ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6428/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 13 februarie 2007, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții S.M.O.M. și S.F.N. au chemat în judecată Ministerul Culturii și Cultelor și Muzeul Țăranului Român și au solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor să transmită către pârâtul Muzeul Țăranului Român notificarea referitoare la cele două construcții situate în comuna Herești, sat Hotarele, județ Giurgiu, cunoscute sub denumirea de Casa familiei N.H. și Casa S., și terenul ce formează curtea acestor construcții, împreună cu toate actele care formează dosarul de notificare; să oblige pârâtul Muzeul Țăranului Român să rezolve notificarea, în sensul restituirii în natură a celor două construcții situate în comuna Herești, sat Hotarele, județ Giurgiu, cunoscute sub denumirea de Casa familiei N.H.

și Casa S., și terenul ce formează curtea acestor construcții; în subsidiar, în ipoteza în care se va constata că pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor este persoana deținătoare, să se dispună obligarea acestui pârât la restituirea în natură a celor două construcții situate în comuna Herești, sat Hotarele, județ Giurgiu, cunoscute sub denumirea de Casa familiei N.H. și Casa S., și terenul ce formează curtea acestor construcții; să constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 5351/RT din 29 august 2003 emisă de Ministerul Culturii și Cultelor.

Într-un prim ciclu procesual finalizat prin Decizia civilă nr. 43 din 26 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a, a fost trimisă cauza spre rejudecare la prima instanță, considerându-se că în mod greșit contestația împotriva Deciziei nr. 5351 din 29 august 2003, a fost respinsă ca tardiv formulată, întrucât, pe de o parte, nu s-a pronunțat decât asupra terenului, nu și asupra construcțiilor edificate pe teren, iar, pe de altă parte, deoarece comunicarea deciziei contestate nu s-a realizat prin scrisoare recomandată, în temeiul art. 86 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât termenul de contestație nu a început să curgă, contestația fiind formulată în termenul legal. Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Tribunalului București , secția a IV-a civilă, sub nr. 5025/3/2007, iar în rejudecare prima instanță a administrat proba cu înscrisuri, cu expertiză în specialitatea topografie și cadastru și proba cu expertiză în construcții.

Rejudecând cauza, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a pronunțat Sentința civilă nr. 1302 din 29 septembrie 2010 prin care a admis în parte contestația, a anulat decizia de respingere a notificării din 29 august 2003 emis de pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor, a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la restituire și a obligat pe pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor (în prezent Ministerul Culturii și Patrimoniului Național) ca, prin decizie motivată, în temeiul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să le acorde în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a pornit în analiza sa prin a consta că notificarea nr. 659 din 05 februarie 2002 formulată de reclamantul S.F.N., prin care a solicitat restituirea imobilului din comuna Herești, sat Hotarele, județ Giurgiu, compus din teren în suprafață de 81 ha - teren ce a fost expropriat în baza Decretului 83/1949 - și construcții, nu a fost soluționată în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 în Legea nr. 10/2001, republicată și completată, cu privire la toate capetele de cerere. Prin urmare, a considerat că se regăsește în ipoteza Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind vorba despre un refuz nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea ce-i conferă instanței sesizate competența și îndreptățirea de a soluționa pe fond notificarea.

S-a constatat că reclamanții au făcut dovada calității lor de succesori în drepturi ai fostului proprietar cu certificatele de moștenitor și actele de stare civilă depuse la dosar. În privința terenului, s-a reținut pe baza extrasului din Decretul de expropriere nr. 83/1949 că pe numele D.S. s-au expropriat 81 ha reprezentând terenuri, livezi, fânețe, vii, fără nicio referire la construcții. Ulterior notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, reclamanților li s-au retrocedat în total 77 ha teren în temeiul Legii nr. 18/1991, iar notificarea trimisă în baza Legii nr. 10/2001, deși face referire și la terenuri, fânețe, vii, etc, nu există nicio dovadă că restul terenului ce nu a fost reconstituit acestora, intră sub regimul Legii nr. 10/2001.

Concluzionând, tribunalul a reținut că terenul a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, iar, întrucât prin decizie a fost respinsă în tot notificarea, ea este lovită de nulitate în ceea ce privește terenul care, potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001 republicată, nu poate forma obiectul acestei legi. Pretenția reclamanților de restituire în baza Legii nr. 10/2001 a vreunei suprafețe de teren a fost apreciată ca neîntemeiată deoarece nu s-a făcut dovada că în proprietatea statului au rămas terenuri nerestituite și care cad sub incidența acestei legi.

Cu referire la construcțiile solicitate, s-a reținut că atât casa N.H., cât și Casa S. fac parte din categoria imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, însă, în considerarea destinației lor actuală - ambele regăsindu-se pe lista monumentelor istorice la poziția 28372, în Complexul Muzeal Herești, incluse pe listă încă din 1992, la poziția 188, aparținând domeniului public al statului - dar și a faptului că ulterior incendiului din 1931 ce a afectat casa N.H., fostul proprietar a abandonat imobilul monument istoric, ce a fost apoi recuperat, restaurat și readus la valoarea inițială prin diligenta și pe cheltuiala statului român, s-a apreciat că reclamanții nu sunt îndreptățiți la a obține restituirea în natură a acestor construcții, ci doar la a primi măsuri reparatorii prin echivalent, prin bunuri sau alte servicii oferite în compensare ori despăgubiri în condițiile legii speciale.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național. Prin Decizia civilă nr. 696A din 20 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis ambele apeluri formulate de apelanții - reclamanți S.M.O.M. și S.F.N. și de apelantul-pârât Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, împotriva Sentinței civile nr. 1302 din 29 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Muzeul Național al Țăranului Român. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul Muzeul Țăranului Român să restituie în natură contestatorilor imobilul din comuna Herești, sat Hotarele, județul Giurgiu, compus din 5.161 mp.

teren - curți, construcții și 33.705 mp. - teren grădină zarzavat (total 38.866 mp teren), identificat conform raportului de expertiză topo întocmit de expert L.G., construcțiile casa S. și casa N.H., identificate conform raportului de expertiză întocmit de expert D.C., cu obligația contestatorilor de a menține afectațiunea acestui imobil pe o perioadă de 1 an, cu începere de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Deși notificarea nr. 32 din 2002, prin care s-a solicitat restituirea imobilului din Comuna Herești - Hotarele, Județul Giurgiu, compus din teren în suprafață de 81 ha și construcții cu anexe, ce a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziții din Legea nr. 187 din 2 martie 1949, a fost formulată doar de numitul V.S.F., fiul fostului proprietar, acțiunea de față, în contestarea deciziei emisă în soluționarea acestei notificări și a refuzului soluționării unei părți a solicitărilor din notificare, a fost promovată atât de succesorul legal al notificatorului, cât și de sora notificatorului, aceștia necontestându-și îndreptățirea de a emite pretenții în legătură cu modul de soluționare a notificării și, implicit, în legătură cu bunurile solicitate în procedura Legii nr. 10/2001, împrejurare acceptată ca atare de Curte și explicată pe tărâmul ideii de mandat tacit în virtutea căruia a acționat notificatorul V.S.F., care a înțeles să valorifice pentru el și pentru sora sa, ca moștenitori ai fostului proprietar, drepturile decurgând din acest act normativ reparatoriu.

Dreptul de proprietate al autorului C.D.S. asupra imobilului notificat a fost, de asemenea, dovedit cu avizul din 26 iulie 1933, cu extrasul eliberat de Arhivele Naționale din "Tabelul de moșii expropriate în baza Decretului nr. 83/1949 de completare a Legii nr. 187 din 2 martie 1949, din cuprinsul Județului Ilfov" și cu formularele de inventariere și evaluare a patrimoniului fermei Herești. Suprafața de teren de 81 ha împreună cu construcțiile aparținând conacului, arie, parcuri, ce au rămas în patrimoniul fostului proprietar în urma exproprierilor realizate în baza Legii de reformă agrară nr. 187/1945, au fost ulterior preluate de stat de la acesta în baza Decretului nr. 83/1949, după cum rezultă din documentul aflat la dosar fond.

Chiar dacă în descrierea proprietății ce s-a preluat de la numitul C.D.S. apare în mod clar evidențiată grădina de zarzavat în suprafață de 3,3700 ha, fără nicio referire la imobilele construcții, este neîndoielnic faptul că și acestea au făcut obiectul preluării abuzive de către stat de vreme ce, începând chiar cu anul 1949, lucrările de specialitate publicate, la care expertul construcții face referire în raportul său menționează că acestea s-au aflat în sfera de dispoziție și administrare a autorităților de stat ale vremii. De altfel, nici nu ar fi fost posibil de conceput ca autoritățile comuniste să fi preluat terenul fermei Herești, dar să lase mai departe în proprietate fostului deținător construcțiile situate pe teren.

Ulterior, statul comunist a înființat în perimetrul fostei ferme Herești un complex muzeal care, prin Ordinul nr. 410 din 30 iunie 1990 al Ministerului Culturii a fost trecut din subordinea Muzeului Satului în subordinea Muzeului Țăranului Român; actualul Complex Muzeal Herești, incluzând "Casa de piatră U.N." și Casa S.", face parte din bunurile ce alcătuiesc domeniul public al statului, regăsindu-se pe lista monumentelor istorice la poziția 28.372.

Expertiza topografică administrată în fața primei instanțe a identificat imobilul - teren notificat și singurul ce a mai rămas nerestituit reclamanților din totalul averii de 81 ha, ce a aparținut autorului C.D.S., în urma aplicării legilor reparatorii ale fondului funciar (reclamanților reconstituindu-li-se dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, Legii 1/2000 și Legii nr. 247/2005, asupra unei suprafețe totale de 50 ha teren arabil și 27 ha teren forestier, în calitatea lor de moștenitor ai numitului S.C.D., potrivit înscrisurilor aflate la dosarul de fond al Tribunalului București), stabilindu-se că acesta este în suprafață aproximativă de 4 ha (în concret, 38.866 mp), fiind situat în intravilanul localității Herești, județul Giurgiu, aflat în întregime în administrarea Muzeului Țăranului Român împreună cu construcțiile de pe teren și constând în 5161 mp teren curți-construcții și 33.795 mp teren grădină de zarzavat.

Imobilul situat în intravilanul localității Herești, județul Giurgiu, fosta proprietate a lui C.D.S., a fost identificat pe baza comparației dintre planul topografic actual suprapus planului de situație a castelului și curții proprietății Herești, datând din iunie 1876, întocmit de arhitect P., deținut de reclamanți, expertul concluzionând că identitatea terenului și a amplasamentului s-au verificat integral și fără niciun dubiu. În raportul de expertiză topografică, corectat prin suplimentul la acest raport, s-a arătat că din totalul suprafeței inițiale a terenului de 39.453 mp, cât a aparținut autorului reclamanților a fost înstrăinată o parte din construcția nouă, adăugată pe teren și notată cu C8 (respectiv, suprafața de 373 mp, restul de 166 mp din această construcție rămânând în continuare în administrarea Muzeului Țăranului Român) împreună cu suprafața de 753 mp teren aferent, vânzare realizată în cadrul procesului de privatizare.

În raport de această identificare a terenului, Curtea a notat că ea concordă cu datele și informațiile din documentele vechi privitoare la proprietatea lui C.D.S., respectiv - extrasul din "Tabelul de moșii expropriate" în care se menționează grădina de zarzavat; în suprafață de 3,3700 ha, - înscrisul sub semnătură privată înregistrat în evidențele Ministerului Agriculturii și Domeniilor, în care se menționează "(...) s-a constatat că parcul cu clădirile și ruinele istorice, erau considerate ca un monument al naturii și deci o întindere de circa 4 ha, inexpropriabile, de nesocotit în cotă", - tabelul III din formularul de inventariere și evaluare a patrimoniului, în care se menționează "conac, arie, parcuri" în suprafață de 4,64 ha.

Cât privește situația construcțiilor, acestea au fost identificate și evidențiate atât în expertiza topometrică, dar și în cea construcții, stabilindu-se în privința lor următoarele: Casa N.H., cunoscută și sub denumirea de "Casa de piatră" din Herești, este o casă de secol XVII, având o suprafață construită la sol de 340 mp și care are în prezent structura și forma inițială, așa cum a fost ea construită de familia N., fiind liberă la data expertizei și doar beciurile având depozitate obiecte aparținând Muzeului Satului. Casa S., cunoscută și sub denumirea de "Casa administrației", construită în jurul anului 1835, nu a suferit modificări față de construcția inițială, păstrându-se în perimetrul și structura sa inițiale, având o suprafață construită la sol de 247 mp și fiind utilizată de Muzeul Țăranului Român ca depozit.

Ambele aceste construcții se află în administrarea intimatului Muzeul Țăranului Român, în privința celorlalte construcții care constituie mai degrabă anexe ale celor dintâi neprecizându-se dacă au fost construite de același intimat ce administrează întregul domeniu. Față de această situație de fapt, Curtea a apreciat că în mod greșit prima instanță a reținut că intimatul Ministerul Culturii și Patrimoniul Național are calitate de unitate deținătoare, în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001, fiind ținut, deci, să răspundă la notificare și să recunoască reclamanților drepturile cuvenite în baza acestei legi. Este adevărat că acesta a fost emitentul deciziei ce a soluționat parțial notificarea trimisă de V.S.F., decizie ce a fost contestată în cauză, însă nu acest element este de natură să dea calificarea noțiunii juridice de "unitate deținătoare" și să conducă la identificarea acestei entități, dintre cele atrase în proces prin acțiunea reclamanților.

Curtea a considerat îndreptățite criticile apelantului pârât Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, care s-a plâns prin apelul declarat de stabilirea eronată în sarcina sa a obligației de emitere a deciziei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în favoarea reclamanților, chiar dacă prin această poziție procesuală a sa își contrazice singur propria decizie din 29 august 2003 emisă în soluționarea notificării trimisă în cauză.

Întrucât prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, califică drept unitate deținătoare oricare din entitățile acolo menționate și care dețin, la data intrării în vigoare a legii, imobilele - terenuri și construcții - ce au fost preluate abuziv și indiferent de destinația acestora, fără ca legea să califice noțiunea de "deținere" (anume, în sensul de a avea în vedere deținerea în proprietate) ceea ce înseamnă că îndeplinește condiția legală și cel care deține cu titlu precar, spre exemplu cel ce are bunul în administrare, Curtea a apreciat că această calitate aparține în prezenta cauză intimatului pârât Muzeul Țăranului Român, în privința căruia s-a stabilit, pe baza probatoriilor administrate, că exercită dreptul de administrare asupra imobilelor litigioase încă din anul 1990, în virtutea Ordinului nr. 419 din 30 iunie 1990 al Ministerului Culturii (denumirea de la acea dată).

Pentru aceste motive și în aceste limite apelul declarat de apelantul pârât Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a fost găsit întemeiat și el a fost admis. De asemenea, instanța de apel a considerat greșită argumentarea soluției dată de prima instanță în privința capătului de cerere având ca obiect anularea Deciziei nr. 5351/RT din 29 august 2003 emisă de Ministerul Culturii și Cultelor în soluționarea Notificării nr. 32 din 2002, argumentare care a fost avută în vedere și în soluționarea pe fond a pretențiilor reclamanților, inducând o soluție eronată și în privința acestora. Astfel, fără să analizeze în niciun fel criticile reclamanților îndreptate împotriva Deciziei contestate nr. 5351/RT din 29 august 2003, tribunalul a reținut că aceasta ar fi lovită de nulitate întrucât terenul vizat prin notificare intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 18/1991.

Raționamentul primei instanțe este, înainte de toate, contradictoriu cu soluția pe care o impune în numele acestuia întrucât, dacă lucrurile ar sta astfel, ar însemna că totuși, decizia Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, de respingere a Notificării nr. 32/2002, este corectă, de menținut, cu singura schimbare a motivării sale. Argumentul primei instanțe este însă și greșit, întrucât, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, nu intră sub incidența sa terenurile situate în extravilanul localităților, indiferent ca aveau această situare la data preluării abuzive sau la data notificării, și nici terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ei ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000, solicitate potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 169/1997.

Or, probatoriile cauzei au evidențiat ca terenul ce a constituit curtea și grădina de zarzavat aparținând fermei numitului C.D.S. din localitatea Herești, județul Giurgiu face parte din intravilanul localității, expertul topo precizând în mod expres acest amănunt, confirmat și prin adresa Primăriei Comunei Herești aflată la dosar apel. De altfel, poziționarea întregului ansamblu de teren și construcții însumând 4 ha, reiese și din înscrisul sub semnătură privată înregistrat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor sub nr. 57495 din 12 decembrie 1946, în care se precizează că "parcul cu clădirile și ruinele istorice erau considerate ca un monument al naturii, fiind în mereaua satului, având casa număr de ordine al comunei (...)". mereaua satului indicând situarea acestui domeniu pe hotarul, moșia satului.

De asemenea, a reieșit că în procedura Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 247/2005 li s-a reconstituit reclamanților dreptul de proprietate doar asupra unei suprafețe de 77 ha teren (50 ha arabil și 27 ha păduri) din totalul de 81 ha, ce a aparținut autorului lor, C.D.S., rămânând neretrocedată doar suprafața de 4 ha teren intravilan, împreună cu construcțiile situate pe aceasta, ce constituie aria fostului conac sau fermei pentru care s-a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și care, în acord cu textul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidența acestui act normativ, neexistând niciun argument legal de a susține contrariul. Este adevărat că pe calea notificării trimisă în baza Legii nr. 10/2001, descendentul lui C.D.S.

a solicitat restituirea întregii suprafețe de 81 ha teren ce a aparținut autorului său și că, din tot acest teren, 77 ha, cât s-a restituit deja reclamanților, intrau în sfera de aplicare a Legii nr. 18/1991 sau a Legii nr. 1/2000, constituind teren extravilan cu destinație agricolă sau forestieră, însă acesta nu constituie un argument nici de a susține că întregul teren vizat prin notificare intră în sfera de aplicare a acestor legi reparatorii ale fondului funciar și nici de a respinge în bloc notificarea, atât unitatea deținătoare a bunurilor învestită cu soluționarea acesteia, cât și prima instanță având de făcut distincțiile necesare în funcție de categoria și regimul juridic diferit al categoriilor de teren aflate în discuție.

Însă argumentul greșit al primei instanțe, în sensul că terenul în litigiu face obiectul Legii nr. 18/1991 nu justifică și infirmarea soluției de anulare a deciziei de respingere a notificării din 29 august 2003, soluție ce se impune a fi menținută chiar și numai pentru argumentul rezultat din analiza efectuată până în prezent, anume al emiterii acestei decizii de către altă entitate decât cea chemată prin lege să soluționeze notificarea, respectiv de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național în loc de Muzeul Național al Țăranului Român, cel ce administrează complexul muzeal Herești cuprinzând terenul în suprafață de 38.866 mp și construcțiile situate pe acesta. Soluția de anulare a acestei decizii se impune și pentru caracterul nefondat al argumentelor arătate de entitatea emitentă a acesteia în justificarea respingerii notificării, întrucât notificarea trimisă de V.S.F.

a respectat exigențele art. 22 din Legea nr. 10/2001, contrar celor reținute de minister, fiind comunicată prin executorul judecătoresc I.I. din București, la care a fost înregistrată sub nr. 32/2002, conținând toate elementele de identificare a bunurilor solicitate și având însoțite înscrisuri doveditoare (potrivit înscrisurilor aflate la dosarul de fond, înscrisuri comunicate de Primăria Comunei Hotarele, Ministerului Culturii). Analizând pe fond notificarea, Curtea a apreciat, contrar celor dezlegate de tribunal, că în raport de situația de fapt și de cea juridică a bunurilor notificate și rămase nerestituite, respectiv suprafața de aproximativ 4 ha teren intravilan (exact, 38.886 mp) și construcțiile situate pe acesta constând în casa N.H.

și casa S., se impune restituirea lor în natură către succesorii în drepturi ai fostului proprietar în acord cu prevederile art. 1 alin. (1), art. 9 și 16 din Legea nr. 10/2001. Astfel, cu referire la imobilul teren în suprafață de 38.886 mp, constând în 5.161 mp teren curți - construcții și 33.705 ha grădină de zarzavat, s-a menționat deja că probatoriile administrate cu relevat că acesta este situat în intravilanul localității Herești, județul Giurgiu, aflându-se integral în administrarea Muzeului Țăranului Român și făcând parte, împreună cu cele două construcții situate pe el, cu valoare istorică - casa N.H. și casa S., din Complexul Muzeal Herești. În privința construcțiilor, expertiza tehnică construcții administrată la instanța de fond a stabilit, cu referire la Casa S. (sau Casa administrației) că aceasta nu a suferit modificări față de construcția inițială, neexistând extinderi pe orizontală sau verticală, fiind utilizată de Muzeul Satului ca depozit.

Asupra acesteia au fost executate în timp doar lucrări de reparații și întreținere curente, reparații ciclice necesare exploatării normale a construcției sau lucrări pentru transformarea construcției în muzeu. Cu referire la casa N.H., aceeași expertiză a stabilit inclusiv pe baza atestărilor documentare, că aceasta nu a mai fost locuită de la începutul anului 1931, când a avut loc un incendiu, casa rămânând părăsită, dar cu zidăria în picioare. În 1949 a fost începută dărâmarea casei în scopul folosirii pietrelor la fundația unui grajd al Gospodăriei Colective, ce avea pământul în folosință; până la luarea de măsuri împotriva distrugerii, a fost demolată o parte din zidăria etajului.

Ulterior, statul a luat măsuri de protejare a monumentului de la Herești și de refacere a casei în structura sa inițială, dată de familia N. Date fiind lucrările de reparații și restaurări efectuate de statul comunist în privința acestei construcții începând cu anul 1954, prin răspunsul său la obiecțiunile formulate în cauză, expertul construcții a făcut o estimare procentuală a elementelor arhitectonice vechi și celor adăugate prin aceste lucrări, care se regăsesc astăzi în construcția acestei case. Astfel, expertul a stabilit că parterul și pivnițele reprezintă 60% din construcție și s-au păstrat în întregime, în timp ce etajul, care reprezintă 30% din construcție, s-a păstrat în proporție de 30%, iar acoperișul, cu un procent de 1% din construcție, a fost refăcut în totalitate.

S-a concluzionat că 69% din casa veche se regăsește în construcția prezentă, casa având aceeași amprentă la sol și aceeași formă pe verticală (același volum) cu casa construită de familia N.H. în secolul XVII. Nu s-a adăugat ceva nou, ci a fost reconstruit în parte etajul și acoperișul, fiind efectuate lucrări de reparații și consolidări. Chiar dacă și în privința acestei construcții expertiza notează că parterul și etajul erau libere, iar în beciuri erau depozitate obiecte aparținând Muzeului Satului, Curtea nu neagă destinația de muzeu atribuită de statul român acestor așezăminte. Însă nici acest element, după cum nici cel privitor la abandonarea de către fostul proprietar a Casei N. în urma incendiului din 1931 ori al lucrărilor de consolidare și reparații efectuate sub regimul comunist la aceeași construcție, nu constituie motive legale de exceptare de la măsura reparatorie a restituirii în natură, după cum eronat a apreciat tribunalul.

Astfel, în contradicție totală cu dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 republicată, referitoare la imobilele având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a) pct. 4, cuprinzând imobilele ocupate de instituții culturale (teatre, opere, biblioteci, muzee), prima instanță a hotărât că reclamanților nu li se poate acorda măsura reparatorie a restituirii în natură, ci doar aceea a despăgubirii lor prin echivalent, dată fiind destinația actuală a bunului de muzeu și apartenența sa la domeniul public al statului.

Aceasta, în ciuda faptului că voința finală a legiuitorului a fost aceea de a asigura restituirea în natură foștilor proprietari ori succesorilor lor în drepturi, inclusiv în privința unor astfel de bunuri și fără a mai face în niciun fel distincția după cum acestea aparțin ori nu domeniului public ori după cum servesc ori nu desfășurării unor activități de interes public (distincție prezentă în forma inițială a art. 16), Curtea notând că toate bunurile din anexa nr. 2 a legii fac parte din aceste categorii. Și celălalt argument reținut de prima instanță în justificarea soluției de nerestituire în natură a imobilelor către reclamanți, respectiv cel privitor la abandonarea bunului de către proprietar în urma incendiului din 1931 și la efectuarea de lucrări de restaurare și reparații la casa de piatră de către statul comunist, este contrar dispozițiilor clare și neîndoielnice ale legii.

Astfel, potrivit art. 9, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini. Împrejurarea că în urma incendiului din 1931, casa N.H. nu a mai fost locuită de proprietarul său, fiind abandonată, nu justifică sancționarea fostului proprietar prin decizia de a nu-i mai restitui în deplină proprietate acest bun, o astfel de sancțiune neexistând consacrată la nivel legislativ nici împotriva înșiși proprietarilor neglijenți. Este adevărat că statul uzurpator a început să se preocupe din anul 1954 de restaurarea acestui monument arhitectonic, executând lucrări de reconstruire și reparații la acesta, dar prevederile art. 19 alin. (1) din lege, privind existența unui imobil nou, nu se circumscriu ipotezei cazului de față, întrucât un procent de 69% din casa veche se regăsește în construcția prezentă.

Ținând cont că legiuitorul nu a condiționat măsura reparatorie a restituirii în natură de volumul ori cuantumul lucrărilor de consolidare, reparare ori întreținere a imobilelor pe care le-a preluat abuziv și pe care le-a stăpânit mai bine de 50 de ani, cu referire la cele executate la Casa N.H., ordonând administrarea de probe în acest sens, Curtea nu regăsește în cauză niciun motiv legal de a nu da curs solicitării reclamanților și de a le recunoaște acestora îndreptățirea legală de a beneficia de măsura reparatorie prioritară a legii, aceea a restituirii în natură, consacrată prin dispozițiile art. 1 alin. (1), art,9 și art. 16 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Nici existența pe terenul cu destinația curți - construcții a unor construcții cu caracter nou, inexistente la data preluării abuzive, nu se poate opune recunoașterii acestui drept în favoarea reclamanților, Curtea observând că majoritatea acestora, identificate prin ambele expertize administrate în cauză, are mai degrabă funcțiunea de anexe (sală motoare, magazie metalică, grup sanitar). În tot cazul, reglementarea raporturilor juridice dintre părți, născute în legătură cu acestea, se va putea realiza pe tărâmul art. 494 C. civ.

În ceea ce privește obligația contestatorilor de a menține afectațiunea acestui imobil pe o perioadă de 1 an, cu începere de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri, Curtea a avut în vedere păstrarea unui just echilibru între drepturile recunoscute reclamanților și cele ale autorității care administrează imobilele, pornind de la durata îndelungată a procedurii demarate pentru obținerea acestei recunoașteri, procedură inițiată în anul 2002, și luând în considerare perspectiva certă că va mai trece un timp considerabil până la momentul finalizării irevocabile a acesteia.

Curtea a obligat în mod direct pe acest intimat pârât să asigure recunoașterea drepturilor cuvenite reclamanților și nu a mai dat curs solicitării inițiale din cererea acestora, de a obliga Ministerul Culturii și Patrimoniul Național să transmită pârâtului Muzeul Național al Țăranului Român notificarea lor în vederea rezolvării acesteia, dat fiind că acest din urmă pârât a fost prezent de-a lungul întregii proceduri judiciare și și-a exercitat deplin dreptul la apărare în cauză, exprimându-și inclusiv opinia asupra notificării în sensul opoziției față de cererea de restituire în natură.

Curtea a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, privitoare la recunoașterea calității reclamanților de persoane îndreptățite la restituire și la anularea deciziei de respingere a notificării din 29 august 2003 emisă de pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor, argumentele reținute în soluționarea pe fond a notificării pledând, de asemenea, separat de celelalte motive de nulitate reținute de Curte, în favoarea anulării acestui act juridic. Împotriva menționatei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Muzeul Național al Țăranului Român pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că instanța de apel în mod greșit a constatat că reclamantul S.F.N.

are calitate de succesibil, repus în drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât, în conformitate cu prevederile Codului civil, calitatea de succesor se dovedește numai cu un certificat de moștenire. Reclamantul nu a făcut niciun demers în vederea modificării sau anulării certificatului de moștenitor din 03 octombrie 1962. Reclamantul posedă un certificat de moștenitor valabil numai după autorul său și pentru bunurile ce i-au aparținut exclusiv acestuia, fără a fi specificat nicăieri că autorul său a avut calitatea de moștenitor al defunctului C.D.S.

Conform art. 700 C. civ., "dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii". În cazul când moștenitorul a fost împiedicat de a se folosi de dreptul său, din motive de forță majoră, instanța judecătorească, la cererea moștenitorului, poate prelungi termenul cu cel mult 6 luni de la data când a luat sfârșit împiedicarea. (C. civ. 692, 709, 1890). Prin urmare, reclamantul sau autorul acestuia ar fi trebuit ca, în interval de șase luni de la data înlăturării cazului de forță majoră (după decembrie 1989) să se adreseze instanțelor române pentru a i se recunoaște calitatea de moștenitor și a putea reintra în drepturile sale legale. Conform aplicării ordinii importanței legilor, Codul civil este o lege cu o greutate mai mare decât Legea nr. 10/2001, prin urmare, în vederea aplicării Legii nr. 10/2001 trebuie ținut cont de prevederile Codului civil.

De asemenea, de la data căderii regimului comunist și până la data depunerii cererii de retrocedare (2002) autorul reclamantului a avut suficient timp pentru a efectua demersurile necesare dovedirii calității sale de moștenitor. Din actele depuse la dosar se observă că reclamantul sau autorul acestuia nu au făcut acest demers. De asemenea, conform art. 4 alin (4) din Legea nr. 10/2001 "De cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire". Prin urmare, i se poate restitui imobilul persoanei semnatare a cererii de retrocedare, doar dacă aceasta face dovada calității sale de moștenitor legal al imobilului.

Legea nr. 10/2001 nu vorbește în cuprinsul ei despre posibilitatea existenței unui mandat tacit. Persoana care nu a făcut demersul de a solicita printr-o notificare în nume personal un imobil preluat abuziv este exclusă din decizia de retrocedare, cota sa revenind persoanei care a formulat notificarea. Prin urmare, nu se regăsește în cuprinsul legii temeiul de drept invocat de instanța de apel, respectiv ideea de mandat tacit în virtutea căruia a acționat notificatorul V.S.F., care a înțeles să valorifice pentru el și pentru sora sa, ca moștenitori ai fostului proprietar, drepturile decurgând din acest act normativ reparatoriu. Pe fondul cauzei, recurenta critică soluția instanței de apel arătând că în motivare, instanța de apel arată faptul că întreaga moșie în suprafață de 81 ha, deținută în anul 1948 de C.D.S., a fost trecută la stat în baza art. 2 al Decretului nr. 83/1949, venit să completeze Legea nr. 187/1945, Legea reformei agrare.

Prin urmare, este vădit faptul că statul român a intrat în posesia întregii moșii în baza Legii reformei agrare, nu a unei alte legi care să privească strict imobilele deținute de acel proprietar. După cum se observă, clădirile edificate pe aceste moșii erau trecute în proprietatea statului sub efectul faptului că acestea se aflau pe terenurile ce intrau sub incidența legii reformei agrare. Acest decret și legea reformei agrare - însăși, nu făcea distincție între terenurile aflate în intravilanul și cele aflate în extravilanul localității. Instanța de fond, în mod corect, a încadrat solicitarea formulată de reclamanți ca intrând sub incidența Legii nr. 18/1991 și nu a Legii nr. 10/2001, în speță, fiind vorba de retrocedarea unui teren agricol, ce are în subsidiar edificate pe el corpuri de construcții care reprezintă practic o anexă la acea cerere.

De asemenea, destinația de gradină de zarzavat a fost dată încă din anul 1881, apărând pe planurile pe care reclamanții le-au prezentat instanței în cursul dosarului și care au stat la baza realizării expertizei topo-cadastrale. Ținând cont și de faptul că statul român nu a schimbat destinația acestui teren, în mod clar această retrocedare trebuie să intre sub auspiciile Legii nr. 18/1991. Instanța de apel susține că datorită faptului că imobilul se află în intravilanul localității, acesta intră sub incidența prevederilor Legii nr. 10/2001, conform art. 8 alin. (1), dar nu ține cont de prevederile Legii nr. 18/1991 care cuprinde și terenuri aflate în intravilanul localităților. Legea nr. 18/1991 se referă la terenuri, după destinația acestora și nu numai după situarea acestora.

Sub aspectul unității deținătoare, recurentul menționează că este instituție publică cu personalitate juridică care se află în subordinea Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, funcționează cu un buget propriu, fiind ordonator terțiar de credite și deține imobilele în litigiu în administrare, proprietar fiind statul român prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național. Ținând cont de acestea, consideră că instanța în mod corect a solicitat Ministerului Culturii și Patrimoniului Național să achite către reclamanți sumele compensatorii. Instanța de apel, nu ține cont de faptul că fostul proprietar și-a manifestat un total dezinteres pentru construcția monument istoric care a luat foc în anul 1931. Dărâmarea unei porțiuni din zidăria ce nu mai era o construcție la acea dată, având practic forma unei ruine, nu s-a făcut din ordinul și sub îndrumarea autorităților statului român, ci din inițiativa oamenilor locului.

Instanța de apel refuză să înțeleagă faptul că ar fi putut exista și posibilitatea ca statul român să nu dorească să restaureze acest imobil sau să nu modernizeze întregul ansamblu, iar actualii apelanți-reclamanți ar fi putut solicita acum un imobil în paragină (din 1931 până în prezent curgând peste 80 de ani) și un imobil care probabil s-ar fi degradat și el în timp prin neutilizare, nerenovare și care în niciun caz nu ar fi avut îmbunătățirile moderne pe care le deține în acest moment. Astfel, se aduce un grav prejudiciu statului român, care s-a comportat față de acest imobil ca un bun proprietar. De asemenea, considerăm și că instanța de apel încalcă jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care arată că unul dintre elementele fundamentale ale superiorității dreptului este principiul securității raporturilor juridice, iar acest principiu se opune reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate.

În acest caz, statul român ar fi prejudiciat, deoarece a investit mult în acest imobil, pentru a fi așa cum îl putem vedea astăzi. Este adevărat că ferma a fost exploatată și după incendierea Casei N.H. Totuși, acest aspect nu are legătură cu imobilul Casa N.H. deoarece restul suprafeței de teren (77 ha) a fost retrocedate deja. Acest imobil era numai reședința fostului proprietar astfel că acesta în mod ușor a dispus evacuarea administratorului său din celălalt imobil solicitat a fi retrocedat (Casa S.) și instalarea sa acolo. Această atitudine avută de proprietar pledează pentru ideea că proprietarul era interesat de profiturile fermei și nu de importanța istorică a acelui imobil, alegând practic să obțină venituri de la fermă și să nu investească nimic în restaurarea acelui imobil.

Reiese de aici atitudinea protectoare față de trecutul istoric al țării noastre, atitudine demonstrată de către "statul uzurpator". De asemenea, recurentul contestă și obligarea statului român să predea imobilul în termen de 1 an de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a deciziei deoarece instanța de apel nu a ținut cont de perioada de timp în care statul român a înțeles să investească în acest imobil, nici de faptul că acesta este folosit drept muzeu, fiind deschis publicului larg, că este folosit de tinerii studenți la Facultatea de Arhitectură pentru studierea acestui tip de construcție, nici de faptul că legea prevede menținerea muzeului până la 5 ani de la data rămânerii hotărârii definitive și irevocabile.

Singurul interes manifestat de instanța de fond este vădit cel de a proteja interesele reclamanților în detrimentul oricăror alte interese, ale statului român sau ale publicului larg. În faza procesuală a recursului au fost formulate întâmpinări apelanții-reclamanți și apelantul-pârât Ministerul și Patrimoniului Național, solicitând și motivând cererea de respingere a recursului. Apelanții-reclamanți au invocat prin întâmpinare excepția nulității recursului pentru neîncadrarea acestuia în motivele de recurs limitativ prevăzute în art. 304 C. proc. civ.

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului pentru neîncadrarea în motivele de recurs, Înalta Curte o apreciază ca nefondată, întrucât criticile menționate privesc aspecte referitoare la greșita aplicare a legii, recurentul invocând greșita stabilire a calității procesuale active a contestatorului S.F.N., aplicarea greșită a prevederilor art. 8 ale Legii nr. 10/2001, în condițiile în care terenul intră, în opinia sa, sub incidența Legii nr. 18/1991, cât și greșita aplicare a prevederilor art. 16 al Legii nr. 10/2001, aspecte care fac posibilă încadrarea recursului în motivul de recurs reglementat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând recursul formulat, în limita criticilor menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Deși recurentul invocă motivul de recurs prevăzut în art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., privind interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, Înalta Curte observă că această critică a fost invocată formal, fără a fi dezvoltată, astfel încât nu va putea fi analizată. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare al legii la situația de fapt stabilită în baza probatoriului administrat în cauză. Sub aspectul calității procesuale active a contestatorului S.F.N., se constată că acesta este fiul S.F.V., acesta din urmă fiind fiul lui C.D.S., fostul proprietar al imobilului. S.F.V. (cunoscut și sub numele de V.S.F.), a formulat notificarea pentru imobilul în litigiu, înregistrată sub numerele 32/2002 la biroul executorului judecătoresc I.I.

și sub nr. 659 din 5 februarie 2002 la Consiliul Județean Giurgiu. Instanța a stabilit în mod corect că reclamanții au calitatea de succesori în drepturi ai fostului proprietar al imobilului notificat, C.D.S., în calitate de fiică, respectiv nepot de fiu. Reclamanta S.M.O.M. și-a dovedit această calitate cu certificatul de moștenitor nr. 294 din 3 octombrie 1962 emis de Notariatul de Stat al fostului Raion Grivița Roșie de pe urma defunctului C.D.S., coroborat cu sentința de divorț din 27 mai 1968 a Judecătoriei sectorului 2 București și livretul de familie emis de autoritățile franceze, iar reclamantul S.F.N., cu certificatul de moștenitor nr. 32/2006 de pe urma defunctului S.F.V. La rândul său, S.F.V.

a fost repus de drept în termenul de acceptare a succesiunii, în temeiul art. 4 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, prin notificarea nr. 32/2002 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Repunerea de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, pentru persoana care a formulat notificarea și care nu a renunțat expres la moștenire, dovedește pe deplin calitatea procesuală activă a lui S.F.V. și, implicit, a reclamantului S.F.N., ca moștenitor al acestuia, și lasă fără relevanță juridică orice alt argument relativ la acceptarea moștenirii, motiv pentru care nu se mai impun a fi analizate susținerile recurentului privind prescripția dreptului de a accepta succesiunea, cât și repunerea în termenul de acceptare a succesiunii.

Împrejurarea că pentru imobilul în litigiu a formulat notificare numai V.S.F., iar nu și reclamanta S.M.O.M., constituie un aspect de nelegalitate pe care recurentul nu are interes să îl invoce, întrucât nu există un folos practic pentru acesta, câtă vreme imobilul este oricum supus restituirii în integralitatea sa, în temeiul art. 4 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, fiind suficient ca notificarea pentru întregul imobil să fie depusă în termenul legal numai de către unul dintre moștenitori, pentru a opera în favoarea acestuia dreptul de acrescământ asupra cotelor cuvenite celorlalți moștenitori. Prin urmare, nu poate constitui un aspect de nelegalitate care să atragă incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. faptul că singurul moștenitor care a formulat notificarea a dorit, probabil în temeiul unui mandat tacit, să acționeze și în numele altui moștenitor îndreptățit la dobândirea unei cote succesorale asupra bunului în litigiu, care nu a formulat notificare în nume personal. Sub aspectul incidenței în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cu privire la diferența de teren nerestituit moștenitorilor fostului proprietar în temeiul Legii nr. 18/1991, din totalul celor 81 de ha, respectiv cele 4 ha în care este inclus terenul în litigiu, Înalta Curte constată, pe baza probei cu expertiză și a înscrisului sub semnătură privată înregistrat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor sub nr. 57495 din 12 decembrie 1946, că s-a făcut dovada că acest teren s-a aflat în mod continuu, încă din anul 1946, în intravilan.

Această împrejurare, coroborată cu faptul că imobilul a fost preluat de stat ulterior, în anul 1949, dovedesc aplicarea corectă în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum rezultă din interpretarea per a contrario a art. 8 alin. (1) al acestei legi, care exclude din domeniul său de aplicare terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată.

Argumentul recurentului conform căruia în domeniul de aplicare al Legii nr. 18/1991 intră inclusiv terenuri intravilane, ceea ce ar determina incidența în cauză a Legii nr. 18/1991, nu poate fi primit întrucât, deși în cuprinsul Legii nr. 18/1991 se face referire și la terenuri intravilane, nu se poate susține că domeniul de reglementare al celor două legi se suprapune într-o astfel de măsură încât Legea nr. 10/2001 să fie înlăturată de la aplicare de dispozițiile Legii nr. 18/1991. Trebuie avut în vedere, pe de altă parte, faptul că pentru terenul intravilan în litigiu nu a fost inițiată procedura Legii nr. 18/1991, iar analizarea prezentei contestații din perspectiva Legii nr. 10/2001 se impune cât timp această lege vizează terenuri situate în intravilan fie la data trecerii acestora în proprietatea statului, fie la data formulării notificării, situație care se regăsește în prezenta cauză.

Nu este fondată nici susținerea recurentului conform căreia importanță în aprecierea incidenței Legii nr. 18/1991 are destinația terenului și nu amplasamentul acestuia, întrucât, pentru a stabili excluderea de la aplicare a Legii nr. 10/2001 prin raportare la Legea nr. 18/1991, art. 8 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 se referă în mod expres la criteriul amplasamentul terenului în discuție. Astfel fiind, Înalta Curte consideră că în mod corect au fost aplicate în cauză dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Verificând legalitatea măsurii restituirii în natură a imobilului, în limitele criticilor din recurs, Înalta Curte observă că, într-adevăr, astfel cum în mod corect a apreciat instanța de apel, nu există niciun impediment legal, raportat la momentul soluționării contestației, pentru a dispune o astfel de măsură reparatorie cu privire la un imobil aflat în domeniul public al statului, luând în considerare modificarea poziției legiuitorului cu privire la restituirea în natură și a acestei categorii de imobile, exprimată în art. 16 alin. (1) al Legii nr. 10/2001.

Susținerea recurentului că o astfel de măsură se impunea a fi înlăturată în considerarea faptului că fostul proprietar s-a dezinteresat de imobil, care a fost reconstruit în proporție de 35% și întreținut de către stat, constituie mai mult un argument de oportunitate, care însă nu este suficient pentru a înlătura de la aplicare dispozițiile art. 16 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, cât și principiul reglementat în art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (2) și art. 9 al Legii nr. 10/2001, privind prioritatea restituirii în natură a imobilelor notificate în temeiul Legii nr. 10/2001.

De asemenea, Înalta Curte consideră ca în mod corect instanța de apel a stabilit termenul de menținere a afectațiunii imobilului pe o durată de 1 an de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri, luând în considerare perioada în care s-a desfășurat acest proces, începând de la momentul la care notificarea trebuia soluționată, motiv pentru care se impune menținerea lui, pentru ca foștii proprietari să se poată bucura în cele din urmă de imobil, întrucât lipsa îndelungată de folosință a bunului, după recunoașterea dreptului de proprietate în favoarea fostului proprietar, poate constitui o privare de bun, deci o atingere adusă dreptului de proprietate al acestuia protejat de art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Comparativ cu acest argument, celelalte susțineri aduse de recurent în scopul prelungirii perioadei de menținere a afectațiunii imobilului, respectiv cele privind investițiile realizate de către stat la imobil, destinația acestuia de muzeu deschis publicului larg, cât și utilizarea lui de tinerii studenți la Facultatea de Arhitectură pentru studierea unui anumit tip de construcție, apar ca fiind mai puțin relevante. Recurentul critică soluția instanței de apel cu privire la obligarea sa, în calitate de "unitate deținătoare" în sensul art. 21 al Legii nr. 10/2001, de restituire în natură a imobilului.

Deși menționează că în mod corect instanța de "apel a reținut calitatea Ministerului Culturii și Patrimoniului Național de proprietar al imobilului, iar a Muzeului Național al Țăranului Român de deținător al acestuia, recurentul consideră greșită calificarea sa ca "unitate deținătoare" în sensul art. 21 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, lăsând să se înțeleagă că nu el ar fi trebuit să fie obligat la restituirea în natură a imobilului, cât timp nu este proprietarul acestuia, ci numai un administrator. Se poate deduce astfel că recurentul apreciază că numai unitatea care deține în proprietate imobilul poate fi obligată să răspundă notificării și numai în contradictoriu cu aceasta se pot dispune măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, Legea nr. 10/2001.

În sens contrar acestei opinii, calitatea recurentului de "unitate deținătoare" a fost motivată de către instanța de apel prin faptul că art. 21 alin. (1) nu califică juridic noțiunea de "deținere" (anume, în sensul de a avea în vedere de