ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ

ÎCCJ, decizie (scj.ro #130766)

CAMERĂ
other
Citează această cauză
ÎCCJ, decizie (scj.ro #130766) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Excepția autorității de lucru judecat. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic : acțiune în constatare

-denunțare unilaterală

-antecontract de vânzare-cumpărare

-autoritate de lucru judecat

NCPC, art. 431 alin. (1), art. 432

Potrivit dispozițiilor art. 1201 C. civ. de la 1864, este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.

Identitatea de cauză implică existența unei identități de fapte și de reguli de drept aplicabile acestor fapte și, prin urmare, autoritatea de lucru judecat nu poate fi opusă unei cereri dacă faptele pe care se fondează și cele pe baza cărora a fost pronunțată hotărârea precedentă sunt diferite.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 501 din 8 martie 2016

Prin cererea înregistrată la 14.05.2013 pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL, solicitând să se constate denunțarea unilaterală de către reclamantă, în calitate de promitent-cumpărător, a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 1431966/IR-02201/PF02S0H00A3B1/27.11.2007, autentificat de BNP C. sub nr. 2956/27.11.2007, având ca obiect apartamentul H-0-1,  sectorul 1, București și a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 1431966/IR-02201/PF02S0H00A311/27.11.2007, autentificat de BNP C. sub nr. 2957/27.11.2007, având ca obiect apartamentul H-1-1, sectorul 1, București, în conformitate cu prevederile pct. 5.5.1. din antecontractele sus-menționate, pentru nerespectarea termenului de predare stabilit la sfârșitul trimestrului III al anului 2009; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 84.725,77 euro, achitată cu titlu de avans pentru antecontractul de vânzare-cumpărare 1431966/IR- 02201/PF02S0H00A3B1/27.11.2007 și a sumei de 79.658,31 euro, achitată cu titlu de avans pentru antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 1431966/IR-02201/PF02S0H00A311 din 27.11.2007, precum și obligarea la plata dobânzii legale, prevăzute la pct. 5.5.1. din antecontracte, în sumă de 33.161,67 euro, respectiv 31.178,26 euro și a sumei de 3.622,40 lei, reprezentând taxe notariale pentru încheierea în formă autentică a celor două antecontracte de vânzare-cumpărare.

La data de 03.07.2013, pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a bunurilor imobile ce au făcut obiectul antecontractelor de vânzare-cumpărare sus-menționate și obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 611.508,78 euro (echivalent a 2.721.276 lei la cursul valutar al BNR din data de 01.07.2013), reprezentând rest de preț.

Prin sentința civilă nr. 7348 din 20.12.2013, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat, invocată de reclamanta-pârâtă, a constatat puterea de lucru judecat a celor reținute de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială prin sentința comercială nr. 8864/05.07.2011, pronunțată în dosarul nr. x/3/2010, cu privire la respectarea termenului de finalizare și de inițiere a demersului de predare a celor două apartamente ce fac obiectul prezentului dosar, a respins ca nefondată cererea principală, astfel cum a fost precizată, a admis cererea reconvențională și a dispus ca hotărârea pronunțată să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a bunurilor imobile ce au format obiectul antecontractelor de vânzare-cumpărare autentificate de BNP C. sub nr. 2956/27.11.2007 și nr. 2957/27.11.2007, respectiv apartamentul H-1-1, situat în incinta complexului rezidențial din București, sectorul 1, locurile de parcare nr. 9 și 10, boxa nr. 16 și cotele indivize ale zonelor comune și terenului aferente apartamentului, astfel cum acestea sunt identificate în art. 1 din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2956/27.11.2007 de BNP C. și apartamentul H-0-1, situat în incinta complexului rezidențial din București, sectorul 1, locurile de parcare nr. 7 și 8, camera de depozitare 15 și cotele indivize ale zonelor comune și terenului aferente apartamentului, astfel cum acestea sunt identificate în art. 1 din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2957/27.11.2007 de BNP C.; a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante echivalentul în lei, la data plății efective, în funcție de cursul oficial leu-euro stabilit de BNR, al sumei totale de 611.508,78 euro, reprezentând rest de preț aferent imobilelor sus-menționate, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei-pârâte de obligare a pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată și a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma totală de 74.456,76 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul are ca obiect decizia nr. 1238 din 11.12.2014, prin care Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta-pârâtă împotriva sus-menționatei sentințe.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea autorității de lucru judecat și cu aplicarea greșită a normelor de drept material; au fost invocate, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., a susținut că ambele instanțe de fond au adoptat aceeași soluție juridică în legătură cu efectul negativ al autorității de lucru judecat, cu privire la cererea reconvențională, reținând în mod greșit că nu există identitate de cauză, ci doar de părți și obiect, cu motivarea că pârâta-reclamantă a îndeplinit întreaga procedură și a complinit toate lipsurile reținute prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/3/2010 și a executat toate obligațiile izvorând din antecontracte, în speță fiind invocată o situație de fapt diferită față de dosarul sus-menționat.

În acest context, recurenta a arătat că situația de fapt nouă nu este de natură să modifice temeiul juridic al dreptului pretins, respectiv să constituie o cauză nouă, diferită de aceea din dosarul nr. x/3/2010 și să înlăture efectul negativ al autorității de lucru judecat izvorând din sentința comercială nr. 8864/2011 și din decizia civilă nr. 1238/2014, pronunțate în dosarul nr. x/3/2010.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată este pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 982 C. civ. și cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 5 din antecontracte, care reglementează termenul de predare.

În continuare, a evocat dispozițiile art. 982 C. civ. și prevederile art. 5 din antecontractele încheiate de părți și a subliniat că în mod eronat a reținut instanța de apel că acestea nu prevăd un termen de predare, ci doar un termen de finalizare și un termen de semnare și a negat scadența acestuia la sfârșitul trimestrului III al anului 2009, interpretând și aplicând greșit atât legea, cât și convenția părților.

O altă critică formulată de recurentă vizează aplicarea greșită a prevederilor contractuale și a normelor de drept material în ceea ce privește denunțarea unilaterală a antecontractelor.

În concret, a arătat că nici prima instanță nu s-a pronunțat în legătură cu notificarea pe care i-a transmis-o intimatei la 17.04.2013, prin care, în conformitate cu prevederile art. 5.5.1, au fost denunțate unilateral cele două antecontracte, iar curtea de apel a făcut o demonstrație matematică pentru a dovedi că sus-menționata notificare nu respectă termenul de 10 zile în care putea fi comunicată, potrivit art. 5.5.1.

Astfel, a subliniat că instanța de apel a ignorat perioada de grație, cunoscută de ambele părți ca urmare a transmiterii respectivei notificări, în funcție de care trebuiau calculate perioadele succesive, aplicând în mod eronat în calculele sale perioada maximă de trei luni.

Subsumat aceluiași motiv de recurs (prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.), a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind îndeplinirea obligațiilor intimatei.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că prima instanță a reținut îndeplinirea obligațiilor pârâtei, respectiv îndeplinirea obligației de finalizare la 13.04.2009, ca efect al puterii de lucru judecat izvorând din sentința comercială nr. 8864/2011.

Astfel, arată că tribunalul a reținut că pârâta a convocat-o la 25.04.2013, pentru a participa la data de 08.05.2013 la predarea apartamentelor și a notificat-o la 27.05.2013 pentru a se prezenta la data de 31.05.2013 în fața notarului public, pentru încheierea în forma autentică a contractelor de vânzare-cumpărare, aceeași situație de fapt fiind reținută și în considerentele deciziei recurate.

A apreciat recurenta că, în condițiile în care sunt admise motivele de recurs arătate în precedent, denunțarea unilaterală a celor două antecontracte de vânzare-cumpărare este validă și produce efecte, astfel că procedura urmată de intimată după data de 17.04.2013, în baza prevederilor art. 5.9., nu mai produce efecte.

În final, a subliniat că motivele de recurs vizează soluția instanței de apel, în ansamblul său, inclusiv în ceea ce privește pretențiile pecuniare constând în restituirea avansurilor și obligarea la plata dobânzii și că nu a formulat motive speciale privind cele două capete de cerere principale deoarece soluționarea lor depinde de admiterea motivelor de recurs dezvoltate subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., timbrarea recursului vizând inclusiv pretențiile bănești formulate prin cererea principală.

La 27.04.2015, intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar la 12.05.2015 recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 09.06.2015, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului, iar prin încheierea din 20.10.2015 a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru soluționarea acestuia pe fond la 19.01.2016, când, pentru legala îndeplinire a procedurii de citare a recurentei, prin administrator judiciar, a amânat judecarea cauzei la 08.03.2016.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport cu motivele invocate, a reținut următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat și când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. se impun câteva precizări referitoare la normele care reglementează autoritatea de lucru judecat.

Atât Codul civil de la 1864, în vigoare la data perfectării antecontractelor de vânzare-cumpărare în discuție, cât și Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, în vigoare la data promovării prezentului litigiu prevăd interdicția dublei judecăți între aceleași părți, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

Astfel, potrivit art. 1201 C. civ. de la 1864, „

este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate

”, iar potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 „

nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect

.”

Manifestarea procesuală a autorității de lucru judecat sub forma excepției procesuale (art. 432 C. proc. civ.) presupune deci tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Actele dosarului relevă că între reclamantă și pârâtă a existat un litigiu în legătură cu antecontractele de vânzare-cumpărare autentificate de BNP C. sub nr. 2956/27.11.2007 și sub nr. 2957/27.11.2007, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2010 înregistrat inițial pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a comercială și finalizat prin sentința comercială nr. 8864/05.07.2011 și decizia civilă nr. 239/18.05.2012 a Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă, în sensul respingerii ca neîntemeiate, atât a cererii prin care reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL, solicitând rezoluțiunea sus-menționatelor antecontracte și restituirea sumelor achitate în baza acestora, cât și a cererii reconvenționale prin care pârâta-reclamantă a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare și obligarea reclamantei-pârâte la plata costurilor suportate în legătură cu imobilele ce fac obiectul antecontractelor precizate și a restului de preț.

În speță, SC A. SRL a susținut că greșit i-a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, invocată de ea cu privire la cererea reconvențională, prin raportare la hotărârea sus-menționată, subliniind că, în mod eronat, a reținut curtea de apel că nu există identitate de cauză, ci doar de părți și obiect, cu motivarea că pârâta-reclamantă a îndeplinit întreaga procedură și a complinit toate lipsurile reținute prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/3/2010 și a executat toate obligațiile izvorând din antecontracte, în speță fiind invocată o situație de fapt diferită față de dosarul sus-menționat.

Sub acest aspect, relevante sunt cele reținute de instanțele de judecată prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/3/2010 cu privire la cererea reconvențională formulată de SC B. SRL.

Astfel, atât prima instanță, cât și instanța de control judiciar învestite cu soluționarea cauzei ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2010 au apreciat că se impune respingerea cererii reconvenționale, întrucât nu a fost respectată procedura prevăzută la pct. 5.6 al art. 5 din antecontracte și nu s-au remediat neconformitățile constatate, curtea de apel conchizând că trebuie urmată procedura de predare a imobilelor și numai după acest moment instanța poate să decidă pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Instanța de apel a reținut prin decizia recurată că, ulterior soluționării dosarului nr. x/3/20101, SC B. SRL a parcurs procedura reglementată de pct. 5.6 al art. 5 din antecontractele de vânzare-cumpărare, în sensul că a convocat SC A. SRL la 25.04.2013, pentru a participa la data de 08.05.2013 la predarea apartamentelor și a notificat-o la 27.05.2013 pentru a se prezenta la data de 31.05.2013 în fața notarului public pentru semnarea contractelor de vânzare-cumpărare în formă autentică; constatând că SC A. SRL nu a dat curs notificărilor, conform prevederilor pct. 5.9 lit. iii) al art. 5 din antecontractele de vânzare- cumpărare, SC B. SRL a considerat că procesul-verbal de predare a fost semnat fără nicio obiecție și a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Potrivit susținerilor recurentei, situația de fapt nouă nu este de natură să modifice temeiul juridic al dreptului pretins, respectiv să constituie o cauză nouă, diferită de cea din dosarul nr. x/3/2010 și să înlăture efectul negativ al autorității de lucru judecat izvorând din sentința comercială nr. 8864/2011 și din decizia civilă nr. 1238/2014, pronunțate în dosarul nr. x/3/2010.

În dezacord cu recurenta, Înalta Curte subliniază că autoritatea de lucru judecat nu poate fi opusă unei cereri dacă faptele pe care se fondează și cele pe baza căreia a fost pronunțată hotărârea precedentă sunt diferite.

Aceasta, întrucât cauza rezidă în fundamentul juridic al acțiunii și se materializează practic în situația de fapt calificată juridic.

Altfel spus, identitatea de cauză implică existența unei identități de fapte și de reguli de drept aplicabile acestor fapte.

Cum, în speță, ulterior soluționării dosarului nr. x/3/2010, SC B. SRL a parcurs procedura reglementată de art. 5 din antecontractele de vânzare-cumpărare, schimbându-se astfel situația de fapt, Înalta Curte constată că în mod legal a apreciat curtea de apel că este corectă soluția primei instanțe de respingere a excepției autorității de lucru judecat, întrucât nu este îndeplinită condiția identității de cauză.

Prin urmare, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. este nefondat.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că subsumat acestuia recurenta a înțeles să critice decizia atacată prin prisma faptului că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele materiale și prevederile contractuale vizând termenul de predare, denunțarea unilaterală și îndeplinirea obligațiilor intimatei.

Înalta Curte constată, însă, că în ceea ce privește aspectele vizând termenul de predare și îndeplinirea obligației de finalizare a lucrărilor, în dosarul nr. x/3/2010 s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, că SC B. SRL a respectat termenul de finalizare și predare a imobilelor ce fac obiectul antecontractelor de vânzare-cumpărare în litigiu.

Așa fiind, în mod legal instanța de apel a valorificat efectul pozitiv al lucrului judecat, care se impune în al doilea proces și are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a fi contrazisă.

Altfel spus, în ipoteza efectului pozitiv al lucrului judecat, prezumția impusă de dezlegarea problemei litigioase asigură, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.

Prin urmare, chestiunea dezlegată irevocabil prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/3/2010, care au statuat că SC B. SRL a respectat termenul de finalizare și predare a imobilelor ce fac obiectul antecontractelor de vânzare-cumpărare în litigiu se impune ca un „dat” în temeiul efectului pozitiv al puterii de lucru judecat pe acest aspect.

În plus, recurenta nu prezintă o veritabilă critică de nelegalitate care să poată fi circumscrisă cazului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concluzie, Înalta Curte constată că nici aceste critici nu sunt apte să conducă la casarea deciziei recurate.

În sfârșit, celelalte critici subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la împrejurarea că prima instanță nu s-a pronunțat în legătură cu notificarea pe care i-a transmis-o intimatei la 17.04.2013, prin care, în conformitate cu prevederile art. 5.5.1 din contract, au fost denunțate unilateral cele două antecontracte, iar curtea de apel a făcut o demonstrație matematică pentru a dovedi că sus-menționata notificare nu respectă termenul de 10 zile în care putea fi comunicată potrivit art. 5.5.1 din contract, nu configurează niciun temei de nelegalitate, în mod concret, distinct de faptul că se referă la aprecierea probelor, care se subsumează netemeiniciei hotărârii, astfel că nu pot forma obiectul controlului de legalitate pe calea recursului.

Astfel, Înalta Curte subliniază că aceste critici nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în lipsa indicării normei de drept material încălcate sau greșit aplicate ele relevând, în realitate, nemulțumirea recurentei față de modul de administrare sau interpretare a probelor ori față de modul de soluționare a litigiului în raport cu situația de fapt.

Separat de aspectele menționate mai sus, trebuie subliniat că din succesiunea actelor dosarului reiese că recurenta a reluat criticile formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Or, prin decizia atacată s-a răspuns deja acestor critici, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate, pe care instanța de apel le-a expus în conturarea soluției adoptate.

Față de considerentele sus-arătate, decizia atacată se dovedește a fi legală, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ
0,93
ÎCCJ, decizie (scj.ro #130773)
Formularea, cu rea-credință, a două cereri consecutive de acordare a ajutorului public judiciar. Consecințe Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata Index alfabetic : acțiune în constatare -rezoluțiune antecontract de vânzare-cu
ÎCCJ
0,93
ÎCCJ, decizie (scj.ro #130768)
Încheiere interlocutorie de respingere a excepției prescripției extinctive. Reiterarea excepției prin întâmpinarea depusă în calea de atac. Condiții și efecte Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata Index alfabetic : acțiune în
ÎCCJ 2016-03-08
0,92
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 501/2016
a considerat că procesul-verbal de predare a fost semnat fără nicio obiecție și a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Potrivit susținerilor recurentei, situația de fapt nouă nu e
ÎCCJ
0,92
ÎCCJ, decizie (scj.ro #237628)
Acțiune civilă soluționată definitiv în procesul penal. Incidența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. Efecte asupra acțiunii în rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiate între părți Cuprins pe materii
ÎCCJ
0,92
ÎCCJ, decizie (scj.ro #118611)
Acțiune în rezoluțiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare. Aplicarea de către instanță a pactului comisoriu de grad III stipulat de părțile contractante. Consecințe Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligații Index alfabetic: acțiun
Sursă