ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9633/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 2 decembrie 2003 reclamantele B.A., B.A.S. și S.E. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Culturii și Cultelor și Consiliul local al comunei Deneș, județul Mureș pentru modificarea deciziei nr. 5356/RT emisă de Ministerul Culturii și Cultelor la 23 august2003, în sensul dispunerii restituirii în natură a castelului cu intrare și grădină înscrise în C.F. a satului Criș, în suprafață totală de 88.386 mp. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 183 din 26 februarie 2004, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru motivarea acestei hotărâri Tribunalul a reținut că reclamantele nu au făcut dovada că sunt persoane îndreptățite la restituirea bunului pretins și unicele moștenitoare ale bunicului lor proprietar, G.B.B. Instanța a reținut astfel din răspunsurile la interogatoriu ale reclamanților și din poziția din proces a pârâtului Ministerul Culturii și Cultelor că proprietarul, bunicul reclamantelor, a avut două căsătorii, din prima rezultând doi fii, G. și D. (G. fiind tatăl reclamantelor), iar din a doua căsătorie, alți doi copii, I., născută în 1927 și M.N., născut în 1929, acesta din urmă sesizând și el cu o notificare Ministerul Culturii și Cultelor pentru același imobil. Instanța a constatat că nu s-a respectat principiul unanimității pentru ca imobilul să fie atribuit în natură reclamanților.

Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și litigii de muncă, prin sentința civilă nr. 463/A din 2 februarie 2004 a admis apelul reclamantelor și a schimbat în tot sentința, a admis contestația și a obligat intimata să emită decizia de restituire a Castelului Criș, situat în comuna Daneș, județul Mureș (C.F. în satul Criș). Pentru a pronunța această hotărâre Curtea a reținut că reclamantele au făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite la restituire. În acest sens s-a constatat că, după decesul lui B.B. în 20 mai 1946, au rămas ca succesori soția supraviețuitoare, B.M. și B.G. fiu. Pe B.M. au moștenit-o fiul, G. care la rândul său le-a lăsat moștenitoare pe E.M., soție și trei fiice (reclamantele), fiicele moștenind-o și pe mama lor, E.M.

S-a considerat că de dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială, beneficiază moștenitorii legali ai persoanei fizice interesate, legea neinstituind vreo obligație pentru toți moștenitorii să solicite bunul în procedura specială instituită de acest act normativ. Instanța nu a reținut apărarea pârâtei-intimate în sensul că ar mai exista și alți moștenitori revendicanți, în lipsa dovezilor sub acest aspect. Împotriva acestei decizii pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor a declarat recurs, criticând soluția instanței de apel pentru motivele indicate de art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ. În fapt, în esență, s-a arătat că s-a interpretat greșit art. 4 din Legea nr. 10/2001, încălcându-se principiul unanimității, s-a omis obligarea celuilalt pârât Consiliul local al comunei Daneș, care a participat în proces, nu s-a făcut individualizarea bunului revendicat și nici nu s-a dovedit calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite.

S-a mai arătat că instanța nu s-a pronunțat asupra naturii preluării și nu s-a analizat ceea ce reclamantele au cerut prin acțiune și anume modificarea deciziei, cu privire la care de asemenea nu s-au făcut aprecieri cât privește temeinicia ei. Recurentul a mai invocat omisiunea instanței de a analiza natura juridică a imobilului, acesta fiind inclus pe lista monumentelor istorice care nu se restituie, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și în raport cu probele administrate în cauză se constată că acesta este neîntemeiat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed. Atât decizia Curții de Apel cât și sentința de fond sunt amplu motivate, ceea ce determină constatarea că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 7 pentru a susține recursul sub acest aspect, în lipsa constatării unor motive contradictorii.

Cât privește motivul privind greșita aplicare a legii sub aspectul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001 se constată că nici acest motiv nu este întemeiat. Reclamantele au făcut dovada că sunt singurele moștenitoare ale autorului lor, fostul proprietar, iar pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor nu a dovedit că ar mai exista și alte cereri de revendicare ale aceluiași imobil, cum s-a pretins. Astfel, reclamantele au notificat Ministerul Culturii și Cultelor cu o cerere de restituire în natură a imobilului proprietatea bunicului lor, G.B.B. (V.), decedat la 20 mai 1946. Moștenirea rămasă de pe urma defunctului a fost împărțită între moștenitorii acestuia, B.G. (G.) în calitate de fiu din prima căsătorie, soția supraviețuitoare B.A.

împreună cu copiii minori, I. și N., precum și B.D., celălalt fiu rezultat din prima căsătorie a defunctului. Din extractul nr. 7/1947 din procesul-verbal de dezbateri succesorale de pe urma defuncților B.B.(V.) rezultă că B.G. a primit dreptul de proprietate asupra întregii averi aflate pe teritoriul României. Prin același act s-a constatat că ceilalți moștenitori au fost îndestulați, pe deplin, în mod necontestat din averea defunctului, aflată pe teritoriul Ungariei. Acest partaj succesoral a fost confirmat și prin declarațiile autentice date la notariat în același an, 1946, de A.B., soție supraviețuitoare și tutore al copiilor minori I. și N. (fila 81 din dosarul de fond) și respectiv B.D., fiu al defunctului dintr-o primă căsătorie (fila 83 din dosarul de fond).

Potrivit acestor declarații cei doi succesori confirmă că s-au îndestulat din averea din Ungaria și nu mai au pretenții asupra averii din Ardeal. Pe B.G.(G.), decedat la 29 iulie 1981 l-au moștenit reclamantele în calitate de fiice conform certificatului de moștenitor nr. 50 din 3 decembrie 2001. Același certificat de moștenitor atestă și faptul că pe mama, B.E.M., decedată la 17 martie 1983 au moștenit-o de asemenea reclamantele. Că imobilul revendicat astăzi de reclamante s-a aflat în proprietatea și posesia lui B.G., rezultă și din procesul-verbal din 6 martie 1949, care atestă că s-au preluat din proprietatea lui B.G. bunuri mobile și imobile, printre acestea figurând castelul și mobilierul de interior (filele 51-52 în dosarul de fond).

Ca urmare, făcându-se dovada că reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, ele revendicând un imobil transmis prin succesiune tatălui lor, singurul proprietar, la momentul preluării de către Statul Român, respingerea notificării pentru motivele reținute în decizia atacată, apare ca nelegală. Ca urmare, instanța de apel constatând că sunt întrunite condițiile art. 11, art. 21, art. 22 din Legea nr. 10/2001, a pronunțat o soluție legală și temeinică, dispunând anularea deciziei și obligarea la emiterea unor noi decizii de restituire în natură a bunului revendicat. Împrejurarea că același bun ar mai fi fost revendicat și de o altă persoană dintre rudele autorului pârâtelor (cum s-a pretins în întâmpinare de către intimatul Ministerul Culturii și al Cultelor) este irelevantă sub trei aspecte.

În primul rând această pretinsă revendicare nu a fost constatată prin decizia de respingere a notificării, nefiind motiv de respingere. În al doilea rând, pretinsa revendicare a rămas o simplă afirmație nefiind dovedită. În al treilea rând, chiar dacă ar fi existat, ea rămâne externă cauzei întrucât s-a făcut dovada de petiționare că bunul pretins a aparținut tatălui lor, urmare partajării succesiunii bunicului și ele revendică un bun din averea tatălui lor, din patrimoniul căruia s-a și consemnat că s-a făcut preluarea în 1949. Nu se poate reține nici critica privind greșita aplicare a art. 16 din Legea nr. 10/2001 sub aspectul că nu s-a cercetat situația juridică a imobilului, aflat pe lista bunurilor care nu se pot restitui.

Această apărare este formulată pentru prima dată în recurs (de altfel nesusținută de nici o dovadă) și a avut tratamentul impus de dispozițiile art. 292 C. proc. civ. Scăderile dispozițiilor deciziei curții de apel sub aspectul neobligării și a celuilalt pârât nu pot forma nici ele motiv de recurs, notificarea a fost rezolvată de instituția competentă (prin apartenența imobilului revendicat) și anume Ministerul Culturii și Cultelor, cu privire la care nu există îndoială pentru obligația ce-i incumbă, urmare soluționării contestației la decizia nr. 5356 din 29 august 2003. Eventualele observații cu privire la textul dispozitivului se pot rezolva prin mijloacele puse la îndemâna pârâților de dispozițiile art. 281-281 2 C. proc.

civ. Pentru considerentele arătate se va respinge recursul ca neîntemeiat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor împotriva deciziei civile nr. 463 A din 2 iunie 2004 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și litigii de muncă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2005.