ÎCCJ, decizie (scj.ro #82863)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82863) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune în

răspundere întemeiată pe dispozițiile art. 155 din Legea nr.

31/1990. Promovarea acțiunii de administrator în numele

societății. Lipsa mandatului special. Consecințe

Cuprins pe materii: Drept comercial. Funcționarea

societăților

Index alfabetic: acțiune în răspundere

patrimonială

-

administrato

r

-

mandat special de reprezentare

-

excepția lipsei calității de reprezentant

Legea

nr. 31/1990, art. 72, art. 155, art. 155

1

alin. (1)

C.

proc. civ., art. 161

În

cazul în care societatea a hotărât, prin hotărâre AGA, demararea

acțiunii în răspundere împotriva membrilor organelor sale de

conducere, fără a desemna un mandatar special împuternicit cu

efectuarea demersului judiciar pentru punerea în aplicare a acestei

hotărâri, nu se poate considera că mandatul general de administrator

cuprinde, implicit, acest mandat.

Prin

urmare, acțiunea în justiție promovată de administrator în

numele societății, fiind formulată de o persoană care nu

prezintă mandatul special cerut de lege, nu respectă cerințele

impuse prin art. 155 din Legea nr. 31/1990 cu privire la condițiile

speciale ale reprezentării, devenind, astfel, deplin incidente

dispozițiile de drept procesual civil referitoare la lipsa dovezii

calității de reprezentant, reglementate prin art. 161 C. proc. civ. care, impun, în condițiile respectării regimului procesual al

excepției, anularea cererii de chemare în judecată.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3726 din 5 noiembrie

2013

Prin

sentința civilă  nr. 6303/10 05.2012, pronunțată de

Tribunalul București a fost admisă excepția lipsei

calității de reprezentant legal al împuternicitului reclamantei

pentru introducerea acțiunii și, în consecință,

anulată acțiunea formulată de reclamanta SC M. SA în

contradictoriu cu pârâții P.T., D.M., I.M. și M.P., acțiune care

avea ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale a pârâților, în

temeiul art. 72, art. 144

1

alin. (1) și (4)  și art. 186

din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale.

Pentru

a hotărî astfel, tribunalul a reținut că potrivit art. 155 alin.

(1) din Legea nr. 31/1990,

acțiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor,

directorilor, respectiv a membrilor directoratului și consiliului de

supraveghere, precum și a cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru

daune cauzate societății de aceștia prin încălcarea

îndatoririlor lor față de societate, aparține adunării

generale, care va decide cu majoritatea prevăzută la art. 112.

Astfel, adunarea generală poate decide să adopte hotărârea de

angajare a răspunderii, desemnând și persona însărcinată

să exercite acțiunea în justiție. Tribunalul a subliniat că

desemnarea unei astfel de persoane anume pentru a reprezenta societatea în

intentarea acțiunii este necesară întrucât mandatul persoanelor

împuternicite să reprezinte societatea încetează de drept de la data

adoptării hotărârii. De vreme ce în cauză, deși se

susține că măsura sesizării instanței s-a luat în baza

hotărârilor AGA nr. 5/28.05.2009 ori nr.18/25.03.2011, din cuprinsul

acestora nu rezultă că o astfel de persoană ar fi fost

desemnată, iar actul constitutiv nu probează cu certitudine alte

competente, situația este contrară prevederilor legale imperative.

Drept urmare, în lipsa unor dovezi concludente în combaterea excepției

invocate, aceasta a fost admisă cu consecința anulării cererii

de chemare în judecată.

Împotriva

acestei sentințe a formulat apel SC M. SA și, incidental, au formulat

apel și pârâții P.T. și D.M., soluționat prin decizia

civilă nr. 441/12.11.2012, în sensul admiterii apelului principal și

a celui incident, cu consecința desființării sentinței

atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În

privința apelului principal declarat de reclamantă, Curtea de apel a

arătat că prima instanță a interpretat dispozițiile

art. 155 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 în sensul că, dacă adunarea

generală a acționarilor care

decide să

pornească acțiune în răspundere contra administratorilor,

respectiv a membrilor directoratului, nu a desemnat persoana

însărcinată să exercite acțiunea în justiție, atunci

acțiunea introdusă de reprezentantul legal al societății la

momentul formulării cererii trebuie anulată pentru lipsa

calității

de reprezentant legal, însă

această interpretare a legii este greșită.

Curtea

de apel a subliniat că rațiunea normei legale de la art. 155 alin.

(2) din Legea nr. 31/1990, conform căreia adunarea generală a

acționarilor trebuie să desemneze și persoana însărcinată

să exercite acțiunea în justiție, constă în aceea că,

potrivit art. 155 alin. (4) și (5), odată pornită acțiunea

în răspundere contra administratorilor, mandatul acestora încetează

de drept, iar în cazul directorilor, aceștia sunt suspendați de drept

din funcție până la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Or, în condițiile în care adunarea generală nu ar desemna persoana însărcinată

să exercite acțiunea în justiție, aceasta nu ar putea fi în mod

legal introdusă de societate, în lipsa unui reprezentant legal în

funcție.

Însă,

în speță nu a putut fi reținută această situație,

întrucât pârâții nu mai dețineau la data formulării cererii de

chemare în judecată calitatea de administrator sau director în cadrul

societății reclamante, împrejurare necontestată. Ca urmare, în

condițiile în care prin

Hotărârile AGA nr.

5/28.05.2009 și nr. 18/25.03.2011 nu a fost desemnată persoana

însărcinată să exercite acțiunea în justiție, cererea

de chemare în judecată se introduce de către societate prin

reprezentantul său legal, conform regulilor generale privind reprezentarea

în justiție. Astfel cum rezultă din partea introductivă a

cererii de chemare în judecată, aceasta a fost formulată prin

directorul general O.M., a cărui calitate nu a fost contestată în

cauză, aceeași persoană formulând și convocarea la

conciliere.

S-a

concluzionat că în mod nelegal a fost admisă excepția lipsei

calității de reprezentant legal a împuternicitului reclamantei

și anulată cererea de chemare în judecată.

În

privința apelului incident, Curtea de Apel București a arătat

că intimații-pârâți

P.T. și D.M. au criticat

soluția primei instanțe, menționată în practicaua

sentinței, de respingere a excepției lipsei calității de

reprezentant a avocatului semnatar al cererii de chemare în judecată.

Această excepție se întemeia pe faptul că, în cuprinsul

împuternicirii avocațiale aflate la fila 4 dosar tribunal, Secția a

III-a, nu erau menționate limitele mandatului avocatului, iar pentru

exercițiul dreptului de chemare în judecată era necesar un mandat

special. În ciuda acestei apărări clare, instanța de apel a

arătat că motivele reținute de prima instanță în

sentință pentru a respinge excepția sunt incoerente și nu răspund

susținerilor pârâților, că din modul de exprimare utilizat este

dificil de înțeles ce anume a avut în vedere instanța. Față

și de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. și având în vedere că motivarea soluției criticate prin apelul incident

nu respectă cerințele unui proces echitabil în sensul art. 6

paragraful 1 din CEDO, noțiune ce include și dreptul

părților de a prezenta observațiile pe care le consideră

necesare pentru cauza lor, și corelativ, obligația instanței de

a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al

elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le

aprecia pertinența, instanța de apel a considerat că, de fapt

aceasta excepție nu a fost soluționată, astfel că și

acest apel a fost admis.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs pârâții P.T. și D.M., criticând

decizia atacată în privința întregii hotărâri, solicitând

admiterea recursului, și modificarea în tot a hotărârii atacate, cu

consecința menținerii hotărâri primei instanțe, recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

S-a

susținut prin motivele de recurs că este vorba despre o

greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 155

din Legea nr. 31/1990, arătând că instanța de apel a scindat

nepermis acest articol, considerând fără suport că mandatul

special nu este necesar, în măsura în care toate argumentele de

interpretare converg spre ideea că rațiunea mandatului special

subzistă în toate cazurile.

S-a

arătat că art. 155 realizează o extragere din sfera

atribuțiilor curente de gestiune și reprezentare a

societății acest act de dispoziție special, acțiunea pentru

angajarea răspunderii administratorilor societății, aceasta

fiind mutată din resortul administrației (în care reprezentarea

procesuala se face în condițiile art. 143 și art. 143

2

din

Legea nr. 31/1990) în cel al adunării generale.

Mai

mult, art. 155 nu distinge între situația în care acțiunea se

promovează împotriva unui fost sau actual administrator și nici

dacă deja există un administrator successor al celui față

de care acțiunea urmează să fie promovată, or,

ubi lex

non distinguit, nec nos distinguere debemus

.

Al

doilea motiv al recursului, în legătură cu greșita

soluționare a apelului incident, recurenții au arătat că

excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a avocatului

semnatar al cererii nu a dovedit în fața instanței existența

dreptului de reprezentare pentru exercițiul dreptului de chemare în

judecată. Făcând abstracție de aceasta nuanță, recurenții

au arătat ca excepția trebuia să fie admisă.

S-a mai

criticat și dispoziția de trimitere a dosarului spre rejudecare la

prima instanță, în condițiile în care art. 297 alin. (1) nu

permite, în lipsa unei justificări și a cererii părților,

acest demers al instanței de apel.

Se mai

impută astfel și încălcarea principiului

contradictorialității și al nemijlocirii de către

instanța de apel.

În

cadrul recursului a fost administrată proba cu înscrisuri, intimații

nu au depus la dosar întâmpinare, iar intimatul M.I. a depus la dosar note

scrise.

Chiar

dacă invocarea concomitentă a unui motiv de casare și a unui

motiv de modificare a hotărârii recurate impune analiza cu prioritate a

motivului de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție

arată că incidența motivului de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este învederată ca

derivând tot dintr-o greșită interpretare și aplicare a normelor

de drept procesual, iar în măsura în care privește o problemă

subsecventă celei determinate de primul motiv va fi analizat succesiv.

Se

observă așadar că în cadrul procesului excepția lipsei

dovezii calității de reprezentant a avut două resorturi: unul de

drept material, întemeiat pe încălcarea dispozițiilor din art. 155

din Legea nr. 31/1990, vizând lipsa calității de reprezentant a

administratorului statutar, iar altul, de drept procesual, derivat din lipsa

procurii pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată al

avocatului ca mandatar procesual, întemeiat pe dispozițiile art. 68 alin.

(2) C. proc. civ.

Este

necesar, însă, a analiza primordial dacă acțiunea aparține

subiectului de drept care o promovează prin persoana împuternicitului

permis de lege și apoi se impune verificarea dacă, din punct de

vedere procesual, sesizarea instanței de judecată s-a făcut cu

respectarea normelor de drept referitoare la reprezentarea în justiție.

Astfel,

potrivit art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, acțiunea

în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor,

respectiv a membrilor directoratului și consiliului de supraveghere,

precum și a cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru daune cauzate

societății de aceștia prin încălcarea îndatoririlor lor

față de societate, aparține adunării generale, care va

decide cu majoritatea prevăzută la art. 112.

Prin

urmare, deși rațiunea recunoașterii acestei acțiuni

concordă ideii de protecție a societății comerciale,

totuși hotărârea demarării ei iese din resortul deciziilor cu

caracter obișnuit ale adunării generale, care este singurul organ

statutar abilitat să hotărască asupra acesteia. Chiar dacă

nu se poate merge până la a considera că legiuitorul

intenționează o legitimare procesuală excepțională a

adunării generale, ca entitate, pentru introducerea unei asemenea

acțiuni - întrucât scopul său este îndeobște societar,

interpretarea întărită și de dispozițiile art. 155

1

alin. (1) din Legea nr. 31/1990 prin care se arată că acțiunea

este introdusă întotdeauna în contul societății tinzând la

repararea prejudiciilor cauzate societății ca urmare a

activității defectuoase a administratorilor – este evident că se

recunoaște că această acțiune are totuși

trăsături excepționale, în sensul că, din punct de vedere

procesual, aceasta nu intră în resortul obișnuit al

administrației societății, astfel că dreptul de

reprezentare în justiție, conferit în mod obișnuit administratorului,

nu subzistă.

Nu are

importanță dacă hotărârea adunării generale prin care

s-a votat demararea unei acțiuni în răspundere concordă sau nu

cu numirea unui nou administrator al societății, altul decât cel de

drept revocat, în condițiile art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990,

așa cum nu distinge nici pentru ipoteza în care administratorul fusese

înlocuit anterior hotărârii de angajare a răspunderii, ipoteză

în care aplicarea art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 devine caducă.

Prin urmare,

pot fi concomitente hotărârile adunării generale prin care, potrivit

art. 155 din Legea nr. 31/1990, decid formularea acțiunii în

răspundere contra administratorilor și dispun încredințarea

mandatului pentru aceasta unui mandatar special și, totodată, ca

efect al revocării de drept din funcție a administratorului, să

decidă desemnarea unui nou administrator. Coexistă deci, atât

mandatul special dat în aplicarea alin. (2), cât și mandatul de

administrator acordat celui nou ales, ca efect al revocării de drept din

funcție a celui care va fi acționat în justiție.

Distincția

de interpretare conform căreia mandatul special acordat potrivit art. 155

alin. (2) din Legea nr. 31/1990 este limitat și condiționat, sub

aspectul existenței sale de numirea unui nou administrator social, ori

conform căreia acordarea mandatului special nu se mai justifică

dacă înlocuirea din funcție a administratorului în culpa va fi fost

deja efectuată printr-o hotărâre AGA preexistentă, nu se justifică.

Această

distincție în interpretare, pe de-o parte, nu este făcută în

corpul legii, deci, nici interpretului său nu-i este permisă, iar, pe

de altă parte, nu este confirmată de norma legală succesivă

statuată prin art. 155

1

alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Astfel, potrivit acestui articol, dacă adunarea generală nu dă

curs inițierii unei asemenea acțiuni, inițiativa sesizării

instanței poate să aparțină, în condițiile stipulate,

acționarilor, care vor introduce acțiune în nume propriu, în contul

societății. Se observă așadar că legiuitorul nu a

intenționat să dea această acțiune în niciun fel în

resortul administrației și nu instituie administratorului

obligația de a sesiza instanța, justificând ideea că aceasta nu

face parte din sfera atribuțiilor legale ale administratorului

societății și că, de aceea, acțiunea este în resortul

adunării generale care va desemna în acest scop un mandatar special,

oricine ar fi acesta.

Prin

urmare, în condițiile în care prin hotărârile AGA SC M.  SA nr.

5/28.05.2009 și nr. 18/25.03.2011 s-a hotărât demararea

acțiunilor în răspundere împotriva membrilor organelor de conducere

ale SC M. SA din perioada 2005-2007 care au exercitat acțiuni care au adus

prejudicii societății, dar nu s-a desemnat un mandatar special

împuternicit cu efectuarea demersului judiciar pentru punerea în aplicare a

acestei hotărâri, nu se poate considera că mandatul general de

administrator al d-lui O.M. cuprindea implicit acest mandat, atât datorită

interpretării anterior realizate, cât și datorită faptului

că mandatul special nu a fost acordat distinct, printr-o altă

hotărâre AGA sau potrivit statutului SC M. SA.

Așadar,

acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 72, art. 144

1

alin. (1) și (4) și art. 186 din Legea nr. 31/1990 a

societăților comerciale formulată împotriva pârâților P.T.,

D.M., I.M. și M.P., promovată în condițiile de societate prin

administrator în condițiile mandatului său legal general de

administrator nu respectă cerințele impuse prin art. 155 din Legea

nr. 31/1990 cu privire la condițiile speciale ale reprezentării.

Prin

urmare, acțiunea în justiție promovată de dl. O.M. în numele SC

M. SA este promovată de o persoană care nu prezintă mandatul

special cerut de lege, astfel, devin deplin incidente dispozițiile de

drept procesual civil referitoare la lipsa dovezii calității de

reprezentant, reglementate prin art. 161 C. proc. civ. care, impun, în condițiile respectării regimului procesual al excepției, anularea

cererii de chemare în judecată.

Astfel,

hotărârea atacată cu recurs s-a pronunțat cu aplicarea

greșită a legii, acest motiv de recurs fiind întemeiat.

În

măsura în care al doilea motiv de recurs este subsecvent celui dintâi

deoarece presupune analiza dovezii dreptului de reprezentare pentru

exercițiul dreptului de chemare în judecată pentru care

inițiativa formulării acțiunii ar avea premise corecte,

cercetarea acestui motiv rămâne fără suport în condițiile

analizei primului motiv al recursului.

De

aceea, pentru toate aceste considerente, având în vedere dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ. și pe cele ale art. 312 alin. (3) C. proc. civ.,

a admis recursul declarat de pârâții P.T. și D.M., a modificat

decizia atacată, în sensul respingerii apelului principal și a celui

incident, apeluri declarate împotriva sentinței civile nr.

6303/10.05.2012, pronunțată de Tribunalul București, Secția

a VI-a civilă.