ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6912/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6912/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurilor civile de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin notificarea formulată la 21

martie 2001, M.D. a cerut Ministerului Culturii, în temeiul dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului din București (construcție cu

subsol, parter, etaj, mansardă și teren în suprafață de 520 mp) cât și a

bunurilor mobile ce se găseau în acest imobil, la data preluării abuzive prin

Decretul nr. 92/1950.

Prin decizia nr. 5355 din 29 august

2003, Ministerul Culturii și Cultelor a respins notificarea, cu motivarea că

cel în cauză nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituire, în

înțelesul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu a făcut dovada

dreptului său de proprietate cu privire la imobil, respectiv a calității de

moștenitor și nu s-a respectat sarcina probei, în sensul prevăzut de art. 1169 C.

civ.

La 2 octombrie 2003, persoana

îndreptățită a contestat această decizie solicitând instanței, în

contradictoriu cu Ministerul Culturii și Cultelor, Ministerul Finanțelor,

Primăria Municipiului București, Ministerul Industriei și Resurselor R.A. A.P.A.P.S.

și SC U., să dispună obligarea pârâtelor de a-i lăsa în deplină proprietate și

posesie, liber de orice sarcini, imobilul din București, precum și bunurile

mobile existente în imobil la data preluării abuzive.

În motivarea contestației, M.D. a arătat

că imobilul a fost proprietatea părinților săi, fiind dobândit în urma unei

vânzări prin licitație publică, la 26 iunie 1933 și a fost preluat abuziv prin

Decretul nr. 92/1950, deși proprietarii acestuia făceau parte din categoriile

exceptate de la naționalizare.

Ulterior, la 16 februarie 2004,

contestatorul a renunțat la judecarea capătului de cerere vizând obligarea pârâților

de a-i restitui bunurile mobile aflate în imobil.

Investit cu soluționarea litigiului,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin încheierea din 27 octombrie

2003, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată din oficiu,

dispunând scoaterea din cauză a intimatelor pârâte Ministerul Finanțelor,

Primăria Municipiului București, Ministerul Industriei și Resurselor, R.A. A.P.A.P.S.

și SC U., cu motivarea că decizia atacată a fost emisă de Ministerul Culturii

și Cultelor, pârâtă intimată care a fost menținută în cauză, în dubla sa

calitate de emitent al deciziei atacate și deținător al imobilului.

Aceeași instanță, prin sentința

civilă nr. 234 din 10 martie 2004, a admis contestația astfel cum a fost

precizată și anulând decizia de respingere a notificării, emisă de Ministerul

Culturii și Cultelor sub nr. 5355/rt din 29 august 2003, a dispus restituirea

în natură a imobilului situat în București, compus din construcție și teren în

suprafață de 520 mp.

A obligat pârâta de a lăsa imobilul

în deplină proprietate și posesie către contestator.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut în esență că cel în cauză, prin probele administrate, a

făcut dovada că imobilul în litigiu a aparținut inițial părinților săi P.M. și

A., ulterior prin act de partaj voluntar autentificat de Grefa fostului

Tribunal Ilfov, Secția Notariat, convenindu-se asupra modalității de ieșire din

indiviziune, respectiv ca părinții să rămână proprietari asupra mansardei și

etajului iar contestatorul asupra parterului, terenul și restul dependințelor

aflate la subsolul clădirii rămânând în indiviziune.

Prin Decretul nr. 92/1950, se mai

arată, întregul imobil a fost naționalizat pe numele părinților

contestatorului, deși prin actul de partaj voluntar menționat, parterul

imobilului constituia proprietatea acestuia. Ca atare, cu privire la această

parte din imobil, statul nu și-a constituit un titlu valabil, întrucât

adevăratul proprietar nu a fost menționat în anexa la decret iar, pe de altă

parte, nu s-au respectat nici prevederile art. I pct. 1-5 și art. II din

Decretul nr. 92/1950 întrucât contestatorul făcea parte din categoriile de

persoane exceptate de la naționalizare, fiind intelectual profesionist.

Cu încălcarea acelorași dispoziții

ale Decretului nr. 92/1950, s-a operat trecerea în proprietatea statului și a

părții din imobil ce aparținea părinților contestatorului care, erau de

asemenea exceptați de la naționalizare, tatăl acestuia, fost mic meseriaș,

fiind pensionar la data preluării, iar mama, casnică.

Cât privește incidența în cauză a

dispozițiilor art. 16 din Legea 10/2001, prima instanță a apreciat că societatea

ce ocupă în prezent imobilul nu întrunește trăsăturile unei instituții de

interes public, pentru a nu putea opera restituirea în natură.

Apelul declarat de Ministerul

Culturii și Cultelor a fost admis de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

care, prin decizia nr. 1953/A din 24 septembrie 2004, a schimbat în tot

sentința și a respins ca neîntemeiată contestația formulată în contradictoriu

cu intimatul Ministerul Culturii și Cultelor și ca fiind formulată împotriva

unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, față de ceilalți intimați.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de control judiciar a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor

art. 16 din Legea nr. 10/2001, în conținutul său inițial, înainte de

modificarea adusă prin O.U.G. nr. 184/2002, în virtutea principiului

tempus

regit actum

.

Ca atare, se mai arată, soluția de

respingere a notificării apare ca legală și temeinică, dar, în raport de

caracterul nevalabil al preluării în baza art. 16 alin. (4)-(5) din Legea 10/2001,

contestatorul avea deschisă, la data notificării, doar calea acțiunii directe

în justiție, în retrocedarea imobilului preluat fără titlu, nesupusă unui

termen de decădere.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 6260 din 12

iulie 2005, a admis recursul contestatorului și casând hotărârea atacată a

trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, reținând că instanța

de control judiciar nu a pus în discuția părților excepția de fond a inadmisibilității

procedurii prealabile administrative, prevăzută de Legea nr. 10/2001, excepție

pe care, de altfel, și-a fundamentat soluția, fiind încălcate astfel

dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În rejudecare, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin

decizia nr. 77/A din 23 februarie 2006, a respins ca nefondat apelul

intimatului Ministerul Culturii și Cultelor, împotriva sentinței nr. 234 din 10

martie 2004 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care a

menținut-o, obligându-l pe apelant să-i plătească intimatului contestator suma

de 618.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în toate fazele

procesuale.

Pentru a decide astfel, instanța de

trimitere a reținut în esență că U., instituție privată, creată din fonduri

private, nu poate fi inclusă în categoria organismelor vizate de art. 16 alin. (1)

din Legea 10/2001 întrucât nu intră în categoria unităților și instituțiilor

din sistemul de stat.

De altfel, se mai arată, acest

aspect nu mai este relevant, în contextul noii redactări a art. 16 din legea

republicată, întrucât respectiva procedură a fost scoasă din conținutul legii.

Împotriva acestei ultime hotărâri au

declarat recurs, în termen legal, U. și Ministerul Culturii și Cultelor.

Examinând cererile formulate, Înalta

Curte constată că recursul declarat de U. a fost exercitat

omissio medio

,

fără a se fi declanșat în prealabil calea ordinară de atac a apelului.

Ca atare, acest recurs apare ca

inadmisibil, urmând a fi respins, soluție care se desprinde de altfel și din

dispozițiile art. 377 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., text ce declară ca fiind

irevocabile hotărârile pronunțate în primă instanță, care nu au fost atacate cu

apel.

În recursul său, Ministerul Culturii

și Cultelor, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc.

civ., critică hotărârea dată în rejudecare după cum urmează:

- instanța a reținut în mod greșit

că U., este un stabiliment de utilitate publică, creat de particulari, prin

inițiativă privată, ce nu poate fi inclus în categoria organismelor vizate de

art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu sunt unități și instituții

din sistemul de stat.

Astfel, se arată, nicăieri în

cuprinsul deciziei nu se regăsesc elemente de natură a preciza poziția

instanței cu privire la mijloacele de apărare invocate de recurentă vizând

dreptul său de administrare al imobilului în cauză, care este bun proprietate

publică a statului, conform cadrului legal stabilit prin Legea nr. 213/1998.

- în contextul noii redactări a art.

16 din Legea 10/2001, trebuiau luate în considerare noile dispoziții vizând

modalitatea de restituire a imobilelor către foștii proprietari, care stabilesc

condiții și termene derogatorii de la procedura executării silite din dreptul

comun.

- instanța nu a stabilit dacă art. 16

din Legea nr.10/2001, în actuala redactare, impune includerea imobilului în

categoria celor cuprinse în Anexa nr. 2 lit. a) din lege, pe cale de

consecință, nefiind lămurită nici modalitatea de restituire, dacă subzistă

obligația proprietarului de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de 3-5 ani.

- s-a omis a se cerceta

valabilitatea titlului în baza căruia imobilul a intrat în proprietatea

statului român și a deținătorului real al acestuia.

- în mod greșit și în absența

oricăror dovezi instanța a stabilit în sarcina sa, obligația de plată a sumei

de 618.000.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, în toate fazele

procesuale, fără a se preciza punctual ce reprezintă această sumă, de altfel

excesivă, în condițiile în care în fazele procesuale anterioare nici nu s-au

solicitat și nici nu s-au acordat aceste cheltuieli.

Recursul declarat de Ministerul

Culturii și Cultelor se privește ca fondat urmând a fi admis, în limitele și

pentru considerentele ce succed.

Este adevărat că, în contextul

modificărilor succesive operate Legii nr. 10/2001 în general și articolului 16

din acest act normativ, în special, instanța de trimitere trebuia să acorde o

mai mare atenție clarificării situației juridice a unității deținătoare, aspect

care, în redactarea actuală a textului, are consecințe asupra modalității de

restituire efectivă în natură a imobilului în legătură cu care s-a formulat

notificarea: imediată sau cu mențiunea afectațiunii pe o perioadă de 3

respectiv 5 ani.

Astfel, art. 16 alin. (1) din lege,

în noua redactare, dispune că în situația imobilelor având destinațiile arătate

în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din lege, necesare și

afectate nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate

ori social-culturale, foștilor proprietari sau după caz moștenitorilor

acestora, li se restituie imobilul în proprietate cu obligația de a-i menține

afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 și 4

din anexa nr. 2 lit. a) sau după caz, de până la 5 ani de la data emiterii

deciziei au dispoziției, pentru cele arătate la pct.1 și 2 din anexa nr. 2 lit.

a).

Din ansamblul probelor administrate

în cauză, se desprinde cu necesitate concluzia că U.T.R., U., organizație

profesională nonguvernamentală și nonprofit a membrilor comunității teatrale

din România, ce s-a afirmat ca centru de reprezentare a dramaturgiei românești,

este un așezământ socio-cultural al cărui caracter special îl plasează într-una

din categoriile de imobile, în legătură cu care legea instituie obligația

proprietarului de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani (a se

vedea Anexa nr. 2, lit. a), pct. 4 din lege care, într-o enumerare cu titlu

exemplificativ, iar nu limitativ, face referire la imobilele ocupate de

instituții culturale).

Ca atare, în mod greșit s-a reținut

prin decizia atacată că imobilul în litigiu nu intră sub incidența

dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, republicată, precum și faptul că

includerea acestuia în lista imobilelor prevăzute la Anexa nr. 2 nu ar mai avea

relevanță, în contextul noii redactări a textului.

Necesitatea lămuririi acestei

împrejurări are consecințe, așa cum s-a arătat, asupra modalității de

restituire în natură, respectiv asupra împrejurării dacă persoana juridică

deținătoare beneficiază de dispozițiile ce se referă la mențiunea afectațiunii

pe o perioadă determinată, cu consecințele, în favoarea proprietarului,

prevăzute de alin. (2) al textului, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr.

209 din 22 decembrie 2005, sau îi sunt aplicabile dispozițiile art. 578 și urm.

C. proc. civ., referitoare la predarea silită a bunurilor imobile.

Înalta Curte va reține ca fiind

fondată și critica ce vizează cuantumul exagerat al cheltuielilor de judecată

acordate.

Potrivit dispozițiilor art. 274

alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Alin. (3) al textului dispune că

judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților,

potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor

constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea

pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

În speță, Înalta Curte apreciază că

s-au acordat, într-un cuantum nepotrivit de mare, respectiv 618.000.000 lei

vechi, cheltuieli de judecată ce reprezintă exclusiv onorariul de avocat,

raportat la complexitatea pricinii, numărul termenelor acordate și activitatea

avocatului care l-a asistat pe contestator, pe parcursul procesului.

Se are în vedere și împrejurarea că

în anteriorul ciclu procesual, intimatul contestator, prin avocat, nu a

solicitat cheltuieli de judecată.

Trebuie subliniat că, prin această

măsură permisă de lege, instanța nu înțelege a controla sau stânjeni contractul

dintre părțile raportului juridic civil, de asistență juridică, chestiunea

supusă controlului vizând doar raportul juridic procesual, în cadrul căruia se

impune a fi soluționată problema lichidării cheltuielilor de judecată care, așa

cum s-a arătat, vor fi reduse corespunzător complexității cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de SC U. împotriva

deciziei nr. 77 A din 23 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă.

Admite recursul declarat de

Ministerul Culturii și Cultelor împotriva aceleiași decizii pe care o modifică

în parte în sensul că obligă apelantul Ministerul Culturii și Cultelor la plata

sumei de 14.000 RON către intimatul M.D.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei.

Obligă recurenții la plata sumei de

3.500 RON cheltuieli de judecată, în recurs, către intimatul M.D.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 12 septembrie 2006.