ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3248/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 863 din 12 iunie 2009 Tribunalul București, secția a III-a civilă, rejudecând cauza în fond după casare a admis în parte acțiunea civilă înaintată de reclamanții B.M. și M.B., a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 1999 (precum și capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului situat în București, strada C.M.

Totodată, a constatat că reclamantele sunt persoane îndreptățite pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, respectiv despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, privind imobilul înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 iulie 1999. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin mai multe decizii definitive, rămase irevocabile, pronunțate în cauze privind pe aceleași reclamante în contradictoriu și cu pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General, s-a statuat asupra calității de proprietar a autorului reclamantelor, I.R.B., decedat în anul 1994, asupra imobilului situat în București, strada C.M., respectiv asupra legitimării procesuale active a reclamantelor decurgând din calitatea acestora de moștenitoare a defunctului proprietar - în acest sens dispunându-se prin: decizia civilă nr. 986A din 15 februarie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 1596/2003, decizia civilă pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 3110/2003 la data de 4 decembrie 2003, decizia nr. 488/A din 28 octombrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 1944/2003, decizia civilă nr. 1538 din 3 octombrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 5434/3/2006.

Acest imobil a fost preluat de stat în aplicarea Decretului de naționalizare nr. 92/1950, fiind înscris ca atare în anexa acestui act normativ. Prin notificarea din 13 august 2001, formulată de reclamante conform Legii nr. 10/2001, notificare înregistrată la Primăria Municipiului București și la care nu au primit nici un răspuns până în prezent, acestea au solicitat restituirea în natură a imobilului. Reținând în consecință calitatea de proprietar a autorului reclamantelor asupra imobilului în litigiu, calitatea acestora din urmă de moștenitoare, precum și caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, conform art. 2 alin. (1) Iit.

a) din Legea nr. 10/2001, ținând seama și de situația de fapt stabilită deja definitiv în prezenta cauză în sensul înstrăinării valabile a imobilului prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 iulie 1999 încheiat de pârâți în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul a constatat că reclamantele sunt persoane îndreptățită la restituire în temeiul dispozițiilor reparatorii speciale ale Legii nr. 10/2001 republicată, cu modificările ulterioare și că pârâtei Primăria Municipiului București îi revine obligația de restituire prin echivalent a imobilului notificat, potrivit art. 1 alin. (2) coroborat cu art. 18 lit. c) și art. 26 din lege.

În ceea ce privește stabilirea despăgubirilor cuvenite, tribunalul a constatat că în cauză sunt incidente reglementările speciale având ca obiect procedura acordării despăgubirilor ce vor fi calculate și stabilite potrivit procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în acest sens fiind și prevederile exprese cuprinse în art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform cărora măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv „se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării”.

Prin urmare, ținând seama de considerentele deciziei instanței de recurs prin care s-a stabilit că prima instanță a soluționat corect primul capăt de cerere al acțiunii având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 1999, acest aspect nemaiputând fi pus în discuție în rejudecarea pricinii, tribunalul, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamante. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele B.M. și M.B. iar prin decizia civilă nr. 161 din 8 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul pentru următoarele considerente: Prin decizia civilă nr. 93 din 06 februarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis cererea de apel formulată de reclamantele B.M.

și M.B. împotriva sentinței civile nr. 684 din 16 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a desființat sentința și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, motivat de faptul că instanța de fond, deși a stabilit corect că fostul proprietar nu poate beneficia decât de despăgubiri, potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 nu a acordat și despăgubirile, deoarece nu a verificat dacă acestea sunt datorate conform dispozițiilor legii aplicabile notificării nesoluționate formulată de reclamante.

Tribunalul București, în rejudecare, a respectat aceste dispoziții ale instanței superioare, constatând prin dispozitivul sentinței că reclamantele sunt persoane îndreptățite pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, respectiv despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005 pentru imobilul înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 iulie 1999. În aceste condiții nu mai era necesar să oblige Primăria Municipiului București să emită la rândul ei o altă dispozițiile prin care să se constate îndreptățirea reclamantelor-apelante la plata de despăgubiri. Hotărârea instanței în acest caz se înaintează Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta fiind instituția abilitată de Legea nr. 247/2005 să stabilească cuantumul despăgubirilor.

De asemenea, în mod corect instanța de fond nu a dispus efectuarea unei expertize care să stabilească cuantumul despăgubirilor deoarece după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, competența instanței civile se păstrează doar în ceea ce privește procedura derulată în etapa prealabilă la unitatea deținătoare, în situația în care aceasta refuză să soluționeze notificarea, respinge notificarea ori respinge cererea de restituire în natură. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

S-a mai reținut că în speță, pârâta - intimată nu a răspuns la notificare, instanța de fond constatând îndreptățirea reclamantelor la despăgubiri iar stabilirea cuantumului despăgubirilor se va face potrivit procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Ca atare reține instanța de apel, soluția nu este în dezacord cu principiile și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de acces la o instanță de judecată nu este un drept absolut. El poate fi supus condiției prealabile a unei proceduri administrative, pentru că ceea ce interesează este ca limitele aduse acestui drept să nu fie de natură a goli de conținut însăși dreptul ocrotit. Or, dreptul de acces la instanță nu este negat, dar este supus procedurii derulate la Comisia Centrală.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele B.M. și M.B. solicitând casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare în fond, cu îndrumarea de a se stabili cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate și a se pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a Ministerului Finanțelor Publice. Astfel criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentele invocă ca prim motiv de recurs faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. prin ignorarea și nesocotirea îndrumărilor date de instanța de recurs prin decizia civilă nr. 8512 din 25 octombrie 2006 Dosar nr. 28838/1/2004, în condițiile în care în rejudecarea fondului trebuie să se stabilească printre altele „felul despăgubirii ce se va acorda”.

Se mai susține că au fost încălcate și dispozițiiile instanței de apel date în ciclul procesual anterior prin decizia civilă nr. 95 din 6 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, Dosarul nr. 26204/3/2003. O altă critică vizează încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în condițiile în care procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 nu are în vedere situația în care o hotărâre judecătorească prin care se constată doar calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent, poate suplini emiterea dispoziției de entitatea învestită cu soluționarea notificării. Ca atare, susțin recurentele, este evident că înaintarea la Comisia Centrală a sentinței pronunțate în cauză nu poate avea nici un efect în sensul acordării de despăgubiri în favoarea lor.

Recurentele mai învederează în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și încălcarea deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite. Astfel, se mai susține că instanța trebuia să convertească obiectul revendicării în despăgubiri și să dispună ca Statul prin Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat să le plătească despăgubirile pe care le-ar fi stabilit. Aceasta, cu atât mai mult, susțin recurentele, cu cât nu li se poate imputa că nu ar fi solicitat introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice, întrucât au solicitat restituirea în natură a imobilului și doar prin decizia civilă nr. 93 din 6 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a stabilit în mod definitiv că nu li se poate restitui în natură imobilul, fiind îndreptățită doar la despăgubiri.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Instanța de apel a examinat cauza prin prisma principiului tantum devolutum, quantum apelatum și a respectării recomandărilor obligatorii date de instanța de recurs prin prisma dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. Astfel prin decizia nr. 8512 din 25 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, instanța de casare a reținut că s-a impus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond întrucât au fost ignorate limitele cererii de chemare în judecată, astfel cum au fost determinate și pentru faptul că au fost combinate în mod nelegal unele chestiuni de fapt și de drept specifice unor proceduri judiciare distincte, fapt ce a echivalat cu omisiunea cercetării fondului pricinii.

S-a mai reținut în decizia de casare sus evocată că soluționarea cererii de restituire în natură este în strânsă legătură cu soluția ce se va da cu privire la valabilitatea actelor de înstrăinare. În rejudecare după casare, Tribunalul București prin sentința civilă nr. 684 din 16 aprilie 2008, secția a III-a civilă, a respins acțiunea reclamantelor, soluție ce a fost ulterior desființată prin decizia civilă nr. 93 din 6 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal. În considerentele acestei din urmă hotărâri se reține că verificând legalitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 instanța de fond a stabilit în mod temeinic și cu aplicarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 că actul a fost încheiat cu bună credință, ceea ce exclude anularea sa.

S-a mai reținut că nu are nici o relevanță în speță de ce nu au formulat reclamantele o cerere de restituire a bunului în baza Legii nr. 112/1995 ci numai dacă pârâții au avut sau ar fi putut avea sau ar fi trebuit să aibă un dubiu cu privire la calitatea de proprietar asupra imobilului. Dar, reține aceeași instanță, având în vedere că imobilul nu a fost revendicat și nu s-a cerut restituirea lui în baza Legii nr. 112/1995, aceste dubii cu privire la calitatea de proprietar al statului, asupra imobilului nu au fost create sub nici o formă, nici chiar printr-un act sau fapt juridic pe care reclamantele puteau să-l facă, fără a fi însă obligate în mod legal să facă ceva.

Ca atare s-a mai statuat în decizia nr. 93 din 6 februarie 2009 că instanța nu va analiza dacă vânzătorul a fost de bună-credință sau de rea-credință la data încheierii actului, ci observă numai că au fost respectate dispozițiile legale la data încheierii actului, ceea ce este necesar și suficient pentru a exclude sancțiunea nulității contractului de vânzare-cumpărare, prevăzută de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În această idee s-a reținut prin aceeași decizie nr. 93 din 6 februarie 2009 a Curții de Apel București că dacă actul a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, iar părțile contractante nu au fost subiectele vreunui dubiu cu privire la calitatea de proprietar al Statului, atunci actul a fost încheiat cu bună credință, situație în care sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, în sensul că măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent.

Desființarea sentinței civile nr. 684 din 16 aprilie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și trimiterea cauzei spre rejudecare s-a dispus numai pentru faptul că nu s-a stabilit dacă reclamantele sunt persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și că în cazul în care se dovedește calitatea lor de persoane îndreptățite, instanța în rejudecare va stabili dreptul reclamantelor la despăgubiri, rezolvând direct notificarea formulată de reclamante în baza Legii nr. 10/2001, notificare nesoluționată. Astfel instanța în rejudecare față de statuările obligatorii ale deciziei civile nr. 851 din 25 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, și ale deciziei nr. 93 din 6 februarie 2009 a Curții de Apel București, a dat eficiență dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., în condițiile în care s-a stabilit calitatea reclamanților de persoane îndreptățite pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și respectiv Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Procedând în respectarea statuărilor și recomandărilor obligatorii rezultate din hotărârile judecătorești sus evocate, au fost respectate și dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 dată în recurs în interesul legii de către secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel prin decizia de recurs în interesul legii sus evocată, s-a stabilit cu puterea obligatorie pentru instanțe, în condițiile art. 329 C. proc.

civ., că în aplicarea dispozițiunilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului și tergiversării nejustificate al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Or, obiectul prezentului litigiu vizează chiar faptul nesoluționării notificării cum de altfel s-a și reținut în decizia nr. 93 din 6 februarie 2009 a Curții de Apel București și nr. 2744/2003 a Curții de Apel București (Dosar nr. 26204/3/2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă).

Or, din perspectiva celor expuse sunt nefondate criticile recurentelor legate de nerespectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. Nemulțumirea reclamantelor vizează faptul că nu s-a stabilit cuantumul efectiv al despăgubirilor și că înaintarea hotărârilor la Comisia Centrală nu își va produce nici un efect în sensul acordării despăgubirilor. Or, potrivit prevederilor art. 13 lit. a) din Capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru, care are ca principală atribuție emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.

Ca atare, în prezent instanța potrivit modificărilor Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 Titlul VIIm capitolul II, V și următorii, nu mai are prerogativa de a stabili și individualiza cuantumul și natura despăgubirilor, a normelor reparatorii, întinderea lor sau modalitatea de acordare a acestora, această competență revenind organismelor înființate potrivit Legii nr. 247/2005 Titlul VII, capitolul V. Astfel, atributul instanței în condițiile dispozițiilor legale sus evocate constă în a stabili calitatea de persoană îndreptățită de a analiza dreptul de proprietate și dacă este sau nu îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În capitolul V al Legii nr. 247/2007 s-a reglementat procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, iar în art. 13 din Titlul VII s-a prevăzut atributul principal al Comisiei Centrale constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru privind analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor, ce se acordă potrivit Legii nr. 10/2001 iar deciziile adoptate de acest organism vor putea fi atacate cu contestație în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Aceasta înseamnă că potrivit acestor dispoziții legale, instanța de judecată învestită cu o acțiune în condițiile Legii nr. 10/2001 nu mai este îndrituită să analizeze și să stabilească cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, astfel că reclamantele vor trebui să urmeze procedura administrativă prevăzută de capitolul V din Titlul VII, iar în situația în care vor fi nemulțumite de decizia adoptată de Comisia Centrală să formuleze contestație conform art. 19 din Titlul VII. Astfel, din perspectiva celor expuse sunt nefondate criticile reclamantelor legate de neacordarea și stabilirea efectivă a cuantumului despăgubirilor. Cum, în cauză nu sunt incidente motivele de recurs invocate și nici dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., urmează a se respinge ca nefondat recursul reclamantelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B.M. și M.B. împotriva deciziei nr. 161 A din 3 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2011.