ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3248/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3248/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 863 din 12 iunie 2009

Tribunalul București, secția a III-a civilă, rejudecând cauza în fond după casare

a admis în parte acțiunea civilă înaintată de reclamanții B.M. și M.B., a respins

capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

din 28 iulie 1999 (precum și capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului

situat în București, strada C.M.

Totodată, a constatat

că reclamantele sunt persoane îndreptățite pentru acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent, respectiv despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005,

privind imobilul înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 iulie 1999.

Pentru a pronunța această

sentință, tribunalul a reținut că prin mai multe decizii definitive, rămase irevocabile,

pronunțate în cauze privind pe aceleași reclamante în contradictoriu și cu pârâta

Primăria Municipiului București prin Primarul General, s-a statuat asupra calității

de proprietar a autorului reclamantelor, I.R.B., decedat în anul 1994, asupra imobilului

situat în București, strada C.M., respectiv asupra legitimării procesuale active

a reclamantelor decurgând din calitatea acestora de moștenitoare a defunctului proprietar

- în acest sens dispunându-se prin: decizia civilă nr. 986A din 15 februarie 2003

a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 1596/2003,

decizia civilă pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul

nr. 3110/2003 la data de 4 decembrie 2003, decizia nr. 488/A din 28 octombrie 2003

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 1944/2003,

decizia civilă nr. 1538 din 3 octombrie 2006 pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 5434/3/2006.

Acest imobil a fost preluat

de stat în aplicarea Decretului de naționalizare nr. 92/1950, fiind înscris ca atare

în anexa acestui act normativ.

Prin notificarea din

13 august 2001, formulată de reclamante conform Legii nr. 10/2001, notificare înregistrată

la Primăria Municipiului București și la care nu au primit nici un răspuns până

în prezent, acestea au solicitat restituirea în natură a imobilului.

Reținând în consecință

calitatea de proprietar a autorului reclamantelor asupra imobilului în litigiu,

calitatea acestora din urmă de moștenitoare, precum și caracterul abuziv al preluării

imobilului de către stat, conform art. 2 alin. (1) Iit. a) din Legea nr. 10/2001,

ținând seama și de situația de fapt stabilită deja definitiv în prezenta cauză în

sensul înstrăinării valabile a imobilului prin contractul de vânzare-cumpărare

din 28 iulie 1999 încheiat de pârâți în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul a constatat

că reclamantele sunt persoane îndreptățită la restituire în temeiul dispozițiilor

reparatorii speciale ale Legii nr. 10/2001 republicată, cu modificările ulterioare

și că pârâtei Primăria Municipiului București îi revine obligația de restituire

prin echivalent a imobilului notificat, potrivit art. 1 alin. (2) coroborat cu

art. 18 lit. c) și art. 26 din lege.

În ceea ce privește stabilirea

despăgubirilor cuvenite, tribunalul a constatat că în cauză sunt incidente reglementările

speciale având ca obiect procedura acordării despăgubirilor ce vor fi calculate

și stabilite potrivit procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

în acest sens fiind și prevederile exprese cuprinse în art. 1 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, conform cărora măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri

acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv „se propun a fi acordate prin decizia

sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi

cu soluționarea notificării”.

Prin urmare, ținând seama

de considerentele deciziei instanței de recurs prin care s-a stabilit că prima instanță

a soluționat corect primul capăt de cerere al acțiunii având ca obiect constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 1999, acest

aspect nemaiputând fi pus în discuție în rejudecarea pricinii, tribunalul, a admis,

în parte, acțiunea formulată de reclamante.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat apel reclamantele B.M. și M.B. iar prin decizia civilă nr. 161 din 8

martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a respins ca nefondat

apelul pentru următoarele considerente:

Prin decizia civilă

nr. 93 din 06 februarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, s-a admis cererea de apel formulată de reclamantele B.M. și M.B. împotriva

sentinței civile nr. 684 din 16 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă, s-a desființat sentința și s-a dispus trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță, motivat de faptul că instanța de fond, deși a stabilit

corect că fostul proprietar nu poate beneficia decât de despăgubiri, potrivit dispozițiilor

art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 nu a acordat și despăgubirile, deoarece nu

a verificat dacă acestea sunt datorate conform dispozițiilor legii aplicabile notificării

nesoluționate formulată de reclamante.

Tribunalul București,

în rejudecare, a respectat aceste dispoziții ale instanței superioare, constatând

prin dispozitivul sentinței că reclamantele sunt persoane îndreptățite pentru acordarea

de măsuri reparatorii în echivalent, respectiv despăgubiri conform Legii nr. 10/2001

și Legii nr. 247/2005 pentru imobilul înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare

din 28 iulie 1999.

În aceste condiții nu

mai era necesar să oblige Primăria Municipiului București să emită la rândul ei

o altă dispozițiile prin care să se constate îndreptățirea reclamantelor-apelante

la plata de despăgubiri.

Hotărârea instanței în

acest caz se înaintează Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta

fiind instituția

abilitată

de Legea nr. 247/2005 să stabilească cuantumul despăgubirilor.

De asemenea, în mod corect

instanța de fond nu a dispus efectuarea unei expertize care să stabilească cuantumul

despăgubirilor deoarece după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 privind reforma

în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, competența

instanței civile se păstrează doar în ceea ce privește procedura derulată în etapa

prealabilă la unitatea deținătoare, în situația în care aceasta refuză să soluționeze

notificarea, respinge notificarea ori respinge cererea de restituire în natură.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanței de contencios

administrativ, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

S-a mai reținut că în

speță, pârâta - intimată nu a răspuns la notificare, instanța de fond constatând

îndreptățirea reclamantelor la despăgubiri iar stabilirea cuantumului despăgubirilor

se va face potrivit procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Ca atare reține instanța

de apel, soluția nu este în dezacord cu principiile și jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de acces la o instanță de judecată nu este

un drept absolut. El poate fi supus condiției prealabile a unei proceduri administrative,

pentru că ceea ce interesează este ca limitele aduse acestui drept să nu fie de

natură a goli de conținut însăși dreptul ocrotit.

Or, dreptul de acces la

instanță nu este negat, dar este supus procedurii derulate la Comisia Centrală.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs reclamantele B.M. și M.B. solicitând casarea ei cu trimiterea

cauzei spre rejudecare în fond, cu îndrumarea de a se stabili cuantumul despăgubirilor

ce urmează a fi acordate și a se pune în discuția părților necesitatea introducerii

în cauză a Ministerului Finanțelor Publice.

Astfel criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin

prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentele invocă ca

prim motiv de recurs faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315

C. proc. civ. prin ignorarea și nesocotirea îndrumărilor date de instanța de recurs

prin decizia civilă nr. 8512 din 25 octombrie 2006 Dosar nr. 28838/1/2004, în condițiile

în care în rejudecarea fondului trebuie să se stabilească printre altele „felul

despăgubirii ce se va acorda”.

Se mai susține că au fost

încălcate și dispozițiiile instanței de apel date în ciclul procesual anterior prin

decizia civilă nr. 95 din 6 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, Dosarul nr. 26204/3/2003.

O altă critică vizează

încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

în condițiile în care procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 nu are în vedere

situația în care o hotărâre judecătorească prin care se constată doar calitatea

de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent, poate suplini emiterea

dispoziției de entitatea învestită cu soluționarea notificării.

Ca atare, susțin recurentele,

este evident că înaintarea la Comisia Centrală a sentinței pronunțate în cauză nu

poate avea nici un efect în sensul acordării de despăgubiri în favoarea lor.

Recurentele mai învederează

în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și încălcarea deciziei nr. 33 din 9 iunie

2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite.

Astfel, se mai susține

că instanța trebuia să convertească obiectul revendicării în despăgubiri și să dispună

ca Statul prin Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat să le plătească despăgubirile

pe care le-ar fi stabilit.

Aceasta, cu atât mai mult,

susțin recurentele, cu cât nu li se poate imputa că nu ar fi solicitat introducerea

în cauză a Ministerului Finanțelor Publice, întrucât au solicitat restituirea în

natură a imobilului și doar prin decizia civilă nr. 93 din 6 februarie 2009 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a stabilit în mod definitiv că nu li

se poate restitui în natură imobilul, fiind îndreptățită doar la despăgubiri.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a motivelor de

recurs invocate, Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Instanța de apel a examinat

cauza prin prisma principiului tantum devolutum, quantum apelatum și a respectării

recomandărilor obligatorii date de instanța de recurs prin prisma dispozițiilor

art. 315 C. proc. civ.

Astfel prin decizia

nr. 8512 din 25 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, instanța de casare a reținut că s-a impus trimiterea

cauzei spre rejudecare la instanța de fond întrucât au fost ignorate limitele cererii

de chemare în judecată, astfel cum au fost determinate și pentru faptul că au fost

combinate în mod nelegal unele chestiuni de fapt și de drept specifice unor proceduri

judiciare distincte, fapt ce a echivalat cu omisiunea cercetării fondului pricinii.

S-a mai reținut în decizia

de casare sus evocată că soluționarea cererii de restituire în natură este în strânsă

legătură cu soluția ce se va da cu privire la valabilitatea actelor de înstrăinare.

În rejudecare după casare,

Tribunalul București prin sentința civilă nr. 684 din 16 aprilie 2008, secția a

III-a civilă, a respins acțiunea reclamantelor, soluție ce a fost ulterior desființată

prin decizia civilă nr. 93 din 6 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal.

În considerentele acestei

din urmă hotărâri se reține că verificând legalitatea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995 instanța de fond a stabilit în mod temeinic

și cu aplicarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 că actul a

fost încheiat cu bună credință, ceea ce exclude anularea sa.

S-a mai reținut că nu

are nici o relevanță în speță de ce nu au formulat reclamantele o cerere de restituire

a bunului în baza Legii nr. 112/1995 ci numai dacă pârâții au avut sau ar fi putut

avea sau ar fi trebuit să aibă un dubiu cu privire la calitatea de proprietar asupra

imobilului. Dar, reține aceeași instanță, având în vedere că imobilul nu a fost

revendicat și nu s-a cerut restituirea lui în baza Legii nr. 112/1995, aceste dubii

cu privire la calitatea de proprietar al statului, asupra imobilului nu au fost

create sub nici o formă, nici chiar printr-un act sau fapt juridic pe care reclamantele

puteau să-l facă, fără a fi însă obligate în mod legal să facă ceva.

Ca atare s-a mai statuat

în decizia nr. 93 din 6 februarie 2009 că instanța nu va analiza dacă vânzătorul

a fost de bună-credință sau de rea-credință la data încheierii actului, ci observă

numai că au fost respectate dispozițiile legale la data încheierii actului, ceea

ce este necesar și suficient pentru a exclude sancțiunea nulității contractului

de vânzare-cumpărare, prevăzută de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În această idee s-a reținut

prin aceeași decizie nr. 93 din 6 februarie 2009 a Curții de Apel București că dacă

actul a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată,

iar părțile contractante nu au fost subiectele vreunui dubiu cu privire la calitatea

de proprietar al Statului, atunci actul a fost încheiat cu bună credință, situație

în care sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001,

în sensul că măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent.

Desființarea sentinței

civile nr. 684 din 16 aprilie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă,

și trimiterea cauzei spre rejudecare s-a dispus numai pentru faptul că nu s-a stabilit

dacă reclamantele sunt persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001 și că în cazul în care se dovedește calitatea lor de persoane

îndreptățite, instanța în rejudecare va stabili dreptul reclamantelor la despăgubiri,

rezolvând direct notificarea formulată de reclamante în baza Legii nr. 10/2001,

notificare nesoluționată.

Astfel instanța în rejudecare

față de statuările obligatorii ale deciziei civile nr. 851 din 25 octombrie 2006

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

și ale deciziei nr. 93 din 6 februarie 2009 a Curții de Apel București, a dat eficiență

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în condițiile în care s-a stabilit calitatea

reclamanților de persoane îndreptățite pentru acordarea măsurilor reparatorii în

echivalent conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și respectiv Titlului VII din

Legea nr. 247/2005.

Procedând în respectarea

statuărilor și recomandărilor obligatorii rezultate din hotărârile judecătorești

sus evocate, au fost respectate și dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 dată în recurs

în interesul legii de către secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel prin decizia de

recurs în interesul legii sus evocată, s-a stabilit cu puterea obligatorie pentru

instanțe, în condițiile art. 329 C. proc. civ., că în aplicarea dispozițiunilor

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instanța de judecată este competentă să

soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei de respingere

a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate

abuziv ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului și tergiversării

nejustificate al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Or, obiectul prezentului

litigiu vizează chiar faptul nesoluționării notificării cum de altfel s-a și reținut

în decizia nr. 93 din 6 februarie 2009 a Curții de Apel București și nr. 2744/2003

a Curții de Apel București (Dosar nr. 26204/3/2007 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă).

Or, din perspectiva celor

expuse sunt nefondate criticile recurentelor legate de nerespectarea dispozițiilor

art. 315 C. proc. civ.

Nemulțumirea reclamantelor

vizează faptul că nu s-a stabilit cuantumul efectiv al despăgubirilor și că înaintarea

hotărârilor la Comisia Centrală nu își va produce nici un efect în sensul acordării

despăgubirilor.

Or, potrivit prevederilor

art. 13 lit. a) din Capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor

se face de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru,

care are ca principală atribuție emiterea deciziilor referitoare la acordarea de

titluri de despăgubire.

Ca atare, în prezent instanța

potrivit modificărilor Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 Titlul VIIm capitolul

II, V și următorii, nu mai are prerogativa de a stabili și individualiza cuantumul

și natura despăgubirilor, a normelor reparatorii, întinderea lor sau modalitatea

de acordare a acestora, această competență revenind organismelor înființate potrivit

Legii nr. 247/2005 Titlul VII, capitolul V.

Astfel, atributul instanței

în condițiile dispozițiilor legale sus evocate constă în a stabili calitatea de

persoană îndreptățită de a analiza dreptul de proprietate și dacă este sau nu îndreptățită

la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În capitolul V al Legii

nr. 247/2007 s-a reglementat procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor,

iar în art. 13 din Titlul VII s-a prevăzut atributul principal al Comisiei Centrale

constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru privind analizarea și stabilirea

cuantumului final al despăgubirilor, ce se acordă potrivit Legii nr. 10/2001 iar

deciziile adoptate de acest organism vor putea fi atacate cu contestație în condițiile

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Aceasta înseamnă că potrivit

acestor dispoziții legale, instanța de judecată învestită cu o acțiune în condițiile

Legii nr. 10/2001 nu mai este îndrituită să analizeze și să stabilească cuantumul

măsurilor reparatorii prin echivalent, astfel că reclamantele vor trebui să urmeze

procedura administrativă prevăzută de capitolul V din Titlul VII, iar în situația

în care vor fi nemulțumite de decizia adoptată de Comisia Centrală să formuleze

contestație conform art. 19 din Titlul VII.

Astfel, din perspectiva

celor expuse sunt nefondate criticile reclamantelor legate de neacordarea și stabilirea

efectivă a cuantumului despăgubirilor.

Cum, în cauză nu sunt

incidente motivele de recurs invocate și nici dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., urmează a se respinge ca nefondat recursul reclamantelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantele B.M. și M.B. împotriva deciziei nr. 161 A din

3 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 aprilie 2011.