatorii pentru instanța de trimitere, potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., circumstanțele prezentei spețe impun clarificarea unui aspect deosebit de important, și anume legea reparatorie aplicabilă, raportat la situația juridică, în concret, a fiecărei parcele de teren atât la momentul preluării, cât și la momentul formulării notificării, deoarece atât Legea nr. 10/2001, cât și legile funciare conțin prevederi care-și găsesc rezolvări diferite în aceste acte normative, iar Legea nr. 10/2001 constituie legea generală - cadru în materia restituirilor și nu derogă de la legile speciale decât dacă există prevederi exprese.

Analizarea situației juridice a fiecărei parcele de teren nominalizată în notificare este un imperativ în justa soluționare a cauzei, deoarece din perspectiva dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, raportat la momentul preluării abuzive, situarea imobilelor în intravilanul sau extravilanul localității era o împrejurare de fapt, care nu avea o reglementare în drept, astfel că instanței îi revine obligația de a da o încadrare juridică acelor stări de fapt și circumstanțe ale speței cu privire la care legea nu distinge, este neclară sau insuficientă.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, nu intră sub incidența acestei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, și nici cele al căror regim juridic este reglementat de legile funciare, respectiv Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare.

Pentru a stabili dacă pretenția reclamantei poate fi analizată din perspectiva prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, instanța urmează a stabili, mai întâi, apartenența terenurilor solicitate la perimetrul intravilan sau extravilan, iar pentru a respecta prevederile tezei a II-a a textului de lege menționat trebuie analizat în ce măsură imobilele care au făcut obiectul exproprierii formează sau nu obiect de reglementare al legilor funciare.

În ce privește amplasamentul terenului solicitat, prin decizia de casare s-a dispus lămurirea situației juridice în concret, a fiecărei parcele de teren, în funcție de categoria de folosință menționată în actele aflate la dosar.

Sub acest aspect, instanța are în vedere faptul că dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 exclud de sub incidența acestei legi terenurile care se aflau în extravilanul localităților atât la momentul preluării abuzive, cât și la data formulării notificării. Conform dispozițiilor art. 98 din Legea nr. 18/1991 modificată, intravilanul localităților este cel existent la data de 1 ianuarie 1990, evidențiat în cadastrul funciar.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză de expert I., terenul în litigiu a fost situat în extravilanul comunei Verești la data preluării către stat, în anul 1949, și în intravilanul localității la data formulării notificării, în anul 2001. Concluzia expertei are la bază evidența cadastrală începând cu anul 1971, când s-a realizat lucrarea de cadastru pentru intravilanul comunei, precum și documente din ani anteriori, cum ar fi: hărți din 1961, care delimitau hotarul comunei și care nu evidențiau intravilanul localității, precum și lucrarea "Delimitarea vetrelor de sat din comuna Verești", realizată în anul 1969, în care se face vorbire de perimetrul "vatră sat" al satului Hancea. Se arată că prin Legea nr. 12/1968, în vigoare până la apariția Legii nr. 59/1974, parte din terenul în litigiu (suprafața de 19 ha aparținând Topitoriei de în și cânepă) a fost inclusă în perimetrul vetrei de sat a satului Hancea, comuna Verești.

Este clar că, din perspectiva dispozițiilor art. 98 din Legea nr. 18/1991 republicată, la momentul formulării notificării terenul în litigiu - în cea mai mare parte - era amplasat în intravilanul localității.

Se pune problema însă, în raport de care criterii se analizează apartenența terenului la intravilan la data preluării abuzive, în condițiile în care art. 98 din Legea nr. 18/1991 trimite la intravilanul localităților existent la 1 ianuarie 1990, evidențiat în cadastrul funciar, cadastru care nu exista anterior anului 1971 la nivelul satului Hancea, comuna Verești, iar până în anul 1968 nu s-a făcut o delimitare a vetrei satului și nici nu se foloseau termenii intravilan, vatră-sat sau perimetru construibil.

Instanța de apel a arătat că terenul preluat abuziv de la autorii reclamantei B. nu făcea parte dintr-o singură categorie de folosință, aspect care rezultă din documentele întocmite la momentul preluării. Astfel, la nivelul anului 1945 au fost preluate la stat în baza Legii nr. 187/1945 de la cei doi autori suprafețele de 38,5 ha, respectiv 38,95 ha teren arabil, iar în urma aplicării prevederilor Decretului nr. 83/1949 s-a expropriat diferența de 50 ha rămasă, în cazul tatălui reclamantei - G. - fiind vorba și de teren de altă categorie decât arabil, respectiv 1,5 ha grădini, 8 ha pășuni și 1,5 ha teren aferent conacului.

Prin urmare, dacă anterior precizării oficiale a limitelor vetrei satului Hancea, lângă fostul conac boieresc existau gospodării și o biserică, rezultă că, în fapt, la momentul preluării, clădirea conac și terenul din jurul acestuia cu destinația curți - grădini se aflau în zona construibilă a satului, echivalentul termenului "intravilan" utilizat în prezent.

A doua chestiune care s-a impus a fi lămurită în cauză a constituit-o categoria de folosință a terenurilor solicitate, deoarece teza a II-a a art. 8 din Legea nr. 10/2001 republicată exclude de sub incidența acestei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat de Legea nr. 18/1991 și de Legea nr. 1/2000, modificate.

Raportat la circumstanțele prezentei spețe, instanța a apreciat că intră sub incidența prevederilor art. 39 din Legea nr. 18/1991 modificată doar suprafețele expropriate de la autorii reclamantei care aparțineau categoriei "teren agricol", chiar dacă în baza Decretului nr. 83/1949 au fost trecute la stat și clădirea conac (imobil care avea destinația de locuință și nu de imobil afectat exploatațiilor agricole - fila 157, Dosar nr. x/86/2008*), precum și suprafața aferentă acestuia, inclusiv grădina, care - evident - nu era teren agricol.

Această interpretare rezultă atât din formularea textelor din legile funciare, care fac referire la terenuri agricole, cât și din cuprinsul actelor normative care au stat la baza exproprierii.

Trebuie făcută precizarea că restituirea clădirilor preluate în temeiul Decretului nr. 83/1949 a fost reglementată pentru prima dată prin art. 31 din Legea nr. 1/2000, lege în baza căreia reclamanta B. a formulat, în luna martie 2000, cererea depusă în copie la fila 16 Dosar nr. x /86/2008* al Înaltei Curți de Casație și Justiție, cerere în baza căreia a obținut reconstituirea dreptului de proprietate asupra unei părți din teren, însă nu a primit nici un răspuns cu privire la restituirea conacului, a clădirilor anexe și a terenului aferent.

Ulterior, în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, textul art. 31 din Legea nr. 1/2000 făcea referire doar la retrocedarea construcțiilor de pe terenurile forestiere și care aparțineau exploatațiilor forestiere, astfel că, la data soluționării notificării, construcțiile trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949 nu mai formau obiect de reglementare al Legii nr. 1/2000, instanța putând concluziona, în raport și de faptul că autorii reclamantei nu au avut teren forestier, că imobilele solicitate prin notificare nu intră sub incidența Legii nr. 1/2000.

Deoarece Legea nr. 10/2001 reglementează situația oricăror terenuri situate în intravilan, cu sau fără construcții, cu excepția celor care fac obiectul altor legi speciale de reparație, și față de natura juridică reținută - de teren intravilan - a suprafeței de 3 ha aferentă conacului, instanța, având în vedere caracterul complinitor al Legii nr. 10/2001, apreciază că formează obiect de reglementare al acesteia doar clădirea fostă conac și terenul de 3 ha aferent construcției.

În concluzie, în ce privește terenurile solicitate prin notificare, instanța a reținut - în urma analizării întregului probatoriu administrat - că intră sub incidența Legii nr. 10/2001 republicată doar suprafața de 3 ha teren aferent conacului (curți construcții + grădină), suprafață situată în intravilan atât la momentul preluării, cât și la cel al notificării. Chiar dacă și acest teren a fost preluat la stat în baza Decretului nr. 83/1949, act normativ menționat expres în cuprinsul Legii nr. 18/1991, trebuie avut în vedere că atât decretul, cât și Legea nr. 18/1991, fac referire la terenurile agricole, iar în fișa de expropriere s-a menționat clar că aceste 3 ha reprezintă teren aferent conac + grădini, conacul având la acel moment destinația de locuință a familiei B. și D. Nu în ultimul rând, art. 31 din Legea nr. 1/2000 a suferit modificări prin Legea nr. 247/2005. Așadar, construcțiile preluate în baza Decretului nr. 83/1949 odată cu terenurile agricole au fost excluse de sub incidența acestei legi, singurul act normativ cu caracter general reparator în materie rămânând Legea nr. 10/2001, modificată.

În ce privește incidența art. 19 din Legea nr. 10/2001 în soluționarea cererii de retrocedare a construcției - fostul conac - instanța a avut în vedere constatările doamnei expert J.

Se constată, analizând susținerile pârâtei, că aceasta nu a contestat în speță faptul că imobilul - conac a aparținut autorilor reclamantei decedate, ci doar a susținut că această construcție nu este cea de dinainte de naționalizare, prin prisma faptului că ulterior preluării la stat clădirea a suferit modificări importante, deci nu mai este aceeași construcție, fapt care ar da dreptul reclamantei de a obține doar măsuri reparatorii prin echivalent.

Față de aceste constatările expertei, instanța a concluzionat că imobilul a suportat doar îmbunătățiri funcționale și nu i-au fost adăugate noi corpuri de clădire, nici pe verticală și nici pe orizontală, suprafața actuală fiind identică cu cea de la momentul preluării, astfel încât imobilul nu constituie un "imobil nou" în accepțiunea art. 19 din Legea nr. 10/2001 și nu poate fi exceptat de la restituirea în natură, așa cum, de altfel, în mod corect a procedat instanța de fond.

Celelalte critici formulate de pârâtă în memoriul de apel, vizând neconformitatea procedurilor de notificare și incidența în cauză a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, au primit dezlegări prin decizia de casare pronunțată în cauză de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie care este irevocabilă.

Pârâta a mai susținut, prin apărător, în cadrul dezbaterilor pe fond, raportat și la înscrisurile depuse după redeschiderea dezbaterilor la filele 37 - 43 (Dosar nr. x/86/2008**), că în speță reclamanta nu a făcut dovada că este persoană îndreptățită la restituire, respectiv că a avut în proprietate imobilele solicitate, conform dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 23 din normele de aplicare a legii. Aceste susțineri au fost înlăturate de instanță.

Totodată, în aplicarea dispozițiilor art. 274 și 276 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată de la fond, în cuantum de 2162,5 RON, în loc de 6.800 RON. La stabilirea acestui cuantum instanța a avut în vedere limitele admiterii acțiunii deduse judecății (integral pentru construcția conac și cca 1/8 teren din totalul solicitat, adică 1.500 RON reprezentând onorariu expertiză construcții de la fond + 662,5 RON reprezentând 1/8 din costul expertizei topo).

Împotriva Deciziei nr. 1033 din 28 noiembrie 2017 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L. Suceava, prin administrator K.

Se arată în cuprinsul cererii de recurs că S.C. A. S.A. Verești a fost privatizată integral, prin vânzarea pachetului de acțiuni potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 22.05.2003 de către APAPS către S.C. L. S.R.L. Suceava.

În al doilea ciclu procesual la Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de recurs, prin Decizia civilă nr. 3265 din 21.11.2014, a impus instanței de apel, după ce a observat că la data întocmirii raportului de expertiză topo funcție de care a fost pronunțată soluția de admitere a acțiunii expertul topo nu a avut în vedere actele ce au stat la baza emiterii celor două titluri de proprietate pentru contestatoare (în calitate de succesoare a autorilor G. și H.), să dispună efectuarea unei noi expertize pentru a stabili cu exactitate amplasamentul terenului solicitat a fi restituit în natură, respectiv pentru care se solicită măsuri reparatorii în echivalent, precum și categoria de folosință a acestui imobil în funcție de parcelele de teren indicate de B. în notificarea formulată în procedura Legii 10/2001; să lămurească situația juridică în concret, cu privire la fiecare parcelă de teren în parte, atât la momentul preluării, cât și al formulării notificării, ținându-se seama și de dispozițiile art. 98 din Legea nr. 18/1991.

Privitor la construcție, urma a se stabili dacă este vorba de o construcție veche și/sau nouă, precum și destinația actuală a acestei construcții în raport de distincțiile impuse de Legea nr. 10/2001.

În consecință, ceea ce trebuia să analizeze instanța de apel în rejudecarea dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a doua oară era legat de regimul juridic al terenurilor și al construcției (pavilion) notificate.

Această analiză era indisolubil legată de verificările privind calitatea contestatoarei de moștenitor al persoanei îndreptățite și actele doveditoare ale dreptului de proprietate, mai ales că în decizia de soluționare a notificării, care s-a solicitat a fi menținută prin apărările de la fond și prin motivele de apel formulate în cauză de pârâtă, s-au invocat aceste aspecte, în sensul lipsei dovezii identității între proprietatea autorilor contestatoarei și bunurile revendicate.

Din perspectiva acestor observații, recurenta apreciază că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 292, art. 295 vechiul C. proc. civ.

Astfel, răspunzând apărărilor recurentei, Curtea de Apel Suceava a reținut că excedează motivelor de apel susținerile pârâtei din cadrul dezbaterilor pe fond, referitoare la faptul că terenul identificat în expertiză ar aparține moșiei x, că, în ce privește calitatea contestatoarei B. de persoană îndreptățită la restituire, aceasta a fost stabilită de instanța de fond prin statuări care nu ar fi fost contestate în căile de atac, limitele rejudecării apelului fiind stabilite prin deciziile de casare de trimitere, care nu includ această chestiune.

Se arată că aplicarea acestor prevederi nu este limitată, așa cum reține instanța de apel, de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Din perspectiva celor arătate, respectiv a împrejurării că regimul juridic al terenurilor și al construcției (pavilion) notificate este indisolubil legat de analiza și lămurirea aspectului care privește calitatea contestatoarei de moștenitor al persoanei îndreptățite, dar și actele doveditoare ale dreptului de proprietate, față și de prevederile incidente, anterior evocate, se apreciază că atât timp cât singurul act cu care s-a încercat în cauză dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului notificat este un certificat eliberat de arhivele naționale, acțiunea reclamantei având ca obiect contestație Legea nr. 10/2001 ar fi trebuit respinsă ca nefondată de Curtea de Apel Suceava, în rejudecare.

Având în vedere cele arătate mai sus, invocate în fața Curții de Apel Suceava în acord cu apărările formulate de recurentă în procedura administrativă și apoi în cea jurisdicțională la Tribunalul Suceava, se apreciază că au fost greșit interpretate de instanța de apel prevederile legale privind limitele rejudecării și cele privind dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor notificate.

În altă ordine de idei, se mai arată că instanța de apel a interpretat greșit prevederile legale incidente, cu trimitere la art. 8 din Legea nr. 10/2001 - cât privește terenul de 3 ha restituit contestatoarei (parte pe vechiul amplasament, parte prin echivalent), respectiv la art. 10 și 18 Legea nr. 10/2001.

Recurenta susține că terenurile notificate, în extravilan la data preluării abuzive - inclusiv cel de 3 ha care formează obiect al recursului, intră sub incidența Legii nr. 18/1991, iar construcția nu poate fi restituită în natură, deoarece pavilionul solicitat prin notificare și existent în prezent în teren nu este construcția de dinainte de naționalizare.

Referitor la construcție, reține Curtea de Apel Suceava că, în raport de prevederile art. 19 Legea nr. 10/2001 și față de cele care au rezultat din expertiza construcții, nu au fost identificate impedimente la restituirea în natură.

Din perspectiva omisiunii instanței de apel de a verifica aceste apărări, devine incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece motivarea insuficientă a Curții de Apel Suceava lipsește hotărârea recurată de temei legal.

Deși se arată că suprafața pavilionului administrativ (fostul conac), menționată în procesul-verbal de predare-primire din septembrie 1951, este de 600 mp, suprafață ce corespunde cu clădirea identificată în teren - 599,87 mp; clădirea are forma inițială, fără a-i fi adăugate corpuri noi, suplimentul la raportul de expertiză J. subliniază în plus: la fața locului s-a constatat că din clădirea inițială (fostul conac) s-au păstrat doar o parte a zidurilor de rezistență cu fundații din piatră din clădirea inițială, și anume zidurile exterioare și 4 ziduri interioare; în interior clădirea a suportat intervenții masive, în sensul că au fost demolate ziduri de compartimentare și s-a procedat la recompartimentarea interiorului funcție de noua destinație, sens în care s-au executat lucrări de îmbunătățiri funcționale de natura îmbunătățirii structurii clădirii din punct de vedere al rezistenței acesteia, a protecției clădirii împotriva acțiunii factorilor externi, și a confortului, concluzionându-se că ponderea elementelor de construcții din clădirea naționalizată, în construcția actuală, este de 18,32%.

Chestiunea adusă de recurentă în discuție în fața Curții de Apel Suceava a fost aceea dacă prin lucrările de reamenajare din perioada 1950-1977 și prin lucrările executate după anul 2008 clădirea pavilion administrativ-conac a fost transformată într-o asemenea măsură, încât este un "imobil nou" în raport cu cel preluat de stat.

În consecință, fiind vorba de o altă construcție decât cea naționalizată, restituirea în natură era exclusă, din perspectiva dispozițiilor art. 10 Legii nr. 10/2001 și ale art. 18 alin. (1) lit. b) Legea nr. 10/2001, texte a căror analiză instanța de apel o omite și a căror aplicabilitate în cauză se constituie într-un impediment la restituirea în natură a conacului.

Referitor la terenul de 3 ha, cu interpretarea greșită a legii (art. 8 Legea nr. 10/2001) s-a stabilit de Curtea de Apel Suceava că intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

Separat de aceasta, la stabilirea regimului juridic al terenului în litigiu, instanța de apel a utilizat împotriva recurentei doar prezumții simple, judiciare, statuările acesteia fiind conjuncturale. În plus, aceste prezumții n-au fost puse în discuția părților, cu încălcarea dreptului la apărare, fiind astfel nesocotit regimul juridic al acestei instituții, potrivit art. 1203 vechiul C. civ.

E adevărat că la data preluării abuzive nu exista termenul "intravilan", cu acest înțeles folosindu-se noțiunile de "vatră de sat" sau "perimetru construibil". Numai că este cert că terenul notificat - inclusiv cel de 3 ha, la același moment, era în afara vetrei de sat, prin urmare situația sa nu este reglementată de Legea nr. 10/2001, a cărei aplicabilitate este exclusă potrivit art. 8 alin. (1) teza I Legea nr. 10/2001 în ipoteza apartenenței terenului la extravilan la data preluării abuzive sau la data notificării.

În raport de cele anterior arătate, greșit au fost interpretate aceste prevederi raportat la situația juridică a terenului în litigiu - în integralitatea sa în extravilan la nivelul anului 1949.

În același context al deficiențelor raționamentului argumentativ al instanței de apel, arată că a sesizat că, pentru a fi justificată concluzia că terenul de 3 ha intră sub incidența Legii nr. 10/2001, se face trimitere la art. 151 Legea nr. 165/2013, dispoziții inaplicabile pentru că prezumția la care face trimitere instanța de apel - care privește, fizic, un teren de 3.000 mp, or în cauză suprafața de 3 ha este echivalent al 30.000 mp - poate fi reținută doar dacă documentele necesare stabilirii categoriei de folosință sunt insuficiente, ceea ce nu este cazul.

Se mai susține că singurul reper în raport de care instanța de apel trebuia să analizeze incidența art. 8 alin. (1) teza II Legea nr. 10/2001 era temeiul preluării terenului, în raport de care, față de aplicabilitatea art. 39 din Legea 18/1991, nu putea fi dispusă restituirea terenului în litigiu de 3 ha. O ultimă chestiune legata de situația juridică a terenului de 3 ha și neanalizată de instanța de apel privea faptul că B. nu a intenționat obținerea în natură a terenului notificat, incluzând suprafața de 3 ha obiect al recursului, încât succesoarea sa în drepturi E. nu putea pretinde drepturi de care autoarea sa nu a înțeles să uzeze.

Analizând decizia recurată prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin primul motiv de recurs, recurenta pârâtă invocă incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ceea ce privește interpretarea de către instanța de apel a dispozițiilor privind calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la restituire a imobilelor solicitate. Această critică formulată nu este fondată.

Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate a deciziei recurate, este necesar ca instanța să fi interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale incidente. Curtea de Apel Suceava, prin decizia atacată, a reținut în mod just că prin sentința civilă nr. 2285 din 7 decembrie 2009 a Tribunalului Suceava a fost stabilită de către instanța de fond calitatea reclamatei B. de persoană îndreptățită la restituire, în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Instanța a reținut astfel că "dreptul de proprietate al autoarei notificării a fost dovedit cu fișele moșiei M. în care sunt menționate suprafețele de teren ce au aparținut numiților G. și H. precum și conacul cu anexe, că preluarea abuzivă de către stat a terenului precum și a conacului rezultă din certificatul nr. x/1991 și din extras emis de Arhivele Statului respectiv din tabelul cu imobilele preluate de stat conform Decretului Lege nr. 83/1949 și din procesul-verbal existent la fila 77 dosar, cu certificatul de moștenitor nr. x/1968 emis după N. și nr. x/2000 emis după defunctul H. moștenitoarea a făcut dovada calității de moștenitor".

Instanța de rejudecare a reținut în mod just că aceste statuări ale primei instanțe nu au fost criticate de pârâtă în căile de atac exercitate, iar limitele rejudecării apelului, astfel cum au fost stabilite prin deciziile de casare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu includ această chestiune.

Drept urmare, nu pot fi primite criticile recurentei în sensul că instanța a încălcat dispozițiile art. 292, art. 295 vechiul C. proc. civ. și că aplicarea acestor prevederi nu este limitată de dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Într-adevăr, art. 295 C. proc. civ. dispune că "instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu. Instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei."

Rezultă, din textul citat, multitudinea de mijloace puse de legiuitor la dispoziția instanței de apel, în sensul că aceasta poate soluționa litigiul în baza probelor administrate de prima instanță, ori poate să refacă o parte din aceste mijloace de probă sau să completeze probatoriul cauzei, prin administrarea de noi probe. Deși cel mai semnificativ și caracteristic efect al apelului este "efectul devolutiv", ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel, acesta nu poate atenua principiul caracterului obligatoriu al deciziei de casare asupra problemelor de drept dezlegate. Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Cum chestiunea în discuție, a calității reclamantei de persoană îndreptățită la restituire a imobilului notificat nu a făcut obiect al criticilor pârâtei formulate în căile de atac exercitate, iar limitele rejudecării apelului, astfel cum au fost stabilite prin deciziile de casare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu au făcut referire la această problemă, susținerea recurentei pârâte în sensul că nu s-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului notificat (notificatoarea nedeținând acte justificative de proprietate ale autorilor săi) nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate.

Se mai invocă în cuprinsul memoriului de recurs, în contextul incidenței motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., interpretarea greșită de către instanță a prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, în privința terenului în suprafață de 3 ha restituit contestatoarei.

Potrivit prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare.

Recurenta a criticat concluzia instanței de apel privind amplasarea în intravilan a suprafeței de teren în litigiu la data preluării abuzive și, totodată, privind neincidența legilor fondului funciar.

Cât privește amplasarea terenului la data preluării abuzive a terenului, se observă că recurenta, deși critică folosirea prezumțiilor simple de către instanța de apel în conturarea concluziei arătate, își fundamentează argumentele pentru combaterea acesteia tot pe prezumții, urmărind reevaluarea probelor administrate.

Astfel, recurenta acceptă faptul că termenii de "intravilan" și de "extravilan" nu se foloseau de către legiuitor în anul 1949, motiv pentru care este de acord cu raportarea la criteriile aplicate de către instanța de apel, pentru a se determina dacă suprafața în litigiu era sau nu situată în zona construibilă a satului. În continuare, recurenta apelează tot la prezumții, dar, spre deosebire de instanța de apel, are în vedere vecinătatea topitoriei de in și de cânepă, nu a bisericii, precum și probele indirecte administrate, referitoare la amplasarea topitoriei după anul 1968.

Din aceste susțineri, rezultă că este formală critica vizând valoarea în context a prezumțiilor ca mijloace de probă, cât timp recurenta contestă folosirea unei anumite prezumții în locul alteia, cu finalitatea reevaluării situației de fapt pe baza probelor administrate.

Or, această finalitate nu poate fi acceptată, deoarece nu corespunde unui motiv de nelegalitate dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., interesând temeinicia hotărârii recurate.

Cât privește incidența legilor fondului funciar, instanța de apel a constatat că regimul juridic al terenului nu era reglementat de Legea nr. 18/1991 și nici de Legea nr. 1/2000, prin raportare la domeniul de aplicare al acestora, care excludea terenurile aferente construcțiilor cu destinația de locuință, precum cel în cauză.

Prin susținerile formulate, recurenta nu contrazice interpretarea legii făcută de instanța de apel, ci tinde să demonstreze incidența Legii nr. 18/1991 prin faptul că, în realitate, suprafața în litigiu face parte din terenurile pentru care au fost emise titluri de proprietate în procedurile derulate în baza legilor fondului funciar, făcând referire la probele administrate.

În aceste condiții, se constată că recurenta tinde și pe acest aspect la reevaluarea situației de fapt pe baza probelor administrate, așadar la cercetarea de către instanța de control judiciar a temeiniciei, și nu a legalității deciziei recurate, motiv pentru care susținerile cu acest obiect nu pot fi primite.

În ceea ce privește incidența art. 151 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, introduse prin Legea nr. 103/2016, considerentul din decizia de apel pe acest aspect nu este unul esențial în raționamentul juridic pe care s-a fundamentat soluția adoptată, astfel încât nu se impune cercetarea aplicării legii de către instanța de apel, în raport de menținerea considerentelor decisive ale deciziei.

Cu privire la construcție, recurenta a susținut că instanța de apel a ignorat incidența în cauză a prevederilor art. 10 și 18 din Legea nr. 10/2001, întrucât vechiul conac nu mai exista la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind un imobil nou în urma transformărilor suferite, ceea ce făcea inutilă verificarea condițiilor prevăzute de art. 19 din Legea nr. 10/2001.

În acest context, se observă că recurenta contestă concluzia instanței de apel în sensul că în cauză ar fi vorba despre un "imobil nou", în raport de constatările expertizei efectuate și de art. 19 din Legea nr. 10/2001, făcând referire exclusiv la dispozițiile art. 10 și 18 din lege.

Contrar susținerilor recurentei, art. 18 lit. b) din lege are în vedere un imobil preluat care nu mai există în materialitatea sa la data intrării în vigoare a legii, și nu imobile care subzistă la data formulării notificării, dar au suferit transformări de la data preluării de către stat.

În acest sens, este relevant faptul că art. 19 reglementează tocmai situația construcțiilor a căror structură sau formă s-a modificat în timp, prevăzând în mod expres condițiile pentru a nu se dispune restituirea în natură a construcției, prin excepție de la regula instituită prin art. 9 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia imobilele preluate abuziv se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire.

Instanța de apel a făcut în mod corect referire și la dispozițiile art. 19.2 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, potrivit cărora nu se circumscriu ipotezei prevăzute la art. 19 alin. (1) din lege construcțiile cărora li s-a modificat compartimentarea inițială (din spații de locuit în birouri și invers) ori li s-au adus numai îmbunătățiri funcționale (racord, gaze, termoficare, consolidări și altele).

Pe de altă parte, art. 10 din lege nu conține criterii de determinare a unui imobil nou, ci prevede doar imposibilitatea restituirii în natură a terenului pe care se află construcții noi, autorizate (alin. (2).

În aceste condiții, în mod corect instanța de apel a verificat incidența art. 19 din Legea nr. 10/2001, fără a se raporta la prevederile art. 10 sau 18, din moment ce a constatat că vechea construcție nu a fost demolată, deci există în materialitatea sa.

Întrucât recurenta nu a contestat concluzia instanței de apel privind inaplicabilitatea art. 19 din perspectiva condițiilor referitoare la îmbunătățirile funcționale aduse vechii construcții, adăugarea de noi corpuri de clădire, pe verticală sau pe orizontală, precum și la forma construcției, nu există nicio rațiune pentru cercetarea legalității deciziei pe acest aspect.

În ceea ce privește insuficienta motivare de către instanța de apel a soluției de restituire a construcției, în raport de apărările pârâtei cu acest obiect, recurenta nu a dezvoltat atare susținere, motiv pentru care nu s-a formulat o veritabilă critică de nelegalitate, susceptibilă de analiză în cadrul motivelor prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Față de considerentele expuse, nu sunt fondate criticile recurentei în privința restituirii în natură a construcției, ca de altfel nici susținerea din finalul memoriului de recurs privind lipsa intenției contestatoarei de a obține restituirea în natură a terenului notificat.

Drept urmare, se va respinge în baza art. 312 C. proc. civ. recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. Suceava, prin administrator K. împotriva Deciziei nr. 1033 din 28 noiembrie 2017 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. Suceava, prin administrator K. împotriva Deciziei nr. 1033 din 28 noiembrie 2017 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 martie 2018.