Decizia nr. 1248/2016 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — Încheiere interlocutorie de respingere a excepției prescripției extinctive

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. x/117/2007, reclamanta Parohia A. în contradictoriu cu pârâții SC B. SRL, Statul Român prin Consiliul Local Dej și C. SA - Sucursala Cluj-Napoca, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1840/11.10.2006 de BNP D., încheiat între Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Dej reprezentat de către Primar și SC B. SRL, având ca obiect spațiul comercial situat în Dej, jud. Cluj și a actelor subsecvente, respectiv contractele de ipotecă nr. 229/11.10.2006 și nr. 230/11.10.2006 precum și contractele de credit inițiale încheiate între pârâta SC B. SRL și pârâta C. SA Sucursala Cluj-Napoca, precum și restabilirea situației anterioare, radierea dreptului de proprietate a pârâtei SC B. SRL, reînscrierea imobilului în favoarea Statului român, radierea sarcinilor și a interdicțiilor de înstrăinare și grevare. Prin sentința civilă nr. 796 din 9 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Cluj, Secția civilă, în dosarul nr. x/117/2007, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei Parohia A. și, în consecință, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1840/11.10.2006 de BNP D. având ca obiect spațiul comercial situat în Dej, jud. Cluj, înscris în CF Dej prev. cu nr. top 159/XIX, compus din 2 spații comerciale și 2 depozite, și a actelor subsecvente, constând în contractele de ipotecă nr. 229/11.10.2006 și nr. 230/11.10.2006 încheiate între pârâta SC B. SRL și pârâta C. SA Sucursala Cluj-Napoca. A fost dispusă restabilirea situației anterioare prin radierea dreptului de proprietate a pârâtei SC B. SRL de sub B1 din CF 19294 și reînscrierea asupra acestui imobil a dreptului de proprietate în favoarea Statului Român în CF 15981 ind. Dej și 15982 col. Dej și radierea sarcinilor înscrise sub C1-4 din CF 19294 Dej. Prin decizia nr. 79/A/2011 din 2 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția civilă de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, în dosarul nr. x/117/2007, au fost admise apelurile declarate de pârâții Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Dej reprezentat de Primar, SC B. SRL Dej și C. SA București împotriva sentinței civile nr. 796 din 9 decembrie 2009 a Tribunalului Cluj, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre judecare în primă instanță Tribunalului Comercial Cluj. Totodată, apelanta SC B. SRL Dej a fost obligată să îi plătească expertului E. suma de 400 lei cu titlu de onorariu expert. Recursul declarat împotriva acestei decizii de către reclamanta Parohia A. a fost respins ca nefondat de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, prin decizia nr. 8700 din 16 decembrie 2011, pronunțată în dosarul nr. x/117/2007.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/117/2007. Prin sentința civilă nr. 1934/2012 din 19 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/117/2007, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta Parohia A., ca urmare a neîndeplinirii procedurii concilierii directe invocată de pârâta SC B. SRL. A fost obligată reclamanta să-i achite pârâtei SC B. SRL cheltuieli de judecată în cuantum de 24.868,62 lei. Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 109/2012 din 20 septembrie 2012, pronunțată în dosarul nr. x/33/2012, a admis apelul declarat de reclamanta Parohia A. împotriva sentinței civile nr. 1934/2012 a Tribunalului Specializat Cluj, pe care a anulat-o, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare. Recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva deciziei civile nr. 109/2012 a Curții de Apel Cluj a fost respins ca nefondat de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, prin decizia nr. 2255 din 5 iunie 2013, pronunțată în dosarul nr. x/33/2012.

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. x/1/2013, la data de 4 iulie 2013, revizuenta SC B. SRL a solicitat să se constate incidența art. 322 pct. 7 C. proc. civ., pentru contradictorialitatea între decizia civilă nr. 109/2012 din 20 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și decizia nr. 79/A/2011 din 2 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, în dosarul nr. x/117/2007. Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, prin decizia nr. 948 din 11 martie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/1/2013, a respins ca tardivă cererea de revizuire formulată de SC B. SRL. Totodată, revizuenta SC B. SRL a fost obligată să-i achite intimatei Parohia A. suma de 5488 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj sub nr. x/1285/2014. Prin sentința civilă nr. 3149/2014 din 27 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj s-a respins cererea formulată de reclamanta Parohia A. în contradictoriu cu pârâții SC B. SRL, Statul Român prin Consiliul Local Dej și C. SA - Sucursala Cluj-Napoca, cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1840/11.10.2006 de BNP D. încheiat între pârâtele de rândul 1 și II, având ca obiect spațiul comercial situat în Dej, jud. Cluj și a actelor subsecvente, contractele de ipotecă nr. 229/11.10.2006 și nr. 230/11.10.2006, precum și contractele de credit inițiale încheiate între pârâta SC B. SRL și pârâta C. SA Sucursala Cluj-Napoca, cererea de restabilire a situației anterioare, radierea dreptului de proprietate a pârâtei SC B. SRL, reînscrierea imobilului în favoarea Statului Român, radierea sarcinilor și a interdicțiilor de înstrăinare și grevare. S-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, invocată de pârâta SC B. SRL. S-a respins cererea formulată de reclamantă de obligare a pârâților în solidar la plata cheltuielilor de judecată. S-a luat act de faptul că pârâții nu au solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată cu ocazia rejudecării cererii. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, cu putere de lucru judecat considerentele deciziei civile nr. 79 din 02 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/117/2007, în conformitate cu care s-a statuat asupra unei stări de fapt rezultate din probele administrate în cauză, în sensul că spațiul în litigiu nr. top. 159/XIX a fost construit ulterior exproprierii, în urmă cu cca. 60 de ani, că acesta nu a fost construit de reclamantă și nici nu i-a aparținut anterior exproprierii, motiv pentru care acest spațiu nu a făcut obiectul cererii de retrocedare nr. 750/28.01.2003 întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 și nici obiectul notificării nr. 25765/06.12.2002, adresate pârâtului Consiliului Local al Municipiului Dej. Instanța de fond a mai reținut că din coroborarea prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 rezultă, în mod neîndoielnic, faptul că titularii cererilor de retrocedare aveau obligația de a individualiza imobilul ce se solicita a le fi restituit, o cerere formulată generic sub forma restituirii tuturor imobilelor ce fuseseră preluate abuziv și care aparținuseră Parohiei A. neîntrunind exigențele prevăzute de lege. În consecință, cererea reclamantei a fost respinsă ca nefondată, reclamanta nefăcând dovada faptului că era proprietara imobilului ce face obiectul litigiului. Ca urmare a respingerii cererii principale de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între pârâtele de rândul 1 și II, având ca obiect spațiul comercial situat în Dej, jud. Cluj, au fost respinse și cererile accesorii formulate de reclamantă, ce vizează actele subsecvente, încheiate de pârâta SC B. SRL și C. SA Sucursala Cluj-Napoca. S-a apreciat de către instanța de fond că încheierea acestor contracte s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art. 1769, art. 1772 și art. 1776 C. civ., neexistând vreun motiv pentru anularea acestor acte subsecvente, în condițiile în care a fost respectată forma autentică și convenția s-a încheiat de către proprietarul imobilului cu societatea care a acordat credit în vederea achitării prețului parțial pentru care a fost achiziționat imobilul. De altfel, instanța a apreciat că reclamanta este terț față de contractele de ipotecă și nu poate solicita anularea acestora, consecința respingerii cererii de anulare a acestor contracte fiind și respingerea solicitării de restabilire a situației anterioare, radierea dreptului de proprietate a SC B. SRL și reînregistrarea imobilului în CF în favoarea Statului român. Din perspectiva respingerii cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și a cererii de anulare a contractelor de ipotecă, au fost respinse și cererile având ca obiect radierea interdicțiilor de înstrăinare și grevare. Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta SC B. SRL s-a constatat că este nefondată, întrucât cererea de retrocedare nr. 750/2003 formulată de reclamanta Parohia A., la data de 28 ianuarie 2003, respectă termenul de 6 luni prevăzut de Legea nr. 501/2002, față de termenul limită până la care se putea solicita retrocedarea, respectiv data de 31 ianuarie 2003. Sub acest aspect, s-a mai reținut că acest termen nu este unul de decădere, astfel încât sancțiunea nerespectării nu este cea a prescripției extinctive a dreptului la acțiune, ci cea a tardivității. Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii în temeiul excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei invocate de pârâta SC B. SRL, instanța de fond a respins-o ca nefondată, dat fiind faptul că reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare, solicitare care poate fi formulată de orice parte interesată. Împotriva sentinței civile nr. 3149 din 27 noiembrie 2014 a Tribunalului Specializat Cluj reclamanta Parohia A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1352/2015 din 8 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanta Parohia A. împotriva sentinței civile nr. 3149 din 27 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, pe care a schimbat-o, în sensul că: a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta Parohia A. împotriva pârâților Statul român prin Consiliul Local al municipiului Dej, SC B. SRL, C. SA Sucursala Cluj-Napoca și, în consecință: a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1840/11.10.2006 de BNP D. având ca obiect apartamentul situat în Dej, prev. cu nr. top. 159/XIX, compus din 2 spații comerciale și 2 depozite. A fost constatată nulitatea actelor juridice subsecvente constând din contractul de ipotecă nr. 229/11.10.2006 încheiat între pârâții SC B. SRL și C. SA Sucursala Cluj Agenția de Rang I Dej, autentificat sub nr. 1841/11.10.2006 de către BNP D. din Dej pentru suma de 85.000 lei și a contractului de ipotecă nr. 230/11.10.2006 încheiat între pârâții SC B. SRL și C. SA - Sucursala Cluj Agenția de Rang I Dej, autentificat sub nr. 1842/11.10.2006 de către BNP D. din Dej pentru suma de 49.000 lei. A fost dispusă restabilirea situației anterioare prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei SC B. SRL de sub B1 din CF 19294 și reînscrierea asupra acestui imobil a dreptului de proprietate al Statului Român în CF 15981 ind. Dej și 15982 col. Dej și radierea sarcinilor înscrise sub C1-4 din CF 19294 Dej. A fost respinsă cererea de constatare a nulității contractelor de credit. A fost respinsă cererea de aderare la apel formulată de către pârâta SC B. SRL. Au fost obligați pârâții la plata sumei de 7.500 lei, cheltuieli de judecată parțiale în favoarea reclamantei, în fond și apel. Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că argumentele instanței de fond referitoare la excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei sunt corecte și își păstrează valabilitatea. Referitor la soluția instanței de fond prin care s-a avut în vedere puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 79/2011 a Curții de Apel Cluj, instanța de apel a reținut că alegațiile instanței sub acest aspect sunt străine de natura cauzei, în contextul în care considerentele din apel ale deciziei evocate, legate de fondul cauzei, au fost înlăturate de către instanța supremă - prin decizia nr. 8700/16.12.2011 - și, ca atare, nu pot produce niciun efect. Cu privire la situația de fapt a imobilului ce face obiectul litigiului, instanța de apel și-a format convingerea în sensul temeiniciei demersului reclamantei, în urma analizei raportului de expertiză întocmit de către expert E., constatând că lucrarea acestuia este mult mai lămuritoare decât cea efectuată de către expertul în specialitatea construcții F., concluzia instanței fiind că apartamentul în litigiu face parte din clădirea înscrisă pe parcela cu nr. top. 159. De asemenea, s-a mai reținut de către instanța de apel faptul că imobilul spațiu comercial al reclamantei nu este amplasat pe topo 156, 157 sau 158 care este drum (stradă) și nici pe mai multe topografice și că, deși nu există informații clare în evidențele Parohiei A., Primăriei Dej și în cartea funciară, prin eliminarea altor posibilități, cea mai apropiată de realitate și în favoarea căreia există argumente imbatabile este aceea conform căreia este corectă identificarea imobilului în cauză cu topo 159. Instanța de apel a mai reținut incidența prezumției de lucru judecat, apreciind că nu pot fi ignorate aspectele tranșate irevocabil prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/33/2011, respectiv sentința nr. 811/2012 a Curții de Apel Cluj și decizia nr. 2169/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Totodată, s-a constatat că spațiul în litigiu a fost solicitat spre retrocedare în condițiile O.U.G. nr. 94/2000, iar autoritatea locală a fost încunoștințată despre acest aspect - prin adresa înregistrată sub nr. 24534/26.08.2003 la CLM Dej - context în care spațiul nu putea fi înstrăinat, reclamanta efectuând toate demersurile pentru evitarea înstrăinării spațiului. De altfel, cererea de retrocedare a fost notată în CF anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, context în care buna-credință a pârâților nu a putut fi reținută, instanța de apel apreciind că are rezerve în ceea ce privește teza conform căreia s-ar putea da valențe în cauză unei pretinse bune-credințe a cumpărătorului, intimații acceptând lezarea drepturilor reclamantei prin perfectarea convenției. În consecință, instanța de apel a dat eficiență prevederilor art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000 și a constatat ca fiind lovite de nulitate absolută contractul de vânzare - cumpărare și cele de grevare încheiate mai înainte de soluționarea cererii de retrocedare, contractele de ipotecă încheiate între SC B. SRL și C. SA Sucursala Cluj-Napoca fiind acte subsecvente urmează soarta juridică a contractului de vânzare-cumpărare nul, potrivit principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis . Astfel, în speță, acest deziderat poate fi atins prin radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea SC B. SRL, reînscrierea spațiului în favoarea Statului Român, în CF 15981 individuală Dej și CF 15982 colectivă, radierea sarcinilor înscrise în CF 19294 Dej: drepturile de ipotecă de Rang I și de Rang II respectiv interdicțiile de înstrăinare și grevare înscrise în favoarea C. SA Sucursala Cluj Agenția de Rang I Dej sub CI, C2, C3 și C4. Totodată, instanța de apel a respins apărările pârâtei C. SA - Sucursala Cluj referitoare la buna-credință, întrucât lipsa oricăror demersuri în scopul informării nu echivalează cu buna-credință, o simplă consultare a CF 86 Dej fiind edificatoare în această privință. A mai fost respinsă și apărarea referitoare la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în formularea acțiunii de față, dat fiind regimul juridic al nulității absolute, care poate fi invocată de orice parte interesată. Toate aceste argumente au fost valabile în privința cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare, a contractului de ipotecă și rectificarea CF prin radierea înscrierilor făcute în baza acestora, care sunt legate direct de statutul juridic al spațiului, atestate de înscrierile din CF. Însă argumentele nu au fost considerate valide în ceea ce privește desființarea contractelor de credit încheiate între pârâta SC B. SRL și C. SA Sucursala Cluj - Agenția de Rang I Dej, deoarece în acestea nu se face referire la imobilul în cauză. Ca atare, reclamanta nu justifică interes, direct, actual și legitim și, implicit, nici calitate procesuală activă în a cere anularea lor. În consecință, în conformitate cu prevederile art. 296 și art. 111 C. proc. civ., art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000, art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, apelul reclamantei a fost admis, sentința atacată a fost schimbată în parte, în sensul admiterii parțiale a acțiunii reclamantei, în limitele anterior evocate. Totodată, a fost respinsă cererea de aderare la apel formulată de către pârâta SC B. SRL, în contextul în care s-a solicitat acordarea către această parte a cheltuielilor de judecată ocazionate. Or, fiind în culpă procesuală, acordarea unor sume cu acest titlu este exclusă. În baza dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., au fost obligați pârâții Statul Român - prin Consiliul Local al Municipiului Dej, SC B. SRL, C. SA - Sucursala Cluj-Napoca, la plata sumei de 7.500 lei, cheltuieli de judecată parțiale în favoarea reclamantei, în fond și apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât pârâta Societatea B. SRL, cât și pârâta C. SA București. 6.1 Recursul pârâtei SC B. SRL a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., iar recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării de noi probe. În subsidiar, s-a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta Parohia A. și menținerea sentinței instanței de fond, ca fiind temeinică și legală, precum și admiterea cererii sale de aderare la apel, cu consecința schimbării în parte a sentinței instanței de fond sub aspectul cheltuielilor de judecată, în sensul admiterii cererii de acordare a acestora. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă B. SRL a arătat că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare, prin faptul că prin încheierea din 24 septembrie 2015 s-a dispus amânarea pronunțării, iar în cursul acesteia a solicitat acvirarea pe cale scurtă a dosarului nr. x/2003 al Tribunalului Cluj, în care s-a pronunțat sentința nr. 1113/C/2004 din 2 aprilie 2004. Aceste principii fundamentale - cel al contradictorialității și al dreptului la apărare - impuneau instanței să repună cauza pe rol pentru ca părțile să poată studia cuprinsul dosarului atașat. Prin urmare, recurenta a arătat că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că au fost administrate mijloace de probă noi în cursul amânării de pronunțare, fără ca părțile să poată să le studieze și să-și exprime poziția procesuală față de acestea în condiții de contradictorialitate, cu atât mai mult cu cât în motivarea deciziei recurate instanța de apel în analizarea bunei-credințe a pârâtei Societatea B. SRL la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a făcut trimitere la sentința nr. 1113/C/2004 din 2 aprilie 2004 a Tribunalului Cluj. Recurenta-pârâtă a mai susținut că starea de fapt nu a fost pe deplin lămurită, fiind necesară administrarea de probe noi, astfel că solicită instanței de recurs să dispună în temeiul dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. efectuarea unui raport de expertiză în specialitatea topografie de către 3 experți topografi, care să lămurească definitiv dacă spațiul dobândit prin contractul a cărui nulitate s-a solicitat face sau nu parte din componența clădirii existentă pe parcela cu nr. top. 159, ce a fost proprietatea Eparhiei A. din Ardeal sau este vorba despre o eroare care a fost săvârșită la momentul intabulării imobilului. De altfel, deși în fața instanței de apel această solicitare a fost făcută, instanța nu s-a pronunțat asupra acesteia. Mai mult decât atât, întreaga motivare a instanței se bazează pe niște probabilități, se bazează pe niște posibilități mai aproape de realitate, și nu pe niște certitudini, așa cum trebuie să se bazeze orice hotărâre judecătorească. Hotărârea unei instanțe nu se poate baza numai pe niște presupuneri ca fiind mai apropiate de realitate, ci ar trebui, ori de câte ori există posibilitatea, să se întemeieze pe certitudinile unei probe științifice. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a invocat critici referitoare la faptul că reclamanta nu a solicitat retrocedarea spațiului ce face obiectul litigiului, aspect reținut și în cuprinsul deciziei nr. 79 din 2 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj. Astfel că nu este corect ca în decizia recurată să fie contrazise constatările unei alte decizii, prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul că reclamanta nu a construit și nu a avut anterior exproprierii spațiul în litigiu, motiv pentru care acest spațiu nu a făcut obiectul cererii de retrocedare nr. 750/28.01.2003 întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 și nici obiectul notificării nr. 25765/06.12.2002, adresate pârâtului Consiliului Local al Municipiului Dej. Persoanele care au formulat cereri de retrocedare aveau obligația de a identifica imobilele ce se solicitau a fi restituite conform prevederilor art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 și, mai mult, pentru fiecare imobil ce se solicita a fi restituit avea obligația de a depune la comisia de retrocedare actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de proprietar. Din coroborarea art. 4 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 94/2000 rezultă în mod neîndoielnic faptul că titularii cererilor de retrocedare aveau obligația de a individualiza imobilul ce se solicita a le fi restituit, o cerere formulată generic sub forma restituirii tuturor imobilelor ce fuseseră preluate abuziv și care aparținuseră parohiei A. neîntrunind exigențele prevăzute de lege. În cauză, reclamanta nu a făcut dovada faptului că era proprietara imobilului, împrejurare față de care cererea reclamantei ce face obiectul prezentului litigiu este nefondată, neputându-se reține frauda la lege, prin raportare la art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000. O altă critică vizează greșita soluționare a excepției prescripției extinctive, instanța de apel fiind în eroare întrucât dispozițiile aplicabile prezentului litigiu sunt cele prevăzute de vechiul Cod de procedură civilă, iar conform prevederilor actului normativ în temeiul căruia s-a formulat cererea de chemare în judecată, aceasta a fost tardiv formulată, la data de 26 aprilie 2007 când a fost înregistrată prezenta acțiune trecuseră mai mult de 6 luni de la data publicării OUG nr. 94/2000. Recurenta-pârâtă Societatea B. SRL a mai criticat decizia recurată și sub aspectul greșitei analize de către instanță a bunei sale credințe la momentul încheierii acțiunii de vânzare-cumpărare, invocând calitatea de subachizitor cu titlu oneros, de bună-credință și a principiului eror comunis facit jus . În susținerea acestei critici, a arătat că reclamanta nu a solicitat excluderea de la vânzare a imobilului menționat în lista anexă a HCL Dej nr. 78/2003 și a pârâtei B. SRL. De altfel, întrucât i-a fost refuzată vânzarea prin negociere directă a spațiului ce face obiectul prezentei cauze a purtat mai multe litigii începând din 2004, obținând în final câștig de cauză, situație față de care nu se poate reține reaua-credință din moment ce cumpărarea imobilului a stat la baza hotărârii judecătorești prin care Statul Român a fost obligat să-i vândă imobilul. În final, a mai susținut că a arătat pe larg faptul că reclamanta nu a solicitat excluderea de la vânzare a spațiului în litigiu, fiindcă el nu exista din punct de vedere juridic la 11 septembrie 2002 și nici la data ultimei notificări adresate de reclamantă - 30 iulie 2003, imobilul fiind intabulat de Statul Român prin încheierile nr. 1206-1226 din 24 februarie 2004. 6.2. Recursul pârâtei C. SA a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu trimitere spre rejudecare primei instanțe. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă C. SA a susținut că nu i-a fost comunicată întâmpinarea și cererea de aderare la apel formulată de SC B. SRL, astfel că prin necomunicarea acestor înscrisuri s-a aflat în imposibilitatea de a formula apărările adecvate în cauză și de a le susține în condiții de contradictorialitate și egalitate, context în care apreciază că hotărârea a fost dată cu încălcarea principiului contradictorialității consacrat de art. 85 C. proc. civ., cel al dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Constituție, precum și principiul egalității. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., după prezentarea istoricului imobilului din litigiu, recurenta a dezvoltat următoarele critici: Astfel, s-a arătat că din interpretarea prevederilor Decretului - Lege nr. 115/1938, a Legii nr. 7/1996, a Ordinului Ministerului de Justiție nr. 2371/C/1997, precum și a Ordinului nr. 633/2006, acte normative în temeiul cărora au fost efectuate înscrierile în cartea funciară cu privire la imobilul în litigiu, recurenta apreciază că reiese fără puțină tăgadă faptul că orice înscriere privitoare la un imobil, inclusiv notarea cererii de retrocedare, pot fi și trebuie efectuate în cartea funciară în care este înscris imobilul în cauză la data efectuării înscrierii. Or, în speță, cererea de retrocedare a fost notată doar în CF nr. 86 Dej, după aproape 54 de ani de la momentul transcrierii imobilului cu nr. topo. 159 într-o altă carte funciară. În cărțile funciare nr. 4207, 15981 si 15982 ale localității Dej nu a fost notată niciodată cererea de retrocedare a reclamantei Parohia A., după cum reiese din înscrisurile aflate la dosarul cauzei. Prin urmare, recurenta-pârâtă consideră că nu se poate concluziona că reclamanta a efectuat toate demersurile pentru a evita înstrăinarea spațiului și că a apelat la mijloace adecvate în acest sens. Cererea de retrocedare a reclamantei trebuia notată în CF nr. 15981 și 15892 Dej, acestea fiind cărțile funciare în care era înscris imobilul cu nr. topo. 159 la data notării - 04.09.2003. Astfel că omisiunea biroului de carte funciară și lipsa de diligență a reclamantei de înscriere a cererii de retrocedare nu pot fi imputate C. SA și nu pot înlătura buna-credință a C. SA. Recurenta-pârâtă C. SA a mai dezvoltat critici cu privire la buna-credință a terțului dobânditor cu titlu oneros în materie de carte funciară, în susținerea cărora a invocat prevederile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 arătând că a fost de bună-credință la momentul încheierii contractelor de ipotecă, că la data de 11 octombrie 2006 în CF 15891 și 15892 Dej, în care era înscris imobilul cu nr. topo 159, respectiv 159/XIX, nu era notată nicio înscriere, fiind irelevant faptul că cererea de retrocedare a fost notată în CF 86 Dej, atât timp cât imobilul fusese transcris din această carte funciară în anul 1949. Față de cuprinsul titlului transmițătorului, precum și de cel al adresei nr. 22019/26.09.2006 emise de Primăria Dej, recurenta-pârâtă C. SA a susținut că nu se poate reține sub nicio formă existența vreunei neconcordanțe între titlul transmițătorului, cuprinsul CF și situația juridică reală a imobilului. Faptul ca vânzătorul a omis la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare să informeze cumpărătoarea despre cererea de retrocedare formulată de Parohia A. nu poate fi imputat nici cumpărătoarei și, cu atât mai puțin, C. SA, pentru a înlătura buna-credință, context în care se impune menținerea contractelor de ipotecă încheiate între SC B. SRL și C. SA, precum și respingerea acțiunii reclamantei Parohia A. în contradictoriu cu C. SA. În final, recurenta-pârâtă a mai arătat că nu a avut cunoștință despre faptul că Parohia A. a formulat vreo cerere de retrocedare cu privire la imobilul cu nr. top. 159, respectiv 159/XIX, pe nicio altă cale, situație în care nu ar fi acceptat constituirea ipotecii în favoarea sa asupra imobilului în cauză. Pentru motivele expuse, recurenta a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Recursurile promovate sunt nefondate. 7.1. Analizând motivele recursului pârâtei Societatea B. SRL, Înalta Curte reține că un prim set de critici se referă la încălcarea formelor de procedură de către instanța de apel, prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, încălcare derivată din ignorarea principiului contradictorialității, nemijlocirii și a dreptului la apărare al pârâtei-recurente. Susține astfel această recurentă că în cadrul dezbaterilor desfășurate la ultimul termen de judecată din 24 septembrie 2015 instanța a dispus acvirarea „pe cale scurtă ” a dosarului nr. x/2003 la care apelanta a făcut referire în concluzii, pentru cercetarea hotărârii judecătorești pronunțate în acest dosar, ceea ce echivalează cu o administrare a probelor după închiderea dezbaterilor, ceea ce nu este legal. Deși corectă afirmația recurentei sub aspectul regulilor de procedură enunțate, verificată prin cele consemnate în încheierea de dezbateri a acelei ședințe, nulitatea invocată de Societatea B. SRL în condițiile art. 105 C. proc. civ. este condiționată de vătămare care trebuie demonstrată de partea care o invocă, în măsura în care, în acest caz, vătămarea nu este prezumată. Or, o vătămare nu există în acest caz. Pe de-o parte, Înalta Curte constată că actul invocat, hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2003, se afla deja consemnat la dosarul Tribunalului Cluj corespunzător judecării în primul ciclu procesual, astfel încât studierea acestuia prin atașarea dosarului nu a reprezentat o veritabilă administrare a probei după închiderea dezbaterilor, hotărârea fiind cunoscută litiganților în stadiul apelului și administrată ca probă încă la debutul litigiului. În această ordine de idei, hotărârea judecătorească invocată de apelantă, pentru studierea căreia s-a dispus atașarea dosarului, nu poate fi considerată o probă nouă în apel a cărei administrare justifica repunerea pe rol a cauzei pentru asigurarea principiilor procesuale pretins încălcate, potrivit motivelor recurentei. Pe de altă parte, din considerentele deciziei atacate se poate constata că instanța de apel nu a dat nicio relevanță, în economia litigiului, hotărârii pronunțate în acel dosar, în măsura în care a reținut că Societatea B. SRL nu a fost parte în acel proces, dublând în acest fel concluzia că, pentru recurentă, nu există o vătămare. Prin urmare, acest prim motiv al recursului nu este fondat, în lipsa unei vătămări încălcarea normei de procedură neducând, în acest caz, la anularea actului atacat. S-a susținut, în cadrul motivului de recurs întemeiat pe pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., și că starea de fapt nu a fost deplin lămurită în apel la evocarea fondului, recurenta arătând că se impunea administrarea unei probe cu expertiză topografică care să lămurească cu certitudine dacă spațiul în litigiu face sau nu parte din componența clădirii existentă pe parcela topo cu nr. 159 sau este vorba despre o eroare de înregistrare, proba fiind, de altfel, solicitată și în apel. Această afirmație a recurentei a fost făcută în contextul în care instanța de apel s-ar fi bazat pe evaluări cu caracter probabilistic, nu pe certitudini, astfel cum trebuie să se întemeieze o hotărâre judecătorească. Înalta Curte arată că adevărul judiciar în procesul civil este susținut de suma probelor pe care părțile le administrează în litigiu, evaluate critic de instanța de judecată. Astfel, părțile au, între altele, obligația de a solicita probe, justificând pertinența și concludența lor și de a le administra, în condițiile legii. În acest sens, art. 295 alin. (2) C. proc. civ. stabilește că instanța de apel va administra probele noi solicitate de părți în condițiile art. 292, adică în cazul B. SRL, prin întâmpinare. Or, consultând întâmpinarea formulată de această parte în cadrul apelului, Înalta Curte constată că, deși s-a solicitat proba cu expertiză, obiectivele acesteia nu au fost conturate astfel încât să rezulte neîndoielnic că cererea de probe demonstra utilitatea și concludența, impunând încuviințarea sa în proces, ori dacă partea făcea doar referire la o probă atașată întâmpinării, o expertiză topo ordonată de Societatea B. SRL și efectuată de expertul G. De altfel, că o solicitare a unei astfel de probe nu a fost formulată în condițiile legii rezultă și din încheierea din 25 iunie 2015, când s-au dezbătut probele și când Societatea B. SRL, reprezentată la acel termen, nu a solicitat proba cu expertiză, a cărei omisiune o critică în recurs, dar și din încheierea finală de dezbateri când părțile au arătat expres că nu mai au alte cereri. Cu acest prilej, Înalta Curte reamintește părților că în lipsa diligenței procesuale a părților pentru propunerea și administrarea probelor în procesul civil, potrivit art. 129 alin. (5) 1 C. proc. civ., instanța nu poate fi criticată în căile de atac pentru neordonarea probelor din oficiu. Nici lipsa unor probe care să demonstreze cert situația afirmată de recurentă sau critica referitoare la examenul probabilistic realizat în apel nu reprezintă critici întemeiate. O probă, chiar cu valoarea științifică a unei expertize de specialitate, nu poate fi impusă unei instanțe cu titlul că opune certitudine. Stabilirea situației de fapt este rezultatul evaluării concertate și critice a tuturor probelor administrate într-un proces. Aceasta implică, potrivit art. 1199 și art. 1203 C. civ. de la 1864, posibilitatea instanței de a opera cu prezumții pentru stabilirea faptelor, adică de a evalua faptele cunoscute prin raționamente inductiv-deductive, care au greutate și puterea de a naște probabilitate, pentru a constata faptele disputate. Aceste reguli au fost respectate de către instanța de apel. Împrejurarea că o anumită concluzie asupra stării de fapt stabilite astfel de judecător nu este convenabilă uneia dintre părți nu semnifică automat insuficiența probelor, iar în cauză examenul analitic a avut în vedere expertize judiciare succesiv administrate, înscrisuri concretizate într-un ansamblu probator consistent care au putut duce la stabilirea deplină a stării de fapt. Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte arată că în recurs, potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. nu se poate critica lipsa de temeinicie a hotărârii, adică starea de fapt stabilită de judecători la judecarea fondului. Trecând la criticile subsumate motivului de recurs încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta critică sub un prim aspect încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei nr. 79/02 februarie 2011 arătându-se că această decizie, rămasă irevocabilă în recurs, a statuat că reclamanta Parohia A. nu a formulat o cerere de retrocedare la Comisia Specială de Retrocedare, constituită în baza O.U.G. nr. 94/2000, pentru imobilul din litigiu. Această susținere nu este fondată. Deși decizia nr. 79/02 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj a fost menținută prin decizia nr. 8700/16 decembrie 1011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aspectul tranșat irevocabil a fost cel referitor la competența soluționării cauzei de către Tribunalul Specializat Cluj. Deși este adevărat că prin decizia nr. 79/2011 s-a statuat că reclamanta nu a solicitat, în condițiile O.U.G. nr. 94/2000 și restituirea apartamentului, vândut pârâtei prin contractul atacat, aceste considerente au fost înlăturate prin decizia instanței de control unde s-a reținut că, stabilind necompetența primei instanțe în soluționarea litigiului, nu se mai impunea ca instanța de apel să analizeze aspecte care lămureau chestiuni care țineau de fondul cauzei. Aceste aspecte au fost corect constatate de către instanța de apel care a justificat că aprecierea puterii de lucru judecat a considerentelor deciziei evocate este limitată la aspectele validate de instanța de recurs, iar nu la cele cenzurate, care nu au nicio valoare în planul excepției. Cât privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000 prin raportare la cele ale art. 4 alin. (4) și (5) din același act normativ, respectiv stabilirea împrejurării că apartamentul nu a făcut obiectul unei cereri de retrocedare pentru a putea fi opusă interdicția de înstrăinare cumpărătorului, Înalta Curte arată că, în realitate, recurenta, critică modalitatea interpretării probelor cu înscrisuri la stabilirea acestei stări de fapt, ceea ce nu este admisibil în recurs. Recurenta consideră, în fapt, că reclamanta nu a produs o probă directă care să opună faptul afirmat și, astfel, dispozițiile legale prin care actul său a fost sancționat cu nulitate, nu își găseau aplicarea. Astfel, nu se pretinde greșita interpretare sau aplicare a legii, ci greșita stabilire a stării de fapt la care legea a fost aplicată, mai exact a evaluării instanței de apel care, interpretând probele cu înscrisuri în succesiunea emiterii lor, a ajuns la concluzia că, în realitate, reclamanta a solicitat la retrocedare în condițiile legii, inclusiv apartamentul aflat la numărul topo. 159, parte integrantă a imobilului înscris în CF 86 Dej, privit ca întreg. În privința greșitei soluționări a excepției de prescripție extinctivă de către instanța de apel și eroarea în care această instanță s-a aflat în aprecierea tardivității cererii de retrocedare formulate de către reclamantă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, Înalta Curte arată că și aceste critici sunt lipsite de fundament. În mod corect instanța de apel a arătat că, întrucât excepția a fost invocată în fața primei instanțe și a fost respinsă printr-o încheiere interlocutorie neatacată de către Societatea B. SRL, chestiunea tranșată este definitivă. Cum singura modalitate de desființare a încheierii prin care s-a tranșat această chestiune litigioasă este în cadrul căilor de atac, desființarea hotărârii nu poate fi obținută de către partea nemulțumită, intimata din apel, prin reiterarea excepției în întâmpinarea depusă în calea de atac. Excepțiile soluționate de prima instanță nu pot fi repuse în discuție decât ca motive de nelegalitate în cadrul căilor de atac legal reglementate și nu pot fi reiterate ca excepții în condițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. În acest context, este lipsit de orice utilitate considerentul circumstanțial, prin care instanța de apel arată că sunt corecte dezlegările date asupra prescripției de către prima instanță, deoarece acesta nu se mai impunea, soluția dată prescripției fiind consolidată, prin neatacare, cu autoritate de lucru judecat. În fine, ultimul motiv al recursului promovat de către Societatea B. SRL a vizat greșita apreciere a bunei-credințe a acestei societăți la încheierea contractului de vânzare atacat cu acțiune în declararea nulității, chestiune aptă să paralizeze acțiunea promovată. Recurenta a arătat că s-a întemeiat cu bună-credință la încheierea contractului pe hotărâri judecătorești prin care a obținut obligarea Consiliului Local Dej la încheierea vânzării în temeiul Legii nr. 550/2002, cu atât mai mult cu cât imobilul obiect al contractului nu fusese solicitat la retrocedare de către reclamantă în baza prevederilor O.U.G. nr. 94/2000. Prevalându-se de buna sa credință astfel circumstanțiată, recurenta consideră că este apărată de nulitatea absolută, potrivit error comunis facit jus . Înalta Curte arată, însă, că pentru a invoca buna-credință și principiul error comunis facit jus , ca temei al apărării împotriva nulității, care nu se prezumă, trebuie demonstrată o credință comună, invincibilă și plauzibilă că părțile contractului au acționat cu respectarea legii. Mai trebuie subliniat totuși că eroarea comună și invincibilă și buna-credință justificată prin aceasta nu sunt aplicabile în materiile în care legea reglementează în legătură cu obiectul contractului un anumit sistem de publicitate, de exemplu, în materie de carte funciară. Or, dincolo de faptul că la nivelul constatărilor de fapt, instanța de apel a reținut că reclamanta a solicitat, potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 retrocedarea întregului imobil înscris în CF nr. 86 Dej, cu nr. topo. 159, iar Municipiul Dej a recunoscut prin adresa înaintată la 06.05.2010 către ANRP - Comisia Specială că apartamentul aparține construcției de la numărul topo. 159, pârâta însăși nu a putut combate dovada că cererea de retrocedare a fost notată sub B.8 în CF nr. 86 Dej, anterior încheierii contractului de vânzare astăzi atacat. Ca atare, corect s-a constatat de către instanța de apel că Societatea B. SRL putea cunoaște, prin studierea evidențelor de carte funciară succesive, că în legătură cu imobilul cu număr topo. 159 din Mun. Dej a fost notată o cerere de retrocedare, iar buna-credință presupunea tocmai lămurirea exactă a chestiunilor relevate în acest litigiu, pe când pârâții au acceptat prin demersurile lor concertate posibilitatea lezării drepturilor reclamantei. În aceeași ordine de idei, este adevărat că Societatea B. SRL a avut, la epoca vânzării, hotărâri judecătorești care îi consfințeau dreptul de a cere Consiliului local Dej încheierea contractului de vânzare-cumpărare, dar acest fapt nu conferă demersului reclamantei protecția bunei-credințe în raport cu Parohia A. Hotărârile judecătorești evocate au reținut că în relația dintre B. și Municipiul Dej, aceasta îndeplinește toate condițiile spre a cere încheierea vânzării spațiului comercial, condiții analizate după criteriile stabilite în Legea nr. 550/2002, iar nu după cele stabilite în O.U.G. nr. 94/2000. Prin raportare la aceste considerente, rezultă că instanța de apel a aplicat corect sancțiunea nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1840/11.10.2006 la BNP D., făcând aplicarea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 94/2000, art. 7. Așadar, și acest ultim set de critici ale recursului pârâtei B. SRL este nefondat, recursul acestei părți fiind respins. 8.2. Analizând motivele recursului promovat de către pârâta C. SA, motive întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte arată că acestea sunt, de asemenea, nefondate. Primul motiv al recursului vizează necomunicarea întâmpinării și aderării la apel, ambele acte de procedură formulate și depuse de către intimata din apel, Societatea B. SRL, comunicare care îi era impusă instanței din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 86 C. proc. civ. de la 1865. A susținut recurenta că, în aceste condiții, s-a aflat în imposibilitatea de a formula apărări adecvate în cauză, iar hotărârea atacată s-a pronunțat cu încălcarea principiului contradictorialității. Înalta Curte arată în primul rând că în apel, atât C. SA, cât și Societatea B. SRL s-au aflat în aceeași poziție procesuală, aceea de intimat, iar actele de procedură evocate profitau tuturor părților care se aflau deopotrivă în contradictoriu cu apelanta. În acest context, este inexactă afirmația recurentei care a arătat că nu a putut formula apărări împotriva acestor acte de procedură, în măsura în care acestea aveau ca efect implicit apărarea intereselor procesuale ale recurentei de astăzi, parte care nu avea, deci, interesul de a se apăra împotriva B. Art. 86 C. proc. civ., evocat de către recurentă, stabilește doar regula că actele de procedură se comunică din oficiu, deși nu este mai puțin adevărat că, pentru garantarea dreptului la apărare, al principiului nemijlocirii și al contradictorialității în procesul civil, actele de procedură formulate de părți sunt supuse comunicării, iar în dosarul de apel nu s-a consemnat vreo dovadă a comunicării acestor acte către părțile litigante. Această omisiune echivalează cu încălcarea formelor de procedură de către instanța de apel, susceptibilă de nulitatea actelor de procedură săvârșite prin aceste încălcări, condiționate de vătămare. Or, pe de-o parte, astfel cum s-a arătat, actele de procedură evocate nu se opuneau intereselor C., ci apelantei, iar partea care critică necomunicarea a rămas în pasivitate în tot cursul apelului, nesolicitând comunicarea actelor de procedură. În aceste condiții, având în vedere și dispozițiile art. 108 alin. (2)-(4) C. proc. civ., Înalta Curte arată că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este nefondat și va fi respins. Analizând al doilea motiv al recursului promovat de C. SA, Înalta Curte reține că declararea nulității contractelor de ipotecă s-a realizat în apel ca o consecință firească a efectelor nulității contractului de vânzare considerat act principal, în consfințirea efectului restabilirii situației anterioare anulării contractului primordial. Totodată, instanța de apel a subliniat că apărările C. întemeiate pe buna-credință nu pot fi reținute, pe de-o parte, având în vedere notificările repetate adresate de către reclamantă Consiliului Municipal Dej în legătură cu cererea de retrocedare formulată, iar, pe de altă parte, având în vedere că pârâta nu a realizat demersuri suficiente pentru verificarea înscrierilor din cartea funciară, în condițiile în care o simplă consultare a CF nr. 86 Dej ar fi fost lămuritoare, astfel fiind evocate dispozițiile art. 34 din Legea nr. 7/1996. Or, s-a arătat deja, în cadrul considerentelor prezentate mai sus, că pe baza probelor administrate instanța de apel a stabilit ca stare de fapt că reclamanta a solicitat retrocedarea întregului imobil de la numărul topo. 159, din ansamblul căruia făcea parte și apartamentul și că cererea de retrocedare a fost notată în CF nr. 86 Dej. Chiar în condițiile descrise de către recurentă, respectiv a faptului transcrierii în anul 1949 a imobilului cu nr. topo. 159 din CF nr. 86 în CF nr. 4207 Dej și dezmembrării sale ulterioare, în anul 1998 și reînscrierii în CF 15982 si CF 15891, notarea cererii de retrocedare în CF inițială nu poate fi lipsită de efecte, din perspectiva opozabilității acesteia. În condițiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, aplicat și de instanța de apel, partea interesată pentru efectuarea unei înscrieri în cartea funciară are posibilitatea de a solicita completarea datelor existente cu date și informații aflate în baza de date a biroului de carte funciară, mai ales atunci când administrarea unei înscrieri în cartea funciară presupune intervenții succesive într-o perioadă îndelungată de timp. În alte cuvinte, o diligență bazată pe buna-credință a solicitantului unei cereri de înscriere în cartea funciară presupune o reconstituire a datelor preexistente. De aceea, în aceste condiții, recurenta C. SA nu se poate prevala de dispozițiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, deoarece o verificare efectivă a înscrierilor în cartea funciară i-ar fi permis acesteia să observe existența unei cereri de retrocedare a imobilului la epoca încheierii contractelor de ipotecă. Astfel, recurenta C. nu își poate întemeia buna-credință pe împrejurările de fapt opuse în dezvoltarea recursului promovat, Înalta Curte constatând nefondat și motivul de recurs întemeiat pe greșita aplicare a legii în aprecierea bunei-credințe a acestei părți. În temeiul celor prezentate în aceste considerente, recursurile promovate au fost respinse, iar recurentele obligate la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamanta-intimată corespunzător recursului, potrivit dovezilor atașate la dosar.