Decizia nr. 1393/2014 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — Reprezentarea societății în raporturile cu terții

În considerentele deciziei instanța de apel a reținut că obiectul acțiunii introductive îl formează, conform deciziei irevocabile nr. 577 din 24 februarie 2011 a Curții de Apel Oradea, constatarea nulității contractului individual de muncă nr. 1996 din 31 august 2008 prin care pârâtul M.V. a fost angajat în calitate de director general al T.G.I.E., calificat ca fiind un contract de mandat comercial, supus reglementării Legii societăților comerciale, nu legislației muncii, asupra căruia instanța de fond a pronunțat sentința nr. 100/COM din 27 februarie 2003, apelată de reclamanți.

Critica excepției autorității de lucru judecat cu privire la calitatea de reprezentant legal al societății prin care această calitate a fost recunoscută apelantului M.I. s-a apreciat ca neîntemeiată deoarece, pe de o parte, instanțele au pronunțat hotărâri contradictorii cu privire la această chestiune, iar, pe de altă parte, îndeplinirea condițiilor art. 1201 C. civ. precum și ale art. 166 C. proc. civ. ca excepție de fond, peremtorie și absolută se analizează sub aspectul soluționării fondului pricinii, nu și în situația în care printr-o hotărâre anterioară s-a soluționat excepția calității de reprezentant, reținând ca relevant și faptul că în considerentele sentinței nr. 54/2008 pronunțată de Tribunalul Bihor și invocată de apelanți în susținerea acestei excepții s-a reținut că la stabilirea calității de reprezentant legal al T.G.I.E. în favoarea lui M.I. a avut în vedere contractul individual de muncă, prin care a fost angajat în calitate de director general al societății, contract care, ulterior prin decizia nr. 1455/R din 4 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, s-a constatat că este lovit de nulitate. Instanța a reținut, așadar, că situația de fapt avută în vedere de sentința evocată a suferit ulterior modificări, considerent pentru care critica excepției puterii de lucru judecat nu a fost primită, fiind menținută soluția primei instanțe asupra acesteia.

Critica sentinței sub aspectul excepției lipsei calității de reprezentant legal a pârâtului M.V. a fost și ea înlăturată, instanța de apel apreciind că în mod corect prima instanță a respins această excepție. Instanța de apel a motivat că prin constatarea nulității contractului individual de muncă al reclamantului M.I. s-au reactivat prevederile actelor constitutive ale societății, modificate prin actele adiționale, conform cărora nu există vreo prevedere contrară art. 197 alin. (4) din LSC prin care să se restrângă dreptul de reprezentare a vreunuia din cei trei administratori: M.I. și M.C., iar din 1992 și M.V. A arătat instanța de apel că, potrivit art. 75 din Legea nr. 31/1990, dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator or, potrivit actului constitutiv pârâtul M.V. are dreptul de a reprezenta T.G.I.E. în diverse raporturi ale acesteia și în toate celelalte drepturi ce decurg din părțile sociale pe care le deține, fiind vorba de un mandat cu puteri depline de reprezentare, dar care nu exclude dreptul de reprezentare al societății de către ceilalți doi asociați: M.I., respectiv reclamantul-apelant și M.C. care au constituit societatea și care prin actul constitutiv și statut au fost desemnați ca administratori. Cererea de aderare la apel formulată de pârâtul M.V. a fost respinsă.

S-a apreciat ca neîntemeiată solicitarea acestuia de a se dispune anularea ca netimbrată a cererii de chemare în judecată câtă vreme Tribunalul Bihor nu a stabilit subsecvent învestirii sale ca instanță comercială, nu de dreptul muncii, prin decizia nr. 577 din 24 februarie 2011 a Curții de Apel Oradea, în concret în sarcina reclamanților obligația timbrării, ci, dimpotrivă, a apreciat că este scutită de plata taxelor judiciare de timbru, sens în care sunt și dispozițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997.

S-a apreciat ca neîntemeiat și cel de-al doilea petit al cererii de aderare la apel, respectiv că prima instanță nu s-ar fi pronunțat asupra excepției invocată prin întâmpinare la data de 30 ianuarie 2009 cu privire la lipsa calității procesuale active a reclamantului M.I. Din minuta sentinței nr. 100/2013 rezultă că prima instanță s-a pronunțat asupra excepției prin respingerea acesteia, dintr-o eroare materială care poate fi îndreptată în condițiile art. 281 C. proc. civ., aceasta neregăsindu-se în dispozitivul sentinței redactate, dar pe care o argumentează în considerentele sale. Ca atare, în baza art. 296 C. proc. civ., cererea de aderare la apel formulată de pârâtul M.V. a fost respinsă.

Criticile apelanților-reclamanți pe fondul cauzei s-au apreciat ca întemeiate. Din verificarea aspectelor relevate de apelanți, instanța de apel a constatat că prin Hotărârile AGA din 11 mai 2007, respectiv din 5 iulie 2007, luate în cadrul SC T.G.I.E. SRL s-a hotărât, printre altele, revocarea vechiului consiliu de administrație compus din M.V., M.I. și M.C. și s-a numit un nou consiliu de administrație compus din M.V., F.C.D., G.D.V., N.C.P. și B.A.D.I. Că prin sentința nr. 1596/COM din 14 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor s-a constatat nulitatea absolută a hotărârilor AGA mai sus evocate, ca urmare a admiterii acțiunii formulată de M.I., reclamant în cauza de față, dar că decizia nr. 10/C/2009 a Curții de Apel Oradea, care a confirmat-o, a fost casată prin decizia nr. 1302/24 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu trimitere spre rejudecare aceleași instanțe.

Asupra celei de a 2-a hotărâri invocată de apelanții-reclamanți, instanța de apel a reținut că prezintă relevanță în prezenta cauză. Prin sentința nr. 128/COM din 5 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Bihor, ca urmare a admiterii acțiunii formulată de M.I. s-a constatat nulitatea absolută a Hotărârilor AGA ale T.G.I.E., din data de 9 ianuarie 2008, respectiv din 16 ianuarie 2008, convocate de M.V., prin care se aprobase din nou numirea asociatului M.V., fiind revocat vechiul consiliu de administrație și numit un nou consiliu în aceeași componență dispusă prin Hotărârile AGA din 11 mai 2007 și 5 iulie 2007. Decizia nr. 1/C din 16 martie 2010 a Curții de Apel Oradea care a păstrat dispozițiile sentinței nr. 128/2009 a Tribunalului Bihor prin care aceasta a constatat nulitatea celor două Hotărâri AGA convocate de M.V., a rămas irevocabilă prin decizia nr. 3657 din 3 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a respins recursul declarat de T.G.I.E. și M.V. reținându-se încălcarea dispozițiilor privitoare la convocarea adunărilor generale raportat la prevederile art. 195 din Legea nr. 31/1990.

Instanța de apel a reținut că judecătorul fondului, față de faptul că Hotărârile AGA prin care a fost numit administrator F.C. al SC T.G.I.E. SRL au fost constatate nule prin sentința nr. 128/2009 a Tribunalului Bihor, rămasă irevocabilă, trebuia să dea eficiență principiului „ quod nullum est nullum producit effectum ” și, pe cale de consecință, să constate că numitul F.C. nu a avut niciodată calitatea de administrator al T.G.I.E., urmare a constatării nulității Hotărârilor AGA prin care acesta a fost numit în această calitate, situație în care nu putea să reprezinte societatea și nici nu putea să încheie „contractul individual de muncă” prin care intimatul-pârât a fost „angajat” ca și director general al societății, nemaiputându-se vorbi de un consimțământ valabil exprimat conform art. 948 C. civ.

Reținând considerentele deciziei nr. 577/R din 24 februarie 2011 a Curții de Apel Oradea, dată în primul ciclu procesual, conform cărora contractul de muncă este un contract de mandat comercial în baza art. 315 C . proc. civ., instanța de apel a procedat la analizarea valabilității contractului de mandat comercial și din perspectiva prevederilor Legii nr. 31/1990 și a Statutului societății. Față de prevederile art. 18 (6) din Statutul T.G.I.E. conform cărora directorul general este numit de adunarea generală a asociaților, instanța de apel a reținut că această condiție nu este îndeplinită în cauză. Această competență este reglementată și de art. 194 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, AGA fiind abilitată să numească și să revoce administratorii, prin urmare să le mărească sau să le diminueze puterile. În lipsa unei hotărâri AGA, încheierea unui contract de mandat comercial prin care unul dintre administratori să dobândească calitatea de director general nu este posibilă, întrucât se înlătură competențele absolute ale adunării generale a asociaților, fapt care echivalează cu lipsa consimțământului societății la încheierea contractului din litigiu, lipsă care atrage nulitatea absolută a acestui contract. Raportat la aceste considerente, instanța de apel, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a admis apelul declarat de reclamanți în sensul mai sus evocat și a respins cererea pârâtului de aderare la acest apel. Toate părțile litigante au atacat cu recurs decizia instanței de apel . Clarificări necesare cu privire la calitatea procesuală în care părțile au declarat recurs.

Păstrând cadrul procesual în limitele căruia s-a pronunțat sentința de către instanța de fond și cadrul procesual în care această sentință a fost supusă apelului, astfel cum acesta este reflectat în dispozitivul deciziei recurate, cu păstrarea calităților procesuale, Înalta Curte, constatând că deși societatea SC T.G.I.E. SRL este asociată în preambulul recursurilor lor de ambii asociați persoane fizice, reține că în calitate de recurenți-apelanți, reclamanții au promovat recurs comun: M.I. și SC T.G.I.E. SRL, recurs semnat și parafat prin reprezentant M.I. și în nume personal de acesta, că cel de al doilea recurs este promovat de pârâtul M.V. – aderent la apel, recurs semnat pentru acesta de avocat, fără parafa societății. A considera altfel ar însemna anihilarea esenței procedurii contencioase, contradictorialitatea părților, confruntarea, toate prevederile codului de procedură cu privire la desfășurarea ședințelor de judecată fiind date în evidențierea acesteia. Conform art. 128 alin. (1) C. proc. civ., președintele va da cuvântul mai întâi reclamantului și pe urmă pârâtului, iar în conformitate cu art. 129 alin. (2), judecătorul va pune în vedere părților drepturile și obligațiile ce le revin în calitatea lor din proces. Conform art. 261 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., „hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde numele, domiciliul și reședința părților , calitatea în care s-au judecat ...” iar conform alin. (3) hotărârea se va comunica părților, în copie, în cazul în care este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului, evident cu respectarea calității procesuale. Potrivit art. 288 alin. (3) și, respectiv, art. 303 alin. (6) C. proc. civ., după împlinirea termenului de apel, respectiv de recurs pentru toate părțile instanța a cărei hotărâre este atacată va înainta instanței de apel, respectiv, de recurs dosarul împreună cu dovezile de îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii. În caz de desființare, anulare sau casare cu trimitere spre rejudecare părțile își păstrează calitatea procesuală cu care au figurat în primă instanță, indiferent de câte cicluri procesuale parcurge litigiul, respectiv dosarul. Drept urmare, recurentul-reclamant rămâne reclamant, el nu poate fi concomitent, prin coparticipare procesuală atât recurent-pârât cât și recurent-reclamant în logică procesuală, pentru instanța de control judiciar opozabilă fiind calitatea stabilită prin dispozitivul hotărârii atacate, mențiune pe care aceasta obligatoriu trebuie să o conțină, conform art. 261 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Înalta Curte a constatat: Recurenții-reclamanți, M.I. și SC T.G.I.E. SRL au criticat decizia din apel pentru motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se invocă critici care privesc menținerea prin decizia din apel a soluției instanței de fond asupra excepția lipsei calității de reprezentant legal și convențional și excepția autorității de lucru judecat, solicitând modificarea deciziei și în ce privește excepția lipsei calității de reprezentant legal a pârâtului M.V. și reprezentanți convenționali ai SC T.G.I.E. SRL în a căror susținere pentru soluționare solicită să se aibă în vedere toate referirile făcute la anexe și documentele depuse la dosar.

În critica deciziei cu privire la excepția reprezentativității invocă aplicarea greșită a legii în ce privește excepția puterii de lucru judecat, a cărei teorie o expune, aducând ca argument jurisprudența Înaltei Curți cu privire la autoritatea considerentelor unei hotărâri anterioare și la speță, sentința irevocabilă nr. 54/2008 a Tribunalului Bihor și decizia nr. 290/R din 21 mai 2010 a Curții de Apel Galați prin care s-a reținut calitatea sa de director general, din care citează. Au susținut recurenții că soluția asupra excepției puterii de lucru judecat este greșită și contrară practicii unitare a Tribunalului Bihor și „unei serii impresionante de hotărâri judecătorești” date de diferite instanțe care au analizat problema reprezentativității SC T.G.I.E. SRL. Puterea de lucru judecat reprezintă o componentă a autorității de lucru judecat, nefiind de conceput ca soluțiile asupra aceleiași probleme juridice să fie tratate cu ignorarea completă a hotărârilor anterioare și în mod diferit arătând că această problemă este de maximă importanță pentru societate.

O a 2-a critică în susținerea excepției privind reprezentarea este aplicarea greșită a prevederilor art. 75 din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, raportat la prevederile art. 18 din Statutul societății care stabilește că „în raporturile cu terții societatea este reprezentată de către Directorul General”, prin voința asociaților, conform acestei prevederi derogându-se de la prevederea legală a reprezentării societății de toți administratorii. Au arătat recurenții-reclamanți că pârâtul M.V. a fost cooptat în societate în anul 1992, la 2 ani de la constituire, prin actul adițional din 1992, acesta însușindu-și prevederile Statutului T.G.I.E. (precum și pentru acelea referitoare la reprezentarea societății), că hotărârile AGA ulterioare și documentele care-i atestau calitatea de director general nu au fost contestate de asociatul nou venit, ci recunoscute de acesta, un exemplu în acest sens fiind adeverința nr. 1002 din 19 decembrie 1994 pe care o semnează, Hotărârea AGA din 19 aprilie 2001, semnată de recurentul-reclamant în aceeași calitate, actele adiționale subsecvente din 2001 și 2002. Au mai arătat recurenții-reclamanți că societatea s-a constituit cu 2 asociați M.I. și M.C., iar prin procesul-verbal al AGA din 15 martie 1992 semnat de cei doi asociați, reclamantul M.I. este desemnat în mod expres „director general”, iar M.C. este desemnat director; calitatea de director general i-a fost recunoscută de pârâtul M.V. în perioada 1992-2007, acesta autorecomandându-se ca director general prin adoptarea a 4 hotărâri AGA în perioada 2007 - 2008. Excepția lipsei calității sale de reprezentant invocată de pârât nu a fost admisă de nicio instanță deși a fost invocată în numeroase procese, ale căror hotărâri le enumeră. Recurentul-pârât M.V. critică decizia atacată pentru motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și solicită modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului incident și respingerii apelului declarat de apelanții-reclamanți, cu păstrarea dispozițiilor referitoare la soluționarea excepției lipsei calității de reprezentant.

Sub motivul reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., raportat la încălcarea dreptului la apărare prin nesoluționarea excepției lipsei calității procesual active, recurentul-pârât reiterează critica dezvoltată prin cererea de aderare la apel și arată că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 281 C. proc. civ., cum susține decizia, fiind excluse și prevederile art. 281 2 C. proc. civ. privitoare la completarea dispozitivului. Arată că astfel s-au încălcat și prevederile art. 129 și 261 alin. (5) C. proc. civ., precum și art. 6 CEDO. Dacă instanța de apel ar fi analizat excepția lipsei calității procesuale active instanța ar fi constatat că este întemeiată, dezvoltând argumente în susținerea acestei soluții. 15 . Arată că în ipoteza anulării irevocabile a contractului de mandat, el nu poate pierde dreptul de reprezentant legal al T.G.I.E. în raporturile cu terții, întrucât acest drept l-a obținut prin actele constitutive în condițiile stipulate în Statut și nu se poate reține că reclamantul redobândește calitatea de director general deoarece contractul de muncă din 1994 încheiat cu T.G.I.E. prin care acesta a dobândit funcția de director general a fost anulat irevocabil de Curtea de Apel Oradea prin decizia nr. 1455/R/2009. 16 . Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocă greșita aplicare a principiului quod nullum est . Arată recurentul că la data încheierii contractului de mandat (de muncă) erau îndeplinite toate condițiile de valabilitate, la data de 31.08.2008 administratorul F.C. avea calitatea de reprezentant legal al T.G.I.E., că anularea ulterioară a hotărârii AGA prin care acesta a fost numit administrator nu are relevanță față de existența acesteia la momentul încheierii contractului de mandat. Anularea ulterioară a hotărârii din 16.01.2008 este irelevantă deoarece nu suntem în ipoteza anulării actului subsecvent, în ipoteza unor acte juridice succesive prin care să se fi transmis aceleași drepturi. Susține recurentul că nu a fost numit administrator prin contract, că această calitate o deține din 1992, aspect reținut și de instanța de apel în soluționarea excepției lipsei calității sale de reprezentant, corect respinsă prin raportare la prevederile Statutului T.G.I.E. care-i consacră această calitate în sensul Legii nr. 31/1990. Fiind cooptat în societate prin actul adițional din 02.06.1992, acesta este momentul la care a primit dreptul de reprezentare a societății. 17 . Greșit au fost aplicate prevederile art. 194 din Legea nr. 31/1990 care se referă la alegerea administratorilor, întrucât a fost numit din anul 1992 în această calitate cu acordul asociaților de la acel moment: I.M. și C.M. Corect a fost calificat contractul de mandat ca un act de gestiune curentă internă pentru care nu era necesară consultarea asociaților, fiind lipsite de relevanță hotărârile judecătorești de anulare a hotărârii AGA din 16.01.2008, așa încât greșit instanța de apel a dispus anularea contractului de mandat ca urmare a anulării hotărârilor AGA de numire în funcția de administrator a numitului F.C. Recursul declarat de recurentul-pârât nu este fondat, iar recursurile declarate de recurenții-reclamanți sunt fondate, pentru considerentele care urmează: 18 . Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât privește, pe de o parte, critica deciziei din apel asupra cererii sale de aderare la apel încadrată în motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, critica deciziei asupra soluției cu privire la admiterea pe fond a apelului declarat de reclamanți în limita admiterii lui, încadrată în motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Cu privire la motivul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ . 19 . Sub primul aspect, al motivului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât critică decizia atacată cu privire la soluția asupra apelului său incident limitat numai la criticile având ca obiect nepronunțarea instanței de fond asupra calității procesuale active a reclamantului M.I., nu și asupra criticilor subsumate petitului din apelul incident privind anularea ca netimbrată a acțiunii reclamanților. Criticile aduse deciziei sub aspectul menționat nu pot fi primite întrucât în mod corect instanța de apel a constatat că minuta sentinței conține pronunțarea asupra calității procesuale active și că din eroare materială o atare dispoziție nu a fost preluată în redactarea deciziei, eroare remediabilă prin procedura reglementată de art. 281 C. proc. civ., situație în care susținerile recurentului pe fondul excepției sunt neavenite. Conform art. 258 alin. (1) C. proc. civ., după ce s-a întrunit majoritatea, „se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii”. Conform art. 261 alin. (1) pct. 6 din cod, hotărârea va cuprinde „ dispozitivul”. Ca atare, există un singur dispozitiv, cel consemnat conform art. 258 alin. (1) C. proc. civ. și pe care hotărârea redactată îl preia conform art. 261 alin. (1) pct. 6, așa încât susținerile recurentului în apel constând în nepronunțarea instanței de fond asupra excepției în cauză au fost corect înlăturate câtă vreme dispozitivul semnat de judecători conține o astfel de dispoziție, argument al instanței de apel la care recurentul nu se raportează. Nepreluarea sau preluarea eronată a dispozitivului în hotărârea redactată este remediabilă prin parcurgerea procedurii reglementată de art. 281 și urm. C. proc. civ., așa încât, în concluzie, soluția deciziei din apel asupra apelului incident este legală, echitabilitatea procesului în fața acestei instanțe fiind și ea respectată din perspectiva art. 6 din CEDO, Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate în ambele recursuri, ale recurentului-pârât și ale reclamanților, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ .

Înalta Curte constată că criticile formulate de recurentul-pârât și cele formulate de recurenții-reclamanți sub același motiv de nelegalitate: art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se întrepătrund, recurenții criticând decizia sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor legii societăților comerciale și a prevederilor Statutului, aceleași, dar încrucișat, pârâtul din perspectiva soluției deciziei asupra fondului acțiunii, reclamanții din perspectiva soluției asupra excepției lipsei calității de reprezentant a pârâtului, situație generată de inconsecvența de interpretare și aplicare a normelor incidente de către instanța de apel când examinează excepția în cauză și fondul acțiunii, ceea ce creează un caz particular de unire a excepției cu fondul prin rezolvarea lor unitară în aceeași decizie a instanței de control judiciar.

Se impune observația că, deși instanța de apel examinează acțiunea și din perspectiva relevanței unor hotărâri judecătorești care au dispus asupra legalității hotărârilor AGA de numire în funcția de administrator a numitului F.C., fapt care l-a determinat pe recurentul-pârât să contracareze argumentul deciziei atacate prin recurs, ceea ce a fost determinant pentru instanța de apel în adoptarea soluției pe fondul acțiunii, iar nu numai relevant, reținând obligativitatea calificării contractului de muncă în speță ca fiind contract de mandat comercial prin decizia de casare nr. 577/24.02.2011 Curții de Apel Oradea, irevocabilă, s-a bazat pe aplicarea prevederilor legale incidente din Legea nr. 31/1990 și a prevederilor din Statutul SC T.G.I.E. SRL . 22 . Înalta Curte reține concludența numai a acestor considerente întemeiate pe lege și statut din decizia instanței de apel asupra soluției de admitere a acțiunii în nulitate. Va răspunde totuși criticilor recurentului-pârât vizând motivarea alternativă prin invocarea principiului quod nullum est nullum producit effectum relativă la hotărârea irevocabilă de anulare a hotărârii AGA de numire în funcția de administrator a numitului F.C., constând în lipsa condiției transmiterii aceluiași drept și, în ultimă analiză, în lipsa lor de relevanță față de prevederile statutare, având în vedere și împrejurarea că în fața acestei instanțe recurentul-pârât a adus ca argument tot o hotărâre irevocabilă cu același obiect dar cu o soluție contrară.

Astfel cum s-a arătat, decizia pronunțată de instanța de apel s-a întemeiat alternativ pe faptul că Hotărârea AGA din 16 ianuarie 2008 prin care a fost numit administrator F.C., cel care a încheiat în această calitate contractul de mandat a cărui nulitate se solicită, a fost anulată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, sentința nr. 128/com din 05.02.2009 a Tribunalului Bihor. Cât privește susținerea din critica recurentului-pârât a împrejurării că principiul quod nullum est nullum producit effectum nu era operant întrucât actul juridic prim anulat nu a transmis aceleași drepturi actului secund, subsecvent, se impune observația că dreptul „ transmis” în condițiile particulare ale dreptului societar constă în calitatea de administrator a numitului F.C., calitate care îi justifica competența încheierii unui contract individual de muncă ca act de gestiune, calificat însă de prima decizie de casare ca fiind un contract de mandat, iar nu de muncă, competența intrinsecă dreptului inițial constituit fiind pusă în discuție. Se impune precizarea că instanța de recurs a admis cererea de probe constând în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție 3915/13.11.2013 pe a cărei soluție recurentul-pârât și-a axat concluziile orale. Numai că în situația în care același recurent invocă lipsa de relevanță a hotărârii judecătorești de anulare a hotărârilor AGA din 09 ianuarie 2008/16.01.2008, în condițiile în care, alternativ decizia din apel i-a reținut relevanța, cu atât mai mult, în aceeași logică, este fără consecințe decizia menționată prin care s-au modificat hotărâri judecătorești a căror relevanță nu a fost reținută prin decizia atacată cu recurs întrucât procesul era în rejudecare, nefinalizat, în motivarea soluției de admitere a acțiunii nefiind reținută relevanța acestora. Astfel în considerentele deciziei atacate cu recurs s-a reținut că prin sentința nr. 1596/COM/14 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor s-a constatat nulitatea absolută a hotărârilor AGA din 11 mai 2007, respectiv, din 5 iulie 2007 ca urmare a admiterii acțiunii formulate de M.I., dar că decizia nr. 10/C/2009 a Curții de Apel Oradea care a confirmat-o a fost casată de decizia nr. 1302 din 24 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe. Or, decizia Înaltei Curți, depusă la această instanță, nr. 3915/13.11.2013 , admite recursul împotriva deciziei din apel dată în rejudecare , schimbă în tot sentința nr. 1596 din 14 decembrie 2007 și respinge acțiunea pentru lipsa calității procesuale active, nu pe fond. În schimb, decizia care face obiectul recursului de față reține ca relevantă sentința nr. 128 din 5 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Biho r ca urmare a admiterii acțiunii formulate de M.I. prin care s-a constatat nulitatea absolută a Hotărârilor AGA din 9 ianuarie 2008, respectiv din 16 ianuarie 2008, convocate de M.V. prin care se aprobase din nou numirea asociatului M.V. ca director general, fiind revocat vechiul consiliu de administrație în aceeași componență dispusă prin Hotărârile AGA din 11 mai 2007 și 5 iulie 2007. Decizia nr. 1 din 16 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Oradea care a menținut sentința de constatare a nulității celor două hotărâri AGA convocate de M.V. a rămas irevocabilă prin decizia nr. 3567 din 3 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin respingerea recursului declarat de T.G.I.E. și M.V.

Susținerea recurentului-pârât în critica deciziei pronunțată de instanța de apel că, de fapt, fostul administrator F.C. prin contractul de mandat contestat nu putea să-i transmită ceea ce el avea din anul 1992 – dreptul de reprezentare în temeiul calității sale de administrator statutar al T.G.I.E., că din 1992 a exercitat neîntrerupt calitatea de administrator cu puteri depline de reprezentare, și că, de fapt, încheierea contractului de mandat este un act de gestiune internă pentru a cărui încheiere nu era necesară consultarea adunării asociaților, că astfel sunt lipsite de relevanță hotărârile judecătorești de anulare a hotărârii AGA din 16 ianuarie 2008, creează punctul de convergență cu critica recurenților-reclamanți asupra deciziei relativă la motivarea asupra menținerii sentinței cu privire la respingerea excepției lipsei calității de reprezentant a pârâtului în raporturile cu terții.

Instanța de apel și-a motivat decizia pornind de la calificarea dată prin decizia de casare contractului în speță ca fiind un mandat comercial, în respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., pe dispozițiile Legii nr. 31/1990 și ale Statutului societății. Înalta Curte constată și confirmă această argumentare raportată de instanța de apel la prevederile Statutului și ale Legii nr. 31/1990 și constată aplicarea lor corectă cât privește soluția pe fondul acțiunii și inconsecventă, eronată, cât privește soluția asupra excepției lipsei calității de reprezentant al societății în raporturile cu terții.

În mod corect instanța de apel a constatat că potrivit art. 18 (6) din Statutul T.G.I.E. directorul general este numit de adunarea generală a asociaților și că această condiție nu este îndeplinită în cauză. Că această competență este reglementată și de art. 194 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, adunarea generală a asociaților fiind abilitată să numească și să revoce administratorii, prin urmare să le mărească sau să le diminueze puterile, că a proceda altfel, precum în cazul de față prin contract de muncă, respectiv de mandat, s-ar înlătura competențele absolute ale adunării generale. Înalta Curte constată că obiect de dispută între cei doi asociați îl reprezintă calitatea de reprezentant al societății în raporturile cu terții și în justiție, calitate pe care, însă, recurentul-pârât nu o separă de reprezentarea inerentă calității simple de administrator, distincție pe care statutul societății, pe care și el îl invocă, o face în condițiile legii. Recurentul-pârât nu susține că la momentul cooptării în societate ar fi fost desemnat director general , ci susține că având acordul celorlalți doi asociați a fost numit director, respectiv, administrator , susținere care este adevărată, dar greșit consideră că printr-un act de gestiune curentă, printr-un contract de muncă/de mandat poate fi numit director general, deoarece, astfel cum s-a arătat, această atribuție este în competența exclusivă a adunării generale a asociaților conform art. 18 din Statut. 27 . Societatea reclamantă T.G.I.E. s-a constituit în anul 1990, ca societate cu răspundere limitată, în contextul în care în același an s-a adoptat și cadrul de reglementare, Legea nr. 31/1990 - legea societăților comerciale, cu un număr de doi asociați. În considerarea elementului affectio societatis ca și condiție de validitate a actelor constitutive, este semnificativ de amintit că această societate are caracterul unei societăți familiale, a unei afaceri de familie, fiind de notorietate că atât primii doi asociați cât și cel de-al 3-lea cooptat în 1992 sunt frați între ei. Disputa juridică asupra atribuției de a reprezenta societatea în raporturile cu terții și în justiție poartă numai între M.I., fondator al societății și asociatul cooptat în anul 1992: M.V. cel de al treilea asociat fondator și frate: M.C., necontestând calitatea de director general a cofondatorului societății: M.I. Întrucât constituirea acestei societăți chiar în primul an postrevoluționar, anul 1990, a reprezentat practic un demers pionerat în realizarea pieței concurențiale libere, este explicabilă absența din statut a unei reglementări distincte cu privire la administratori și atribuțiile lor, și identificarea lor prin directori, o explicație fiind conotația aferentă termenilor, reflexă, tributară istoriei recente. Diferența între directori, respectiv administratori, în planul competențelor o face delimitarea calificată de numire - director general – care, conform art. 18 din Statut, este numit de hotărârea adunării asociaților. Până la momentul cooptării celui de-al treilea asociat și frate cu aceștia, ceea ce instituie o prezumție irefragabilă de existență a elementului affectio societatis , cel care îndeplinea atribuțiile de director general era asociatul M.I., necontestat în această calitate de cel de-al doilea: M.C., dovada în acest sens fiind procesul verbal al adunării asociaților din 15 martie 1992, în care dintre cei doi, M.I. se identifică prin calitatea de director general, cât și faptul că M.C. nu i-a contestat niciodată această calitate, neinițiind niciun demers juridic în acest sens. Procesul verbal din 15 martie 1992 care reprezintă practic hotărârea AGA de bilanț anuală în care se consemnează structura cheltuielilor și profitul, este semnat de M.I. în calitate de director general alături de coasociatul său M.C. care semnează în calitatea simplă de director ș i reprezintă o atestare a adunării generale formată din cei doi asociați cu privire la distribuirea și desemnarea calităților de reprezentare între aceștia. În actul adițional din 1992 prin care a fost cooptat al treilea asociat M.V., se face mențiunea că acesta aderă la dispozițiile statutului și le acceptă. Într-adevăr, ș i ulterior datei cooptării , iunie 1992 , societatea a fost reprezentată de M.I. în calitate de director general , semnând în această calitate documentele societății și reprezentând-o în raporturile cu terții. Calitatea de director general a asociatului fondator M.I. a fost cunoscută de asociatul M.V. la momentul încheierii actului adițional și acceptată de acesta, semnând documentele în care societatea în speță era reprezentată de directorul general M.I. și confirmându-i chiar el această calitate prin adeverința nr. 1002/19 noiembrie 1994: „ ... se adeverește prin prezenta că dl. ing. M.I. este încadrat la SC T.G.I.E. SRL Oradea în funcția de Director General” , semnată de director simplu, nu director general, M.V. Un alt exemplu concludent în reprezentarea societății în raporturile cu terții este contractul de societate al SC „E.D.” SA în care au calitatea de acționari atât M.I. cât și M.V. și SC T.G.I.E. SRL, societatea în speță, aceasta din urmă fiind reprezentată prin director general M.I. , contract semnat de M.V. În aceeași calitate de reprezentant al SC T.G.I.E. SRL a semnat M.I. Hotărârea AGEA a SC E.D. SA din 17 mai 2004, M.V. semnând numai în calitate de acționar, deci la 12 ani de la data la care acesta a semnat actul adițional de cooptare în SC T.G.I.E. SRL.

Conform prevederilor Legii nr. 31/1990 în forma în vigoare la data constituirii societății, societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate și statut încheiat în formă autentică iar acesta trebuia să cuprindă printre alte mențiuni asociații care administrează și reprezintă societatea, cu stabilirea puterilor lor, iar conform art. 5 reprezentanții societății sunt obligați să depună la registrul comerțului semnăturile lor în termen de 15 zile de la data înmatriculării dacă au fost numiți prin contractul de societate. Potrivit art. 41 din lege, administratorii care au dreptul de a reprezenta societatea nu-l pot transmite decât dacă această facultate li s-a acordat în mod expres, iar în caz de încălcare a acestei prevederi societatea nu este obligată față de terți, dar poate pretinde de la cel substituit beneficiile rezultate din operațiuni. 29 . Prin decizia atacată cu recurs s-a făcut o greșită interpretare a textelor de lege incidente în coroborare cu prevederile actului constitutiv, concluzionându-se că dispoziția din statut relativă la comitetul de direcție trebuie interpretată în acord cu art. 194 alin. (4) Legea societăților comerciale în sensul că societatea este administrată de un consiliu de administrație și că fiecare din cei trei asociați care au și calitatea dublă de administratori pot reprezenta valabil societatea în raporturile cu terții și justiție, cu trimitere la reglementarea art. 75 din legea societăților comerciale. Înalta Curte constată, în primul rând, că decizia nu s-a raportat la prevederile legale ale Legii societăților comerciale în forma în vigoare de la epoca încheierii actului constitutiv al societății și, respectiv, al actului adițional. Constată, totodată, că, deși art. 75 din Legea nr. 31/1990 republicată conține o dispoziție identică cu a fostului art. 45, instanța de apel face o aplicare trunchiată a acesteia, fără a da eficiență caracterului său dispozitiv. Mai constată o ignorare de către aceasta a prevederilor statutare care au ca obiect de reglementare exact reprezentarea societății în raporturile cu terții. Astfel, conform art. 45 din legea societăților comerciale în forma în vigoare la data încheierii actului constitutiv, „Dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator , afară de stipulația contrară în contractul de societate”, dispoziție pe care o cuprinde și în prezent art. 75. Conform art. 18 alin. 6 din Statut, „Comitetul de direcție este condus de un director general numit de adunarea generală a asociaților ” iar conform art. 18 alin. 13 „În relațiile cu terții, societatea este reprezentată de directorul general … Cel ce reprezintă societatea, semnează actele care o angajează față de terți”. De asemenea, în virtutea atribuțiilor de reprezentare, conform art. 23 din Statut, „Adunarea generală a asociaților este prezidată de directorul general, iar, în lipsa acestuia, de către directorul desemnat de directorul general”. Drept urmare, există o delimitare netă între atribuțiile și responsabilitățile, în sensul legii puterilor directorului general și ale directorilor simpli (administratori) în reglementarea statutară, numai directorul general, neechivoc, având competența de reprezentare a societății în raporturile cu terții și în justiție, nu și ceilalți administratori, care pot fi și neasociați.

Tot astfel, distinct de documentele mai sus menționate, se mai constată în concretizarea dispozițiilor statutare că după cooptarea asociatului M.V., cei trei asociați au semnat procesul verbal al AGA din 1 iunie 1996, M.I. în calitate de director general, iar M.V. și M.C. au semnat în calitate de directori. Mai mult, Hotărârea adunării generale a asociaților din 19 iunie 2001 , constată neechivoc calitatea de director general a asociatului M.I. și față de obiectul acesteia „aprobarea noii structuri a asociaților, rezultată din vânzări de părți sociale și abrogarea unor texte din Statut” reprezintă nu numai o reconfirmare a documentelor anterioare în care M.I. a semnat în calitate de director general, dar chiar o redesemnare în această calitate de adunarea asociaților, o îndeplinire neechivocă a condiției art. 18 alin. 6 din Statut față de formula pe care o conține; „Asociații au hotărât cu unanimitate de voturi ca actul adițional privind schimbarea structurii asociaților să fie semnat de către Directorul General a societății dl. M.I. ”, hotărâre semnată de asociatul M.V., alături de ceilalți 4 asociați.

În concluzie, critica recurenților-reclamanți asupra soluției excepției lipsei calității de reprezentant a asociatului M.V. în raporturile cu terții este întemeiată pentru argumentele mai sus arătate. În ce privește argumentul adus de recurenții-reclamanți în susținerea excepției constând în puterea de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești, Înalta Curte constată, pe de o parte că, în contextul cauzei, prioritare, singulare și determinante sunt argumentele întemeiate pe dispozițiile legale și statutare. Pe de altă parte, constată lipsa de substanță a argumentului, câtă vreme, în ce privește hotărârea nr. 54/2008 pronunțată de Tribunalul Bihor, recurenții nu se raportează la constatarea instanței de apel în sensul că s-a modificat situația de fapt avută în vedere de această sentință, iar cu privire la decizia nr. 290/R/21.05.2010 pronunțată de Curtea de Apel Galați pe care o invocă prin recurs, se constată că aceasta a fost pronunțată în cadrul procedurii speciale reglementată de Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, nu în procedura de drept comun. Prin această decizie s-au soluționat recursurile promovate împotriva unei încheieri pronunțată de judecătorul delegat la ORC de pe lângă Tribunalul Bihor de respingere cerere înscriere mențiuni, încheiere care a fost menținută prin decizie față de lipsa unei hotărâri irevocabile pe fondul problemelor litigioase, conform art. 6 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 26/1990.

Înalta Curte constată că decizia atacată cu recurs deși în mod corect a dat eficiență dispozițiilor statutare în soluționarea pe fond a cererii în nulitate contract de mandat administrator, în mod greșit nu a făcut aplicarea acelorași dispoziții statutare adoptate în condițiile legii în soluționarea excepției lipsei calității de reprezentant legal al asociatului M.V. în raporturile societății cu terții și în justiție. Drept urmare, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de pârât ca nefondat și a admis recursul declarat de reclamanți, pentru considerentele expuse; a modificat, în consecință, decizia atacată în sensul că sentința a fost schimbată și sub aspectul soluției asupra excepției lipsei calității de reprezentant legal și convențional al societății pe care astfel a admis-o constatând că pârâtul M.V. nu are calitatea de a reprezenta societatea în raporturile cu terții și în justiție , admițând pe cale de consecință și excepția lipsei calității de reprezentanți convenționali ai SC T.G.I.E. SRL a avocaților mandatați de către acesta, calitatea de reprezentant al societății în raporturile cu terții și în justiție aferentă calității de director general aparținând, în consecință, prin chiar confirmarea acesteia de către recurentul-pârât, recurentului-reclamant, M.I.