ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1562/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1562/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Reclamanta C.V., prin

cererea de chemare în judecată formulată la 13 august 2002 și înregistrată pe

rolul Judecătoriei sectorului 2 București, a solicitat să se constate nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1999 și

retrocedarea în natură a imobilului, în contradictoriu cu pârâții Primăria

municipiului București, SC F. SA și I.S.

Prin sentința civilă nr.

184 din 15 ianuarie 2003, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei C.V. și a respins acțiunea în

revendicare formulată de aceasta împotriva pârâților Primăria Municipiului

București, SC F. SA și I.S., ca fiind formulată de o persoană fără calitate

procesuală activă; a respins cererea de chemare în garanție a Primăriei

Municipiului București prin Primarul General și a SC F. SA, formulată de pârâta

I.S., ca fiind rămasă fără obiect.

După mai multe etape

procesuale și declinarea competenței de soluționare a cauzei, prin decizia

civilă nr. 705 din 15 mai 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă a

respins, ca fiind neîntemeiată, excepția necompetenței materiale a Tribunalul

București; a respins, ca fiind inadmisibilă, cererea de constatare a nulității

minutei deciziei civile nr. 486 din 02 martie 2006 a Curții de Apel București;

a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privitor la

celelalte capete de cerere relativ la obligarea pârâților la plata

contravalorii lipsei de folosință și la plata daunelor morale și a respins

aceste capete de cerere ca fiind prescrise; a admis în parte acțiunea și a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 13

decembrie 1999, încheiat între Municipiul București, prin SC F. SA și pârâta I.S.

Totodată, tribunalul

a admis cererea de revendicare și a obligat pe pârâta I.S. să lase

reclamantului, în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul din

str. Pictor Luchian, sector 2, București; a respins capătul de cerere privitor

la constatarea nulității absolute a contractului de închiriere din 07 iulie 1999

încheiat între pârâta I.S. și SC F. SA, ca fiind neîntemeiat și a respins, ca

neîntemeiată, cererea de chemare în garanție a Municipiului București și SC F.

SA, formulată de către pârâta I.S.

S-a admis cererea de

chemare în garanție a Ministerului Finanțelor, formulată de către pârâta I.S.

și a fost obligat acest chemat în garanție la plata către pârâta I.S. a

prețului de piață al apartamentului, situat în str. Pictor Luchian, București

și s-a respins, ca fiind neîntemeiată, cererea reclamantului de obligare a

pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, învestită cu soluționarea apelurilor

declarate de reclamantul T.C.G., continuator în drepturi și obligații a V.C. și

de pârâții I.S., Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin

primarul general, prin decizia nr. 209/A din 18 martie 2010 a respins apelurile

declarate de I.S., Municipiul București și Ministerul Economiei și Finanțelor;

a admis apelul reclamantului și a desființat în parte sentința, exclusiv cu

privire la soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la

acțiunea în plata contravalorii lipsei de folosință și a daunelor morale,

pentru motivele ce urmează.

Apelul declarat de

apelanta-pârâtă I.S. este nefondat deoarece criticile legate de competența

materială a Tribunalului București sunt nefondate, deoarece, așa cum a arătat

prima instanță, reclamantul a precizat valoarea obiectului cauzei pentru prima

oară la data da 20 octombrie 2008 în cadrul dosarului nr. 4599/300/2007 al

Judecătoriei Sectorului 2 București, indicând drept valoare a apartamentului

din București, str. Pictor Luchian, înstrăinat prin contractul de

vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1999 și a terenului aferent, suma de 250.000

euro.

Pârâta nu a contestat

această valoare, astfel încât, având în vedere prevederile art. 2 pct. 1 lit. a)

teza a II-a C. proc. civ., potrivit cărora tribunalul judecă în primă instanță

procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare mai mare

de 500.000 lei, coroborate cu dispozițiile art. 158 C. proc. civ., tribunalul

este competent material în soluționarea cauzei. Dispozițiile art. 18

1

C. proc. civ. nu sunt incidente, deoarece reclamantul nu a modificat la data da

20 octombrie 2008 cuantumul valorii cererii cu care a fost investită instanța,

ci a precizat pentru prima dată valoarea obiectului cererii.

În mod eronat afirmă

apelanta pârâtă că acțiunea în constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1999, era prescrisă în condițiile în care

aceasta a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la

data de 13 august 2002. Astfel, Legea specială nr. 10/2001 prevede la art. 45

că: « (5) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate,

dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în

vigoare a prezentei legi » (termenul de un an a fost prelungit succesiv prin

O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001), ceea ce înseamnă la data de

14 august 2002, adică după o zi de la înregistrarea acțiunii.

Nefondată este și

susținerea referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în raport de faptul că în

anul 2003 i-a fost restituit reclamantului, prin dispoziția Primarului General,

întregul imobil din str. Pictor Ștefan Luchian, cu excepția apartamentelor

înstrăinate, deoarece anterior emiterii dispoziției reclamantul investise

instanța cu judecarea cererii de față, situație în care nu se pune problema că

apelanta pârâtă ar fi avut un bun la data emiterii dispoziției și că

soluționarea cererii de față ar avea semnificația unei exproprieri în privința

acesteia.

Nefondat este și

apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general.

În speță, nu s-a

putut reține buna-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a

cărui nulitate absolută se solicită, întrucât, pe de o parte, vânzătorul

cunoștea despre existența cererii de restituire formulată de reclamantă la data

de 28 iulie 1996, precum și faptul că pârâta cumpărătoare I.S. nu avea

calitatea de chiriaș în imobil la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995,

iar pârâta cumpărătoare nu a depus minimul de diligente pentru a verifica dacă

imobilul făcea obiectul unei cereri de restituire formulate în temeiul Legii nr.

112/1995, precum și a faptului dacă, neavând calitatea de chiriaș în imobil la

data de 29 ianuarie 1996, când a intrat în vigoare Legea nr. 112/1995, putea să

cumpere apartamentul, în condițiile în care nimeni nu se poate apăra invocând

necunoașterea legii.

Chiar subdobânditor

cu titlu oneros, pârâta cumpărătoare în baza Legii nr. 112/1995, era datoare să

depună diligente minime pentru a afla situația juridică a imobilului, demersuri

care i-ar fi permis să ia cunoștință de cererea de restituire formulată la data

de 28 iulie 1996, care indiferent dacă îi dădea posibilitatea proprietarului

să-și recapete bunul, era de natură să tulbure încrederea cumpărătorului în

calitatea de proprietar necontestat a Statului Român asupra bunului supus

vânzării. Prin urmare, nefiind respectate dispozițiile art. 9 din Legea nr.

112/1995 instanța a constatat în mod corect nulitatea contractului încheiat

prin fraudarea legii, prezumția de bună credință fiind răsturnată și nemaiavând

aptitudinea de a salvgarda actul de efectele sancțiunii nulității.

Ministerului

Finanțelor Publice a criticat hotărârea primei instanțe în ceea ce privește

calitatea sa procesuală pasivă în judecarea cererii de chemare în garanție

formulată de pârâta I.S., în principal, pe considerentul că, nefiind parte

contractuală, efectele desființării contractului nu se pot răsfrânge asupra sa.

Prima instanță, a aplicat, însă în mod corect dispozițiile speciale în materie,

respectiv O.U.G. nr. 184 din 12 decembrie 2002, art. 5 alin. (3) conform

cărora, plata sumelor prevăzute la alin. (2) (privind restituirea prețului

actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă), se face de către Ministerul

Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.

(8) din Legea nr. 112/1995, dând eficiență răspunderii legale a ministerului

este în raport de cea convențională reglementată de art. 1337 C. civ.

Referitor la

cuantumul sumei și anume prețul de piață al apartamentului, Tribunalul s-a

raportat în mod corect la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

având în vedere considerentele din cauza Raicu contra României din 26 octombrie

2006, potrivit cărora, atenuarea vechilor atingeri ale dreptului de proprietate

cauzate de regimul comunist nu se poate face prin crearea unor noi nedreptăți

(par 37), precum și principiul consacrat de par. 46, al acordării unei sume de

bani care să reflecte valoarea de piață a imobilului în cauză.

Apelul declarat de

reclamant este fondat în ceea ce privește admiterea excepției prescripției

extinctive a dreptului material la acțiune cu privire la capetele de cerere

având ca obiect obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință

și la plata daunelor morale.

Astfel, instanța avut

în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, dreptul

la acțiunea având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a

fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv de art. 3 alin. (1) ce

prevede termenul general de prescripție de 3 ani privind dreptul la acțiune.

Reclamantul a precizat însă cu privire la daunele materiale, că acestea

reprezintă suma pe care ar fi putut-o obține cu titlu de chirie pentru imobilul

în litigiu, de la data adoptării de către România a Convenției Europene a

Drepturilor Omului și până la data punerii efective în posesie.

Articolul 12 din

Decretul-lege nr. 167/1958, prevede că în cazul când un debitor este obligat la

prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste

prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită. De regulă chiria se

încasează lunar, ceea ce înseamnă că pentru fiecare rată de chirie curge un

termen de prescripție distinct. în cazul în care reclamantul a avut în vedere o

sumă globală pentru întreaga perioadă, excepția apare tot ca greșit admisă,

având în vedere că reclamantul solicită contravaloarea lipsei de folosință până

la punerea efectivă în posesie, ceea ce nu s-a realizat până la data

soluționării apelului. întrucât instanța a soluționat această cerere fără a

intra în cercetarea fondului, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se

impune desființarea sentinței cu privire la aceste capete de cerere și

trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță, urmând ca aceasta, cu ocazia

rejudecării să lămurească în mod clar obiectul cererii pentru a putea aplica în

mod corect dispozițiile legale referitoare la prescripția extinctivă.

Aceeași soluție se

impune și în ceea ce privește modul de soluționare a cererii de acordare a

sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale, însă pe considerentul că motivarea

primei instanțe este contradictorie sub acest aspect. Astfel, din punct de

vedere formal instanța a respins această cerere în baza aceleași excepții, a

prescripției dreptului material la acțiune, calculat de la data ratificării

Convenției Europene a Drepturilor Omului - 20 iunie 1994 și până la data

precizării cererii - 20 octombrie 2008, apreciind ca fiind aplicabile

dispozițiile art. 1 și art. 7 din Decretul-lege nr. 167/1958. Din motivarea

sentinței se desprinde concluzia că daunele morale decurg din încălcarea

continuă de către statul român a dreptului de proprietate al reclamantului,

începând cu data ratificării convenției și până în prezent, dar și faptul că

reclamantul nu beneficiat de un bun la acea dată, în sensul autonom al art. 1

din Primul Protocol Adițional.

Aspectele

contradictorii constau în primul rând în faptul că singura cerere care conține

o motivare a acestor pretenții (daune morale) este cea de la data de 20

octombrie 2008, unde se precizează că daunele morale privesc dreptul la un

proces echitabil, conform art. 1 din Primul Protocol Adițional și art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere rejudecarea cauzei în

urma greșelii Curții de Apel București precum și tergiversarea rejudecării

dosarului actual de către Judecătoria sectorului 2, deci cu totul altă motivare

decât cea avută în vedere de instanță.

În al doilea rând,

chiar în raport de izvorul pretențiilor reținut și care a stat la baza

motivării, soluția este contradictorie pentru că, deși este soluționată pe

excepție instanța a stabilit că reclamantul nu a suferit un prejudiciu pentru

că nu a avut un bun în sensul convenției la data ratificării acesteia, aspecte

care țin de fondul pretențiilor.

Prima instanță a

respins în mod corect ca inadmisibilă cererea de constatare a nulității minutei

deciziei civile nr. 486 din 2 martie 2006 a Curții de Apel București, având în

vedere că aceeași solicitare formulată de reclamant pe calea unei contestații

în anulare a fost respinsă irevocabil, precum și faptul că o instanță

inferioară nu poate cenzura hotărârea unei instanțe superioare.

Prima instanță a

soluționat în mod corect acțiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâta I.S.,

deoarece aceasta are calitatea de posesor neproprietar al imobilului în litigiu

astfel cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare din 13 decembrie  1999,

raporturile municipalității cu reclamantul în legătură cu întregul imobil fiind

încheiate prin emiterea Dispoziției nr. 1191 din 05 august 2003 a Primarului

General al Municipiului București, prin care s-a dispus restituirea în natură

către reclamanta inițială C.V. a imobilului situat în București, str. Pictor

Luchian, cu excepția apartamentelor înstrăinate.

Împotriva deciziei au

declarat recurs pârâta I.S. și chematul în garanție Ministerul Finanțelor

Publice.

Pârâta I.S., prin

motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 3 și 9 C. proc.

civ. critică decizia sub următoarele aspecte.

Soluția Judecătoriei

sectorului 2 București, concretizată prin sentința civilă nr. 8882/2008 de

admitere a excepției necompetenței sale materiale este greșită prin raportare

la prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) și art. 18

1

C. proc. civ.

întrucât instanța învestită după valoarea obiectului cererii, rămâne competentă

să judece chiar dacă intervin modificări în ce privește cuantumul valorii

aceluiași obiect, ulterior învestirii.

Valoarea bunului

revendicat nu a fost majorată pe parcursul primului ciclu procesual, început la

13 august 2002 și în condițiile în care prețul achitat pentru apartament a fost

de 32.000 lei, iar valoarea sa actuală este de 92.200 lei.

De altfel Curtea de

Apel București, prin decizia nr. 486 din 2 martie 2006, soluționând în primul

ciclu procesual recursul, cât și Tribunalul București, prin decizia nr. 1720/A

din 23 octombrie 2006 au stabilit irevocabil că instanța competentă în primă

instanță este judecătoria.

În cauză au fost

încălcate dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, întrucât după finalizarea

notificării și punerea în executare a dispoziției nr. 1191/2003 prin care s-a

dispus restituirea în natură a imobilului din București, str. Pictor Luchian,

cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, deoarece art. 47

din lege nu poate constitui temei juridic pentru introducerea unei noi acțiuni

de restituire a aceluiași imobil.

Instanța a încălcat

și dispozițiile deciziei în interesul legii deoarece a admis acțiunea în

revendicare după finalizarea notificării.

Referitor la nulitate

absolută a contractului de vânzare-cumpărare se arată că părțile au fost de

bună-credință deoarece reclamanta nu putea obține bunul în natură pentru că

avea domiciliul în străinătate.

Ministerul Finanțelor

Publice, critică decizia în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

sub aspectul greșitei respingeri a excepției lipsei calității procesuale

pasive, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Nu

Ministerul Finanțelor Publice are obligația de plată, în cauză, obligația de

garanție revine vânzătoarei Primăria municipiului București, în temeiul

dispozițiilor art. 1337 C. civ. referitoare la evicțiune.

Recurentul critică

decizia și sub aspectul admiterii apelului reclamantului cu privire la

acordarea daunelor morale și a lipsei de folosință, deoarece acțiunea era

prescrisă.

Înalta Curte,

analizând decizia sub aspectul criticilor formulate, a probatoriilor

administrate în toate etapele procesuale și a temeiurilor de drept aplicabile

cauzei, reține caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce

succed.

Competența instanței

se stabilește în funcție de valoarea indicată în cererea introductivă de

instanță. Valoarea de 250.000 euro a obiectului cererii de chemare în judecată

a fost indicată de reclamant pentru prima dată la 20 octombrie 2008, valoare

necontestată de pârâta-recurentă.

Tribunalul a

soluționat pricina în primă instanță urmare a învestirii sale prin sentința

Judecătoriei sectorului 2 București de declinare a competenței materiale de

soluționare a cauzei, hotărâre irevocabilă prin neexercitarea căii de atac a

recursului în condițiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ.

Drept urmare, față de

dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. civ., excepția

necompetenței materiale a tribunalului a fost corect soluționată.

Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, prin art. 45, statuează dreptul persoanei îndreptățite

de a solicita, într-un termen de un an de la intrarea în vigoare a legii,

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995, procedură la care a apelat reclamantul la 13 august 2002,

anterior emiterii dispoziției nr. 1191 din 5 august 2003.

Recurenta invocă

încălcarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 referitoare la

admisibilitatea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480

C. civ. după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Critica este

nefondată dat fiind obiectul cererii de chemare în judecată și a consecinței

constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, pierderea

dreptului de proprietate al recurentei asupra apartamentului în litigiu.

Urmare a înlăturării

impedimentului la restituirea în natură a bunului notificat, soluția pronunțată

de instanța superioară de fond este în acord cu dispozițiile art. 1 din legea

de reparație ce instituie principiul prevalenței restituirii în natură a

bunurilor preluate abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001.

Calitatea procesuală

a Ministerul Finanțelor Publice a fost corect reținută față de dispozițiile art.

50 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, potrivit alin.

(3) al acestui articol, restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror

contracte au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile,

indiferent de ipoteză (încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995

ori încheiate cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995) se face de către

Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.

13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Soluția instanței de

apel referitoare la trimiterea spre rejudecare a capetelor de cerere privind

contravaloarea lipsei de folosință și a daunelor morale este corectă în raport

de motivarea dată.

Astfel, instanța nu a

soluționat excepția prescripției dreptului la acțiune, cum se susține prin

motivele de recurs, ci a impus primei instanțe să clarifice obiectul cererii de

chemare în judecată pentru că dispozițiile legale referitoare la prescripția

extinctivă să poată fi corect aplicată, atât cu privire la daunele materiale

cât și la cele morale, acestea din urmă fiind solicitate, așa cum s-a precizat

la 20 octombrie 2008, față de încălcarea dispozițiilor referitoare la dreptul

la un proces echitabil.

Înalta Curte,

însușindu-și în totalitate motivarea instanței de apel, va respinge recursurile

ca nefondate în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de pârâta I.S. și de chematul în garanție Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București împotriva deciziei nr. 209/A din 18 martie 2010 a Curții de Apel

București - s

ecția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 februarie 2011.