ÎCCJ, decizie (scj.ro #82863)

Acțiune în răspundere întemeiată pe dispozițiile art. 155 din Legea nr. 31/1990. Promovarea acțiunii de administrator în numele societății. Lipsa mandatului special. Consecințe Cuprins pe materii: Drept comercial. Funcționarea societăților Index alfabetic: acțiune în răspundere patrimonială - administrato r - mandat special de reprezentare - excepția lipsei calității de reprezentant Legea nr. 31/1990, art. 72, art. 155, art. 155 1 alin. (1) C. proc. civ., art. 161 În cazul în care societatea a hotărât, prin hotărâre AGA, demararea acțiunii în răspundere împotriva membrilor organelor sale de conducere, fără a desemna un mandatar special împuternicit cu efectuarea demersului judiciar pentru punerea în aplicare a acestei hotărâri, nu se poate considera că mandatul general de administrator cuprinde, implicit, acest mandat.

Prin urmare, acțiunea în justiție promovată de administrator în numele societății, fiind formulată de o persoană care nu prezintă mandatul special cerut de lege, nu respectă cerințele impuse prin art. 155 din Legea nr. 31/1990 cu privire la condițiile speciale ale reprezentării, devenind, astfel, deplin incidente dispozițiile de drept procesual civil referitoare la lipsa dovezii calității de reprezentant, reglementate prin art. 161 C. proc. civ. care, impun, în condițiile respectării regimului procesual al excepției, anularea cererii de chemare în judecată. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3726 din 5 noiembrie 2013 Prin sentința civilă nr. 6303/10 05.2012, pronunțată de Tribunalul București a fost admisă excepția lipsei calității de reprezentant legal al împuternicitului reclamantei pentru introducerea acțiunii și, în consecință, anulată acțiunea formulată de reclamanta SC M. SA în contradictoriu cu pârâții P.T., D.M., I.M.

și M.P., acțiune care avea ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale a pârâților, în temeiul art. 72, art. 144 1 alin. (1) și (4) și art. 186 din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că potrivit art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, acțiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului și consiliului de supraveghere, precum și a cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru daune cauzate societății de aceștia prin încălcarea îndatoririlor lor față de societate, aparține adunării generale, care va decide cu majoritatea prevăzută la art. 112. Astfel, adunarea generală poate decide să adopte hotărârea de angajare a răspunderii, desemnând și persona însărcinată să exercite acțiunea în justiție.

Tribunalul a subliniat că desemnarea unei astfel de persoane anume pentru a reprezenta societatea în intentarea acțiunii este necesară întrucât mandatul persoanelor împuternicite să reprezinte societatea încetează de drept de la data adoptării hotărârii. De vreme ce în cauză, deși se susține că măsura sesizării instanței s-a luat în baza hotărârilor AGA nr. 5/28.05.2009 ori nr.18/25.03.2011, din cuprinsul acestora nu rezultă că o astfel de persoană ar fi fost desemnată, iar actul constitutiv nu probează cu certitudine alte competente, situația este contrară prevederilor legale imperative. Drept urmare, în lipsa unor dovezi concludente în combaterea excepției invocate, aceasta a fost admisă cu consecința anulării cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel SC M. SA și, incidental, au formulat apel și pârâții P.T. și D.M., soluționat prin decizia civilă nr. 441/12.11.2012, în sensul admiterii apelului principal și a celui incident, cu consecința desființării sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În privința apelului principal declarat de reclamantă, Curtea de apel a arătat că prima instanță a interpretat dispozițiile art. 155 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 în sensul că, dacă adunarea generală a acționarilor care decide să pornească acțiune în răspundere contra administratorilor, respectiv a membrilor directoratului, nu a desemnat persoana însărcinată să exercite acțiunea în justiție, atunci acțiunea introdusă de reprezentantul legal al societății la momentul formulării cererii trebuie anulată pentru lipsa calității de reprezentant legal, însă această interpretare a legii este greșită.

Curtea de apel a subliniat că rațiunea normei legale de la art. 155 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, conform căreia adunarea generală a acționarilor trebuie să desemneze și persoana însărcinată să exercite acțiunea în justiție, constă în aceea că, potrivit art. 155 alin. (4) și (5), odată pornită acțiunea în răspundere contra administratorilor, mandatul acestora încetează de drept, iar în cazul directorilor, aceștia sunt suspendați de drept din funcție până la rămânerea irevocabilă a hotărârii. Or, în condițiile în care adunarea generală nu ar desemna persoana însărcinată să exercite acțiunea în justiție, aceasta nu ar putea fi în mod legal introdusă de societate, în lipsa unui reprezentant legal în funcție.

Însă, în speță nu a putut fi reținută această situație, întrucât pârâții nu mai dețineau la data formulării cererii de chemare în judecată calitatea de administrator sau director în cadrul societății reclamante, împrejurare necontestată. Ca urmare, în condițiile în care prin Hotărârile AGA nr. 5/28.05.2009 și nr. 18/25.03.2011 nu a fost desemnată persoana însărcinată să exercite acțiunea în justiție, cererea de chemare în judecată se introduce de către societate prin reprezentantul său legal, conform regulilor generale privind reprezentarea în justiție. Astfel cum rezultă din partea introductivă a cererii de chemare în judecată, aceasta a fost formulată prin directorul general O.M., a cărui calitate nu a fost contestată în cauză, aceeași persoană formulând și convocarea la conciliere.

S-a concluzionat că în mod nelegal a fost admisă excepția lipsei calității de reprezentant legal a împuternicitului reclamantei și anulată cererea de chemare în judecată. În privința apelului incident, Curtea de Apel București a arătat că intimații-pârâți P.T. și D.M. au criticat soluția primei instanțe, menționată în practicaua sentinței, de respingere a excepției lipsei calității de reprezentant a avocatului semnatar al cererii de chemare în judecată. Această excepție se întemeia pe faptul că, în cuprinsul împuternicirii avocațiale aflate la fila 4 dosar tribunal, Secția a III-a, nu erau menționate limitele mandatului avocatului, iar pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată era necesar un mandat special.

În ciuda acestei apărări clare, instanța de apel a arătat că motivele reținute de prima instanță în sentință pentru a respinge excepția sunt incoerente și nu răspund susținerilor pârâților, că din modul de exprimare utilizat este dificil de înțeles ce anume a avut în vedere instanța. Față și de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. și având în vedere că motivarea soluției criticate prin apelul incident nu respectă cerințele unui proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din CEDO, noțiune ce include și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră necesare pentru cauza lor, și corelativ, obligația instanței de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, instanța de apel a considerat că, de fapt aceasta excepție nu a fost soluționată, astfel că și acest apel a fost admis.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții P.T. și D.M., criticând decizia atacată în privința întregii hotărâri, solicitând admiterea recursului, și modificarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința menținerii hotărâri primei instanțe, recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. S-a susținut prin motivele de recurs că este vorba despre o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 155 din Legea nr. 31/1990, arătând că instanța de apel a scindat nepermis acest articol, considerând fără suport că mandatul special nu este necesar, în măsura în care toate argumentele de interpretare converg spre ideea că rațiunea mandatului special subzistă în toate cazurile.

S-a arătat că art. 155 realizează o extragere din sfera atribuțiilor curente de gestiune și reprezentare a societății acest act de dispoziție special, acțiunea pentru angajarea răspunderii administratorilor societății, aceasta fiind mutată din resortul administrației (în care reprezentarea procesuala se face în condițiile art. 143 și art. 143 2 din Legea nr. 31/1990) în cel al adunării generale.

Mai mult, art. 155 nu distinge între situația în care acțiunea se promovează împotriva unui fost sau actual administrator și nici dacă deja există un administrator successor al celui față de care acțiunea urmează să fie promovată, or, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus . Al doilea motiv al recursului, în legătură cu greșita soluționare a apelului incident, recurenții au arătat că excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a avocatului semnatar al cererii nu a dovedit în fața instanței existența dreptului de reprezentare pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată. Făcând abstracție de aceasta nuanță, recurenții au arătat ca excepția trebuia să fie admisă. S-a mai criticat și dispoziția de trimitere a dosarului spre rejudecare la prima instanță, în condițiile în care art. 297 alin. (1) nu permite, în lipsa unei justificări și a cererii părților, acest demers al instanței de apel.

Se mai impută astfel și încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii de către instanța de apel. În cadrul recursului a fost administrată proba cu înscrisuri, intimații nu au depus la dosar întâmpinare, iar intimatul M.I. a depus la dosar note scrise. Chiar dacă invocarea concomitentă a unui motiv de casare și a unui motiv de modificare a hotărârii recurate impune analiza cu prioritate a motivului de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că incidența motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este învederată ca derivând tot dintr-o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept procesual, iar în măsura în care privește o problemă subsecventă celei determinate de primul motiv va fi analizat succesiv.

Se observă așadar că în cadrul procesului excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a avut două resorturi: unul de drept material, întemeiat pe încălcarea dispozițiilor din art. 155 din Legea nr. 31/1990, vizând lipsa calității de reprezentant a administratorului statutar, iar altul, de drept procesual, derivat din lipsa procurii pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată al avocatului ca mandatar procesual, întemeiat pe dispozițiile art. 68 alin. (2) C. proc. civ. Este necesar, însă, a analiza primordial dacă acțiunea aparține subiectului de drept care o promovează prin persoana împuternicitului permis de lege și apoi se impune verificarea dacă, din punct de vedere procesual, sesizarea instanței de judecată s-a făcut cu respectarea normelor de drept referitoare la reprezentarea în justiție.

Astfel, potrivit art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, acțiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului și consiliului de supraveghere, precum și a cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru daune cauzate societății de aceștia prin încălcarea îndatoririlor lor față de societate, aparține adunării generale, care va decide cu majoritatea prevăzută la art. 112. Prin urmare, deși rațiunea recunoașterii acestei acțiuni concordă ideii de protecție a societății comerciale, totuși hotărârea demarării ei iese din resortul deciziilor cu caracter obișnuit ale adunării generale, care este singurul organ statutar abilitat să hotărască asupra acesteia.

Chiar dacă nu se poate merge până la a considera că legiuitorul intenționează o legitimare procesuală excepțională a adunării generale, ca entitate, pentru introducerea unei asemenea acțiuni - întrucât scopul său este îndeobște societar, interpretarea întărită și de dispozițiile art. 155 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 prin care se arată că acțiunea este introdusă întotdeauna în contul societății tinzând la repararea prejudiciilor cauzate societății ca urmare a activității defectuoase a administratorilor – este evident că se recunoaște că această acțiune are totuși trăsături excepționale, în sensul că, din punct de vedere procesual, aceasta nu intră în resortul obișnuit al administrației societății, astfel că dreptul de reprezentare în justiție, conferit în mod obișnuit administratorului, nu subzistă.

Nu are importanță dacă hotărârea adunării generale prin care s-a votat demararea unei acțiuni în răspundere concordă sau nu cu numirea unui nou administrator al societății, altul decât cel de drept revocat, în condițiile art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, așa cum nu distinge nici pentru ipoteza în care administratorul fusese înlocuit anterior hotărârii de angajare a răspunderii, ipoteză în care aplicarea art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 devine caducă. Prin urmare, pot fi concomitente hotărârile adunării generale prin care, potrivit art. 155 din Legea nr. 31/1990, decid formularea acțiunii în răspundere contra administratorilor și dispun încredințarea mandatului pentru aceasta unui mandatar special și, totodată, ca efect al revocării de drept din funcție a administratorului, să decidă desemnarea unui nou administrator.

Coexistă deci, atât mandatul special dat în aplicarea alin. (2), cât și mandatul de administrator acordat celui nou ales, ca efect al revocării de drept din funcție a celui care va fi acționat în justiție. Distincția de interpretare conform căreia mandatul special acordat potrivit art. 155 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 este limitat și condiționat, sub aspectul existenței sale de numirea unui nou administrator social, ori conform căreia acordarea mandatului special nu se mai justifică dacă înlocuirea din funcție a administratorului în culpa va fi fost deja efectuată printr-o hotărâre AGA preexistentă, nu se justifică. Această distincție în interpretare, pe de-o parte, nu este făcută în corpul legii, deci, nici interpretului său nu-i este permisă, iar, pe de altă parte, nu este confirmată de norma legală succesivă statuată prin art. 155 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Astfel, potrivit acestui articol, dacă adunarea generală nu dă curs inițierii unei asemenea acțiuni, inițiativa sesizării instanței poate să aparțină, în condițiile stipulate, acționarilor, care vor introduce acțiune în nume propriu, în contul societății. Se observă așadar că legiuitorul nu a intenționat să dea această acțiune în niciun fel în resortul administrației și nu instituie administratorului obligația de a sesiza instanța, justificând ideea că aceasta nu face parte din sfera atribuțiilor legale ale administratorului societății și că, de aceea, acțiunea este în resortul adunării generale care va desemna în acest scop un mandatar special, oricine ar fi acesta.

Prin urmare, în condițiile în care prin hotărârile AGA SC M. SA nr. 5/28.05.2009 și nr. 18/25.03.2011 s-a hotărât demararea acțiunilor în răspundere împotriva membrilor organelor de conducere ale SC M. SA din perioada 2005-2007 care au exercitat acțiuni care au adus prejudicii societății, dar nu s-a desemnat un mandatar special împuternicit cu efectuarea demersului judiciar pentru punerea în aplicare a acestei hotărâri, nu se poate considera că mandatul general de administrator al d-lui O.M. cuprindea implicit acest mandat, atât datorită interpretării anterior realizate, cât și datorită faptului că mandatul special nu a fost acordat distinct, printr-o altă hotărâre AGA sau potrivit statutului SC M. SA.

Așadar, acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 72, art. 144 1 alin. (1) și (4) și art. 186 din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale formulată împotriva pârâților P.T., D.M., I.M. și M.P., promovată în condițiile de societate prin administrator în condițiile mandatului său legal general de administrator nu respectă cerințele impuse prin art. 155 din Legea nr. 31/1990 cu privire la condițiile speciale ale reprezentării. Prin urmare, acțiunea în justiție promovată de dl. O.M. în numele SC M. SA este promovată de o persoană care nu prezintă mandatul special cerut de lege, astfel, devin deplin incidente dispozițiile de drept procesual civil referitoare la lipsa dovezii calității de reprezentant, reglementate prin art. 161 C. proc.

civ. care, impun, în condițiile respectării regimului procesual al excepției, anularea cererii de chemare în judecată. Astfel, hotărârea atacată cu recurs s-a pronunțat cu aplicarea greșită a legii, acest motiv de recurs fiind întemeiat. În măsura în care al doilea motiv de recurs este subsecvent celui dintâi deoarece presupune analiza dovezii dreptului de reprezentare pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată pentru care inițiativa formulării acțiunii ar avea premise corecte, cercetarea acestui motiv rămâne fără suport în condițiile analizei primului motiv al recursului. De aceea, pentru toate aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și pe cele ale art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., a admis recursul declarat de pârâții P.T. și D.M., a modificat decizia atacată, în sensul respingerii apelului principal și a celui incident, apeluri declarate împotriva sentinței civile nr. 6303/10.05.2012, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă.