ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4349/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin notificarea nedatată (aflată la fila 72 ds. primă instanță), adresată SC F. SA Verești, și spre știință către A.V.A.S. (fostă A.P.A.P.S.) București și Primăriei comunei Verești, numita G.H.I. a solicitat restituirea în natură a suprafeței de cca. 12 ha teren și a construcțiilor edificate pe acest teren de bunicii săi, rămase nedemolate, anume, un conac și 2 case semidemolate (cu precizarea că nu solicită atribuirea construcțiilor edificate de întreprinderea de in și cânepă denumită în prezent SC F. SA) și, respectiv, restituirea în echivalent a suprafeței de cea. 14 ha pe care se află edificate construcții de către de SC F. SA și este amenajat drumul de acces la construcții, invocând incidența prevederilor Legii nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2008, SC F.G. SRL a respins cererea de restituire în natură a suprafeței de 3 ha teren, situată în intravilanul satului Hancea, comuna Verești, formulată de notificatoarea G.H.I., în calitate de moștenitoare după G.I. In motivarea deciziei, societatea a reținut că notificatoarea nu a făcut dovada înaintării notificării prin executor judecătoresc, nu a depus certificat de moștenitor, nu a făcut dovada identității dintre proprietatea autorilor săi și terenul revendicat și nici dovada că acest teren se afla în intravilanul localității Verești la data preluării de stat. S-a reținut, totodată, că notificatoare a beneficiat de reconstituirea dreptul de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991, pentru suprafețele de teren la care era îndreptățită, conform mențiunilor titlurilor nr. 1422/2002 și nr. 1689/2004 eliberate de Comisia Județeană Suceava de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.

Prin cererea înregistrată la data de 1 februarie 2008, reclamanta G.H.I. a solicitat desființarea deciziei menționate și obligarea pârâtei la restituirea suprafeței de cca.24 ha teren într-un singur trup de teren, pe raza satului Hancea, în curtea Topitoriei de Cânepă, precum și a conacului și anexelor acestuia. In motivarea cererii, reclamanta a susținut că a formulat notificare pentru retrocedarea unei suprafețe de cca. 24 ha teren și a construcțiilor edificate de autorii săi, la care a atașat dovezile cerute de dispozițiile legale și că pârâta SC F.G. SRL, în mod eronat, în art. 1 al deciziei menționate a făcut referire doar la 3 ha teren și a statuat cu privire la caracterul neîntemeiat al pretențiilor notificate.

La data de 21 octombrie 2008 a decedat reclamanta, procesul fiind continuat de moștenitoarea C.A., în calitate de legatar universal, în baza testamentului autentificat sub nr. 1542 din 10 aprilie 2008. Prin sentința civilă nr. 2285 din 7 decembrie 2009, Tribunalul Suceava a admis cererea, a desființat decizia nr. 1/2008 și a obligat pe pârâta SC F.G. SRL să restituie reclamantei construcția - pavilion administrator (conac) - situată în satul Hancea, comuna Verești, județul Suceava, precum și suprafața de 22,38 ha teren, ce se identifică cu parcelele 700, 701, 702 și 703, respectiv, cu parcela 1208 în anexa 1 a raportului de expertiză efectuat de ing. A.P.

In motivarea sentinței, instanța a reținut că, prin notificarea înregistrată sub nr. 475/2001 la executorul judecătoresc, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilelor mai sus arătate, confiscate de stat din patrimoniul autorilor săi, I. și A.G., în baza Decretului-lege nr. 83/1949, imobile aflate în prezent în patrimoniul pârâtei SC F.G. SRL, care le-a dobândit în cadrul procesului de privatizare finalizat la data de 22 mai 2003. Instanța a statuat că, potrivit raportului de expertiză întocmit de inginer C.C., actuala construcție este una și aceeași cu conacul preluat de stat în anul 1949, cu mențiunea că nu au putut fi expertizate alte două clădiri, foste anexe ale conacului, utilizate ca dormitoare, întrucât au fost demolate, ulterior preluării.

Cât privește terenul, instanța a reținut că, potrivit raportului de expertiză întocmit de inginerul A.P., parcela aferentă conacului se identificată sub nr. 1208 și măsoară 19,38 ha, iar terenul aferent fostei curți a conacului se identifică cu parcelele 700, 701, 702 și 703 și măsoară 3 ha teren. Cât privește procedura de formulare a notificării, instanța a statuat că au fost respectate dispozițiile legale incidente, aceasta fiind transmisă prin poștă Judecătoriei Suceava, Biroul de executori judecătorești și înregistrată sub nr. 475/2001, aspect care rezultă din confirmarea de primire a scrisorii recomandate ce conținea notificarea, datată 15 martie 2001. Față de situația de fapt arătată, instanța a statuat că raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile prevederile art. 20 din Legea 10/2001 (și nu ale art. 27 din aceeași lege, cum eronat pretinde pârâta) reclamanta fiind îndreptățită la restituirea în natură a imobilelor.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut, totodată, că în speță nu sunt incidente prevederile art. 18 din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât la vechea construcție nu s-au executat lucrări de extindere pe verticală și orizontală în raport de forma inițială, precum și faptul că terenul în litigiu nu se identifică cu cel pentru care reclamantei i s-a reconstituit dreptul de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991, întrucât acest fapt nu rezultă din documentație depusă în dosarul atașat de intimată. Prin decizia civilă nr. 62 din 7 iulie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă. In motivarea deciziei, instanța a reținut că autoarea reclamantei, G.H.I., a formulat notificarea care a stat la baza investirii unității deținătoare (filele 72-73 dosar fond) cu respectarea prevederilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Concluzia reținută este fundamentată de instanță pe împrejurarea că, potrivit probatoriul administrat, autoarea reclamantei a transmis notificarea către Judecătoria Suceava, Biroul Executori Judecătorești, aspect ce reiese din confirmarea de primire a scrisorii recomandate (fila 26 dosar apel), înscris pe care s-a menționat de către executorul judecătoresc „pentru casa H.". Instanța a statuat că primirea notificării de către entitatea deținătoare este confirmată, de asemenea, prin mențiunile procesului verbal datat 30 aprilie 2002, de la punctul 2, potrivit cărora directorul S.C. F. SA, în ședință, a prezentat Consiliului de Administrație „notificarea depusă de doamna G.H.I., revendicând 23 ha teren și 3 clădiri...

". Totodată, instanța a constatat că o primă decizie de soluționare a notificării, decizia nr. 7 din 23 septembrie 2002, prin care directorul S.C.

F. S.A propunerea restituirea în natură a conacului și a terenului aferent acestuia în suprafață de 3 ha, a fost emisă, astfel cum rezultă din mențiunile deciziei, în baza notificării „depuse prin executor judecătoresc nr. 425/2001" . Reține instanța că această chestiune a făcut obiectul analizei și în procesul ce a făcut obiectul dosarului nr. 1441/2004 al Tribunalului Suceava, finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 1124 din 7 decembrie 2004, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1266 din 21 martie 2007 a I.C.C.J., prin care s-a dispus anularea deciziei nr. 7/2002 pentru lipsa mandatului directorului de a dispune acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și, respectiv, s-a statuat ca, după reluarea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, dreptul notificatoarei să fie valorificat în funcție de poziția pe care unitatea deținătoare o va adopta printr-un răspuns la notificare.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a apreciat că raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile prevederile art. 21 din Legea 10/2001, pentru motivele reținute de prima instanță Instanța de apel a reținut că nu poate fi primită apărarea pârâtei fundamentată pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, întrucât din interpretarea acestei norme de drept rezultă că nu intră sub incidența acestei legi terenurile ce au avut categoria de folosință „extravilan" atât la data preluării, cât și la data formulării notificării.

Instanța a statuat că această interpretare a normei de drept menționate se impune în raport de caracterul pregnant reparatoriu și de complinire al legii, caz în care notificarea formulată și, ulterior, acțiunea în justiție, trebuie să conducă la analizarea temeinică a situațiilor exceptate de la incidența actului normativ menționat și nicidecum la „sancționarea" reclamantului, prin pierderea oricărui drept asupra imobilului de care a fost deposedat abuziv. Relativ la locul situării terenului, instanța de apel a reținut că, în speță, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză de expert T.P. (file nr. 88-117; 156-160; 164-167), la data notificării terenul era situat în intravilan, caz în care intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

Cât privește locul situării terenului la data naționalizării, instanța observă că nu erau folosiți termenii de „vatră sat", „intravilan" ori de „perimetru construibil" și apreciază că, din perspectiva reperelor evidențiate în harta moșiei Hancea din 1881 (calea ferată spre Pașcani, drumul ce trecea prin sat și care, la un moment dat, devine paralel cu calea ferată, precum și biserica) și a prevederilor art. 2 lit. d) din Legea nr. 18/1991, se poate conchide, că era situat în intravilan. Relativ la construcții, instanța de apel a reținut că, atâta timp cât, potrivit raportului de expertiză efectuat de expertul C.C., actuala construcție este una și aceeași cu conacul preluat în 1949, nu poate fi primită critica privind incidența prevederilor art. 19 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a reținut, totodată, că nici îmbunătățirile aduse construcției inițiale (constând în înlocuirea planșeului vechi și a acoperișului cu un planșeu din beton armat și un acoperiș terasă, peste care s-a efectuat o șarpantă improvizată și un acoperiș de tablă, lucrări de tâmplărie, pardoseli din gresie porțelanată și altele asemenea) și nici concluzia evidențiată în raportul de expertiză extrajudiciară potrivit căreia elementele de construcție din vechiul imobil naționalizat au o pondere de 20,71%, nu justifică concluzia pârâtei potrivit căreia actualul imobil ar fi un imobil nou în accepțiunea art. 19 din lege. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, invocând incidența prevederilor art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc.

civ. In motivarea recursului, pârâta reiterează critica potrivit căreia notificarea formulată de autoarea reclamantei nu a respectat cerința relativă comunicarea sa în termenul legal prin intermediul executorului judecătoresc, impusă de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001. In lipsa unor dovezi clare privind data înregistrării notificării la executorul judecătoresc, pârâtul susține că nu s-a făcut dovada formulării unei notificări valabile, în termenul legal, cu mențiunea că înscrisurile depuse, în copie, la dosarul cauzei, prin care se atestă comunicarea de către autoarea reclamantei către Judecătoria Suceava, prin poștă la 15/16 martie 2001, a unei „cereri", chiar și în condițiile existenței mențiunii „pentru casa Hancea" pe dovada de primire, atestă comunicarea de „documente" și nu a unei notificări valabile.

Relativ la constatarea instanței potrivit căreia primirea notificării de către entitatea deținătoare este confirmată prin mențiunile procesului verbal încheiat în ședința consiliului de administrație din 30 februarie 2002, pârâta solicită a se observa că exisă neconcordanțe între mențiunile procesului verbal, potrivit cărora notificatoarea solicita retrocedarea a 3 clădiri și cca. 23 ha teren și cele ale notificării depuse în dosar, pretins a fi înregistrată la Judecătoria Suceava, prin care a solicitat restituirea în natură a cca. 12 ha teren și a construcțiilor și acordarea de măsuri reparatorii pentru 14 ha tern. Pe fond, pârâta susține că raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile prevederile art. 29 și nu cele ale art. 21 din lege, cum greșit au statuat instanțele de fond.

In atare condiții, pârâtul susține că reclamanta era îndreptățită la despăgubiri în condițiile legii speciale pentru imobile preluate abuziv de stat, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate, la propunerea instituției publice care a efectuat privatizarea societății. De asemenea, pârâta susține că instanțele de fond au înlăturat, în mod eronat, printr-o greșită interpretare, aplicarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001. In argumentarea criticii, pârâta invocă concluziile expertizelor efectuate la judecata în fond, potrivit cărora are în posesie o suprafață de 219.829 mp teren (și nu de 223.800 mp, cât a fost obligată la restituire) care, la momentul preluării de stat, se afla în extravilanul localității, filele 89-136, 156-160 și 164-167 dosar apel.

In fine, pârâta susține că în situația în care instanțele apreciau că raportului juridic dedus judecății îi sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001, în analizarea pretenției de retrocedare, aveau a face aplicarea prevederile art. 10 alin. (2) din lege care stabilesc că poate fi restituită doar partea de teren rămasă liberă nu și cea afectată de construcții noi, cea aferentă servituților legale și altor amenajări de utilitate publică.

Analizând recursul, Înalta Curte constată următoarele: In drept, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare.

Textul de lege menționat exceptează de la aplicarea Legii nr. 10/2001 două categorii distincte de terenuri: terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării - teza I și, respectiv, terenurile al căror regim juridic este reglementat prin legile fondului funciar - teza a II a. Situația notificărilor transmise de persoanele pretins îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilele prevăzute la alin. (1) al art. 8 din Legea nr. 10/2001 a fost clarificată prin dispozițiile art. 8.2. din H.G. nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a acestei legi. Potrivit dispoziției legale menționate, astfel de notificări, în temeiul art. V alin. (2) din titlul I din Legea nr. 247/2005, urmează a fi înaintate, în vederea soluționării, comisiilor comunale, orășenești și municipale constituite potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000.

Soluția legislativă menționată a fost impusă de împrejurarea că, deși au caracter de complinire în raport cu alte acte normative reparatorii speciale anterioare, prevederile Legii nr. 10/2001 nu pot fi invocate în scopul eludării procedurilor legale, sub unele aspecte restrictive, prevăzute de actele normative reparatorii anterioare. Caracterul de complinire al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 semnifică faptul că ele devin incidente în acele situații în care legile anterioare de reparație nu conțin măsuri reparatorii pentru anumite categorii de imobile, care cad însă în sfera de aplicare a acestui nou act normativ de reparație sau conțin alte măsuri reparatorii, caz în care se aplică cu prioritate măsurile prevăzute de noul act normativ.

In atare condiții, simpla constatare, potrivit căreia prevederile Legii nr. 10/2001 au caracter de complinire în raport cu alte acte normative reparatorii speciale anterioare, nu poate justifica prin ea însăși interpretarea potrivit căreia terenurile pentru care nu s-au obținut măsuri reparatorii în cadrul procedurilor prevăzute de legile funciare cad sub incidența Legii nr. 10/2001. In acest context al analizei, este de observat că regimul juridic al terenurilor agricole, preluate de stat în baza Decretului nr. 83 din 2 martie 1949 pentru completarea unor dispozițiuni din Legea nr. 187 din 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, este reglementat prin legile funciare.

Anume, potrivit prevederilor art. 39 din Legea nr. 18/1991, persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum și al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moștenitorii acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeței prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe localități sau de la autori diferiți, în termenul, cu procedura și în condițiile prevăzute la art. 9." . In atare condiții, investite cu soluționarea unei notificări având ca obiect imobile preluate de stat în baza Decretului nr. 83/1949, prealabil analizării incidenței prevederilor art. 8 alin. (1) teza I, instanțele au a statua cu privire la incidența prevederilor art. 8 alin. (1) teza a II a din Legea nr. 10/2001.

In operațiunea de stabilire a legii de reparație incidență cu privire la imobilele notificate, fie legile funciare, fie Legea nr. 10/2001, instanțele au a analiza și clarifica situația de fapt a tuturor parcelelor de teren, atât din punct de vedere al categoriei lor de folosință, cât și din punct de vedere al amplasamentului acestora.

O astfel de analiză se realizează în concret, cu privire la fiecare parcelă de teren, cu sau fără construcții, iar concluziile relative la stabilirea situației de fapt trebuie argumentate prin raportare la situația de fapt de la momentul preluării de stat și, respectiv, de la momentul notificării, cu luarea în considerare a mențiunilor din titlurile de proprietate prezentate de părțile litigante, din evidențele cadastrale și, după caz, din hotărârile autorităților administrației publice locale relative la perimetrele localităților, nefiind suficiente doar aprecierile subiective, nefundamentate pertinent, formulate de experți prin rapoartele de expertiză întocmite. In speța supusă analizei, se constată că autoarea reclamantei, prin notificarea formulată, întemeiată pe prevederile art. 9 și art. 10 din Legea nr. 10/2001, a solicitat restituirea în natură a suprafeței de cca.

12 ha teren și a construcțiilor edificate pe acest teren de bunicii săi, rămase nedemolate, un conac și 2 case semidemolate și, respectiv, restituirea în echivalent a suprafeței de cea. 14 ha pe care se află edificate construcții noi de către de SC F. SA și este amenajat drumul de acces la aceste construcții, imobile pretins situate în intravilanul satului Hancea, Comuna Verești, județul Suceava. In analiza caracterului abuziv al preluării, instanțele de fond au statuat că din patrimoniul autorilor notificatoarei, I.G. și A.G., statul a preluat construcții și o suprafață de cea. 26 ha de teren, imobile ce au constituit moșia Hancea, în baza Decretului nr. 83/1949, fapt atestat prin mențiunile certificatului nr. 4335/1991 emis de Filiala Arhivelor Statului a județului Botoșani.

Potrivit mențiunilor înscrisurilor depuse la dosar, statul a preluat din patrimoniul lui A.B.G. o suprafață de 50 ha teren (41 ha arabil, 9 ha pășune) iar din patrimoniul lui I.G. o suprafață de 50 ha (39 ha arabil, 1,50 ha grădini, 8 ha pășuni și 1,50 ha, conac cu terenul aferent). Cât privește construcția conac și terenul aferent, se constată, potrivit raportului de expertiză întocmit de ing. C.C., fila 102, dosar primă instanță, că sunt situate în intravilanul localității, fapt atestat prin Planul de urbanism general al localității, aprobat prin Hotărârea nr. 5/2000 a Consiliului județean Suceava. Relativ la terenurile ce au aparținut fostei Topitorii in și cânepă - Verești, în suprafață de 19 ha teren, parțial ocupate cu construcții, potrivit mențiunilor expertizei întocmite de ing.

T.P., fila 92 dosar apel, care fac trimitere la evidențele cadastrale ale OCPI și la mențiunile procesului verbal datat 8 martie 1969 prin care s-a delimitat vatra satului, se constată că erau situate în afara intravilanului localității Hancea, fiind evidențiate în hărți ca terenuri cu destinație specială, pentru ca, în finalul expertizei, fără o motivație pertinentă, expertul să conchidă că, în prezent, acestea sunt situate în intravilanul localității. Totodată, se constată că notificatoarea G.H.I. a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 18/1991, în care a obținut reconstituirea dreptului de proprietate pentru o suprafață de 50 ha teren pe raza, comunei Verești, în calitate de moștenitoare a defunctului G.A.B.

(prin titlul de proprietate nr. 1689 din 23 iunie 2004 emis de Comisia Județeană Suceava) și pentru o suprafață de 48,0006 ha teren, pe raza aceleași localități, în nume propriu (prin titlul de proprietate 1522 din 27 septembrie 2002 emis de aceeași comisie). In atare condiții, instanțele de fond aveau a statua cu prioritate, motivat, în funcție de categoriile de folosință, dacă terenurile din prezentul litigiu, ce s-ar identifica, potrivit mențiunilor expertizei din apel, fila 92, cu terenurile preluate în baza Decretului nr. 83/1949 din patrimoniul numitului I.G., decedat la data de 2 martie 1960 (tatăl numitei G.H.I.) au sau nu regimul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 18/1991 ori ale Legii nr. 1/2000.

In caz afirmativ, instanțele aveau a statua motivat dacă aceste terenuri au făcut obiectul vreunei solicitări de reconstituire a dreptului de proprietate în procedura legilor funciare, din partea numitei G.H.I., și, în caz afirmativ, a verifica dacă aceste terenuri se identifică sau nu cu cele retrocedate prin din titlurile de proprietate deja emise în favoarea sa sau, după caz, a stabili care au fost motivele pentru care nu s-au finalizat procedurile prevăzute de legile funciare ori nu s-a obținut reconstituirea dreptului de proprietate în cadrul acestor proceduri.

In măsura în care, prin probatoriile administrate, se constată existența unor parcele de teren care nu regimul juridic reglementat prin legile funciare și sunt situate în intravilanul localității, instanțele de fond aveau a statua, motivat, considerentele pentru apreciază că ele cad sub incidența Legii nr. 10/2001 și a verifica dacă sunt ocupate, în tot sau în parte, cu construcții vechi sau și cu construcții noi, a stabili destinația actuală a acestor construcții și, în fine, a dispune cu privire la măsurile reparatorii cuvenite, în raport de distincțiile impuse de acest din urmă act normativ de reparație. In acest context al analizei este de observat că, potrivit prevederilor art. 98 din Legea nr. 18/1991, „Intravilanul localităților este cel existent la data de 1 ianuarie 1990, evidențiat în cadastrul funciar; el poate fi modificat numai în condițiile legii.

" Așa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea celorlalte critici formulate de pârâtă, ce urmează a fi analizate de instanța de trimitere sub formă de apărări, constatând că împrejurările de fapt ale pricinii nu au fost pe deplin stabilite, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul, a casa decizia recurată și a trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. In rejudecare, prin completarea probatoriilor deja administrate, instanța de apel va analiza și stabili, în concordanță cu cele mai sus arătate, regimul juridic aplicabil parcelelor de teren indicate de G.H.I. în notificarea formulată în procedura Legii nr. 10/2001, inclusiv, regimul juridic al construcțiilor ce se găsesc edificate în prezent pe o parte din aceste terenuri.

Cât privește critica relativă la încălcarea prevederilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că nu este fondată. Astfel, pretinzând că instanțele de fond au statuat greșit cu privire la aplicarea normei de drept menționate situației de fapt stabilită prin aprecierea probatoriilor relative la faptul transmiterii notificării prin intermediul executorului judecătoresc, pârâta pretinde, în realitate, o reevaluare a unor aspecte de fapt ale pricinii, lucru inadmisibil în recurs. Aceasta, întrucât evaluarea probatoriilor este dată în competența exclusivă a judecătorilor fondului, iar controlul instanței de recurs se rezumă la verificarea aplicării corecte a normei de drept la situația de fapt stabilită la judecata în fond.

Or, în raport de situația de fapt reținută de instanțele de fond, se constată că norma de drept menționată a fost corect aplicată. In acest context al analizei, este de menționat și că, potrivit prevederilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cerința relativă la transmiterea notificării prin intermediul unui executor judecătoresc nu se constituie într-o condiție de validitate a acestui act procedural, cum eronat pretinde pârâta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC F.G. SRL împotriva deciziei nr. 62 din 7 iunie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2012.