ÎCCJ, decizie (scj.ro #86845)

Casare cu trimitere. Limitele rejudecării. Imposibilitatea modificării acțiunii în fața instanței de rejudecare.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Judecata. Modificarea acțiunii.

Index alfabetic :

casare

-          modificarea acțiunii

-          prima zi de înfățișare

Codul de procedură civilă de la 1865, art. 315

În rejudecare după casare, cadrul procesual este deja stabilit, urmând ca instanța de trimitere să se pronunțe în limite precis stabilite, limite ce nu pot fi depășite ori ignorate prin soluționarea unui alt obiect al acțiunii, nemaifiind aplicabile dispozițiile privind prima zi de înfățișare, tocmai pentru că în caz contrar, s-ar ajunge la o nouă judecată și nu la o rejudecare, ceea ar încălca principiile ce guvernează sistemul căilor de atac reglementate de Codul de procedură civilă de la 1865.

Așa fiind, modificarea acțiunii nu poate avea loc la instanța care rejudecă fondul după casarea cu trimitere, o statuare în sens contrar având drept consecință încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (3) C.pr.civ.

Secția I civilă, decizia nr.5179 din 12 noiembrie 2013

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 13.02.2008, reclamanții Ț.C.A., Ț.C. și Ț.A.R. au  chemat în judecată pe pârâții T.V., T.I., T.M., Municipiul București reprezentat prin Primarul General, Primăria Sectorului 1 București - Comisia pentru aplicarea Legii nr.112/95 și SC H.N. SA, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr. xxx1/23957 din 05.11.1996, încheiat între Primăria Municipiului București reprezentată prin SC H.N. SA în calitate de vânzător și T.V. și T.A., în calitatea de cumpărători privind locuința situată în București ; emiterea unei hotărâri care să țină loc de titlu de proprietate pentru Ț.C.A., Ț.C. și Ț.A.R., pentru apartamentul în cauză; acordarea reclamanților de despăgubiri materiale reprezentând lipsa de folosință a apartamentului respectiv, în sumă de 500 Euro pe lună, pentru o perioadă de 11 ani, respectiv 72.000 Euro și despăgubiri morale în valoare de 100.000 Euro pentru prejudiciul moral suferit de Ț.C.A., în legătură cu apartamentul situat în București.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că la data de 28.08.1996 au formulat o cerere de chemare în judecată a Consiliului Local al Sectorului 1- Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/95, precum și a Consiliul Local al Municipiului București, pentru revendicarea apartamentului sus-menționat.

La data de 05.11.1996, ulterior depunerii cererii, apartamentul a fost înstrăinat de către Primăria Sectorului 1 și de SC H.N. SA pârâților T., fără respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și pe baza unor avize falsificate care se regăsesc pe verso-ul cererii de cumpărare a lui T.V., astfel cum rezultă din înscrisurile anexate la dosarul cauzei. Mai mult s-a arătat că pe cererile adresate chiriașilor fostelor ICRAL- uri nu există niciun aviz din partea acestei instituții.

S-a arătat că pentru cumpărarea întregului apartament, pârâtul T.V. a făcut o cerere de unificare cu fiul său T.I. nr. xxx7 din 02.05.1996, pe baza unor contracte de închiriere false, respectiv contractul nr. xxx2 din 10.04.1994 considerat fals deoarece T.I. împreună cu soția acestuia locuiau într-un imobil proprietate personală pe care îl dobândiseră în anul 1993, situat în București, și contractul de închiriere nr. xxx2 din 29.04.1996, în care au fost trecuți în mod fictiv T.I., T.B.D. (nora) și T.I. (nepoata).

Reclamanții au solicitat să se constate că transferul de proprietate s-a făcut cu încălcarea legii și că este nul absolut, prejudiciul material fiind reprezentat de valorarea de piață a chiriei practicate pentru un asemenea imobil în perioada 01.09.1996-2007 și în continuare până la intrarea în posesia apartamentului, la care urmează să se adauge dobânda legală.

Cu referire la prejudiciul moral s-a arătat că acesta este reprezentat de suferința morală suportată în toți acești ani de reclamantul Ț.C.A., care din pricina stresului provocat de această situație litigioasă a dobândit mai multe afecțiuni.

Prin sentința civilă nr.3739 din 19.03.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare în favoarea Tribunalului

București, reținându-se că valoarea obiectului cauzei depășește suma de 500.000 lei, iar potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C.pr.civ., competența de soluționare a cauzei în primă instanță aparține tribunalului.

La tribunal a fost depusă la dosar decizia civilă nr. 548 A din 24.03.2003, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, în dosarul nr. xxx2/2002. Instanța de apel, prin decizia civilă nr. 548 A din 24.03.2003, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă în dosarul nr. xxx2/2002, a constatat că titlul de proprietate al foștilor chiriași, reprezentat de contractul de vânzare–cumpărare nr. xxx1/23957 din 05.11.1996, întrunește condițiile de valabilitate prevăzute de Codul civil (art. 948, art. 1204 și urm.) și de Legea nr. 112/1995.

Prin sentința civilă nr.1859 din 12.12.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, în dosarul nr. xxx9/3/2008, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților privind capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. xxx1/23957 din 5.11.1996, s-a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect emiterea unei hotărâri care să țină loc de titlu de proprietate pentru reclamanți asupra apartamentului în cauză și s-a admis excepția netimbrării capetelor de cerere având ca obiect obligarea pârâților la despăgubiri materiale și daune morale, aceste ultime cereri fiind anulate, ca netimbrate.

Prin decizia civilă nr. 128A din 22 februarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, a fost admis apelul reclamanților, a fost desființată sentința civilă nr. 1859 din 12.12.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, în dosarul nr. xxx9/3/2008, cauza fiind trimisă spre rejudecare  Tribunalului București.

Instanța de apel a constatat că judecătorul fondului a reținut că excepțiile pe baza cărora a fost respinsă acțiunea, ar fi fost invocate de către pârâți prin întâmpinare, dar a înlăturat aceste considerente, întrucât, Primăria Sectorului 1 București, care a formulat întâmpinare în cauză, a invocat alte excepții decât cele soluționate de către prima instanță, respectiv, excepția lipsei capacității procesuale de folosință a acestei instituții și excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Sectorului 1 București.

S-a reținut că din practicaua sentinței tribunalului nu rezultă care sunt excepțiile invocate, cine le-a invocat și dacă acestea au fost comunicate reclamanților conform dispozițiilor art. 129 alin. (4) C.pr.civ.

A fost apreciată ca fiind nelegală și soluția de anulare, ca netimbrate, a cererilor având ca obiect obligarea pârâților la despăgubiri materiale și morale, reținându-se că cererea de scutire de plata taxelor de timbru a fost respinsă la același termen de judecată la care cauza a fost reținută spre  soluționare, fără să li se pună în vedere reclamanților ca, în urma respingerii cererii de scutire de taxă de timbru, să timbreze acțiunea și fără să li se ofere posibilitatea reală de a-și îndeplini această obligație.

În această fază procesuală, a fost depusă notificarea nr. 905 din 8 august 2001, prin care reclamanții Ț.C.A., Ț.C. și Ț.A.R., s-au adresat Primarului General al Municipiului București conform Legii nr.10/2001 solicitând restituirea în natură a apartamentului situat în București.

În rejudecare, prin cererea depusă la data de 24.01.2011, reclamanții Ț.C.A., Ț.A. și Ț.C. au solicitat ca, prin compararea de titluri, să se constate că dreptul lor de proprietate este preferabil în raport cu titlul pârâților T. și să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București,; în drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 480 C.civ. și Legea nr. 247/2005.

Cu privire la această cerere, Tribunalul a reținut că pârâții s-au opus la modificarea acțiunii reclamanților, care în primul ciclu procesual nu a avut ca obiect și revendicarea imobilului și că potrivit art. 132 rap. la art. 134 C.pr.civ. cererea de modificare a acțiunii principale a fost formulată tardiv, respectiv  după prima zi de înfățișare când părțile, legal citate, au putut pune concluzii asupra actului de sesizare a instanței.

De asemenea, s-a mai reținut că prin încheierea de ședință din data de 08.03.2011, având în vedere susținerile contradictorii ale părților și poziția relativ confuză a reclamanților referitor la obiectul cererii cu care au sesizat instanța de judecată, dar și în vederea clarificării situației taxelor de timbru datorate, tribunalul le-a pus în vedere reclamanților să depună la dosar o cerere scrisă precizatoare privind obiectul cauzei cu care înțeleg că au sesizat instanța de judecată.

O astfel de precizare nu a mai fost făcută de către reclamanți, care, prin multitudinea memoriilor depuse la dosar au solicitat soluționarea cauzei, invocând durata excesivă a procedurilor; în aceste condiții, tribunalul a constatat că cererile cu care a fost sesizată instanța de judecată sunt cele cuprinse în acțiunea inițială înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 la data de 13.02.2008 sub nr. xxx8/299/2008.

Prin sentința civilă nr.1962 din 09.11.2011, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și autorității de lucru judecat, invocate de pârâții T.I. și T.V., a admis  excepția inadmisibilității celui de-al doilea capăt din cererea reclamanților, invocată de aceiași pârâți, a respins, ca inadmisibilă, cererea  din acțiunea reclamanților prin care s-a solicitat  emiterea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de titlu de proprietate privind imobilul din litigiu, a admis în parte acțiunea reclamanților în contradictoriu cu pârâții Primăria sectorului 1 București - Comisia pentru aplicarea Legii nr.112/1995, SC H.N. SA, Municipiul București prin Primarul General, T.V., T.I. și T.M., a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. xxx1 din 05.11.1996 încheiat între Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător și T.V. și T.A., în calitate de cumpărători, privind locuința situată în București, a respins ca neîntemeiate cererile reclamanților privind daunele materiale și daunele morale și i-a obligat pe pârâți, în solidar, la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.841 Euro.

Tribunalul a reținut, în esență, că cele două cereri referitoare la acordarea daunelor materiale și a daunelor morale, reprezintă cereri accesorii ale cererii principale care este scutită de taxe de timbru, astfel că potrivit dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr.146/1997 sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.

Cu referire la excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâții T.I. și T.V., tribunalul a reținut că aceștia au avut în vedere la invocarea excepției, decizia civilă nr. 548 A din 24.03.2003, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă în dosarul nr. xxx2/2002.

Cercetând acest litigiu și decizia menționată, tribunalul a constatat că prin decizia nr. 548 A din 24.03.2003, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților Ț.C.A., Ț.C. și Ț.A.R., prin care au solicitat, pe de o parte, să se constate că sunt proprietarii locuinței situate în București, invocând preluarea de către stat fără titlu valabil, iar pe de altă parte, așa cum a fost modificată și completată acțiunea în cel de-al doilea ciclu procesual, să se constate nulitatea contractului de vânzare – cumpărare nr. xxx1/23957 din 05.11.1996, încheiat între Primăria Municipiului București reprezentată prin SC H.N. SA în calitate de vânzător și pârâții introduși în cauză, T.V. și T.A., în calitate de cumpărători privind aceeași locuință situată în București.

Astfel, în ceea ce privește primul  capăt din cererea de chemare în judecată pendinte (constatarea nulității absolute a contractului de vânzare–cumpărare nr.xxx1/23957/1996), tribunalul a reținut că există identitate de obiect și de părți, însă nu există identitatea de cauză, întrucât, de la finalizarea primului proces și până la introducerea acțiunii prezente din 13 februarie 2008, au intervenit elemente noi de fapt, esențiale pentru validitatea contractului de vânzare–cumpărare nr.xxx1/23957/1996, pe care nici instanța anterioară și nici reclamanții nu le-au cunoscut.

Astfel, a arătat tribunalul că reclamanții au descoperit și au și invocat faptul că pârâtul T.I. și familia sa, având o locuință proprietate personală cumpărată tot din fondul locativ de stat, încă din 1993, nu era îndreptățit la încheierea contractului de închiriere din 10.04.1994, privind locuința din imobilul situat în București, act care s-a încheiat în mod fictiv, întrucât, aceștia nici nu au locuit vreodată în acest apartament.

Această situație de fapt și juridică nu a fost cercetată cu ocazia primei judecăți, ceea ce face ca între cele două procese să fie diferențe de cauză juridică, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile autorității de lucru judecat consacrate de art. 1201 C.civ. (tripla identitate de obiect, cauză și părți).

Sub un alt aspect, cu ocazia primei judecăți, pentru a respinge cererea reclamanților de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare–cumpărare nr.xxx1/23957 din 05.11.1996, instanța a reținut că prin contractul de construire nr. xxx9/1968 și procesul-verbal de predare-primire din 18 martie 1970, reclamantul Ț.C.A. și soția sa  Ț.A., au dobândit proprietatea asupra imobilului situat în București, iar prin decizia nr.191 din 1.02.1983, emisă de Consiliul Popular al Municipiului București în baza Decretului nr. 223/1974, imobilul a fost preluat de stat, care l-a închiriat pârâților T.V. și T.A., aceștia din urmă, cumpărând locuința conform Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare–cumpărare din 05.11.1996.

Prin urmare, nu s-a avut în vedere aspectul că cei doi cumpărători nu au avut contract de închiriere asupra întregului apartament, nici condițiile în care o parte din apartament a fost închiriat fiului pârâților și familiei acestuia și nici condițiile în care autoritățile administrative au procedat la ficțiunea unificării contractelor de închiriere, pentru a facilita în acest mod vânzarea întregului apartament; raportându-se la data introducerii acțiunii (august 1996), această instanță a reținut că preluarea imobilului conform Decretului nr. 223/1974 a fost considerată valabilă chiar de Legea nr. 112/1995, astfel cum a fost explicitată prin HG nr. 20/1996 și OUG nr. 11/1997 și că acțiunea reclamanților a fost introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr.213/1998, care nu

poate fi aplicată retroactiv.

Față de aceste constatări ale instanței anterioare, tot ca un element diferit al cauzei juridice, tribunalul a reținut că în timpul procesului, a fost pronunțată sentința civilă nr. 2094 din 09.03.2009, de Judecătoria Sectorului 5 București, în dosarul nr. xx8/302/2008, prin care a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul Ț.C.A., în contradictoriu cu Municipiul București, reprezentat prin Primarul General și s-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr.191/1983 emisă de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, prin care a fost preluată în proprietatea statului, locuința situată în București, care a aparținut familiei Ț.

Astfel, s-a constatat că nici din această perspectivă, nu este identitate de cauză și nu poate fi reținută excepția autorității de lucru judecat, excepția fiind  respinsă, ca nefondată.

Asupra excepției prescripției extinctive a cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare din 05.11.1996, încheiat între Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător și T.V. și T.A., în calitatea de cumpărători privind locuința situată în București, invocată de pârâții T.I. și T.V., tribunalul a reținut că este, de asemenea, neîntemeiată.

Conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, se consacră un termen special de prescripție „de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legii”, prelungit până la 14 august 2002, coroborate cu art. 50 - 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, tribunalul a concluzionat că legiuitorul a înțeles să-i ocrotească pe chiriașii-cumpărători de bună-credință, nu pe cumpărătorii de rea-credință care au dobândit dreptul de proprietate prin eludarea Legii nr.112/1995.

Litigiul a fost soluționat abia prin decizia nr. 548 A din 24.03.2003, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților, în funcție de elementele cercetate de această instanță, ajungându-se la concluzia că cei doi chiriași-cumpărători au fost de bună-credință. Dar, întrucât instanța respectivă nu a invocat, eventual termenul special de prescripție și nici pârâții T., rezultă că reclamanții au invocat nulitatea în termenul legal de prescripție specială de un an de zile, cu prelungirile menționate, în funcție de elementele cunoscute de ei până atunci, în condițiile în care nu erau ei depozitarii documentației întocmite cu ocazia vânzărilor făcute de către autoritățile administrative, în baza Legii nr. 112/1995

.

S-a arătat, de asemenea, că nici după pierderea acestui proces, reclamanților nu li se poate reproșa o stare de pasivitate, întrucât reclamantul Ț.C.A. s-a adresat inclusiv autorităților penale, plângerea fiind însă respinsă prin decizia penală nr. 1760/R din 7 august 2007 pronunțată de Tribunalul București, Secția a I-a penală.

A fost reținută și împrejurarea că, prin sentința civilă nr.2094 din 09.03.2009, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, în dosarul nr. xxx8/302/2008 a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul Ț.C.A., în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General și s-a constatat nulitatea absolută a deciziei administrative nr. 191/1983, emisă de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, prin care a fost preluată în proprietatea statului, locuința situată în București.

În același timp, s-a constatat că pârâții T.V. și T.I. nu au adus la cunoștința reclamanților Ț. adevărata situație a contractelor de închiriere pe care le-au deținut anterior contractului de vânzare-cumpărare, cu privire la locuința cumpărată, pentru a se putea verifica, în mod real și complet, dacă au fost sau nu, respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la încheierea actului juridic atacat cu acțiunea în constatarea nulității absolute, astfel că, în opinia tribunalului, aceștia nu pot invoca, cu succes, propria turpitudine, prin invocarea prescripției speciale de un an de zile prevăzută de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.

În aceste condiții, având în vedere și data introducerii acțiunii (13 februarie 2008), tribunalul a apreciat că în speță sunt aplicabile dispozițiile de drept comun prevăzute de art. 2 din Decretul nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă, potrivit cărora, „nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție” iar excepția prescripției invocată de pârâții T.I. și T.V.  a fost respinsă ca neîntemeiată.

Cu referire la excepția inadmisibilității capătului de cerere

,

prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de titlu de proprietate în favoarea reclamanților, pentru apartamentul în cauză, invocată de către aceiași pârâți tribunalul a constatat că această excepție este întemeiată, astfel că a admis-o, reținând că  potrivit dispozițiilor legale în vigoare, pentru realizarea dreptului pretins asupra imobilului, reclamanții au dreptul să exercite acțiunea în revendicare în temeiul art. 480 C.civ. Întrucât pentru motivele care au fost deja expuse, tribunalul a considerat că nu a fost legal sesizat cu o astfel de cerere, a apreciat că

reclamanții au posibilitatea să exercite acțiunea în revendicare pe cale separată.

Pe de altă parte, s-a constatat că reclamanții au dreptul să exercite acțiunea în restituire, pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în natură, conform Legii nr. 10/2001.

Referitor la fondul cauzei privind cererea reclamanților de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. xxx1/1996, analizând probele administrate în cauză, dar ținând cont și de statuările aduse prin judecata anterioară, tribunalul a reținut că prin contractul de construire nr. xxx9/1968 și procesul-verbal de predare-primire din 18 martie 1970, reclamantul Ț.C.A. și soția sa  Ț.A., au dobândit proprietatea asupra imobilului situat în București.

Pe de altă parte, cei doi soți T.I. și T.B.D., precum și fiica acestora, nu au locuit niciodată în apartamentul în litigiu care, în fapt, era deținut de părinții T.V. și T.A., contractul de închiriere fiind încheiat în mod fictiv, pentru ca ulterior să poată fi cumpărat.

S-a reținut de către instanță că, așa cum rezultă și din adresa din 13 octombrie 2000, emisă de către Departamentul Juridic Contencios al Primăriei Municipiului București,  apartamentul a fost vândut în mod ilegal de către SC H.N. SA, întrucât acesta se afla în litigiu pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București existând dosarul civil nr. xxx4/1996.

În aceste condiții, pârâtul T.V. împreună cu fosta soție, autoarea T.A., au cumpărat întreaga locuință prin contractul de vânzare–cumpărare din 05.11.1996, încheiat cu Primăria Municipiului București, cu încălcarea Legii nr. 112/1995, respectiv, a dispozițiilor art. 2 alin. (1), art. 7 alin. (1)-(3) și art. 9 alin. (1) rap. la art. 14 din acest act normativ.

În considerarea modalității în care au fost încheiate contractele de închiriere din 1994 și din 1996 și în care s-a procedat la ficțiunea juridică a „unificării contractelor de închiriere”, în scopul eludării dispozițiilor Legii nr.112/1995 și pentru a-l împiedica pe fostul proprietar să dobândească cel puțin locuința liberă, în sensul legii, tribunalul a constatat că, atât cei doi cumpărători, T.V. și T.A., cât și pârâtul T.I., au acționat cu rea-credință, cu concursul reprezentanților Primăriei Sectorului 1 București, respectiv al membrilor Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 și al reprezentanților pârâtei SC H.N. SA, și au încheiat contractul de vânzare–cumpărare din 05.11.1996, în timp ce litigiul de revendicare era pe rolul instanței, cauza contractului fiind nelicită, întrucât o astfel de vânzare nu era permisă de Legea nr. 112/1995, atrăgând și incidența art. 966 coroborat cu art. 968 C.civ.

A mai reținut tribunalul că, întrucât prin sentința civilă nr.2094 din 09.03.2009, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul Ț.C.A., în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General și s-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 191/1983, emisă de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, prin care a fost preluată în proprietatea statului, locuința situată în București, Statul Român a pierdut chiar și titlul aparent de care se prevala, contractul de vânzare–cumpărare nr.xxx1/23957 din 05.11.1996, fiind lovit de nulitate absolută.

Cererile formulate de reclamanți de acordare de daunele materiale și daunele morale, au fost respinse, ca neîntemeiate, tribunalul reținând că nu s-au administrat  dovezi pertinente privind suportarea unor astfel de prejudicii, iar, potrivit dispozițiilor art. 1169 C.civ., sarcina probei afirmațiilor făcute revenea reclamanților.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C.pr.civ., tribunalul i-a obligat pe pârâți, în solidar, la  plata cheltuielilor de judecată către reclamanții în cuantum de 400 lei, reprezentând onorariu de avocat și  6.841 Euro, respectiv echivalentul în lei la data plății efective, reprezentând cheltuieli de transport, pentru termenele de judecată pentru care, reclamantul Ț.C.A. s-a deplasat din Elveția în România pentru a-și susține cauza, reținându-se în medie, un cost de câte 165 Euro/transport.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâții T.I., T.V., SC H.N. SA, Primăria Sector 1 București și Municipiul București prin Primarul General.

Prin decizia civilă nr. 347 A din 9 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-au admis apelurile declarate de pârâții T.I., T.V.,Municipiul București prin Primarul General, Primăria sectorului 1 București și SC H.N. SA împotriva sentinței civile nr.1962 din 09.11.2011, pronunțate de Tribunalul București. A schimbat, în parte, sentința apelată. A respins excepția autorității de lucru judecat invocată cu referire la cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. xxx1/23957 din 05.11.1996, ca neîntemeiată. S-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu referire la cererea de constatare a contractului de vânzare-cumpărare nr.xxx1/23957 din 05.11.1996 și, în consecință, s-a respins cererea de constatare a nulității absolute a acestui contract, ca prescrisă. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Sectorului 1 București. S-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Sectorului 1 București, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a respins cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Au fost menținute dispozițiile sentinței apelate cu privire la cererea de pronunțare a unei hotărâri judecătorești care să țină loc de titlu de proprietate pentru reclamanți și la cererile de obligare a pârâților la daune materiale și respectiv morale. Au fost obligați reclamanții la 6,15 lei cheltuieli de judecată către apelantul-pârât Municipiul București, reprezentat prin Primarul General. A respins cererea formulată de apelanta-pârâtă Primăria Sectorului 1 București de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată. A fost admis apelul declarat de reclamanți împotriva aceleiași sentințe. A trimis cauza Tribunalului București pentru soluționarea cererii de revendicare imobiliară.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că:

Legea procesuală nu reglementează expres ordinea de soluționare a excepțiilor, însă în raport de caracterul și efectele pe care le produc, Curtea a examinat cu prioritate excepția autorității de lucru judecat invocată în cauză prin raportare la decizia civilă nr.548A din 24.03.2003, pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr.xxx2/2002.

Identitatea de părți și obiect între cele două cauze nu a fost contestată de părți și a fost reținută și de prima instanță. Elementul în dispută îl reprezintă cauza fiecăreia din cele două cereri.

Curtea nu și-a însușit raționamentul potrivit căruia, existența unor elemente noi de fapt ar fi de natură să înfrângă puterea de lucru judecat care este reglementată ca o prezumție legală absolută, irefragabilă și nici că pronunțarea unor hotărâri judecătorești ulterior soluționării irevocabile a unui proces ar putea fi valorificate altfel decât prin intermediul căilor de atac de retractare, în condițiile legii.

S-a apreciat că în speță nu există identitate de cauză între cele două cereri, având în vedere că cererile de constatare a nulității absolute a aceluiași contract pot avea fundament diferit, în funcție de motivul de nulitate invocat.

Astfel, în cauza de față, reclamanții au intenționat să dovedească neîndeplinirea unei condiții care dădea dreptul foștilor chiriași la cumpărarea locuințelor în temeiul Legii nr.112/1995, respectiv aceea de a deține contract de închiriere valabil încheiat pentru apartamentul pe care îl ocupau la data intrării în vigoare a Legii nr.112/1995, condiție prevăzută de art. 6 din Hotărârea nr.20/1996 de aplicare a Normelor metodologice a acestei legi.

Din considerentele deciziei nr.548 din 24.03.2003 pronunțată de Tribunalul București, Curtea a reținut că  nulitatea aceluiași contract de vânzare-cumpărare a fost solicitată în considerarea faptului că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil iar cumpărătorii au avut cunoștință, la data încheierii contractului că acesta face obiectul unor cereri de restituire, fiind de rea-credință.

Prin urmare, întrucât din hotărârea judecătorească invocată de apelanții pârâți T. și din înscrisurile depuse la dosar, nu rezultă că la soluționarea dosarului nr. xxx2/2002 al Tribunalului București,  a fost examinată îndeplinirea condiției prevăzute de art. 6 din H.G. nr.20/1996 de aplicare a Normelor metodologice a Legii nr.112/1995.

În ceea ce privește, soluția dată de tribunal excepției prescripției extinctive, cu referire la cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare din 05.11.1996, Curtea, analizând motivele de apel ale apelanților-pârâți, apărările formulate de apelanții-reclamanți și dispozițiile legale incidente în speță, a reținut  că în mod greșit tribunalul a înlăturat de la aplicare dispozițiile art.45 alin. (5) din Legea  nr.10/2001, care au caracter de normă specială și a făcut aplicarea dispozițiilor de drept comun.

Sub un prim aspect, Curtea a reținut că nu prezintă relevanță în cauză dacă în procesul anterior, soluționat irevocabil, s-a invocat sau nu termenul special de prescripție.

Fiind învestită prin motivele de apel, cu examinarea legalității și temeiniciei soluției date acestei excepții, Curtea a reținut că prin raportare la împrejurarea că imobilul în litigiu face parte din cele prevăzute la art.1 din Legea nr. 10/2001, rezultă că în speță sunt aplicabile dispozițiile art.45 alin.(5) din acest act normativ, conform cărora dreptul la acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este prescriptibilă în termen de un an de la intrarea în vigoare  a acesteia, indiferent de cauza de nulitate, termen care s-a împlinit la 14.08.2002.

Potrivit principiului

specialia generalibus derogant,

aceste prevederi cu caracter special derogă de la dreptul comun reprezentat de Decretul nr.167/1958, pe care îl exclud de la aplicare.

Ceea ce se poate aplica din actul normativ care constituie dreptul comun în materia prescripției extinctive sunt celelalte dispoziții privitoare la cursul prescripției întrucât legea specială derogă doar sub aspectul termenului de la dreptul comun. Cu toate acestea, Curtea nu a identificat vreun caz de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției extinctive care să fi fost invocat de reclamanți și constată că nu s-a formulat cerere de repunere în termenul de prescripție în condițiile art.19 din Decretul nr.167/1958.

Instanța de apel a respins capătul de cerere în temeiul unei excepții dirimante, astfel încât nu se mai impunea analiza criticilor și apărărilor formulate în legătură cu fondul cererii de constatare a nulității contractului.

O critică comună cererilor de apel ale apelanților-pârâți care necesită examinarea este cea privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată de către prima instanță.

Având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 13.02.2008, Curtea a reținut că nu pot reprezenta cheltuieli de judecată efectuate în acest proces, costurile călătoriilor efectuate anterior acestei date, respectiv din cursul anilor 2001-2002, precum și pentru perioade când nu au fost acordate termene de judecată.

Prin urmare, soluția tribunalului în privința acordării cheltuielilor de transport, chiar în ipoteza admiterii în parte a pretențiilor, este greșită întrucât s-a bazat pe înscrisuri privitoare la costul unor călătorii efectuate cu mult înainte de data introducerii cererii de chemare în judecată. În plus, nu s-a făcut dovada plății contravalorii călătoriei pentru termenul din 01.11.2011 când reclamantul a fost prezent în fața instanței.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că în contextul admiterii, chiar și în parte a pretențiilor deduse judecății, acordarea acestor cheltuieli de judecată, în cuantum de 400 lei, se justifica față de pârâții care au căzut în pretenții la prima instanță.

Cu referire la

apelul declarat de apelanții-reclamanți

prin care au susținut că în mod greșit tribunalul a refuzat să soluționeze și cererea de revendicare imobiliară, întrucât a fost formulată tardiv, după prima zi de înfățișare, iar pârâții s-au opus, Curtea a reținut că motivul este fondat.

Astfel, în fond după desființarea cu trimitere spre rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București la data de 08.04.2010; la termenul de judecată din 21.06. 2010, primul termen acordat în rejudecare, s-a constata incompatibilitatea președintelui completului de judecată și s-a dispus înaintarea dosarului unui alt complet de judecată.

Un nou termen a fost stabilit în Camera de consiliu, fără citarea părților la data de 28.06.2010, când a fost încuviințată abținerea de la judecarea cauzei a d-nei judecător F.E.

Ulterior dosarul a fost repartizat aleatoriu și i s-a stabilit termen de judecată la 08.03.2011. Pentru acel termen de judecată a fost depusă de către reclamanți cererea completatoare.

În raport de motivele de amânare a soluționării cauzei anterior datei de  08.03.2011, de dispozițiile art. 134 C.pr.civ., conform cărora „este socotită prima zi de înfățișare aceea în care părțile, legal, pot pune concluzii”, Curtea apreciază că în mod greșit tribunalul a reținut că cererea completatoare a fost formulată tardiv, întrucât acesta era primul termen, în fond după desființarea primei hotărâri, la care părțile au fost legal citate și puteau pune concluzii.

S-a mai statuat că cererea fiind formulată în termen, nu era nevoie de acordul pârâților.

Instanța de apel a reținut că modificarea acțiunii, în sensul completării ei cu un nou capăt de cerere în condițiile în care pretenția dedusă judecății era clar formulată, având indicate și temeiurile de drept pe care se sprijină, nu era condiționată de depunerea vreunei precizări suplimentare și, în orice caz, sancțiunea nedepunerii precizării solicitate de tribunal nu putea fi chiar un fine de neprimire a cererii, Codul de procedură civilă prevăzând alte sancțiuni specifice, de exemplu, suspendarea judecății în temeiul dispozițiilor art.155

1

.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamanții, criticând soluția pentru nelegalitate.

Recurentul Ț.C.A. a formulat critici, arătând că este nemulțumit de considerentele hotărârii instanței de apel, în sensul că instanța trebuia să aibă în vedere numai dispozițiile privind revendicarea în baza dispozițiilor dreptului comun și nu în ceea ce privește Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, a invocat excepția autorității de lucru judecat, ca excepție de ordine publică, arătând că aceasta împiedică orice alte considerații de drept și că soluția și motivarea trebuie să-i fie favorabile. Astfel, se invocă autoritatea de lucru judecat a următoarelor hotărâri: sentința nr. 4646 din 29.05.2009 a Judecătoriei Sector 5 București, decizia nr. 604 R din 20.04.2011 a Curții de Apel București și nr. 260 din 27.04.2009 a aceleiași instanțe, precizate oral, în cursul dezbaterii recursului și consemnate conform susținerilor recurentului.

Din hotărârile judecătorești definitive și irevocabile depuse la dosarul cauzei rezultă că are un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO și acțiunea în revendicare este fondată.

O altă critică vizează și excepția prescripției extinctive care a fost soluționată în mod nelegal, deoarece termenul nu se împlinise și motivul de nulitate trebuia analizat de instanță, fiind întemeiat, în baza probelor depuse la dosar.

S-a mai invocat de către recurent și faptul că era necesar să-i fie acordate daune morale și materiale pentru suferințele îndurate de-a lungul timpului, precum și pentru faptul că s-a îmbolnăvit, suferind de mai multe boli care îi afectează grav  starea de sănătate.

De asemenea, au fost formulate critici privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel, în sensul că sumele au fost micșorate, astfel încât i s-a înrăutățit situația în propria cale de atac.

Împotriva aceleiași decizii au declarat recurs și pârâții T.I. și T.V., invocând, în esență, în cele două cereri de recurs, aceleași aspecte de nelegalitate, privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 315 alin. (3) C.pr.civ.

Recurenții-pârâți au arătat că  instanța de apel în mod greșit a decis, admițând apelul, că apelanții-reclamanți erau în termenul de a-și modifica acțiunea, fără să aibă în vedere stadiul procesual în care se află dosarul. Astfel, s-a invocat faptul că cererea modificatoare a fost formulată de către apelanții-reclamanți în rejudecare, urmare a casării cu trimitere, unde judecata se desfășoară în limite strict stabilite, limite ce nu pot fi depășite ori ignorate prin soluționarea unui alt obiect alt acțiunii, cate nu era formulat la data când s-a judecat în primul ciclu procesual. În acest context, acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun nu mai putea fi analizată de instanță, cum corect a hotărât Tribunalul București.

Prin admiterea apelului reclamanților, instanța de control judiciar a încălcat în mod vădit dispozițiile art.315 alin. (3) C.pr.civ., care prevăd că după casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost atacată.

Dacă s-ar admite contrariul, atunci s-ar ajunge la încălcarea principiului obligativității deciziei de casare inițiale, care stabilea în cuprinsul său limitele în care urma să aibă loc rejudecarea în fond a pricinii, limite pe care instanța de fond, cât și cea de apel erau obligate să le respecte. În consecință, decizia de casare fiind irevocabilă, se bucură de autoritatea lucrului judecat cu privire la problemele de drept dezlegate și reținute în cuprinsul acesteia - ce trebuie sa fie respectate, instanța de rejudecare cât și cea din apel păstrându-și dreptul de apreciere cu privire la problemele de fapt ale cauzei.

Recursul declarat de reclamanții Ț.A.R. și Ț.C. este nul.

Examinând actele și lucrările dosarului Înalta Curte constată că reclamanții Ț.A.R. și Ț.C. au formulat declarația de recurs la data de 11.02.2013, înăuntrul termenului de 15 de zile de la comunicarea hotărârii, care a avut loc la data de 04.02.2013, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul cauzei. În ceea ce privește motivele de recurs acestea au fost depuse la data de 01.03.2013, peste termenul de 15 zile prevăzut de lege.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 303 alin. (1) C.pr.civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C.pr.civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul prevăzut de lege.

Or, în speță, având în vedere că recurenții-reclamanți au formulat motivele de recurs peste termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii, Înalta Curte a aplicat sancțiunea prevăzută de lege și a constatat nul recursul.

Recursul declarat de reclamantul Ț.C.A. este nefondat

.

Examinând actele și lucrările dosarului Înalta Curte a constatat că recurentul-reclamant a declarat recurs la data de 25.10.2012, depunând totodată și motivele de recurs, înăuntrul termenului prevăzut de lege.

Criticile formulate de recurent se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

În esență, recurentul a arătat că este nemulțumit de considerentele hotărârii instanței de apel, în sensul că instanța trebuia să aibă în vedere numai dispozițiile privind revendicarea în baza dispozițiilor dreptului comun și nu în ceea ce privește Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, a invocat excepția autorității de lucru judecat, ca excepție de ordine publică, arătând că aceasta împiedică orice alte considerații de drept și că soluția și motivarea trebuie să-i fie favorabile.

Susținerile sunt nefondate, în ceea ce privește motivarea în drept a hotărârii pronunțate de instanța de apel, deoarece chiar dacă în cererea formulată în al doilea ciclu procesual se face referire la acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun în baza dispozițiilor art. 480 C.civ., instanța trebuie să se raporteze la legea specială pentru a stabili în ce măsură devine incident unul sau celălalt dintre temeiurile juridice ce fac parte din cauza juridică a acțiunii. De asemenea, acest lucru devine necesar și în raport de dispozițiile deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație în recurs în interesul legii care impune instanțelor efectuarea unei analize jurisdicționale în vederea statuării asupra incidenței legii speciale sau a dreptului comun. Mai mult, instanțele au obligația de a lua în considerare și jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg, în ceea ce privește noțiunea de „bun actual”, conform art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO, astfel încât referințele la cazuistica instanței menționate sunt necesare, în măsura în care justifică argumentele pentru soluția pronunțată.

Referitor la autoritatea de lucru judecat, aceasta nu este incidentă în cauză, recurentul invocând existența unei hotărâri judecătorești anterioare prezentului litigiu care statuează asupra unui aspect ce nu are relevanță asupra obiectului procesului. Astfel, se invocă autoritatea de lucru judecat a următoarelor hotărâri: sentința nr. 4646 din 29.05.2009 a Judecătoriei Sector 5 București, decizia nr. 604 R din 20.04.2011 a Curții de Apel București și nr. 260 din 27.04.2009 a aceleiași instanțe.

Autoritatea de lucru judecat este o excepție peremptorie care împiedică judecarea cauzei pe fond, or interesul recurentului este acela ca acțiunea să se judece pe fond, astfel încât ceea ce invocă recurentul, se referă la opozabilitatea față de terți a unei hotărâri judecătorești anterioare, în raport de ceea ce s-a stabilit cu putere de lucru judecat în acel litigiu. Terții în cauză sunt pârâții T.V. și I., având în vedere că în precedent s-a judecat cu unitatea administrativ-teritorială, respectiv Municipiul București.

Astfel, recurentul-reclamant arată că prin decizia civilă nr. 260 A din 27 aprilie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, s-a statuat că decizia de preluare a imobilului proprietatea reclamantului Ț.A. a fost nelegală și că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, litigiul purtându-se împotriva pârâtei Primăria Municipiului București. Această hotărâre a făcut referire la sentința civilă nr. 20 din 9 martie 2009, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, în dosar nr. xxx8/302/2008, prin care s-a admis acțiunea formulată de Ț.C.A. și s-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 191/1983, emisă de Biroul permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București.

Prin decizia civilă nr. 604 R din 20.04.2011, pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus admiterea recursului recurentului Ț.C.A. în contradictoriu cu Municipiul București, a fost casată decizia tribunalului, a fost admis apelul și desființată sentința civilă nr. 4646 din 29.05.2009 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În acest context, decizia invocată nu influențează soluționarea litigiului, deoarece nu există o statuare care să intre în puterea lucrului judecat cu efect prejudicial asupra cauzei de față.

Pe de altă parte, rezultă că sentința civilă nr. 4646 din 29.05.2009, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București a fost desființată, ceea ce înseamnă că nu poate produce nici un efect juridic și în consecință nu poate fi invocată autoritatea de lucru judecat, în temeiul acestei hotărâri judecătorești. De altfel, instanța de apel în mod corect a reținut argumentele privind respingerea excepției autorității lucrului judecat referitoare la hotărârile invocate de reclamanți, în cursul judecării cauzei.

Trebuie subliniat că în raport de modalitatea de rezolvare a procesului în recurs, devin fără suport juridic susținerile recurentului-reclamant privind motivarea în apel pe aspectele referitoare la compararea de titluri în revendicarea pe calea dreptului comun, de vreme ce instanța a rămas investită numai cu pronunțarea asupra capetelor de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare (acesta fiind respins ca prescris), constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului, precum și daunele materiale și morale.

În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, în mod corect instanța de apel a statuat că prin raportare la împrejurarea că imobilul în litigiu face parte din cele prevăzute la art.1 din Legea nr. 10/2001, rezultă că în speță sunt aplicabile dispozițiile art.45 alin.(5) din acest act normativ, conform cărora dreptul la acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este prescriptibilă în termen de un an de la intrarea în vigoare  a acesteia, indiferent de cauza de nulitate, termen care s-a împlinit la 14.08.2002.

Potrivit principiului

specialia generalibus derogant

, aceste prevederi cu caracter special derogă de la dreptul comun reprezentat de Decretul nr.167/1958, pe care îl exclud de la aplicare.

Prescripția extinctivă reprezintă o instituție juridică ce împiedică analizarea cauzei pe fond, astfel încât în măsura în care se constată că excepția este întemeiată și va fi admisă, instanța nu va mai analiza dacă sunt fondate motivele de nulitate absolută ale contractelor de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește criticile formulate pe daunele morale și materiale ce trebuiau acordate reclamanților, trebuie menționat că acțiunea în răspundere civilă delictuală este subsecventă capetelor de cerere principale, care fiind respinse, atrag și respingerea acțiunii în pretenții, care rămâne, astfel, fără temei juridic.

Este nefondată și critica privind acordarea cheltuielilor de judecată, deoarece, instanța de apel a admis și apelul părților adverse, ceea ce i-a permis să stabilească un alt cuantum al cheltuielilor de judecată, în raport de respingerea mai multor capete de cerere formulate de reclamanți, realizând  astfel o corectă aplicațiunea a dispozițiilor art. 274 C.pr.civ.

Recursurile declarate de pârâții T.I. și T.V. sunt întemeiate

.

Analizând susținerile recurenților-pârâți, Înalta Curte a constatat că acestea se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., fiind analizate din această perspectivă.

Sunt fondate criticile referitoare la modalitatea de aplicare a dispozițiilor procedurale, în sensul că instanța de apel a apreciat în mod eronat, că în rejudecare după casarea cu trimitere este posibil ca reclamantul să-și modifice acțiunea.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (3) C.pr.civ., după casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

În rejudecare după casare, cadrul procesual este deja stabilit, urmând ca instanța de trimitere să se pronunțe în limite precis stabilite, limite ce nu pot fi depășite ori ignorate prin soluționarea unui alt obiect al acțiunii, care nu exista la data când s-a formulat primul apel, astfel încât în mod greșit instanța de apel a apreciat că se putea modifica cererea inițială. Aceste aspecte sunt bine conturate în practica judiciară care este constantă în acest sens (

e.g

. ICCJ S.civ. și de propr. int., dec. nr. 1403/2005). Așa fiind, modificarea acțiunii nu poate avea loc la instanța care rejudecă fondul după casarea cu trimitere.

Astfel, trebuie subliniat că prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 13.02.2008, reclamanții au  chemat în judecată pe pârâții T.V., T.I., T.M., Municipiul București reprezentat prin Primarul General, Primăria Sectorului 1 București - Comisia pentru aplicarea Legii nr.112/95 și SC H.N. SA, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr. xxx1/23957 din 05.11.1996, încheiat între Primăria Municipiului București reprezentată prin SC H.N. SA în calitate de vânzător și T.V. și T.A., în calitatea de cumpărători privind locuința situată în București ; să se emită o hotărâre care să țină loc de titlu de proprietate pentru Ț.C.A., Ț.C. și Ț.A.R., pentru apartamentul în cauză; acordarea reclamanților de despăgubiri materiale reprezentând lipsa de folosință a apartamentului respectiv, în sumă de 500 Euro pe lună, pentru o perioadă de 11 ani, respectiv 72.000 Euro și acordarea de despăgubiri morale în valoare de 100.000 Euro pentru prejudiciul moral suferit de Ț.C.A., în legătură cu apartamentul în litigiu.

Așadar, prin acțiunea introductivă de instanță nu s-a formulat un capăt de cerere în revendicare imobiliară pe calea dreptului comun, care să permită instanței să se pronunțe asupra acestuia.

Abia în al doilea ciclu procesual, după casarea sentinței civile nr. 1859 din 12.12. 2008, pronunțată de Tribunalul București și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, reclamanții și-au modificat și completat cererea de chemare în judecată, astfel că la data de 24.01.2011 au solicitat ca, prin compararea de titluri, să se constate că dreptul lor de proprietate este preferabil în raport cu titlul pârâților T. și să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, invocând în drept dispozițiile art. 480 C.civ. și Legea nr. 247/2005.

Mai mult, Tribunalul București a reținut în faza rejudecării că pârâții s-au opus la modificarea acțiunii reclamanților, care în primul ciclu procesual nu a avut ca obiect și revendicarea imobilului și că potrivit dispozițiilor art. 132 raportat la art. 134 C.pr.civ., cererea de modificare a acțiun