ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6428/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6428/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 13 februarie 2007, pe rolul Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, reclamanții S.M.O.M. și S.F.N. au chemat în judecată

Ministerul Culturii și Cultelor și Muzeul Țăranului Român și au solicitat

instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul Ministerul

Culturii și Cultelor să transmită către pârâtul Muzeul Țăranului Român

notificarea referitoare la cele două construcții situate în comuna Herești, sat

Hotarele, județ Giurgiu, cunoscute sub denumirea de Casa familiei N.H. și Casa

S., și terenul ce formează curtea acestor construcții, împreună cu toate actele

care formează dosarul de notificare; să oblige pârâtul Muzeul Țăranului Român

să rezolve notificarea, în sensul restituirii în natură a celor două

construcții situate în comuna Herești, sat Hotarele, județ Giurgiu, cunoscute

sub denumirea de Casa familiei N.H. și Casa S., și terenul ce formează curtea

acestor construcții; în subsidiar, în ipoteza în care se va constata că pârâtul

Ministerul Culturii și Cultelor este persoana deținătoare, să se dispună

obligarea acestui pârât la restituirea în natură a celor două construcții

situate în comuna Herești, sat Hotarele, județ Giurgiu, cunoscute sub denumirea

de Casa familiei N.H. și Casa S., și terenul ce formează curtea acestor

construcții; să constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 5351/RT din 29

august 2003 emisă de Ministerul Culturii și Cultelor.

Într-un prim ciclu

procesual finalizat prin Decizia civilă nr. 43 din 26 februarie 2008 a Curții

de Apel București, secția a IX-a, a fost trimisă cauza spre rejudecare la prima

instanță, considerându-se că în mod greșit contestația împotriva Deciziei nr.

5351 din 29 august 2003, a fost respinsă ca tardiv formulată, întrucât, pe de o

parte, nu s-a pronunțat decât asupra terenului, nu și asupra construcțiilor

edificate pe teren, iar, pe de altă parte, deoarece comunicarea deciziei

contestate nu s-a realizat prin scrisoare recomandată, în temeiul art. 86 alin.

(2) C. proc. civ., astfel încât termenul de contestație nu a început să curgă,

contestația fiind formulată în termenul legal.

Cauza a fost din nou

înregistrată pe rolul Tribunalului București , secția a IV-a civilă, sub nr.

5025/3/2007, iar în rejudecare prima instanță a administrat proba cu

înscrisuri, cu expertiză în specialitatea topografie și cadastru și proba cu

expertiză în construcții.

Rejudecând cauza,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a pronunțat Sentința civilă nr.

1302 din 29 septembrie 2010 prin care a admis în parte contestația, a anulat

decizia de respingere a notificării din 29 august 2003 emis de pârâtul

Ministerul Culturii și Cultelor, a constatat că reclamanții au calitatea de

persoane îndreptățite la restituire și a obligat pe pârâtul Ministerul Culturii

și Cultelor (în prezent Ministerul Culturii și Patrimoniului Național) ca, prin

decizie motivată, în temeiul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să le

acorde în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a pornit în analiza sa prin a consta că notificarea nr.

659 din 05 februarie 2002 formulată de reclamantul S.F.N., prin care a

solicitat restituirea imobilului din comuna Herești, sat Hotarele, județ

Giurgiu, compus din teren în suprafață de 81 ha - teren ce a fost expropriat în

baza Decretului 83/1949 - și construcții, nu a fost soluționată în termenul de

60 de zile prevăzut de art. 25 în Legea nr. 10/2001, republicată și completată,

cu privire la toate capetele de cerere.

Prin urmare, a

considerat că se regăsește în ipoteza Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, fiind vorba despre un refuz nejustificat al unității

deținătoare de a soluționa notificarea ce-i conferă instanței sesizate

competența și îndreptățirea de a soluționa pe fond notificarea.

S-a constatat că

reclamanții au făcut dovada calității lor de succesori în drepturi ai fostului

proprietar cu certificatele de moștenitor și actele de stare civilă depuse la

dosar.

În privința

terenului, s-a reținut pe baza extrasului din Decretul de expropriere nr.

83/1949 că pe numele D.S. s-au expropriat 81 ha reprezentând terenuri, livezi,

fânețe, vii, fără nicio referire la construcții.

Ulterior notificării

formulate în baza Legii nr. 10/2001, reclamanților li s-au retrocedat în total

77 ha teren în temeiul Legii nr. 18/1991, iar notificarea trimisă în baza Legii

nr. 10/2001, deși face referire și la terenuri, fânețe, vii, etc, nu există

nicio dovadă că restul terenului ce nu a fost reconstituit acestora, intră sub

regimul Legii nr. 10/2001.

Concluzionând, tribunalul

a reținut că terenul a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, iar, întrucât prin

decizie a fost respinsă în tot notificarea, ea este lovită de nulitate în ceea

ce privește terenul care, potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001 republicată, nu

poate forma obiectul acestei legi.

Pretenția

reclamanților de restituire în baza Legii nr. 10/2001 a vreunei suprafețe de

teren a fost apreciată ca neîntemeiată deoarece nu s-a făcut dovada că în

proprietatea statului au rămas terenuri nerestituite și care cad sub incidența

acestei legi.

Cu referire la

construcțiile solicitate, s-a reținut că atât casa N.H., cât și Casa S. fac

parte din categoria imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, însă,

în considerarea destinației lor actuală - ambele regăsindu-se pe lista

monumentelor istorice la poziția 28372, în Complexul Muzeal Herești, incluse pe

listă încă din 1992, la poziția 188, aparținând domeniului public al statului -

dar și a faptului că ulterior incendiului din 1931 ce a afectat casa N.H.,

fostul proprietar a abandonat imobilul monument istoric, ce a fost apoi

recuperat, restaurat și readus la valoarea inițială prin diligenta și pe

cheltuiala statului român, s-a apreciat că reclamanții nu sunt îndreptățiți la

a obține restituirea în natură a acestor construcții, ci doar la a primi măsuri

reparatorii prin echivalent, prin bunuri sau alte servicii oferite în

compensare ori despăgubiri în condițiile legii speciale.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Prin Decizia civilă

nr. 696A din 20 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis ambele apeluri formulate

de apelanții - reclamanți S.M.O.M. și S.F.N. și de apelantul-pârât Ministerul

Culturii și Patrimoniului Național, împotriva Sentinței civile nr. 1302 din 29

septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în

contradictoriu cu intimatul-pârât Muzeul Național al Țăranului Român.

A schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul Muzeul Țăranului Român să

restituie în natură contestatorilor imobilul din comuna Herești, sat Hotarele,

județul Giurgiu, compus din 5.161 mp. teren - curți, construcții și 33.705 mp.

- teren grădină zarzavat (total 38.866 mp teren), identificat conform

raportului de expertiză topo întocmit de expert L.G., construcțiile casa S. și

casa N.H., identificate conform raportului de expertiză întocmit de expert

D.C., cu obligația contestatorilor de a menține afectațiunea acestui imobil pe

o perioadă de 1 an, cu începere de la data rămânerii irevocabile a prezentei

hotărâri.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Deși notificarea nr.

32 din 2002, prin care s-a solicitat restituirea imobilului din Comuna Herești

- Hotarele, Județul Giurgiu, compus din teren în suprafață de 81 ha și

construcții cu anexe, ce a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 83/1949

pentru completarea unor dispoziții din Legea nr. 187 din 2 martie 1949, a fost

formulată doar de numitul V.S.F., fiul fostului proprietar, acțiunea de față,

în contestarea deciziei emisă în soluționarea acestei notificări și a refuzului

soluționării unei părți a solicitărilor din notificare, a fost promovată atât

de succesorul legal al notificatorului, cât și de sora notificatorului, aceștia

necontestându-și îndreptățirea de a emite pretenții în legătură cu modul de

soluționare a notificării și, implicit, în legătură cu bunurile solicitate în

procedura Legii nr. 10/2001, împrejurare acceptată ca atare de Curte și

explicată pe tărâmul ideii de mandat tacit în virtutea căruia a acționat

notificatorul V.S.F., care a înțeles să valorifice pentru el și pentru sora sa,

ca moștenitori ai fostului proprietar, drepturile decurgând din acest act

normativ reparatoriu.

Dreptul de

proprietate al autorului C.D.S. asupra imobilului notificat a fost, de

asemenea, dovedit cu avizul din 26 iulie 1933, cu extrasul eliberat de Arhivele

Naționale din "Tabelul de moșii expropriate în baza Decretului nr. 83/1949

de completare a Legii nr. 187 din 2 martie 1949, din cuprinsul Județului

Ilfov" și cu formularele de inventariere și evaluare a patrimoniului

fermei Herești.

Suprafața de teren de

81 ha împreună cu construcțiile aparținând conacului, arie, parcuri, ce au

rămas în patrimoniul fostului proprietar în urma exproprierilor realizate în

baza Legii de reformă agrară nr. 187/1945, au fost ulterior preluate de stat de

la acesta în baza Decretului nr. 83/1949, după cum rezultă din documentul aflat

la dosar fond.

Chiar dacă în

descrierea proprietății ce s-a preluat de la numitul C.D.S. apare în mod clar

evidențiată grădina de zarzavat în suprafață de 3,3700 ha, fără nicio referire

la imobilele construcții, este neîndoielnic faptul că și acestea au făcut

obiectul preluării abuzive de către stat de vreme ce, începând chiar cu anul

1949, lucrările de specialitate publicate, la care expertul construcții face

referire în raportul său menționează că acestea s-au aflat în sfera de

dispoziție și administrare a autorităților de stat ale vremii.

De altfel, nici nu ar

fi fost posibil de conceput ca autoritățile comuniste să fi preluat terenul

fermei Herești, dar să lase mai departe în proprietate fostului deținător

construcțiile situate pe teren.

Ulterior, statul

comunist a înființat în perimetrul fostei ferme Herești un complex muzeal care,

prin Ordinul nr. 410 din 30 iunie 1990 al Ministerului Culturii a fost trecut

din subordinea Muzeului Satului în subordinea Muzeului Țăranului Român;

actualul Complex Muzeal Herești, incluzând "Casa de piatră U.N." și

Casa S.", face parte din bunurile ce alcătuiesc domeniul public al

statului, regăsindu-se pe lista monumentelor istorice la poziția 28.372.

Expertiza topografică

administrată în fața primei instanțe a identificat imobilul - teren notificat

și singurul ce a mai rămas nerestituit reclamanților din totalul averii de 81

ha, ce a aparținut autorului C.D.S., în urma aplicării legilor reparatorii ale

fondului funciar (reclamanților reconstituindu-li-se dreptul de proprietate în

temeiul Legii nr. 18/1991, Legii 1/2000 și Legii nr. 247/2005, asupra unei

suprafețe totale de 50 ha teren arabil și 27 ha teren forestier, în calitatea

lor de moștenitor ai numitului S.C.D., potrivit înscrisurilor aflate la dosarul

de fond al Tribunalului București), stabilindu-se că acesta este în suprafață

aproximativă de 4 ha (în concret, 38.866 mp), fiind situat în intravilanul

localității Herești, județul Giurgiu, aflat în întregime în administrarea

Muzeului Țăranului Român împreună cu construcțiile de pe teren și constând în

5161 mp teren curți-construcții și 33.795 mp teren grădină de zarzavat.

Imobilul situat în

intravilanul localității Herești, județul Giurgiu, fosta proprietate a lui

C.D.S., a fost identificat pe baza comparației dintre planul topografic actual

suprapus planului de situație a castelului și curții proprietății Herești,

datând din iunie 1876, întocmit de arhitect P., deținut de reclamanți, expertul

concluzionând că identitatea terenului și a amplasamentului s-au verificat

integral și fără niciun dubiu.

În raportul de

expertiză topografică, corectat prin suplimentul la acest raport, s-a arătat că

din totalul suprafeței inițiale a terenului de 39.453 mp, cât a aparținut

autorului reclamanților a fost înstrăinată o parte din construcția nouă,

adăugată pe teren și notată cu C8 (respectiv, suprafața de 373 mp, restul de

166 mp din această construcție rămânând în continuare în administrarea Muzeului

Țăranului Român) împreună cu suprafața de 753 mp teren aferent, vânzare

realizată în cadrul procesului de privatizare.

În raport de această

identificare a terenului, Curtea a notat că ea concordă cu datele și

informațiile din documentele vechi privitoare la proprietatea lui C.D.S.,

respectiv - extrasul din "Tabelul de moșii expropriate" în care se

menționează grădina de zarzavat; în suprafață de 3,3700 ha, - înscrisul sub

semnătură privată înregistrat în evidențele Ministerului Agriculturii și

Domeniilor, în care se menționează "(...) s-a constatat că parcul cu clădirile

și ruinele istorice, erau considerate ca un monument al naturii și deci o

întindere de circa 4 ha, inexpropriabile, de nesocotit în cotă", - tabelul

III din formularul de inventariere și evaluare a patrimoniului, în care se

menționează "conac, arie, parcuri" în suprafață de 4,64 ha.

Cât privește situația

construcțiilor, acestea au fost identificate și evidențiate atât în expertiza

topometrică, dar și în cea construcții, stabilindu-se în privința lor

următoarele:

Casa N.H., cunoscută

și sub denumirea de "Casa de piatră" din Herești, este o casă de

secol XVII, având o suprafață construită la sol de 340 mp și care are în

prezent structura și forma inițială, așa cum a fost ea construită de familia

N., fiind liberă la data expertizei și doar beciurile având depozitate obiecte

aparținând Muzeului Satului.

Casa S., cunoscută și

sub denumirea de "Casa administrației", construită în jurul anului

1835, nu a suferit modificări față de construcția inițială, păstrându-se în

perimetrul și structura sa inițiale, având o suprafață construită la sol de 247

mp și fiind utilizată de Muzeul Țăranului Român ca depozit.

Ambele aceste

construcții se află în administrarea intimatului Muzeul Țăranului Român, în

privința celorlalte construcții care constituie mai degrabă anexe ale celor dintâi

neprecizându-se dacă au fost construite de același intimat ce administrează

întregul domeniu.

Față de această

situație de fapt, Curtea a apreciat că în mod greșit prima instanță a reținut

că intimatul Ministerul Culturii și Patrimoniul Național are calitate de

unitate deținătoare, în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001, fiind ținut,

deci, să răspundă la notificare și să recunoască reclamanților drepturile

cuvenite în baza acestei legi.

Este adevărat că

acesta a fost emitentul deciziei ce a soluționat parțial notificarea trimisă de

V.S.F., decizie ce a fost contestată în cauză, însă nu acest element este de

natură să dea calificarea noțiunii juridice de "unitate deținătoare"

și să conducă la identificarea acestei entități, dintre cele atrase în proces

prin acțiunea reclamanților.

Curtea a considerat

îndreptățite criticile apelantului pârât Ministerul Culturii și Patrimoniului

Național, care s-a plâns prin apelul declarat de stabilirea eronată în sarcina

sa a obligației de emitere a deciziei de acordare a măsurilor reparatorii prin

echivalent în favoarea reclamanților, chiar dacă prin această poziție

procesuală a sa își contrazice singur propria decizie din 29 august 2003 emisă

în soluționarea notificării trimisă în cauză.

Întrucât prevederile

art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, califică drept unitate deținătoare

oricare din entitățile acolo menționate și care dețin, la data intrării în

vigoare a legii, imobilele - terenuri și construcții - ce au fost preluate

abuziv și indiferent de destinația acestora, fără ca legea să califice noțiunea

de "deținere" (anume, în sensul de a avea în vedere deținerea în

proprietate) ceea ce înseamnă că îndeplinește condiția legală și cel care

deține cu titlu precar, spre exemplu cel ce are bunul în administrare, Curtea a

apreciat că această calitate aparține în prezenta cauză intimatului pârât

Muzeul Țăranului Român, în privința căruia s-a stabilit, pe baza probatoriilor

administrate, că exercită dreptul de administrare asupra imobilelor litigioase

încă din anul 1990, în virtutea Ordinului nr. 419 din 30 iunie 1990 al

Ministerului Culturii (denumirea de la acea dată).

Pentru aceste motive

și în aceste limite apelul declarat de apelantul pârât Ministerul Culturii și

Patrimoniului Național a fost găsit întemeiat și el a fost admis.

De asemenea, instanța

de apel a considerat greșită argumentarea soluției dată de prima instanță în

privința capătului de cerere având ca obiect anularea Deciziei nr. 5351/RT din

29 august 2003 emisă de Ministerul Culturii și Cultelor în soluționarea

Notificării nr. 32 din 2002, argumentare care a fost avută în vedere și în

soluționarea pe fond a pretențiilor reclamanților, inducând o soluție eronată

și în privința acestora.

Astfel, fără să

analizeze în niciun fel criticile reclamanților îndreptate împotriva Deciziei

contestate nr. 5351/RT din 29 august 2003, tribunalul a reținut că aceasta ar

fi lovită de nulitate întrucât terenul vizat prin notificare intră în domeniul

de aplicare al Legii nr. 18/1991.

Raționamentul primei

instanțe este, înainte de toate, contradictoriu cu soluția pe care o impune în

numele acestuia întrucât, dacă lucrurile ar sta astfel, ar însemna că totuși,

decizia Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, de respingere a

Notificării nr. 32/2002, este corectă, de menținut, cu singura schimbare a

motivării sale.

Argumentul primei

instanțe este însă și greșit, întrucât, în conformitate cu prevederile art. 8

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, nu intră sub incidența sa

terenurile situate în extravilanul localităților, indiferent ca aveau această

situare la data preluării abuzive sau la data notificării, și nici terenurile

al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991, republicată, cu

modificările și completările ei ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000,

solicitate potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 169/1997.

Or, probatoriile

cauzei au evidențiat ca terenul ce a constituit curtea și grădina de zarzavat

aparținând fermei numitului C.D.S. din localitatea Herești, județul Giurgiu

face parte din intravilanul localității, expertul topo precizând în mod expres

acest amănunt, confirmat și prin adresa Primăriei Comunei Herești aflată la

dosar apel.

De altfel,

poziționarea întregului ansamblu de teren și construcții însumând 4 ha, reiese

și din înscrisul sub semnătură privată înregistrat la Ministerul Agriculturii

și Domeniilor sub nr. 57495 din 12 decembrie 1946, în care se precizează că

"parcul cu clădirile și ruinele istorice erau considerate ca un monument

al naturii, fiind în mereaua satului, având casa număr de ordine al comunei

(...)". mereaua satului indicând situarea acestui domeniu pe hotarul,

moșia satului.

De asemenea, a

reieșit că în procedura Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 247/2005 li s-a

reconstituit reclamanților dreptul de proprietate doar asupra unei suprafețe de

77 ha teren (50 ha arabil și 27 ha păduri) din totalul de 81 ha, ce a aparținut

autorului lor, C.D.S., rămânând neretrocedată doar suprafața de 4 ha teren

intravilan, împreună cu construcțiile situate pe aceasta, ce constituie aria

fostului conac sau fermei pentru care s-a formulat notificare în baza Legii nr.

10/2001 și care, în acord cu textul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

intră sub incidența acestui act normativ, neexistând niciun argument legal de a

susține contrariul.

Este adevărat că pe

calea notificării trimisă în baza Legii nr. 10/2001, descendentul lui C.D.S. a

solicitat restituirea întregii suprafețe de 81 ha teren ce a aparținut

autorului său și că, din tot acest teren, 77 ha, cât s-a restituit deja reclamanților,

intrau în sfera de aplicare a Legii nr. 18/1991 sau a Legii nr. 1/2000,

constituind teren extravilan cu destinație agricolă sau forestieră, însă acesta

nu constituie un argument nici de a susține că întregul teren vizat prin

notificare intră în sfera de aplicare a acestor legi reparatorii ale fondului

funciar și nici de a respinge în bloc notificarea, atât unitatea deținătoare a

bunurilor învestită cu soluționarea acesteia, cât și prima instanță având de

făcut distincțiile necesare în funcție de categoria și regimul juridic diferit

al categoriilor de teren aflate în discuție.

Însă argumentul

greșit al primei instanțe, în sensul că terenul în litigiu face obiectul Legii

nr. 18/1991 nu justifică și infirmarea soluției de anulare a deciziei de respingere

a notificării din 29 august 2003, soluție ce se impune a fi menținută chiar și

numai pentru argumentul rezultat din analiza efectuată până în prezent, anume

al emiterii acestei decizii de către altă entitate decât cea chemată prin lege

să soluționeze notificarea, respectiv de Ministerul Culturii și Patrimoniului

Național în loc de Muzeul Național al Țăranului Român, cel ce administrează

complexul muzeal Herești cuprinzând terenul în suprafață de 38.866 mp și

construcțiile situate pe acesta.

Soluția de anulare a

acestei decizii se impune și pentru caracterul nefondat al argumentelor arătate

de entitatea emitentă a acesteia în justificarea respingerii notificării,

întrucât notificarea trimisă de V.S.F. a respectat exigențele art. 22 din Legea

nr. 10/2001, contrar celor reținute de minister, fiind comunicată prin

executorul judecătoresc I.I. din București, la care a fost înregistrată sub nr.

32/2002, conținând toate elementele de identificare a bunurilor solicitate și

având însoțite înscrisuri doveditoare (potrivit înscrisurilor aflate la dosarul

de fond, înscrisuri comunicate de Primăria Comunei Hotarele, Ministerului

Culturii).

Analizând pe fond

notificarea, Curtea a apreciat, contrar celor dezlegate de tribunal, că în

raport de situația de fapt și de cea juridică a bunurilor notificate și rămase

nerestituite, respectiv suprafața de aproximativ 4 ha teren intravilan (exact,

38.886 mp) și construcțiile situate pe acesta constând în casa N.H. și casa S.,

se impune restituirea lor în natură către succesorii în drepturi ai fostului

proprietar în acord cu prevederile art. 1 alin. (1), art. 9 și 16 din Legea nr.

10/2001.

Astfel, cu referire

la imobilul teren în suprafață de 38.886 mp, constând în 5.161 mp teren curți -

construcții și 33.705 ha grădină de zarzavat, s-a menționat deja că

probatoriile administrate cu relevat că acesta este situat în intravilanul

localității Herești, județul Giurgiu, aflându-se integral în administrarea

Muzeului Țăranului Român și făcând parte, împreună cu cele două construcții situate

pe el, cu valoare istorică - casa N.H. și casa S., din Complexul Muzeal

Herești.

În privința

construcțiilor, expertiza tehnică construcții administrată la instanța de fond

a stabilit, cu referire la Casa S. (sau Casa administrației) că aceasta nu a

suferit modificări față de construcția inițială, neexistând extinderi pe

orizontală sau verticală, fiind utilizată de Muzeul Satului ca depozit. Asupra

acesteia au fost executate în timp doar lucrări de reparații și întreținere

curente, reparații ciclice necesare exploatării normale a construcției sau

lucrări pentru transformarea construcției în muzeu.

Cu referire la casa

N.H., aceeași expertiză a stabilit inclusiv pe baza atestărilor documentare, că

aceasta nu a mai fost locuită de la începutul anului 1931, când a avut loc un

incendiu, casa rămânând părăsită, dar cu zidăria în picioare. În 1949 a fost

începută dărâmarea casei în scopul folosirii pietrelor la fundația unui grajd

al Gospodăriei Colective, ce avea pământul în folosință; până la luarea de

măsuri împotriva distrugerii, a fost demolată o parte din zidăria etajului.

Ulterior, statul a luat măsuri de protejare a monumentului de la Herești și de

refacere a casei în structura sa inițială, dată de familia N.

Date fiind lucrările

de reparații și restaurări efectuate de statul comunist în privința acestei

construcții începând cu anul 1954, prin răspunsul său la obiecțiunile formulate

în cauză, expertul construcții a făcut o estimare procentuală a elementelor

arhitectonice vechi și celor adăugate prin aceste lucrări, care se regăsesc

astăzi în construcția acestei case.

Astfel, expertul a

stabilit că parterul și pivnițele reprezintă 60% din construcție și s-au

păstrat în întregime, în timp ce etajul, care reprezintă 30% din construcție,

s-a păstrat în proporție de 30%, iar acoperișul, cu un procent de 1% din

construcție, a fost refăcut în totalitate.

S-a concluzionat că

69% din casa veche se regăsește în construcția prezentă, casa având aceeași

amprentă la sol și aceeași formă pe verticală (același volum) cu casa

construită de familia N.H. în secolul XVII. Nu s-a adăugat ceva nou, ci a fost

reconstruit în parte etajul și acoperișul, fiind efectuate lucrări de reparații

și consolidări.

Chiar dacă și în

privința acestei construcții expertiza notează că parterul și etajul erau

libere, iar în beciuri erau depozitate obiecte aparținând Muzeului Satului,

Curtea nu neagă destinația de muzeu atribuită de statul român acestor

așezăminte.

Însă nici acest

element, după cum nici cel privitor la abandonarea de către fostul proprietar a

Casei N. în urma incendiului din 1931 ori al lucrărilor de consolidare și

reparații efectuate sub regimul comunist la aceeași construcție, nu constituie

motive legale de exceptare de la măsura reparatorie a restituirii în natură,

după cum eronat a apreciat tribunalul.

Astfel, în

contradicție totală cu dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 republicată,

referitoare la imobilele având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a) pct.

4, cuprinzând imobilele ocupate de instituții culturale (teatre, opere,

biblioteci, muzee), prima instanță a hotărât că reclamanților nu li se poate

acorda măsura reparatorie a restituirii în natură, ci doar aceea a despăgubirii

lor prin echivalent, dată fiind destinația actuală a bunului de muzeu și

apartenența sa la domeniul public al statului. Aceasta, în ciuda faptului că

voința finală a legiuitorului a fost aceea de a asigura restituirea în natură

foștilor proprietari ori succesorilor lor în drepturi, inclusiv în privința

unor astfel de bunuri și fără a mai face în niciun fel distincția după cum

acestea aparțin ori nu domeniului public ori după cum servesc ori nu

desfășurării unor activități de interes public (distincție prezentă în forma

inițială a art. 16), Curtea notând că toate bunurile din anexa nr. 2 a legii fac

parte din aceste categorii.

Și celălalt argument

reținut de prima instanță în justificarea soluției de nerestituire în natură a

imobilelor către reclamanți, respectiv cel privitor la abandonarea bunului de

către proprietar în urma incendiului din 1931 și la efectuarea de lucrări de

restaurare și reparații la casa de piatră de către statul comunist, este

contrar dispozițiilor clare și neîndoielnice ale legii.

Astfel, potrivit art.

9, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent,

se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire

și libere de orice sarcini.

Împrejurarea că în

urma incendiului din 1931, casa N.H. nu a mai fost locuită de proprietarul său,

fiind abandonată, nu justifică sancționarea fostului proprietar prin decizia de

a nu-i mai restitui în deplină proprietate acest bun, o astfel de sancțiune

neexistând consacrată la nivel legislativ nici împotriva înșiși proprietarilor

neglijenți.

Este adevărat că

statul uzurpator a început să se preocupe din anul 1954 de restaurarea acestui

monument arhitectonic, executând lucrări de reconstruire și reparații la

acesta, dar prevederile art. 19 alin. (1) din lege, privind existența unui

imobil nou, nu se circumscriu ipotezei cazului de față, întrucât un procent de

69% din casa veche se regăsește în construcția prezentă.

Ținând cont că

legiuitorul nu a condiționat măsura reparatorie a restituirii în natură de

volumul ori cuantumul lucrărilor de consolidare, reparare ori întreținere a

imobilelor pe care le-a preluat abuziv și pe care le-a stăpânit mai bine de 50

de ani, cu referire la cele executate la Casa N.H., ordonând administrarea de

probe în acest sens, Curtea nu regăsește în cauză niciun motiv legal de a nu da

curs solicitării reclamanților și de a le recunoaște acestora îndreptățirea

legală de a beneficia de măsura reparatorie prioritară a legii, aceea a

restituirii în natură, consacrată prin dispozițiile art. 1 alin. (1), art,9 și

art. 16 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Nici existența pe terenul

cu destinația curți - construcții a unor construcții cu caracter nou,

inexistente la data preluării abuzive, nu se poate opune recunoașterii acestui

drept în favoarea reclamanților, Curtea observând că majoritatea acestora,

identificate prin ambele expertize administrate în cauză, are mai degrabă

funcțiunea de anexe (sală motoare, magazie metalică, grup sanitar).

În tot cazul,

reglementarea raporturilor juridice dintre părți, născute în legătură cu

acestea, se va putea realiza pe tărâmul art. 494 C. civ.

În ceea ce privește

obligația contestatorilor de a menține afectațiunea acestui imobil pe o

perioadă de 1 an, cu începere de la data rămânerii irevocabile a prezentei

hotărâri, Curtea a avut în vedere păstrarea unui just echilibru între

drepturile recunoscute reclamanților și cele ale autorității care administrează

imobilele, pornind de la durata îndelungată a procedurii demarate pentru

obținerea acestei recunoașteri, procedură inițiată în anul 2002, și luând în

considerare perspectiva certă că va mai trece un timp considerabil până la

momentul finalizării irevocabile a acesteia.

Curtea a obligat în

mod direct pe acest intimat pârât să asigure recunoașterea drepturilor cuvenite

reclamanților și nu a mai dat curs solicitării inițiale din cererea acestora,

de a obliga Ministerul Culturii și Patrimoniul Național să transmită pârâtului

Muzeul Național al Țăranului Român notificarea lor în vederea rezolvării

acesteia, dat fiind că acest din urmă pârât a fost prezent de-a lungul întregii

proceduri judiciare și și-a exercitat deplin dreptul la apărare în cauză,

exprimându-și inclusiv opinia asupra notificării în sensul opoziției față de

cererea de restituire în natură.

Curtea a menținut

celelalte dispoziții ale sentinței apelate, privitoare la recunoașterea calității

reclamanților de persoane îndreptățite la restituire și la anularea deciziei de

respingere a notificării din 29 august 2003 emisă de pârâtul Ministerul

Culturii și Cultelor, argumentele reținute în soluționarea pe fond a

notificării pledând, de asemenea, separat de celelalte motive de nulitate

reținute de Curte, în favoarea anulării acestui act juridic.

Împotriva menționatei

decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Muzeul Național al

Țăranului Român pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestora s-a arătat că instanța de apel în mod greșit a constatat că

reclamantul S.F.N. are calitate de succesibil, repus în drept în termenul de

acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001,

întrucât, în conformitate cu prevederile Codului civil, calitatea de succesor

se dovedește numai cu un certificat de moștenire. Reclamantul nu a făcut niciun

demers în vederea modificării sau anulării certificatului de moștenitor din 03

octombrie 1962. Reclamantul posedă un certificat de moștenitor valabil numai

după autorul său și pentru bunurile ce i-au aparținut exclusiv acestuia, fără a

fi specificat nicăieri că autorul său a avut calitatea de moștenitor al

defunctului C.D.S.

Conform art. 700 C.

civ., "dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6

luni socotit de la deschiderea succesiunii". În cazul când moștenitorul a

fost împiedicat de a se folosi de dreptul său, din motive de forță majoră, instanța

judecătorească, la cererea moștenitorului, poate prelungi termenul cu cel mult

6 luni de la data când a luat sfârșit împiedicarea. (C. civ. 692, 709, 1890).

Prin urmare, reclamantul sau autorul acestuia ar fi trebuit ca, în interval de

șase luni de la data înlăturării cazului de forță majoră (după decembrie 1989)

să se adreseze instanțelor române pentru a i se recunoaște calitatea de

moștenitor și a putea reintra în drepturile sale legale.

Conform aplicării

ordinii importanței legilor, Codul civil este o lege cu o greutate mai mare

decât Legea nr. 10/2001, prin urmare, în vederea aplicării Legii nr. 10/2001

trebuie ținut cont de prevederile Codului civil.

De asemenea, de la

data căderii regimului comunist și până la data depunerii cererii de

retrocedare (2002) autorul reclamantului a avut suficient timp pentru a efectua

demersurile necesare dovedirii calității sale de moștenitor. Din actele depuse

la dosar se observă că reclamantul sau autorul acestuia nu au făcut acest

demers.

De asemenea, conform

art. 4 alin (4) din Legea nr. 10/2001 "De cotele moștenitorilor legali sau

testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți

moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de

restituire". Prin urmare, i se poate restitui imobilul persoanei semnatare

a cererii de retrocedare, doar dacă aceasta face dovada calității sale de

moștenitor legal al imobilului. Legea nr. 10/2001 nu vorbește în cuprinsul ei

despre posibilitatea existenței unui mandat tacit.

Persoana care nu a

făcut demersul de a solicita printr-o notificare în nume personal un imobil

preluat abuziv este exclusă din decizia de retrocedare, cota sa revenind

persoanei care a formulat notificarea. Prin urmare, nu se regăsește în

cuprinsul legii temeiul de drept invocat de instanța de apel, respectiv ideea

de mandat tacit în virtutea căruia a acționat notificatorul V.S.F., care a

înțeles să valorifice pentru el și pentru sora sa, ca moștenitori ai fostului

proprietar, drepturile decurgând din acest act normativ reparatoriu.

Pe fondul cauzei,

recurenta critică soluția instanței de apel arătând că în motivare, instanța de

apel arată faptul că întreaga moșie în suprafață de 81 ha, deținută în anul

1948 de C.D.S., a fost trecută la stat în baza art. 2 al Decretului nr. 83/1949,

venit să completeze Legea nr. 187/1945, Legea reformei agrare.

Prin urmare, este

vădit faptul că statul român a intrat în posesia întregii moșii în baza Legii

reformei agrare, nu a unei alte legi care să privească strict imobilele

deținute de acel proprietar.

După cum se observă,

clădirile edificate pe aceste moșii erau trecute în proprietatea statului sub

efectul faptului că acestea se aflau pe terenurile ce intrau sub incidența

legii reformei agrare.

Acest decret și legea

reformei agrare - însăși, nu făcea distincție între terenurile aflate în

intravilanul și cele aflate în extravilanul localității.

Instanța de fond, în

mod corect, a încadrat solicitarea formulată de reclamanți ca intrând sub

incidența Legii nr. 18/1991 și nu a Legii nr. 10/2001, în speță, fiind vorba de

retrocedarea unui teren agricol, ce are în subsidiar edificate pe el corpuri de

construcții care reprezintă practic o anexă la acea cerere.

De asemenea,

destinația de gradină de zarzavat a fost dată încă din anul 1881, apărând pe planurile

pe care reclamanții le-au prezentat instanței în cursul dosarului și care au

stat la baza realizării expertizei topo-cadastrale. Ținând cont și de faptul că

statul român nu a schimbat destinația acestui teren, în mod clar această

retrocedare trebuie să intre sub auspiciile Legii nr. 18/1991.

Instanța de apel

susține că datorită faptului că imobilul se află în intravilanul localității,

acesta intră sub incidența prevederilor Legii nr. 10/2001, conform art. 8 alin.

(1), dar nu ține cont de prevederile Legii nr. 18/1991 care cuprinde și

terenuri aflate în intravilanul localităților. Legea nr. 18/1991 se referă la

terenuri, după destinația acestora și nu numai după situarea acestora.

Sub aspectul unității

deținătoare, recurentul menționează că este instituție publică cu personalitate

juridică care se află în subordinea Ministerului Culturii și Patrimoniului

Național, funcționează cu un buget propriu, fiind ordonator terțiar de credite

și deține imobilele în litigiu în administrare, proprietar fiind statul român

prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Ținând cont de

acestea, consideră că instanța în mod corect a solicitat Ministerului Culturii

și Patrimoniului Național să achite către reclamanți sumele compensatorii.

Instanța de apel, nu

ține cont de faptul că fostul proprietar și-a manifestat un total dezinteres

pentru construcția monument istoric care a luat foc în anul 1931.

Dărâmarea unei

porțiuni din zidăria ce nu mai era o construcție la acea dată, având practic

forma unei ruine, nu s-a făcut din ordinul și sub îndrumarea autorităților

statului român, ci din inițiativa oamenilor locului. Instanța de apel refuză să

înțeleagă faptul că ar fi putut exista și posibilitatea ca statul român să nu

dorească să restaureze acest imobil sau să nu modernizeze întregul ansamblu,

iar actualii apelanți-reclamanți ar fi putut solicita acum un imobil în

paragină (din 1931 până în prezent curgând peste 80 de ani) și un imobil care

probabil s-ar fi degradat și el în timp prin neutilizare, nerenovare și care în

niciun caz nu ar fi avut îmbunătățirile moderne pe care le deține în acest

moment.

Astfel, se aduce un

grav prejudiciu statului român, care s-a comportat față de acest imobil ca un

bun proprietar.

De asemenea,

considerăm și că instanța de apel încalcă jurisprudența constantă a Curții

Europene a Drepturilor Omului, care arată că unul dintre elementele

fundamentale ale superiorității dreptului este principiul securității

raporturilor juridice, iar acest principiu se opune reparării unei nedreptăți

istorice printr-o altă nedreptate. În acest caz, statul român ar fi

prejudiciat, deoarece a investit mult în acest imobil, pentru a fi așa cum îl

putem vedea astăzi.

Este adevărat că

ferma a fost exploatată și după incendierea Casei N.H. Totuși, acest aspect nu

are legătură cu imobilul Casa N.H. deoarece restul suprafeței de teren (77 ha)

a fost retrocedate deja. Acest imobil era numai reședința fostului proprietar

astfel că acesta în mod ușor a dispus evacuarea administratorului său din

celălalt imobil solicitat a fi retrocedat (Casa S.) și instalarea sa acolo.

Această atitudine avută de proprietar pledează pentru ideea că proprietarul era

interesat de profiturile fermei și nu de importanța istorică a acelui imobil,

alegând practic să obțină venituri de la fermă și să nu investească nimic în

restaurarea acelui imobil.

Reiese de aici

atitudinea protectoare față de trecutul istoric al țării noastre, atitudine

demonstrată de către "statul uzurpator".

De asemenea,

recurentul contestă și obligarea statului român să predea imobilul în termen de

1 an de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a deciziei deoarece

instanța de apel nu a ținut cont de perioada de timp în care statul român a

înțeles să investească în acest imobil, nici de faptul că acesta este folosit drept

muzeu, fiind deschis publicului larg, că este folosit de tinerii studenți la

Facultatea de Arhitectură pentru studierea acestui tip de construcție, nici de

faptul că legea prevede menținerea muzeului până la 5 ani de la data rămânerii

hotărârii definitive și irevocabile. Singurul interes manifestat de instanța de

fond este vădit cel de a proteja interesele reclamanților în detrimentul

oricăror alte interese, ale statului român sau ale publicului larg.

În faza procesuală a

recursului au fost formulate întâmpinări apelanții-reclamanți și

apelantul-pârât Ministerul și Patrimoniului Național, solicitând și motivând

cererea de respingere a recursului.

Apelanții-reclamanți

au invocat prin întâmpinare excepția nulității recursului pentru neîncadrarea

acestuia în motivele de recurs limitativ prevăzute în art. 304 C. proc. civ.

Analizând cu

prioritate excepția nulității recursului pentru neîncadrarea în motivele de

recurs, Înalta Curte o apreciază ca nefondată, întrucât criticile menționate

privesc aspecte referitoare la greșita aplicare a legii, recurentul invocând

greșita stabilire a calității procesuale active a contestatorului S.F.N.,

aplicarea greșită a prevederilor art. 8 ale Legii nr. 10/2001, în condițiile în

care terenul intră, în opinia sa, sub incidența Legii nr. 18/1991, cât și

greșita aplicare a prevederilor art. 16 al Legii nr. 10/2001, aspecte care fac

posibilă încadrarea recursului în motivul de recurs reglementat în art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Analizând recursul

formulat, în limita criticilor menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

Deși recurentul

invocă motivul de recurs prevăzut în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., privind

interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, Înalta Curte observă

că această critică a fost invocată formal, fără a fi dezvoltată, astfel încât

nu va putea fi analizată.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare al legii la situația

de fapt stabilită în baza probatoriului administrat în cauză.

Sub aspectul

calității procesuale active a contestatorului S.F.N., se constată că acesta

este fiul S.F.V., acesta din urmă fiind fiul lui C.D.S., fostul proprietar al

imobilului.

S.F.V. (cunoscut și

sub numele de V.S.F.), a formulat notificarea pentru imobilul în litigiu,

înregistrată sub numerele 32/2002 la biroul executorului judecătoresc I.I. și

sub nr. 659 din 5 februarie 2002 la Consiliul Județean Giurgiu.

Instanța a stabilit

în mod corect că reclamanții au calitatea de succesori în drepturi ai fostului

proprietar al imobilului notificat, C.D.S., în calitate de fiică, respectiv

nepot de fiu. Reclamanta S.M.O.M. și-a dovedit această calitate cu certificatul

de moștenitor nr. 294 din 3 octombrie 1962 emis de Notariatul de Stat al

fostului Raion Grivița Roșie de pe urma defunctului C.D.S., coroborat cu

sentința de divorț din 27 mai 1968 a Judecătoriei sectorului 2 București și

livretul de familie emis de autoritățile franceze, iar reclamantul S.F.N., cu

certificatul de moștenitor nr. 32/2006 de pe urma defunctului S.F.V.

La rândul său, S.F.V.

a fost repus de drept în termenul de acceptare a succesiunii, în temeiul art. 4

alin. (3) al Legii nr. 10/2001, pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr.

10/2001, prin notificarea nr. 32/2002 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Repunerea de drept în

termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr.

10/2001, pentru persoana care a formulat notificarea și care nu a renunțat

expres la moștenire, dovedește pe deplin calitatea procesuală activă a lui

S.F.V. și, implicit, a reclamantului S.F.N., ca moștenitor al acestuia, și lasă

fără relevanță juridică orice alt argument relativ la acceptarea moștenirii,

motiv pentru care nu se mai impun a fi analizate susținerile recurentului

privind prescripția dreptului de a accepta succesiunea, cât și repunerea în

termenul de acceptare a succesiunii.

Împrejurarea că

pentru imobilul în litigiu a formulat notificare numai V.S.F., iar nu și

reclamanta S.M.O.M., constituie un aspect de nelegalitate pe care recurentul nu

are interes să îl invoce, întrucât nu există un folos practic pentru acesta,

câtă vreme imobilul este oricum supus restituirii în integralitatea sa, în

temeiul art. 4 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, fiind suficient ca notificarea

pentru întregul imobil să fie depusă în termenul legal numai de către unul

dintre moștenitori, pentru a opera în favoarea acestuia dreptul de acrescământ

asupra cotelor cuvenite celorlalți moștenitori.

Prin urmare, nu poate

constitui un aspect de nelegalitate care să atragă incidența art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. faptul că singurul moștenitor care a formulat notificarea a dorit,

probabil în temeiul unui mandat tacit, să acționeze și în numele altui

moștenitor îndreptățit la dobândirea unei cote succesorale asupra bunului în

litigiu, care nu a formulat notificare în nume personal.

Sub aspectul

incidenței în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cu privire la diferența

de teren nerestituit moștenitorilor fostului proprietar în temeiul Legii nr.

18/1991, din totalul celor 81 de ha, respectiv cele 4 ha în care este inclus

terenul în litigiu, Înalta Curte constată, pe baza probei cu expertiză și a

înscrisului sub semnătură privată înregistrat la Ministerul Agriculturii și

Domeniilor sub nr. 57495 din 12 decembrie 1946, că s-a făcut dovada că acest

teren s-a aflat în mod continuu, încă din anul 1946, în intravilan.

Această împrejurare,

coroborată cu faptul că imobilul a fost preluat de stat ulterior, în anul 1949,

dovedesc aplicarea corectă în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel

cum rezultă din interpretarea per a contrario a art. 8 alin. (1) al acestei

legi, care exclude din domeniul său de aplicare terenurile situate în

extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării,

precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului

funciar nr. 18/1991, republicată.

Argumentul

recurentului conform căruia în domeniul de aplicare al Legii nr. 18/1991 intră

inclusiv terenuri intravilane, ceea ce ar determina incidența în cauză a Legii

nr. 18/1991, nu poate fi primit întrucât, deși în cuprinsul Legii nr. 18/1991

se face referire și la terenuri intravilane, nu se poate susține că domeniul de

reglementare al celor două legi se suprapune într-o astfel de măsură încât

Legea nr. 10/2001 să fie înlăturată de la aplicare de dispozițiile Legii nr.

18/1991.

Trebuie avut în

vedere, pe de altă parte, faptul că pentru terenul intravilan în litigiu nu a

fost inițiată procedura Legii nr. 18/1991, iar analizarea prezentei contestații

din perspectiva Legii nr. 10/2001 se impune cât timp această lege vizează

terenuri situate în intravilan fie la data trecerii acestora în proprietatea

statului, fie la data formulării notificării, situație care se regăsește în

prezenta cauză.

Nu este fondată nici

susținerea recurentului conform căreia importanță în aprecierea incidenței

Legii nr. 18/1991 are destinația terenului și nu amplasamentul acestuia,

întrucât, pentru a stabili excluderea de la aplicare a Legii nr. 10/2001 prin

raportare la Legea nr. 18/1991, art. 8 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 se referă

în mod expres la criteriul amplasamentul terenului în discuție.

Astfel fiind, Înalta

Curte consideră că în mod corect au fost aplicate în cauză dispozițiile Legii

nr. 10/2001.

Verificând

legalitatea măsurii restituirii în natură a imobilului, în limitele criticilor

din recurs, Înalta Curte observă că, într-adevăr, astfel cum în mod corect a

apreciat instanța de apel, nu există niciun impediment legal, raportat la

momentul soluționării contestației, pentru a dispune o astfel de măsură

reparatorie cu privire la un imobil aflat în domeniul public al statului, luând

în considerare modificarea poziției legiuitorului cu privire la restituirea în

natură și a acestei categorii de imobile, exprimată în art. 16 alin. (1) al

Legii nr. 10/2001.

Susținerea

recurentului că o astfel de măsură se impunea a fi înlăturată în considerarea

faptului că fostul proprietar s-a dezinteresat de imobil, care a fost

reconstruit în proporție de 35% și întreținut de către stat, constituie mai

mult un argument de oportunitate, care însă nu este suficient pentru a înlătura

de la aplicare dispozițiile art. 16 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, cât și

principiul reglementat în art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (2) și art. 9 al Legii

nr. 10/2001, privind prioritatea restituirii în natură a imobilelor notificate

în temeiul Legii nr. 10/2001.

De asemenea, Înalta

Curte consideră ca în mod corect instanța de apel a stabilit termenul de

menținere a afectațiunii imobilului pe o durată de 1 an de la data rămânerii

irevocabile a prezentei hotărâri, luând în considerare perioada în care s-a

desfășurat acest proces, începând de la momentul la care notificarea trebuia

soluționată, motiv pentru care se impune menținerea lui, pentru ca foștii

proprietari să se poată bucura în cele din urmă de imobil, întrucât lipsa

îndelungată de folosință a bunului, după recunoașterea dreptului de proprietate

în favoarea fostului proprietar, poate constitui o privare de bun, deci o

atingere adusă dreptului de proprietate al acestuia protejat de art. 1 din

Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Comparativ cu acest

argument, celelalte susțineri aduse de recurent în scopul prelungirii perioadei

de menținere a afectațiunii imobilului, respectiv cele privind investițiile

realizate de către stat la imobil, destinația acestuia de muzeu deschis

publicului larg, cât și utilizarea lui de tinerii studenți la Facultatea de

Arhitectură pentru studierea unui anumit tip de construcție, apar ca fiind mai

puțin relevante.

Recurentul critică

soluția instanței de apel cu privire la obligarea sa, în calitate de

"unitate deținătoare" în sensul art. 21 al Legii nr. 10/2001, de

restituire în natură a imobilului. Deși menționează că în mod corect instanța

de "apel a reținut calitatea Ministerului Culturii și Patrimoniului

Național de proprietar al imobilului, iar a Muzeului Național al Țăranului

Român de deținător al acestuia, recurentul consideră greșită calificarea sa ca

"unitate deținătoare" în sensul art. 21 alin. (1) al Legii nr.

10/2001, lăsând să se înțeleagă că nu el ar fi trebuit să fie obligat la

restituirea în natură a imobilului, cât timp nu este proprietarul acestuia, ci

numai un administrator. Se poate deduce astfel că recurentul apreciază că numai

unitatea care deține în proprietate imobilul poate fi obligată să răspundă

notificării și numai în contradictoriu cu aceasta se pot dispune măsurile

reparatorii prevăzute de legea specială, Legea nr. 10/2001.

În sens contrar

acestei opinii, calitatea recurentului de "unitate deținătoare" a

fost motivată de către instanța de apel prin faptul că art. 21 alin. (1) nu

califică juridic noțiunea de "deținere" (anume, în sensul de a avea

în vedere de