ÎCCJ, decizie (scj.ro #82940)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82940) (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Societate

reprezentată de doi administratori. Limite ale dreptului de reprezentare.

Încălcarea regulii dublei semnături. Consecințe

Cuprins pe materii: Drept comercial.

Funcționarea societăților

Index alfabetic : acțiune în

constatare

nulitate absolută

- administrator

- contract de

vânzare-cumpărare

- regula dublei

semnături

Legea nr. 31/1990, art.

55, art. 70, art. 75

Potrivit

dispozițiilor art. 55 din Legea nr. 31/1990, în raporturile cu terții

societatea este angajată prin organele sale, chiar dacă acestea

depășesc obiectul de activitate, clauzele actului constitutiv care

limitează puterile conferite de lege acestor organe fiind inopozabile

terților, chiar dacă au fost publicate.

În cazul în care

societatea este administrată de doi sau mai mulți administratori,

deciziile se iau de comun acord, potrivit regulii dublei semnături.

Nerespectarea

acestui principiu reprezintă o încălcare a puterilor conferite de

lege administratorului, care nu constituie, însă, un motiv de anulare a

actului încheiat cu depășirea mandatului, ci atrage incidența

art. 55 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, cu consecința angajării

societății pentru actele făcute de reprezentanții săi

legali.

Secția a II-a civilă, Decizia nr.

3990

din 16 octombrie 2012

I. Obiectul

cauzei și hotărârea pronunțată de Tribunalul Galați ca

primă instanță.

introductivă de instanță înregistrată la data de 20

septembrie 2006 pe rolul Tribunalului Galați, astfel cum a fost

precizată, reclamantele

SC S.M. SA București și B.D. SRL București au

solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC G. SRL Galați, SC A.C.I. SRL

și SC A.P.D. SRL București să se constate nulitatea

absolută a următoarelor contracte: antecontractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 152 din 31 ianuarie 2006 și

actul adițional la această autentificare, sub nr. 1340 din 23 martie

2006; contractul de schimb autentificat sub nr. 1944 din 28 aprilie 2006

și contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1959 din 28

aprilie 2006 ca act subsecvent primelor două contracte numai în ceea ce

privește terenul în suprafață de 493,54 mp situat în

Galați, Str. D. nr. 158.

În motivarea

acțiunii reclamantele au arătat că la data de 31 ianuarie 2000

între SC B.D. SRL București, SC G. SRL Galați și SC G. SA în

calitate de promitente-vânzătoare și SC A.C.I. SRL,

promitenta-cumpărătoare, s-a încheiat antecontractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 152, iar la 23 martie 2006 actul

adițional autentificat sub nr. 1340 din 23 martie 2006 prin care se

obligau să vândă cumpărătoarei suprafața de teren de

25.192,07 mp situată în Galați, Str. D. nr. 158, din care SC B.D. SRL

deținea suprafața de 493,54 mp în indiviziune.

Ulterior, respectiv la

28 aprilie 2006 s-a încheiat între reclamanta SC B.D. SRL și pârâta SC G.

SRL contractul de schimb autorizat sub nr. 1944, prin care co-schimbata SC G.

SRL transmitea reclamantei dreptul de proprietate asupra suprafeței de

teren de 782,16 mp reprezentând drum de acces D2 situat în Galați, Str. D.

nr. 158, primind în schimb dreptul de proprietate asupra suprafeței de

493,54 mp din terenul având destinația de drum acces D1 situat la

aceeași adresă.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1959 din 28 aprilie 2006 la

același Birou Notarial, SC G. SRL vinde pârâtei SC A.P.D. SRL terenul în

suprafață de  493,54 mp dobândit prin contractul de schimb

autentificat sub nr. 1944 din 28 aprilie 2006.

Potrivit reclamantelor,

atât antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 152 și

actul adițional  la acesta, cât și contractul de schimb autorizat sub

nr. 1944 din 28 aprilie 2006 sunt lovite de nulitate absolută pentru lipsa

consimțământului SC B.D. SRL la încheierea lor, deoarece au fost

semnate de un singur administrator, dl. B.A., în condițiile în care, societatea

SC B.D. SRL avea doi administratori care potrivit actului constitutiv, art.

12.2, luau decizii în comun pe principiul dublei semnături.

Au apreciat reclamantele

că încheierea actelor de către un singur administrator, cu

încălcarea limitelor mandatului său, semnifică lipsa

consimțământului societății la încheierea lor

sancționată de dispozițiile art. 948 C. civ. cu nulitatea absolută și, pe cale de consecință, se impune și

desființarea actelor subsecvente prin care SC G. SRL vinde terenul de

493,54 mp către SC B.D. SRL.

În drept, reclamantele

s-au întemeiat pe dispozițiile art. 948, 953, 975, 1200 C. civ.,  Legea nr. 31/1990 republicată, art. 56 C. com.

Tribunalul Galați, examinând contractele a căror nulitate

absolută s-a solicitat, în raport de susținerile și

apărările părților, prin sentința comercială nr.

181 pronunțată la 28 februarie 2007, a respins ca neîntemeiată acțiunea introductivă de instanță

formulată de reclamante. Tribunalul a apreciat că în cauză nu

s-a făcut dovada îndeplinirii cauzei de nulitate absolută invocate,

contractele fiind încheiate cu respectarea dispozițiilor art. 948 C. civ.

În opinia

instanței, contractul de schimb încheiat de reclamanta SC B.D. SRL și

pârâta SC G. SRL a fost semnat de administratorul societății în baza

împuternicirii date de A.G.A. prin hotărârea din 20 aprilie 2006

semnată de cei doi asociați SC P.I. SRL și dl. B.A. Referitor la

încălcarea dispozițiilor art. 12.2 din  actul constitutiv al SC B.D.

SRL care instituie obligația dublei semnături a administratorilor,

tribunalul a apreciat că formularea utilizată prin folosirea

sintagmei ,,după caz” impune concluzia angajării societății

și de către un singur  administrator.

În ceea ce privește

temeiul invocat de reclamanta SC S.M. SA, respectiv  dispozițiile art. 975 C. civ., în calitatea sa de creditoare a SC B.D. SRL, prima instanță a reținut

că în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor

pentru promovarea unei acțiuni revocatorii deoarece prin contractul de

schimb încheiat de SC B.D. SRL cu pârâta SC G. SRL societatea debitoare a

primit o suprafață de teren mai mare respectiv 782,16 mp

față de cei 493,54 mp cedată.

a sentinței  fondului nr. 181 din 28 februarie 2007 a Tribunalului Galați, formulată de pârâtele  SC G. SRL, SC A.P.D. SRL și SC

A.C.I. SRL.

Utilizând procedura

reglementată de dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ. pârâtele susmenționate au solicitat completarea sentinței nr.

181/2002 cu privire la cererea accesorie de obligare a reclamantelor în solidar

la plata cheltuielilor de judecată, asupra căreia instanța

fondului a omis să se pronunțe.

Tribunalul Galați,

prin sentința comercială nr. 1689 pronunțată la 2 iulie 2007, a respins ca nefondată excepția tardivității formulării cererilor de

completare invocată de reclamante în cadrul acestei proceduri, a respins

ca inadmisibilă cererea reclamantelor de compensare a cheltuielilor de

judecată datorate cu parte din creanța pe care  SC B.D. SRL o

deține față de SC G. SRL în bază antecontract de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1945/2006 și a sentinței

comerciale nr. 2480/2006 a Tribunalului Galați și a admis cererile

conexe formulate de cele trei pârâte dispunând în conformitate cu art. 281

2

C. proc. civ. completarea sentinței nr. 181/2007 în sensul obligării reclamantelor

SC S.M. SA și SC B.D. SRL, în solidar, la plata cheltuielilor de

judecată, respectiv suma de 250.000 către SC G. SRL, suma de

23.241,98 lei către SC A.P.D. SRL și suma de 20.954,12 lei către

SC A.C.I. SRL.

4.

Apelul

.

Decizia

nr. 65 din 7 iulie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Galați,

Secția comercială, maritimă și fluvială.

Împotriva sentinței

fondului nr. 181/2007 și a sentinței nr. 1689/2007 au declarat apel

reclamantele pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, solicitând

desființarea hotărârilor și, pe fond, admiterea acțiunii

introductive precizată.

În esență,

reclamantele-apelante au reiterat susținerile formulate în fața

primei instanțe, arătând că cele două convenții,

respectiv antecontractul de vânzare-cumpărare din 31 ianuarie 2006 și

contractul de schimb din  28 aprilie 2006 au fost încheiate fără

să existe consimțământul asociatului majoritar SC P.I. SRL

și fără  semnătura celui de-al  doilea administrator,

condiție impusă prin actul constitutiv, ceea ce impune concluzia

absenței consimțământului societății la încheierea

actelor.

Totodată,

reclamantele au susținut că cele două hotărâri AGA, din 31

ianuarie 2006 și respectiv 20 aprilie 2006 prin care a fost împuternicit

dl. B.A. să reprezinte societatea la încheierea actelor de vânzare-cumpărare

și schimb, în  realitate nu au existat, nu au fost adoptate de adunarea

generală a asociaților SC B.D. SRL, fiind false semnăturile de

la poziția asociatului majoritar SC P.I. SRL nefiind efectuate de niciunul

dintre asociații, persoane fizice, ale acestei entități

juridice, așa cum atestă expertiza extrajudiciară

grafologică efectuate la cererea societății.

Potrivit reclamantelor,

înscrisul datat ,,20 aprilie 2006” prin care asociatul majoritar SC P.I. SRL

își exprimă poziția fermă cu privire la un eventual schimb

de terenuri, poziție care nu concordă cu contractul de schimb

încheiat la 28 aprilie 2006 dovedește lipsa consimțământului

societății la încheierea celor două acte.

În această

fază procesuală au formulat cereri de intervenție accesorie în

condițiile art. 49 alin. (3) C. proc. civ. în interesul reclamantelor

E.A., în calitate de acționar la SC S.M. SA și asociat la SC P.I. SRL, SC P.I. SRL – acționarul majoritar al SC B.D. SRL, cereri admise în

principiu de instanță prin încheierea din 24 martie 2008.

În interesul pârâtelor a

formulat cerere de intervenție accesorie B.N.P. H.C. și H.C.H. care a

autentificat contractul de vânzare-cumpărare nr. 1959/2006 și

contractul de schimb nr. 944/2006, cerere de intervenție admisă în principiu

de instanță prin Încheierea din 9 ianuarie 2008.

La data de 8 februarie

2011, instanța a luat act de schimbarea denumirii reclamantei SC B.D. SRL.

Judecata apelului a fost

suspendată de instanța de control judiciar în temeiul art.  244 alin.

(1) C. proc. civ. prin încheierea din data de 11 aprilie 2008 până la

soluționarea acțiunii în anularea hotărârilor AGA din 31ianuarie

2006 și 20 aprilie 2006 promovată de SC P.I. SRL în calitate de

asociat la SC B.D. SRL.

Cauza a fost repusă

pe rol la data de 27 mai 2011 urmare cererii formulate  de reclamante.

Prin decizia

comercială nr. 65 din 7 iulie 2011, Curtea de Apel Galați,

Secția comercială, maritimă și fluvială, a admis

apelul declarat de reclamantele SC S.M. SA și SC B.D. SRL împotriva

sentinței comerciale nr. 181/2007 completată prin sentința

civilă nr. 1689/2007 a Tribunalului Galați și, în

consecință, și cererile de intervenție accesorie în

favoarea apelantelor formulate de E.A. și SC P.I. SRL, cu privire la cheltuielile

de judecată stabilite de prima instanță în sarcina

reclamantelor, în sensul diminuării acestora, respectiv reclamantele au

fost obligate în solidar la plata sumei de 30.000 lei către pârâta SC G.

SRL.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței apelate, iar cererea de

intervenție în interesul pârâtelor, formulată de BNP Asociați

H.C.și H.C.H. a fost  respinsă ca nefondată.

Examinând contractele a

căror nulitate absolută se invocă, cu privire la suprafața

de 493,54 mp teren în indiviziune, instanța de control judiciar a

reținut următoarele:

La autentificarea

antecontractului de vânzare-cumpărare din data de 31 ianuarie 2006 și

a contractului de schimb din 28 aprilie 2006 reclamanta SC B.D. SRL a fost

reprezentată de administratorul B.A. în baza Hotărârilor AGA din 31

ianuarie 2006 și respectiv 20 aprilie 2006, hotărâri care ulterior au

fost constatate nule prin sentința civilă nr. 11332 din 28 octombrie 2008 a Tribunalului București.

Semnarea contractelor de

către un singur administrator nu impune concluzia lipsei voinței

asociaților și, pe cale de consecință, a lipsei

consimțământului reclamantei la încheierea actelor, în opinia

instanței, deoarece, potrivit art. 35 și urm. din Decretul nr.

31/1954 și art. 71 din Legea nr. 31/1990, persoana juridică își

exercită drepturile prin organele sale, administratorii fiind cei care

reprezintă societatea comercială, iar la societățile cu

răspundere limitată dreptul de a reprezenta societatea aparține

fiecărui administrator.

Referitor la clauza

prevăzută în art. 12.2 din actul constitutiv al SC B.D. SRL, care

stipulează că, în ipoteza în care societatea este administrată

de doi sau mai mulți administratori, deciziile se iau de comun acord,

potrivit principiului dublei semnături, instanța a apreciat că

această prevedere nu constituie un motiv de anulare a actului încheiat cu

depășirea mandatului, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 55

din Legea nr. 31/1990 L.S.C., în raporturile cu terții societatea este

angajată prin organele sale, chiar dacă acestea depășesc obiectul

de activitate, clauzele actului constitutiv care limitează puterile

conferite de lege acestor organe fiind  inopozabile terților, chiar

dacă au fost publicate.

În ceea ce privește

susținerea reclamantelor în sensul că reprezentantul legal al pârâtei

SC G. SRL cunoștea încălcarea limitelor mandatului de către

administrator, instanța de apel a constatat că, deși este

dovedit că la momentul schimbului au existat discuții telefonice

între reprezentanții părților implicate și reprezentantul

SC P.I. SRL, nu rezultă că acesta a adus la cunoștința

pârâtei co-schimbare eventualele limite ale mandatului administratorului.

Cu această

motivare, care a substituit în parte motivarea tribunalului, instanța de

apel a menținut soluția de respingere a acțiunii reclamantelor

în constatarea nulității celor trei contracte și, în temeiul

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a dispus reducerea onorariului de avocat

solicitat de pârâta SC G. SRL cu titlu de cheltuieli de judecată, obligând

reclamantele în solidar la plata sumei de 30.000 lei cheltuieli de judecată

către pârâta SC G. SRL.

cererilor de îndreptare a erorilor materiale strecurate în decizia

comercială nr. 65/2011, precum și în Încheierea din 29 iunie 2011, în

care s-au consemnat dezbaterile asupra apelurilor și s-a dispus amânarea

pronunțării la data de 7 iulie 2011, formulate de reclamantele SC

S.M. SA și SC B.D. SRL și intervenienta SC P.I. SRL în temeiul art. 281 C. proc. civ.

Prin Încheierea din 12

septembrie 2011, Curtea de Apel Galați a admis în parte cererile de

îndreptare a erorilor materiale formulate de cele trei părți, în

sensul  îndreptărilor erorilor materiale strecurate atât în cuprinsul

Încheierii din 29 iunie 2011, cât și în Decizia nr. 65/2011, cu privire la

numărul corect al sentinței apelate, adresa intimatelor SC A.C.I. SRL

și SC P.R.E. România SRL, numărul de autentificare al contractului de

schimb, al antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 152.

Au fost respinse ca

nefondate cererile de îndreptare a erorilor materiale referitoare la

reprezentarea de către consilierul juridic R.M. a intervenientei SC P.I.

SRL și susținerile apelantei SC S.M. SA în ședința din 29

iunie 2011.

6.

Recursul împotriva

deciziei civile nr. 65/2011 pronunțată de Curtea de Apel Galați.

Reclamantele SC B.D. SRL

București și SC S.M. SA și intervenienta accesorie SC P.I. SRL

au declarat în termen legal recurs împotriva deciziei nr. 65/2011 a Curții

de Apel Galați, formulând cereri de recurs distincte înregistrate la data

de 9 august 2011, respectiv 10 august 2011.

6.1.

Recurenta-reclamantă SC B.D. SRL, reprezentată de administrator

statutar C.M. și de Administratorul judiciar desemnat în procedura

insolvenței deschisă împotriva sa prin Încheierea din 21 iunie 2001 a Tribunalului București,    și-a întemeiat în drept recursul pe motivele de nelegalitate

reglementate de art. 304 pct. 5,7 și 9 C. proc. civ.

Potrivit recurentei,

hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea

dreptului la apărare și a principiului

contradictorialității, ceea ce atrage incidența motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În argumentarea acestei

susțineri, recurenta a arătat că instanța de apel a aplicat

dispozițiile art. 55 din Legea nr. 31/1990 fără ca acest articol

să fie invocat de vreuna din părți și fără

să fi fost pus în discuție contradictorie a părților.

În opinia recurentei, motivarea

soluției  adoptate în apel pe dispozițiile art. 55 din Legea nr.

31/1990 este străină de circumstanțele cauzei având ca obiect

nulitatea unor contracte de vânzare-cumpărare.

Sub un alt aspect, recurenta a

susținut că dispozițiile art. 55 conferă protecția

actelor juridice încheiate cu depășirea obiectului de activitate al

societății, ipoteză care nu a fost invocată în cauză.

Referitor la motivul de recurs

vizând aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente (art.

304 pct. 9 C. proc. civ.) recurenta a arătat că au fost

încălcate dispozițiile art. 75 din Legea nr. 31/1990 care prevăd

că dreptul de a administra societatea aparține fiecărui

administrator, afară de stipulația contrară în actul constitutiv,

or în actul constitutiv al societății, art. 12.2, se prevede expres

că, în cazul existenței mai multor administratori, deciziile se iau

de comun acord, potrivit principiului dublei semnături.

În cauză, semnarea

contractelor numai de către dl. B.A. nu poate angaja în mod valabil

societatea.

Sub un ultim aspect subsumat

motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că Hotărârile AGA din 31 ianuarie 2006 și 20 aprilie 2006 în

temeiul cărora au fost încheiate contractele au fost declarate nule prin

hotărâri irevocabile, sancțiunea nulității urmând a se

aplica și celor două contracte, ca acte subsecvente.

Concluzionând, recurenta a

solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea hotărârii cu

trimitere spre rejudecare instanței de apel, iar, în subsidiar,

modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului declarat împotriva

sentinței  tribunalului cu consecința admiterii cererii de chemare în

judecată, astfel cum a fost precizată.

6.2. Recurenta-reclamantă

SC S.M. SA și-a întemeiat recursul pe motivele de  nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. indicate generic la finele cererii de recurs.

În esență, criticile

recurentei au vizat aceleași aspecte ca cele invocate de recurenta SC B.D.

SRL referitoare la restricția impusă de art. 12.2 din actul

constitutiv al SC B.D. SRL și obligativitatea semnăturilor conjugate

ale celor doi administratori, potrivit art. 70 din Legea nr. 31/1990, care

numai împreună pot angaja societatea.

A susținut recurenta

că dispozițiile art. 55 din L.S.C. nu derogă de la prevederile

art. 70, 72 și 76 așa cum reține instanța, deoarece

dispozițiile din această lege specială sunt de strictă

interpretare, fiind aplicabile doar în cazul incidentelor de la constituirea

societăților comerciale, nu și la cele de la  funcționarea

acestora, aplicarea lor neputând fi făcută prin analogie.

Potrivit recurentei,

instanța, prin interpretarea dată art. 55, extinde câmpul de aplicare

al normei la alte ipoteze decât aceea prevăzută în corpul său,

respectiv situația depășirii obiectului de activitate.

Cu privire la nesocotirea

efectelor hotărârii judecătorești prin care cele două AGA

din SC B.D. SRL au fost constatate nule, recurenta a invocat încălcarea de

către instanța de apel a principiului

quod nullum est nullum

producit effectum,

efectele nulității operând nu numai pentru

viitor ci și pentru trecut, ceea ce impunea concluzia inexistenței

consimțământului societății la momentul încheierii

contractelor.

Sub un ultim aspect, recurenta

a susținut, contrar dezlegării instanței, obligativitatea formei

autentice a mandatului în raport de dispozițiile art. 72 din Legea nr.

31/1990 și art. 1535-1536 C. civ., în vigoare la data întocmirii actelor

de vânzare-cumpărare și respectiv de schimb.

6.3.

Recurenta-intervenientă accesorie SC P.I. SRL prin cererea de recurs

reiterează criticile formulate de recurenta-reclamantă SC B.D. SRL în

interesul  căreia a intervenit, arătând, în sinteză, că

prin decizia pronunțată instanța de apel  încalcă dispozițiile

art. 295 alin. (1) C. proc. civ. întemeindu-și întregul raționament

pe prevederile art. 55 din LSC, temei juridic care nu a fost pus în

discuția părților  și nu a fost invocat pe cale de

acțiune sau excepție.

În egală măsură,

a arătat recurenta, instanța nu dă eficiență

juridică hotărârii (s.c. nr. 261/2010 a Tribunalului București)

de constatare a nulității absolute a celor două AGA care

reprezentau actul juridic ce atestă consimțământul

societății la data semnării antecontractului de vânzare-cumpărare

și contractului de schimb.

Or, a susținut recurenta,

fiind tranșat irevocabil aspectul lipsei consimțământului SC

B.D. SRL la încheierea actelor juridice, o aplicare corectă a prevederilor

art. 948 C. civ. impuneau  soluția nulității absolute a actelor

încheiate.

2011, reclamantele SC B.D. SRL, în insolvență, și SC S.M. SA au

declarat recurs și împotriva Încheierii din 12 septembrie 2011 de

îndreptare eroare materială, pronunțată de Curtea de Apel Galați,

solicitând  admiterea recursului, modificarea în parte a încheierii recurate în

sensul admiterii în totalitate a cererii de îndreptare.

Recurentele socotesc ca

nefondată soluția instanței de apel care a respins celelalte

solicitări de îndreptare a erorilor materiale strecurate în încheierea din

29 iunie 2011 și Decizia nr. 5/2011 cu motivarea că ,,din verificarea

caietului grefierului nu rezultă contrariul”, deoarece instanța era

datoare, potrivit art. 261 pct. 3 C. proc. civ., să consemneze ca atare

susținerile părților.

Cererea de recurs a fost

înregistrată sub nr. 2486/121/2006 p. 1, iar prin Încheierea din data de

29 mai 2012 s-a dispus, în temeiul art. 164 C. proc. civ., conexarea acestui dosar la dosarul de recurs nr. xx86/121/2006 având ca obiect Decizia nr. 65/2011.

Înalta Curte, examinând în

cadrul controlului de legalitate Decizia nr. 65/2011 a Curții de Apel

Galați și Încheierea de îndreptare eroare materială din 29 mai

2012 pronunțată de aceeași instanță, în raport de

criticile formulate, a constatat că recursurile sunt nefondate pentru

considerentele ce urmează:

8.1. Cu privire la Decizia nr. 65/2011, motivele de recurs, deși expuse de cele trei recurente prin cereri

de recurs distincte, vizează aceleași aspecte care în opinia recurentelor

atrag nelegalitatea deciziei, așa încât ele au fost analizate

împreună.

Motivul reglementat de art. 304

pct. 5 și pct. 6  C. proc. civ.

Argumentele recurentelor

subsumate celor două ipoteze prevăzute de art. 304 pct. 5 și 6

se referă la încălcarea dreptului la apărare și a

principiului contradictorialității de către instanța de

apel care era datoare să pună în discuția părților

dispozițiile art. 5.5 din Legea nr. 31/1990 reținute în considerentele

deciziei.

Art. 304 pct. 6

vizează situațiile de

plus petita

și

ultra petita,

când instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut,

ipoteză care nu se regăsește în cauză față de

soluția pronunțată prin Decizia nr. 65/2011.

În ceea ce privește

motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. care sancționează, alături de încălcări ale formelor de procedură,

și nesocotirea principiilor care guvernează desfășurarea

procesului civil, susținerile recurentelor  nu impun concluzia încălcării

dreptului la apărare și a principiului  contradictorialității.

Reclamantele-recurente

și-au întemeiat în drept acțiunea introductivă și pe

dispozițiile Legii nr. 31/1990 și ale art. 56 din Decretul nr.

31/1954, întreaga construcție juridică fiind circumscrisă

drepturilor și obligațiilor administratorilor ca organe ale

societății care reprezintă persoana juridică în limitele

puterilor conferite și restricțiilor impuse prin actul constitutiv,

aspecte reiterate prin motivul de apel.

Răspunzând criticilor

formulate de apelante cu privire la nesocotirea restricției impuse prin

actul constitutiv administratorilor, instanța de apel se întemeiază

pe dispoziții legale din Legea societăților comerciale,

indicată ca temei de  drept de reclamantele-apelante.

Numai în ipoteza

schimbării temeiului de drept al cererii instanța este datoare

să pună în discuția părților noul temei, ceea ce în

cauză nu se confirmă.

Curtea amintește,

totodată, că dispozițiile art. 129-130, care consacră rolul

activ al judecătorului, trebuie înțelese în sensul că

intervenția sa în desfășurarea procesului se limitează

numai la a da îndrumări părților cu privire la drepturile

și obligațiile ce le revin în măsura în care nu sunt asistate

sau reprezentate de profesioniști, și aceasta deoarece procesul civil

este, în primul rând, un proces al intereselor private în care

părțile au obligația legală să-și probeze

pretențiile și apărările.

Punerea în discuția

părților a unor împrejurări de fapt sau de drept constituie nu o

obligație, ci este statuată ca un drept al judecătorului care

trebuie înțeles în strânsă legătură cu realizarea

cerinței de imparțialitate.

8.2. Cu privire la motivul de

nelegalitate vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 55

din LSC și a celor care reglementează obligațiile și

răspunderea administratorilor (art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.).

Preliminar, Curtea notează

că, potrivit actului constitutiv al societății SC B.D. SRL (art.

12.1),  administratorul reprezintă și angajează societatea în

relațiile cu terții, având printre alte atribuții și

înstrăinarea activelor societății, dobândirea, transmiterea,

ipotecarea de terenuri sau alte drepturi reale (art. 13); iar potrivit art.

12.2, în cazul pluralității de administratori, deciziile se iau de

comun acord, pe principiul dublei semnături.

O primă concluzie pe care

o impune examinarea acestor dispoziții statutare este calitatea de

reprezentant legal conferită expres administratorului prin actul

constitutiv al societății, care poate angaja societatea în

raporturile cu terții având dreptul de a exprima și executa

voința juridică a societății, angajând  responsabilitatea

acesteia în raporturile cu terții.

După art. 72 din LSC,

funcția de administrator se grevează pe un raport juridic de mandat,

conținutul acestui mandat nu este exclusiv contractual, fiind completat de

dispoziții speciale, prevăzute în LSC, referitoare la

obligațiile legale imperative stabilite în sarcina administratorului

și la limitele mandatului acestuia.

În sfârșit, după art.

70 din LSC, administratorul poate face orice operațiune necesară

pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al

societății, afară de restricțiile arătate în actul

constitutiv referitoare la limitele puterilor conferite.

Regimul juridic de drept comun

al depășirii limitelor mandatului instituit de art. 1546 potrivit

căruia actele juridice încheiate de mandatar cu depășirea

împuternicirii sunt inopozabile mandantului are aplicație și în ce

privește depășirea  limitelor împuternicirii, respectiv

atribuțiilor administratorului unei societăți comerciale cu

derogările și restrângerile prevăzute de LSC, impuse de

specificul societăților comerciale și al funcției

administratorului ale cărui drepturi și obligații sunt complexe.

În acest sens, prin derogare de

la principiile mandatului, în vederea protejării intereselor terților

și a securității juridice, art. 55 din LSC prevede în alin. (1)

că în raporturile juridice cu terții societatea este angajată

prin organele sale chiar dacă acestea depășesc obiectul de

activitate, cu o excepție, când societatea dovedește că

terții cunoșteau, în împrejurările date, depășirea

obiectului de activitate.

În alin. (2) al art. 55 LSC

stabilește, tot pentru protecția terților, că societatea nu

poate opune terților clauzele actului constitutiv care limitează

puterile conferite de lege acestor organe, chiar dacă au fost publicate.

Această ultimă

ipoteză a art. 55 din LSC este aplicabilă în cauză și a

fost corect reținută de instanța de apel, ca o derogare de la

regula generală potrivit căreia clauzele actului constitutiv sunt opozabile

terților dacă au fost publicate în condițiile legii.

Prezumția

instituită de dispozițiile susmenționate în favoarea

terților de bună-credință nu a fost răsturnată,

așa cum susțin, fără temei, recurentele, afirmând că,

în condițiile în care existau doi administratori, o minimă

diligență impunea să se efectueze verificări cu privire la

puterile stabilite prin actul constitutiv, deoarece,  față de

conținutul dispoziției derogatorii, aparența de mandat general

al administratorului este mai puternică la societățile de

persoane  avute în vedere în alin. (1) al art. 55. Ar fi inoportun și

chiar excesiv, așa cum pretind recurentele, ca terțul care face

afaceri cu o societate să verifice de fiecare dată puterea mandatului

social, aceasta fiind rațiunea după care, potrivit art. 55 alin. (2),

societatea va fi angajată prin actele făcute de administratori chiar

dacă au fost făcute cu încălcarea limitelor puterilor ce le-au

fost conferite, în măsura în care puterile conferite prin actul

constitutiv sunt mai restrictive decât cele prevăzute de lege.

Curtea notează,

totodată, că după art. 75 din LSC, aplicabil și

societăților cu răspundere limitată,

dreptul de a

reprezenta societatea aparține fiecărui administrator

, iar

dacă actul constitutiv dispune ca administratorii să lucreze

împreună în ipoteza pluralității de administrare decizia

acestora trebuie luată în unanimitate.

Legea nu impune

însă cerința ca exprimarea voinței acestora să se facă

simultan, în sensul semnării actelor juridice de către toți

administratorii desemnați și aceasta întrucât, așa cum s-a

arătat în precedent, alin. (1) art. 75 prevede expres că dreptul de a

reprezenta societatea aparține fiecărui administrator care poate

încheia în numele societății orice act în limitele legii și ale

obiectului de activitate. Sub acest aspect, Curtea constată că în

actul constitutiv al societății B.D. nu există nicio limitare a

drepturilor administratorului de a încheia acte de dispoziție de natura

celor ce fac obiectul prezentului litigiu.

În alte cuvinte,

principiul dublei semnături pe actele încheiate de administratori cu

terții reprezintă o încălcare a puterilor conferite de lege

administratorului care atrage incidența art. 55 alin. (2) din LSC cu

consecința angajării societății pentru actele făcute

de reprezentanții săi legali.

Distinct de acestea, în

cauză, circumstanțele de fapt pe care le relevă actele

dosarului, respectiv negocierile anterioare încheierii actelor purtate între

părțile semnatare, impun concluzia că faptele aduse la

cunoștința societății SC B.D. SRL de cocontractant erau

adresate celor doi administratori, iar eventuala necunoaștere a lor din

partea unuia dintre administratori nu poate fi invocată ca viciu de

consimțământ al voinței colective deoarece terțul

contractant ar fi pus într-o situație inechitabilă, de a suporta

neglijența unora dintre administratori. În același sens, Curtea

notează că neregularitățile privind modul cum au fost luate

deciziile de administratori nu pot fi opuse terțului care nu poate fi

obligat să facă, de fiecare dată, o analiză a regulilor de funcționare

internă ale cocontractantului.

Totodată, Curtea

are în vedere și corespondența purtată cu cel de-al doilea

asociat al societății, persoană juridică, care își

exprimă acordul, în anumite condiții, pentru încheierea contractelor,

corespondența urmată de împuternicirea unuia dintre administratori cu

încheierea actelor prin cele două hotărâri ale adunării generale

a asociaților.

Prin urmare, voința

juridică exprimată de organul statutar – adunarea generală, ca o

dublare a voinței consiliului de administrație sau o confirmare a

acesteia, a fost de natură, pentru terțul contractant, să-i

întărească convingerea de mandat general valabil al administratorului

împuternicit să semneze actele.

Împrejurarea că

cele două hotărâri AGA au fost ulterior anulate, respectiv la doi ani

după încheierea celor două contracte, pentru neregularități

de convocare, nu poate fi opusă terților, deoarece ilegalitatea

mandatului astfel acordat reprezintă o chestiune care privește numai raporturile

interne dintre societate și administratorii săi, ce pot fi

făcuți răspunzători de aceste neregularități.

Numai în măsura în

care s-ar fi dovedit o înțelegere frauduloasă între administratorul

împuternicit de societate și terțul contractant se impunea anularea

contractelor, ori asemenea dovezi nu au fost făcute în cauză.

8.3 Cu privire la

obligativitatea formei autentice a mandatului, dispozițiile art. 1596 din

vechiul cod civil invocate de recurent se refereau la necesitatea unui mandat

special în sensul de mandat pentru o anumită afacere, respectiv

înstrăinare, ipotecare, cerința formei autentice nefiind

prevăzută expres.

Pe de altă parte,

în raporturile dintre administrator și o societate comercială,

conținutul mandatului dat administratorului nu este exclusiv contractual,

unele obligații ale mandatarului-administrator, din rațiuni de ordine

publică, sunt reglementate de lege, administratorii nefiind simpli

mandatari ai societății, ci organe prin care societatea

stabilește raporturi cu terții. O dublare a acestor obligații

legale printr-o procură specială în sensul art. 1536 C. civ. apărea excesivă, aceasta fiind rațiunea introducerii art. 70

1

din LSC prin O.U.G. nr. 52/2008, dispoziții care nu modifică regimul

juridic anterior cu privire la conținutul mandatului dat

administratorului, cerința formei autentice nefiind necesară nici

anterior clarificării aduse prin art. 70

1

din LSC.

8.4. Referitor la

recursul declarat împotriva Încheierii din 12 septembrie 2011 de îndreptare a

erorilor materiale strecurate în decizia nr. 65/2011 și în cuprinsul

încheierii de dezbateri a apelului, criticile recurentelor nu relevă

aspecte de nelegalitate, în sensul încălcării art. 281 C. proc. civ.

Verificând temeinicia

susținerilor cu privire la erorile materiale strecurate, instanța de

apel a dispus verificarea caietului de ședință al grefierului

care este dator, potrivit Regulamentului de ordine interioară al

instanțelor, să consemneze în caietul de ședință

prezența părților și mersul dezbaterilor, realitatea lor

fiind atestată prin semnarea de către grefier a încheierilor de

ședință și a hotărârii.

Potrivit regulamentului

de ordine interioară, caietul de ședință este numerotat

și sigilat și se depune la arhiva instanței unde se va

păstra timp de trei ani de la data ultimelor note.

Așa fiind, cele

consemnate în caietul de ședință constituie o probă pentru

eventualele erori, omisiuni și greșeli materiale strecurate în

redactarea hotărârii sau încheierii, în raport cu care soluția

pronunțată de instanța de apel prin Încheierea de  îndreptare

din 12 septembrie 2011 nu este susceptibilă de critică.

Pentru rațiunile

mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., a respins ca nefondate recursurile declarate în cauză.