ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6912/2006

Asupra recursurilor civile de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin notificarea formulată la 21 martie 2001, M.D. a cerut Ministerului Culturii, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului din București (construcție cu subsol, parter, etaj, mansardă și teren în suprafață de 520 mp) cât și a bunurilor mobile ce se găseau în acest imobil, la data preluării abuzive prin Decretul nr. 92/1950. Prin decizia nr. 5355 din 29 august 2003, Ministerul Culturii și Cultelor a respins notificarea, cu motivarea că cel în cauză nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituire, în înțelesul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu a făcut dovada dreptului său de proprietate cu privire la imobil, respectiv a calității de moștenitor și nu s-a respectat sarcina probei, în sensul prevăzut de art. 1169 C. civ.

La 2 octombrie 2003, persoana îndreptățită a contestat această decizie solicitând instanței, în contradictoriu cu Ministerul Culturii și Cultelor, Ministerul Finanțelor, Primăria Municipiului București, Ministerul Industriei și Resurselor R.A. A.P.A.P.S. și SC U., să dispună obligarea pârâtelor de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie, liber de orice sarcini, imobilul din București, precum și bunurile mobile existente în imobil la data preluării abuzive. În motivarea contestației, M.D. a arătat că imobilul a fost proprietatea părinților săi, fiind dobândit în urma unei vânzări prin licitație publică, la 26 iunie 1933 și a fost preluat abuziv prin Decretul nr. 92/1950, deși proprietarii acestuia făceau parte din categoriile exceptate de la naționalizare.

Ulterior, la 16 februarie 2004, contestatorul a renunțat la judecarea capătului de cerere vizând obligarea pârâților de a-i restitui bunurile mobile aflate în imobil. Investit cu soluționarea litigiului, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin încheierea din 27 octombrie 2003, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată din oficiu, dispunând scoaterea din cauză a intimatelor pârâte Ministerul Finanțelor, Primăria Municipiului București, Ministerul Industriei și Resurselor, R.A. A.P.A.P.S. și SC U., cu motivarea că decizia atacată a fost emisă de Ministerul Culturii și Cultelor, pârâtă intimată care a fost menținută în cauză, în dubla sa calitate de emitent al deciziei atacate și deținător al imobilului.

Aceeași instanță, prin sentința civilă nr. 234 din 10 martie 2004, a admis contestația astfel cum a fost precizată și anulând decizia de respingere a notificării, emisă de Ministerul Culturii și Cultelor sub nr. 5355/rt din 29 august 2003, a dispus restituirea în natură a imobilului situat în București, compus din construcție și teren în suprafață de 520 mp. A obligat pârâta de a lăsa imobilul în deplină proprietate și posesie către contestator. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că cel în cauză, prin probele administrate, a făcut dovada că imobilul în litigiu a aparținut inițial părinților săi P.M.

și A., ulterior prin act de partaj voluntar autentificat de Grefa fostului Tribunal Ilfov, Secția Notariat, convenindu-se asupra modalității de ieșire din indiviziune, respectiv ca părinții să rămână proprietari asupra mansardei și etajului iar contestatorul asupra parterului, terenul și restul dependințelor aflate la subsolul clădirii rămânând în indiviziune. Prin Decretul nr. 92/1950, se mai arată, întregul imobil a fost naționalizat pe numele părinților contestatorului, deși prin actul de partaj voluntar menționat, parterul imobilului constituia proprietatea acestuia. Ca atare, cu privire la această parte din imobil, statul nu și-a constituit un titlu valabil, întrucât adevăratul proprietar nu a fost menționat în anexa la decret iar, pe de altă parte, nu s-au respectat nici prevederile art. I pct. 1-5 și art. II din Decretul nr. 92/1950 întrucât contestatorul făcea parte din categoriile de persoane exceptate de la naționalizare, fiind intelectual profesionist.

Cu încălcarea acelorași dispoziții ale Decretului nr. 92/1950, s-a operat trecerea în proprietatea statului și a părții din imobil ce aparținea părinților contestatorului care, erau de asemenea exceptați de la naționalizare, tatăl acestuia, fost mic meseriaș, fiind pensionar la data preluării, iar mama, casnică. Cât privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 16 din Legea 10/2001, prima instanță a apreciat că societatea ce ocupă în prezent imobilul nu întrunește trăsăturile unei instituții de interes public, pentru a nu putea opera restituirea în natură.

Apelul declarat de Ministerul Culturii și Cultelor a fost admis de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin decizia nr. 1953/A din 24 septembrie 2004, a schimbat în tot sentința și a respins ca neîntemeiată contestația formulată în contradictoriu cu intimatul Ministerul Culturii și Cultelor și ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, față de ceilalți intimați. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în conținutul său inițial, înainte de modificarea adusă prin O.U.G.

nr. 184/2002, în virtutea principiului tempus regit actum . Ca atare, se mai arată, soluția de respingere a notificării apare ca legală și temeinică, dar, în raport de caracterul nevalabil al preluării în baza art. 16 alin. (4)-(5) din Legea 10/2001, contestatorul avea deschisă, la data notificării, doar calea acțiunii directe în justiție, în retrocedarea imobilului preluat fără titlu, nesupusă unui termen de decădere. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 6260 din 12 iulie 2005, a admis recursul contestatorului și casând hotărârea atacată a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, reținând că instanța de control judiciar nu a pus în discuția părților excepția de fond a inadmisibilității procedurii prealabile administrative, prevăzută de Legea nr. 10/2001, excepție pe care, de altfel, și-a fundamentat soluția, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia nr. 77/A din 23 februarie 2006, a respins ca nefondat apelul intimatului Ministerul Culturii și Cultelor, împotriva sentinței nr. 234 din 10 martie 2004 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care a menținut-o, obligându-l pe apelant să-i plătească intimatului contestator suma de 618.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în toate fazele procesuale. Pentru a decide astfel, instanța de trimitere a reținut în esență că U., instituție privată, creată din fonduri private, nu poate fi inclusă în categoria organismelor vizate de art. 16 alin. (1) din Legea 10/2001 întrucât nu intră în categoria unităților și instituțiilor din sistemul de stat.

De altfel, se mai arată, acest aspect nu mai este relevant, în contextul noii redactări a art. 16 din legea republicată, întrucât respectiva procedură a fost scoasă din conținutul legii. Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs, în termen legal, U. și Ministerul Culturii și Cultelor. Examinând cererile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de U. a fost exercitat omissio medio , fără a se fi declanșat în prealabil calea ordinară de atac a apelului. Ca atare, acest recurs apare ca inadmisibil, urmând a fi respins, soluție care se desprinde de altfel și din dispozițiile art. 377 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., text ce declară ca fiind irevocabile hotărârile pronunțate în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel.

În recursul său, Ministerul Culturii și Cultelor, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în rejudecare după cum urmează: - instanța a reținut în mod greșit că U., este un stabiliment de utilitate publică, creat de particulari, prin inițiativă privată, ce nu poate fi inclus în categoria organismelor vizate de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu sunt unități și instituții din sistemul de stat. Astfel, se arată, nicăieri în cuprinsul deciziei nu se regăsesc elemente de natură a preciza poziția instanței cu privire la mijloacele de apărare invocate de recurentă vizând dreptul său de administrare al imobilului în cauză, care este bun proprietate publică a statului, conform cadrului legal stabilit prin Legea nr. 213/1998.

- în contextul noii redactări a art. 16 din Legea 10/2001, trebuiau luate în considerare noile dispoziții vizând modalitatea de restituire a imobilelor către foștii proprietari, care stabilesc condiții și termene derogatorii de la procedura executării silite din dreptul comun. - instanța nu a stabilit dacă art. 16 din Legea nr.10/2001, în actuala redactare, impune includerea imobilului în categoria celor cuprinse în Anexa nr. 2 lit. a) din lege, pe cale de consecință, nefiind lămurită nici modalitatea de restituire, dacă subzistă obligația proprietarului de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de 3-5 ani. - s-a omis a se cerceta valabilitatea titlului în baza căruia imobilul a intrat în proprietatea statului român și a deținătorului real al acestuia.

- în mod greșit și în absența oricăror dovezi instanța a stabilit în sarcina sa, obligația de plată a sumei de 618.000.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, în toate fazele procesuale, fără a se preciza punctual ce reprezintă această sumă, de altfel excesivă, în condițiile în care în fazele procesuale anterioare nici nu s-au solicitat și nici nu s-au acordat aceste cheltuieli. Recursul declarat de Ministerul Culturii și Cultelor se privește ca fondat urmând a fi admis, în limitele și pentru considerentele ce succed.

Este adevărat că, în contextul modificărilor succesive operate Legii nr. 10/2001 în general și articolului 16 din acest act normativ, în special, instanța de trimitere trebuia să acorde o mai mare atenție clarificării situației juridice a unității deținătoare, aspect care, în redactarea actuală a textului, are consecințe asupra modalității de restituire efectivă în natură a imobilului în legătură cu care s-a formulat notificarea: imediată sau cu mențiunea afectațiunii pe o perioadă de 3 respectiv 5 ani.

Astfel, art. 16 alin. (1) din lege, în noua redactare, dispune că în situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din lege, necesare și afectate nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social-culturale, foștilor proprietari sau după caz moștenitorilor acestora, li se restituie imobilul în proprietate cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 și 4 din anexa nr. 2 lit. a) sau după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei au dispoziției, pentru cele arătate la pct.1 și 2 din anexa nr. 2 lit. a). Din ansamblul probelor administrate în cauză, se desprinde cu necesitate concluzia că U.T.R., U., organizație profesională nonguvernamentală și nonprofit a membrilor comunității teatrale din România, ce s-a afirmat ca centru de reprezentare a dramaturgiei românești, este un așezământ socio-cultural al cărui caracter special îl plasează într-una din categoriile de imobile, în legătură cu care legea instituie obligația proprietarului de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani (a se vedea Anexa nr. 2, lit. a), pct. 4 din lege care, într-o enumerare cu titlu exemplificativ, iar nu limitativ, face referire la imobilele ocupate de instituții culturale).

Ca atare, în mod greșit s-a reținut prin decizia atacată că imobilul în litigiu nu intră sub incidența dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, republicată, precum și faptul că includerea acestuia în lista imobilelor prevăzute la Anexa nr. 2 nu ar mai avea relevanță, în contextul noii redactări a textului. Necesitatea lămuririi acestei împrejurări are consecințe, așa cum s-a arătat, asupra modalității de restituire în natură, respectiv asupra împrejurării dacă persoana juridică deținătoare beneficiază de dispozițiile ce se referă la mențiunea afectațiunii pe o perioadă determinată, cu consecințele, în favoarea proprietarului, prevăzute de alin. (2) al textului, astfel cum a fost modificat prin O.U.G.

nr. 209 din 22 decembrie 2005, sau îi sunt aplicabile dispozițiile art. 578 și urm. C. proc. civ., referitoare la predarea silită a bunurilor imobile. Înalta Curte va reține ca fiind fondată și critica ce vizează cuantumul exagerat al cheltuielilor de judecată acordate. Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Alin. (3) al textului dispune că judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

În speță, Înalta Curte apreciază că s-au acordat, într-un cuantum nepotrivit de mare, respectiv 618.000.000 lei vechi, cheltuieli de judecată ce reprezintă exclusiv onorariul de avocat, raportat la complexitatea pricinii, numărul termenelor acordate și activitatea avocatului care l-a asistat pe contestator, pe parcursul procesului. Se are în vedere și împrejurarea că în anteriorul ciclu procesual, intimatul contestator, prin avocat, nu a solicitat cheltuieli de judecată. Trebuie subliniat că, prin această măsură permisă de lege, instanța nu înțelege a controla sau stânjeni contractul dintre părțile raportului juridic civil, de asistență juridică, chestiunea supusă controlului vizând doar raportul juridic procesual, în cadrul căruia se impune a fi soluționată problema lichidării cheltuielilor de judecată care, așa cum s-a arătat, vor fi reduse corespunzător complexității cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de SC U. împotriva deciziei nr. 77 A din 23 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Admite recursul declarat de Ministerul Culturii și Cultelor împotriva aceleiași decizii pe care o modifică în parte în sensul că obligă apelantul Ministerul Culturii și Cultelor la plata sumei de 14.000 RON către intimatul M.D. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Obligă recurenții la plata sumei de 3.500 RON cheltuieli de judecată, în recurs, către intimatul M.D. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 septembrie 2006.