ÎCCJ, decizie (scj.ro #127723)

Acțiune în constatarea nulității unui contract de vânzare-cumpărare încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Inaplicabilitatea dispozițiilor relative la termenul de prescripție prevăzut de legea specială. Incidența dreptului comun. Imprescriptibilitatea dreptului la acțiune.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Contracte. Contract de vânzare-cumpărare.

Index alfabetic :

imobil preluat de stat

-nulitate absolută

-prescripție

Legea nr. 10/2001, art. 21, art. 45

Decretul nr. 167/1954, art. 2

Notă : Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011

Din interpretarea rațională și sistematică a dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, rezultă că domeniul de aplicare al acestora se raportează la acțiunea în anularea sau în declararea nulității actelor de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu sau fără titlu valabil, încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în acest caz nulitatea putând fi confirmată în situația existenței bunei-credințe a părții dobânditoare.

O asemenea ipoteză de validare nu poate fi recunoscută pentru situația în care contractul se încheie ulterior intrării în vigoare a actului normativ și pentru care, dimpotrivă, legiuitorul a prevăzut, prin dispoziția art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sancțiunea nulității absolute, fără posibilitatea salvgardării efectelor juridice prin invocarea bunei-credințe.

Prin urmare, termenul special de prescripție de 18 luni, reglementat de art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, calculat de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, vizează exclusiv actele juridice încheiate anterior apariției Legii nr. 10/2001, respectiv datei de 14 februarie 2001, în privința contractelor de vânzare-cumpărate încheiate ulterior intrării în vigoare acestui act normativ special, fiind incidente dispozițiile dreptului comun -  art. 2 din Decretul nr. 167/1954

(

nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție

).

Secția I civilă, decizia nr. 2457 din 4 noiembrie

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 01.08.2012, reclamanții T.D.M., T.C. și T.M.T. în contradictoriu cu pârâții S.C. V. S.A., SC C.P. S.R..L și S.C. C.P. Filiala București S.R.L., au solicitat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx8 din 26.09.2001 de BNP A.G., până la concurența suprafeței de teren de 5.805 mp și construcțiile aflate pe acest teren, încheiat între S.C. V. în calitate de vânzător și S.C.  C.P. S.R.L.; nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx1 din 02.12.2002 de B.N.P. A.G., încheiat între S.C. C.P. S.R.L. și S.C. C.P. Filiala București, până la concurența suprafeței de 5.805 mp și construcțiile aflate pe acesta; nulitatea absolută parțială a actului de alipire încheiat de S.C. C.P. Filiala București, autentificat sub nr. xxx5 din 26.08.2005 de B.N.P. A.G. până la concurența suprafeței de 5.805 mp și construcțiile aflate pe acesta; obligarea pârâților să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 5.805 mp și construcțiile existente pe acest teren.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii  nr. 10/2001, art. 948 și urm. C.civ., art. 480 și urm. C.civ.

Pârâta S.C. V. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat pe cale de excepție, în baza dispozițiilor art. 46 alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001, să se constate prescris dreptul la acțiune pentru anularea absolută și parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx8/2001, încheiat între S.C. V. S.A. și SC C.P. S.R.L. pentru terenul din str. E. nr. x9, actual str. G. nr. x2-x6.

La data de 07.10.2013, reclamanții au precizat cadrul procesual pasiv, arătând că înțeleg să se judece, în calitate de pârâți, cu S.C. V. S.A., aceasta fiind continuatoarea în drepturi și obligații a fostei S.C. V. S.A. și cu S.C. C.P. Filiala București S.R.L.

Prin încheierea din 16.10.2013, Tribunalul București, Secția IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru constatarea nulității absolute și parțiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx8/2001, pentru următoarele considerente:

Reclamanții au invocat nulitatea acestui act, menționând și dispozițiile art. 948 pct. 2 și  ale art. 4 C.civ. privind nevalabilitatea consimțământului și cauza ilicită.

Or, potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare legii. Terenul revendicat și care a făcut obiect al actelor a căror anulare se solicită a reprezentat obiect al notificării formulată de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 45 alin. (5) din acest act normativ.

A mai arătat tribunalul că, dincolo de faptul că reclamanții nu au invocat nici o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, aceștia nu au formulat acțiunea în anularea contractelor invocate prin cererea pendinte nici măcar în termen de un an de la data când au aflat de existența acestora ci, mult mai târziu, la data de 01.08.2012; promovarea acțiunii ce a făcut obiect al dosarului nr. xxx2/3/2009, înregistrat pe rolul Tribunalului București, nu poate constitui o cauză de întrerupere a cursului prescripției, întrucât acea acțiune a fost respinsă irevocabil, astfel că excepția prescripției dreptului la acțiune pentru constatarea nulității absolute și parțiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx8/2001 este întemeiată.

În consecință, criticile reclamanților referitoare la nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx8 din 26.09.2001, au fost privite ca neîntemeiate, în condițiile în care dreptul la acțiune s-a prescris.

Cu privire la fondul litigiului, prima instanță a arătat, prin sentința civilă nr. 179/2014, că reclamanții au solicitat și constatarea nulității absolute parțiale a actelor de vânzare-cumpărare subsecvente (actul autentificat sub nr. xxx1 din 02.12.2002, încheiat între S.C. C.P. S.R.L. și S.C. C.P. - Filiala București, până la concurența suprafeței de 5.805 mp și construcțiile aflate pe acesta și a actului de alipire încheiat de S.C. C.P. Filiala București, autentificat sub nr. xxx5 din 26.08.2005 până la concurența suprafeței de 5.805 mp și construcțiile aflate pe acesta). Dar nulitatea celor două  contracte a fost invocată ca urmare a anulării actului nr. xxx8/2001, potrivit principiului anulării actului subsecvent determinată anularea actului principal (

resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis

). În condițiile în care actul principal nu a fost anulat, ca urmare a prescripției dreptului la acțiune în constatarea nulității acestui act, rezultă că nici actele subsecvente nu pot fi anulate,cât timp nu s-a constatat nevalabilitatea actului principal.

În ceea ce privește ultimul capăt de cerere prin care reclamanții solicită obligarea pârâtei S.C. C.P. Filiala București S.R.L. de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 5.805 mp și construcții existente pe acesta, tribunalul a constatat că reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001, invocând totodată principiul „

quod nullum est nullum producit effectum

”, efect al nulității absolute parțiale a contractelor de vânzare-cumpărare anterior menționate.

Reclamanții au mai promovat o acțiune în revendicare în contradictoriu cu pârâta S.C. C.P.F. S.R.L., acțiune respinsă în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 738/2010, pronunțată de  Tribunalul București, reținându-se că titlul de proprietate al pârâtei este probat prin cele două contracte de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. xxx1/2002, respectiv nr. xx8/2005, nedesființate până la momentul soluționării apelului împotriva sentinței civile nr. 738/2010.

Prin decizia nr. 21/A/2012, prin care s-a soluționat apelul împotriva sentinței anterior menționate, s-a reținut că: „acțiunea în revendicare nu poate face abstracție de situația juridică a imobilului în litigiu, de imobil preluat de S.C. V. S.A., de modul de preluare și de dispozițiile legale privind regulile de restituire ale acestei categorii de imobile stabilite prin acte normative edictate după 22 decembrie 1989. Or, acest act normativ este Legea nr. 10/2001”. Prin aceeași decizie s-a mai reținut că: „Reclamanții nu au în patrimoniul lor dreptul de a solicita restituirea bunului în natură și nici de a solicita despăgubiri reprezentând contravaloarea acestuia de la S.C. C.P. Filiala București S.A., în mod direct, prin acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ, ci doar posibilitatea continuării dosarului nr. xxx9/2/2009, cu atragerea în proces și a continuatorului de drept al dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, deținut inițial de S.C. V. S.A. în urma reorganizării Întreprinderi de vinuri și rachiuri București.”

Dosarul nr. xxx9/2/2009 are ca obiect constatarea nulității certificatului de proprietate seria M0x nr. xx71/1996, precum și restituirea în natură a terenului liber de construcții și despăgubiri pentru construcții ilegal edificate, dosar care, în prezent, este suspendat.

În consecință, tribunalul a apreciat că o nouă acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ. este neîntemeiată, cele reținute prin hotărârile anterior menționate opunându-se cu putere de lucru judecat. Pe de altă parte, nu pot fi aplicabile nici principiile

restitutio in integrum

și

quod nullum est, nullum producit effectum

, referitoare la principalele efecte ale nulității actelor juridice, cât timp tribunalul nu a anulat actul de proprietate al pârâtei S.C. C.P. Filiala București S.R.L.

Prin apelul declarat împotriva hotărârii menționate, reclamanții au susținut că instanța de fond a făcut o analiză parțială, dar și greșită a situației de fapt și a principilor de drept aplicabile cauzei dedusă judecății și, astfel, a admis în mod nelegal excepția prescripției dreptului la acțiune în constatarea nulității absolute și parțiale a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. xxx8/2001, actul principal care a condus, în opinia apelanților, la însușirea nelegală și abuzivă a imobilului de către persoanele fizice care exercitau, la acel moment, conducerea consiliului de administrație al S.C. V. S.A., pentru a-l transfera „juridic” persoanelor juridice create, în acest scop ilegal, de către aceleași persoane. Plecând de la această greșeală de interpretare și aplicare a legii, instanța de fond a respins fără nici o analiză celelalte capete din acțiune, respectiv revendicarea imobilului preluat abuziv, fără titlu legal de statul comunist, încălcând grav atât legislația internă, cât și normele și practică recentă a Curții Europene.

Încheierea din 16.10.2013 a fost considerată nelegală de către apelanții reclamanți pentru argumentul că dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 au în vedere posibilitatea pe care legea o acordă persoanelor care se consideră prejudiciate prin încheierea unor acte juridice fie în procesul de privatizare, fie în cadrul vânzărilor imobilelor preluate de stat în mod legal, având ca obiect imobilele pe care le revendică, prin aplicarea Legii nr. 10/2001, sau pe calea unor acțiuni în revendicare. Termenul de un an, calculat de la 08.02.2001, presupune faptul că actele ilegale au fost încheiate până la apariția Legii nr. 10/2001 și, în mod evident, nu erau ascunse în mod viclean, deoarece, ulterior apariției acestei legi, orice act juridic era presupus ca fiind legal încheiat.

Reclamanții au susținut că termenul de prescripție a fost întrerupt, conform 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, pe perioada existenței  pe rolul instanțelor de judecată a celorlalte cauze purtate între părți, printre care dosarul cu nr. xxx9/2/2009 care se află în continuare pe rolul Curții de Apel București.

Hotărârea instanței a fost criticată și din perspectiva modului de soluționare a cererii de

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ., neobservându-se că terenul ce a aparținut autorilor reclamanților a fost preluat abuziv, fără titlu legal de Statul Român, și, deci, nu poate fi nici privatizat și nici înstrăinat în orice mod de un neproprietar.

Chiar dacă s-ar analiza cauza prin prisma aplicabilității Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și dacă s-ar invoca Legea nr. 10/2001, apelanții au arătat că dispozițiile legii speciale nu le sunt aplicabile, că actele de privatizare sunt lovite de nulitate absolută, iar legalitatea acestora formează obiectul dosarului nr. xxx9/2/2009, aflat pe rolul Curții de Apel București; nulitatea absolută a acestor acte se aplică și actelor de înstrăinare subsecvente, față de reaua - credință a reprezentanților legali ai intimatelor pârâte.

Prin decizia nr. 161/A din 6 aprilie 2015 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 179/2014 pronunțată de Tribunalul București.

Curtea a apreciat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerentele:

Potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare având ca obiect imobile care cad sub incidența legii, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, iar, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate invocată, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii speciale.

Norma specială este de strictă interpretare și aplicare, iar prevederile acesteia nu pot fi extinse la o altă situație juridică, astfel că, din această perspectivă, Curtea a apreciat că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile legale de mai sus. Astfel, instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu fac o distincție în sensul celor exhibate de apelanți, relativ la data când au fost încheiate actele juridice de înstrăinare ori la motivul de nulitate (apelanții susținând că actul juridic contestat a încălcat grav legea, fiind un act juridic încheiat cu viclenie și ascuns reclamanților).

Cererea de repunere în termen, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, se referă la posibilitatea pe care instanța o are, atunci când constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul legal de prescripție a fost depășit, de a efectua o repunere în termenul de acțiune.

Legea nu enumeră cazurile în care poate fi acordată repunerea în termen, lăsând organelor de jurisdicție libertatea de apreciere a împrejurărilor invocate de reclamant, limitele acestei libertăți rezultând din formula utilizată de legiuitor „cauze temeinic justificate”, care subliniază caracterul excepțional al acestei instituții.

Împrejurările susceptibile de a justifica repunerea în termen sunt numai împiedicări relative, având caracter de obstacol numai pentru reclamant și pentru cei care s-ar afla în aceleași condiții cu acesta, dar nu și pentru orice reclamant diligent.

Repunerea în termenul de prescripție extinctivă reprezintă o măsură excepțională, putând fi definită ca beneficiul recunoscut de lege titularilor drepturilor subiective, în condițiile anume prevăzute, în temeiul căruia aceștia își pot valorifica drepturile, chiar dacă termenul de prescripție extinctivă s-a împlinit.

Repunerea în termenul de prescripție extinctivă nu poate fi dispusă decât dacă partea și-a exercitat dreptul la acțiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depășirea termenului de prescripție. În acest termen de 30 de zile, trebuia făcută atât cererea de repunere în termenul de prescripție extinctivă, cât și cererea prin care se exercită dreptul la acțiune privind pretenția pe fond.

În mod corect a arătat tribunalul că termenul de un an a expirat la data de 14.08.2002, avându-se în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 145/2001 și că, fiind vorba de un termen de prescripție, acesta este supus întreruperii sau suspendării, legea specială nefăcând vreo mențiune în acest sens. Prin urmare, dispozițiile art. 13 – 16 din Decretul nr. 167/1958 completează dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, însă reclamanții nu au invocat nici o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției și, eventual, o cerere de repunere în termenul de prescripție.

Cu privire la acțiunea ce a format obiect al dosarului nr. xxx2/3/2009, înregistrat pe rolul Tribunalului București, instanța a arătat, în mod corect, că o astfel de acțiune nu poate fi întreruptivă a cursului prescripției, fiind respinsă irevocabil și, mai mult, considerentele decizorii ale sentinței civile nr. 738/2010, definitivă prin decizia civilă nr. 21/A/2012, pronunțată de Curtea de Apel București, au fost reținute cu putere de lucru judecat, de asemenea, în mod corect, față de acțiunea pendinte.

În contextul menționat, Curtea a observat că această acțiune s-a aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, încă din data de 28.01.2008, iar, pe calea acesteia, reclamanții au revendicat, în contradictoriu cu intimata S.C. C.P. S.R.L, imobilul din litigiu.

Pe parcursul acelei judecăți s-a constatat de către instanțe, în diferite cicluri procesuale, că imobilul inițial a suferit numeroase transformări, alipiri și dezmembrări și asupra lui au fost încheiate numeroase acte juridice, inclusiv cele a căror nulitate se solicită pe calea acțiunii de față, că valabilitatea acestor acte juridice nu a fost contestată, fiind incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 și că, procedând la compararea titlurilor de proprietate, s-a reținut că incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturată prin voința părților, iar reclamanții nu au în patrimoniul lor dreptul de a solicita restituirea bunului în natură și nici dreptul de a solicita despăgubiri reprezentând contravaloarea acestora de la S.C. C.P. Filiala București S.R.L., în mod direct, prin acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ. Reclamanții nu au justificat existența unui „bun actual” și nici nu au o speranță legitimă pentru ca dreptul lor de proprietate să fie prevalent celui al intimaților.

Prin urmare, instanța de fond a constatat că nu mai poate relua judecata asupra cererii în revendicare, atâta timp cât, prin soluțiile de mai sus, aceasta a primit o dezlegare ce i se impune prin puterea de lucru judecat.

Apelanții – reclamanți nu au fost în măsură să demonstreze împrejurarea mai presus de voința acestora care i-a împiedicat să promoveze acțiunea în constatarea nulității actelor de înstrăinare până la data de 14.08.2002, deși au declanșat procedura administrativă prin notificarea nr. 1564 din 08.08.2001, adresată Primăriei Municipiului București și o altă notificare nr. 1567 din 08.08.2001 către intimata S.C. V. S.A. Aceasta din urmă, prin hotărârea nr. 10/2001, le-a comunicat reclamanților că suprafața de teren de circa 5.288,81 mp teren și construcții, nu poate fi restituită în natură.

Apelanții nu au dovedit faptul că această hotărâre ar fi fost contestată pe calea procedurii reglementată pe calea legii speciale, deși, în cadrul acestei proceduri, aveau posibilitatea de a lua cunoștință despre eventualele acte de înstrăinare. Astfel, conduita nediligentă, din această perspectivă, a reclamanților a fost în mod corect sancționată de prima instanță, prin aplicarea dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, acordându-se astfel prevalență principiului vizat de această normă, respectiv acela al stabilității circuitului juridic civil.

Chiar dacă ar fi primită teza apelanților reclamanți, în sensul că au luat cunoștință de încheierea actului juridic contestat, cel mai târziu la termenul de judecată de la 30.09.2005, acordat de Tribunalul București în dosarul nr. xx7/2004, dată la care reclamantul T.D.M. a solicitat introducerea în cauză a S.C. C.P. S.R.L., aceștia nu au fost în măsură să demonstreze împrejurările care au fost de natură să-i împiedice ca, până la data de 01.08.2012, să nu poată solicita anularea actelor de înstrăinare și de a formula, în termenul de 30 de zile de la data la care au cunoscut motivele care au justificat depășirea termenului general de prescripție, o cerere expresă prin care să solicite repunerea în termenul de prescripție extinctivă.

Dimpotrivă, apelanții – reclamanți tind la înlăturarea efectelor sancțiunii reținută de prima instanță prin soluția criticată în prezenta cale de atac, în contextul în care, în dosarul având ca obiect constatarea nulității absolute a certificatului de proprietate din 20.08.1996, emis pârâtei S.C. V. S.A. și revendicarea imobilului teren situat în București, cererea modificatoare formulată de aceștia (având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare care face obiectul prezentului litigiu), a fost privită, în mod irevocabil (decizia civilă nr. 5478/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă), ca fiind formulată cu ignorarea dispozițiilor art. 132 C.proc.civ.

Dosarul nr. xxx9/2/2009 se află pe rolul Curții de Apel București și are ca obiect nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. xxx1/1996 și revendicare, cauza fiind trimisă spre rejudecarea apelului. În prezent, este suspendată până la soluționarea irevocabilă a cauzei pendinte. Pentru considerentele expuse și având în vedere dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, Curtea apreciază că, în mod corect, prima instanță a înlăturat susținerile reclamanților, în sensul că cele două acțiuni la care s-a făcut referire în cele ce preced, ar fi întrerupt cursul prescripției.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții, solicitând, în principal, admiterea recursului, modificarea hotărârii instanței de apel, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de apel și trimiterea cauzei la instanța de apel, în vederea continuării judecații.

În esență, instanța de apel a făcut o analiză și interpretare greșită a motivelor de apel invocate și a apreciat că hotărârea instanței de fond ar fi corectă atât din perspectiva prescripției dreptului material la acțiune, cât și a comparării titlurilor de proprietate, ceea ce este profund greșit și nelegal.

Astfel, instanța de apel  a  confirmat  excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamanților de a solicita nulitatea actelor juridice încheiate cu încălcarea Legii nr. 10/2001, pronunțând o hotărâre nelegală, caz prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Prin încheierea din 16.10.2013, instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților de a solicita nulitatea absolută a actelor juridice de vânzare-cumpărare, pe motiv că termenul de formulare a unor asemenea cereri, stabilit de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, este de 1 an, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 8 februarie 2001.

Instanța de apel a preluat argumentele juridice reținute de instanța de fond care, la rândul său, a preluat fără nicio cenzură apărările intimaților-pârâți și a reținut că norma specială [art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001] este de strictă interpretare și aplicare, iar, în condițiile în care norma legală nu face nicio distincție în legătură cu modul de aplicare, relativ la data când au fost încheiate actele juridice ce fac obiectul acțiunii sau data când reclamanții au avut cunoștință de existența actelor juridice, nu pot fi primite apărările apelanților. Mai mult, apelanții nu au solicitat repunerea în termenul de contestare a actelor, în condițiile în care termenul de formulare a acțiunilor în nulitate a expirat la 14.08.2002, în timp ce acțiunea a fost introdusă abia la data de 01.08.2012.

In opinia reclamanților, termenul de prescripție de 1 an, calculat de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, vizează exclusiv actele ilegale încheiate în procesul de privatizare (perioada 1990 - 2001), dar și în procesul de vânzare-cumpărare a imobilelor preluate în mod nelegal de statul român, urmare actelor de naționalizare (Decretul nr. 92/1950 și altele) și înstrăinate prin intermediul Legii nr. 112/1995, deci vizează actele juridice încheiate anterior apariției Legii nr. 10/2001, iar Legea nr. 10/2001, prin art. 45 alin. (5), stabilește pentru aceste situații, prin derogare de la dreptul comun, un termen de prescripție de 1 an, nu de la data încheierii actului juridic, ci de la data apariției legii, având deci un caracter de repunere în termen pentru petenții care au fost prejudiciați prin încheierea acestor acte juridice.

Astfel, dacă s-ar interpreta că acest termen de 1 an, calculat de la data apariției Legii nr. 10/2001, s-ar aplica și altor cazuri care au apărut ulterior anului 2001, ar fi un non sens juridic și s-ar deturna voința legiuitorului.

In speță, în condițiile în care actul juridic anulabil a fost încheiat cu încălcarea gravă a Legii nr. 10/2001, deci ulterior apariției legii, și recurenții au aflat despre existența lui abia în septembrie 2005, fiind ascuns pur și simplu, regimul juridic al prescripției dreptului la acțiune este prevăzut de dreptul comun, respectiv de Decretul nr. 167/1958 privitor la excepția extinctivă, dreptul la acțiune poate fi exercitat de oricine are interes juridic și oricând, nefiind supus unui termen, practic fiind imprescriptibil.

Un alt motiv de recurs s-a raportat la faptul că instanța de apel a confirmat că, în cazul reclamanților, nu a fost întrerupt cursul prescripției, pronunțând o hotărâre nelegală, caz prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

În esență, instanța de fond a reținut că, în cauză, reclamanții nu au demonstrat împrejurările pentru care au fost împiedicați să formuleze acțiunea în nulitate absolută a actelor juridice, înainte de termenul din 01.08.2002, nu au solicitat repunerea în termen și, oricum, cele două acțiuni separate nu au întrerupt cursul prescripției, argumentare confirmată de instanța de apel.

Recurenții-reclamanți au precizat că termenul de 1 an, prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a fost întrerupt pe întreaga perioadă a existenței pe rolul instanțelor de judecată a dosarului nr. xxx9/2/2009, care se află și în prezent pe rolul Curții de Apel București, în care reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu APAPS, Ministerul Agriculturii și S.C. V. S.A., constatarea nulității absolute a certificatului de proprietate emis la 20.08.1996 și obligarea pârâtelor APAPS și V. S.A. să le restituie, în deplină proprietate și posesie, terenul de 5.288 mp și construcțiile existente. La termenul de judecată din 13.12.2007, reclamanții au solicitat să se constate și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între FPS și S.C. V. S.A. și a fost

introdus în cauză pârâtul FPS.

Această acțiune care a întrerupt orice termen de prescripție a fost declanșată de recurenții-reclamanți în anul 2002, deci înaintea termenului de 1 an prevăzut de Legea nr. 10/2001, a parcurs toate gradele de jurisdicție și are ca obiect nulitatea actelor de privatizare ale S.C. V. S.A. în ceea ce privește terenul și construcțiile în cauză și revendicarea imobilului.

Acest comportament juridic al recurenților-reclamanți nu poate fi interpretat ca o pasivitate, de natură să atragă efectele termenului de prescripție de 1 an, deoarece termenul de prescripție, oricare ar fi acesta, general sau derogator, a fost întrerupt, conform art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, efectele juridice fiind cele prevăzute de art. 17 din același act normativ, începând să curgă o nouă prescripție.

Printr-un motiv de recurs distinct, recurenții au criticat faptul că instanța de apel, prin încheierea din 2 martie 2015, a respins cererea formulată de apelanții-reclamanți de întrunire a celor două cauze aflate pe rolul Curții de Apel București, respectiv a dosarului nr. xxx40/3/2012  la dosarul nr. xxx9/2/2009, în temeiul disp. art. 164 C.pr.civ., având în vedere că ambele cauze se aflau la aceeași instanță, au aceleași părți principale, obiectul și cauza celor două dosare au între ele o strânsă legătură, pronunțând astfel o hotărâre nelegală, caz prevăzut de disp. art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Ultima critică a vizat faptul că instanța de apel a omologat hotărârea instanței de fond și a confirmat soluția de respingere a cererii de revendicare, prin compararea titlurilor de proprietate, fără nicio motivare, pronunțând o hotărâre nelegală, caz prevăzut de disp. art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Reclamanții au susținut că, prin cel de-al doilea motiv de apel, au solicitat instanței de apel să constate că, în mod greșit, instanța de fond a respins cererea de revendicare, dar acest motiv de apel nu a fost în niciun fel motivat de instanța de apel care, în ultima propoziție din considerentele hotărârii, a apreciat că: „Soluția instanței de fond este legală și temeinică, nu numai în privința excepției prescripției dreptului la acțiune, cât și a comparării titlurilor de proprietate.”

Or, lipsa argumentării juridice a respingerii cererii de revendicare echivalează cu pronunțarea unei hotărâri nelegale.

În aceste condiții, recurenții au reiterat următoarele argumente:

Instanțele de judecată au întârziat soluționarea dosarului nr. xxx9/2/2009, în care reclamanții T. au formulat cererea de chemare în judecată în anul 2002 și au solicitat nulitatea actelor de privatizare și revendicarea imobilului;

Cererea de revendicare imobiliară formulată de reclamanți, prin compararea titlurilor de proprietate invocate de părți, întemeiată pe disp. art. 480 C.civ., poate fi soluționată și în prezent, cu respectarea normelor interne, dar și a normelor CEDO în materie. Astfel, trebuie reținut că terenul în litigiu a fost preluat abuziv, fără titlu legal, de statul român și acesta nu putea fi nici privatizat, nici înstrăinat, în orice mod, de un neproprietar. Titlul de proprietate invocat de S.C. V. S.A. și, ulterior, de pârâți nu provine de la adevăratul proprietar și nu are nicio valoare juridică, fiind un act

administrativ.

În măsura în care s-ar analiza cauza prin prisma aplicabilității Deciziei nr. 33/2008 a ICCJ și chiar dacă s-ar invoca legea specială, Legea nr. 10/2001, trebuie avute în vedere următoarele argumente:

Imobilul în cauză a fost preluat în mod abuziv, fără titlu legal de către statul comunist, și, deci, dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu-i sunt aplicabile, imobilul aparținând de drept moștenitorilor proprietarului inițial, originar;

Dacă s-ar considera că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, actele de privatizare sunt lovite de nulitate absolută, în afara de cazul când actul a fost încheiat cu bună-credință, or, în speță, reclamanții T. au notificat și s-au opus categoric actelor de privatizare și au solicitat revendicarea imobilului, acte ce fac obiectul dosarului nr. xxx9/2/2009, aflat pe rolul Curții de Apel București, suspendat;

Aceeași sancțiune, a nulității absolute, se aplică și actelor de înstrăinare subsecvente, buna - credință neputând fi invocată în aceste cazuri, actele juridice fiind încheiate cu încălcarea gravă a Legii nr. 10/2001;

Dacă s-ar invoca prioritatea prevăzută în teza finală a dispozitivului deciziei nr. 33/2008 a ICCJ, nu se poate susține că, în cazul lor, prin admiterea cererii de revendicare, s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, întrucât, prin sintagma „un alt drept de proprietate”, se înțelege un drept de proprietate dobândit în mod legal, cu respectarea tuturor condițiilor legale privind condițiile esențiale de valabilitate a unui act juridic. Or, actul sau actele juridice încheiate de S.C. V. S.A. și subdobânditori sunt viciate și ilegale, fiind încheiate cu rea-credință, astfel încât acești dobânditori nu pot fi protejați de lege.

Mai mult, prin admiterea cererii de revendicare, nu este influențată securitatea raporturilor juridice, deoarece, tocmai prin această soluție, s-ar pune capăt unui șir neîntrerupt de procese civile.

Intimata S.C. V. S.A. a formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C.proc.civ., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât recurenții nu au declarat apel împotriva încheierii de ședință din 16 octombrie 2013, pronunțată de prima instanță; nu au solicitat repunerea în termenul de depunere a cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx8/2001, încheiat între  S.C. V. S.A. și SC C.P. SRL; certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. xxx1/1996 nu a fost anulat; nu a intervenit nicio cauză de întrerupere a prescripției dreptului la acțiune; instanța de apel a reținut, în soluționarea acțiunii în revendicare a imobilului în litigiu, prin compararea titlurilor, puterea de lucru judecat a hotărârilor anterioare.

Recursul este fondat pentru considerentele ce vor succede:

Primul motiv de recurs prin care se critică interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cu consecința soluționării greșite a excepției prescripției dreptului la acțiune în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare este fondat.

Conform art. 45 din Legea nr. 10/2001,

(1) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

(2) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării in vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

(4) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

(5) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Termenul de un an prevăzut de alin. (5) al art. 45 a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 pentru prelungirea unor termene prevăzute de Legea nr. 10/2001, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 460 din 13 august 2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001, pentru prelungirea unor termene prevăzute de Legea nr. 10/2001, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 720 din 12 noiembrie 2001, împlinindu-se la data de 14 august 2002.

Din interpretarea rațională și sistematică a dispozițiilor legale evocate, rezultă că domeniul de aplicabilitate al acestora se raportează la acțiunea în anularea sau în declararea nulității actelor de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu sau fără titlu valabil, încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În cazul actelor juridice de înstrăinare încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care vizează imobile preluate de stat fără titlu valabil, se poate confirma nulitatea, în situația existenței bunei-credințe a părții dobânditoare.

O asemenea ipoteză de validare nu poate fi recunoscută pentru situația în care contractul se încheie ulterior intrării în vigoare a actului normativ și pentru care, dimpotrivă, legiuitorul a prevăzut, prin dispoziția art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sancțiunea nulității absolute, fără posibilitatea salvgardării efectelor juridice prin invocarea bunei-credințe.

În același sens, termenul special de prescripție de 18 luni, reglementat de art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001 modificată, calculat de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, vizează exclusiv actele juridice încheiate anterior apariției Legii nr. 10/2001, respectiv datei de 14 februarie 2001.

Or, în speță, încheierea contractelor de vânzare-cumpărare care au făcut obiectul acțiunii în nulitate exercitate de reclamanții recurenți din prezentul litigiu s-a realizat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv în 26 august 2001 (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2958), 2 decembrie 2002 (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx1) și 26 august 2005 (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2065), ceea ce determină scoaterea lor din sfera de reglementare a dispozițiilor art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.

În consecință, termenul special de prescripție de 18 luni nu este aplicabil în cauză, fiind incidente dispozițiile dreptului comun - Decretul nr. 167/1954, art. 2 (

nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție

) - care, deci, în ipoteza nulității, stabilesc imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv, atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție.

În acest punct, trebuie respinsă apărarea intimatei pârâte, conform căreia recurenții reclamanți nu ar putea critica soluția admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, din perspectiva faptului că aceștia nu au atacat încheierea de la 16 octombrie 2016, câtă vreme regimul încheierilor interlocutorii reglementate de art. 268 alin. (3) C.proc.civ., prevede că acestea se atacă odată cu hotărârea pronunțată pe fondul pretențiilor, iar nu pe cale separată, și apelul exercitat împotriva hotărârii se consideră introdus și împotriva încheierilor interlocutorii, recurenții atacând această soluție prin exercitarea căii de atac a apelului împotriva sentinței civile nr. 179 din 19 februarie 2014 a Tribunalului București, prin care s-a respins acțiunea reclamanților.

Cum instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare menționate, soluție confirmată nelegal de instanța de apel, prin interpretarea și aplicarea greșită a normelor legii speciale, se impune casarea hotărârii recurate și  a  sentinței civile nr. 179  din  19  februarie  2014  a Tribunalului București, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru a se respecta principiul dublului grad de jurisdicție impus în această materie și pentru ca părțile să beneficieze de o judecată pe fond a cauzei, câtă vreme acestea au solicitat în mod expres, prin însăși cererea de apel, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, cu consecința aplicării art. 297 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ.

Reținând că instanța de recurs a stabilit că, în litigiul dedus judecății, se aplică regimul nulității absolute de drept comun, sub aspectul imprescriptibilității acțiunii în nulitate, iar nu cel derogatoriu prevăzut de legea specială, argumentele recurenților vizând întreruperea cursului prescripției și repunerea în termenul de formulare a acțiunii în nulitate, precum și considerațiile instanței de apel sub acest aspect devin caduce și nu mai este necesar a fi cenzurate.

În același sens, acest motiv peremptoriu de recurs ar putea determina în continuare neanalizarea celorlalte motive de recurs invocate, dar cum acestea privesc norme de procedură și garanții procesuale care vor fi, posibil, repuse în discuție, se impun următoarele considerații.

În ceea ce privește motivul de recurs prin care se critică soluția respingerii cererii de întrunire a cauzelor ce formează obiectul dosarului nr. și al dosarului nr. xxx9/2/2009, aflat pe rolul Curții de Apel București, soluție pronunțată prin încheierea din 2 martie 2015, instanța de recurs reține următoarele:

În conformitate cu art. 164 alin. (1) C.proc.civ.,

părțile vor putea cere întrunirea mai multor

pricini ce se află înaintea aceleiași instanțe sau instanțe deosebite, de același grad, în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți și al căror obiect și cauză au între dânsele o strânsă legătura.

Conexitatea reglementată de acest text legal este un aspect ce ține de buna administrare a justiției care este la latitudinea instanțelor, având un caracter facultativ, iar nu imperativ. În consecință, dacă instanțele fondului expun argumentele pentru care au respins cererea de conexare formulată de oricare dintre părți, problema de a ști până la ce punct obiectul și cauza unor cereri aflate pe rolul instanțelor judecătorești au între ele o strânsă legătură este o problemă de fapt ce este lăsată la suverana apreciere a instanțelor de fond și, fiind o chestiune de fapt, nu poate constitui un veritabil motiv de casare, în sensul art. 304 pct. 9 C.proc.civ., invocat de recurenți în prezenta cauză.

Particularizând la cauza dedusă judecății și analizând încheierea din 2 martie 2015, se poate constata că instanța de apel a expus argumentele  în   temeiul  cărora  a  respins  cererea  de  conexare  a apelanților reclamanți, neputându-se decela nicio aparență de arbitrar în pronunțarea acestei soluții.

Astfel, în rejudecarea cauzei, dacă această cerere va fi reiterată, va incumba instanțelor de fond obligația de a verifica dacă sunt întrunite cerințele impuse de dispozițiile art. 164 C.proc.civ., care se raportează la cereri ce sunt puse în stare de judecată, iar nu la cele suspendate, dacă sunt între instanțe de același grad, dacă au o strânsă legătură, pentru ca joncțiunea de procedură să ducă la o bună administrare a justiției și la evitarea pronunțării unor hotărâri contradictorii.

Asupra motivului de recurs prin care se invocă nemotivarea hotărârii instanței de apel privind

soluția de respingere a cererii de revendicare prin compararea titlurilor, instanța de recurs apreciază că este unul fondat, prin raportare la dispozițiile art. 261 pct. 5 C.proc.civ. și art. 6 par. 1 din Convenția europeană, care reglementează motivarea hotărârilor judecătorești ca o garanție a procesului echitabil, însă, în contextul cauzei, - în care s-a reținut nelegala soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, de către instanțele fondului, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului București - această constatare rămâne, formal, fără efecte juridice asupra soluției adoptate în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., dar reținând și împrejurarea că nu s-a realizat o judecată pe fond a cererii în constatarea nulității, în temeiul art. 312 alin. (1), (3) și (5) C.proc.civ., a admis recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei civile nr. 161/A/2015 a Curții de Apel București ; a casat această decizie și sentința civilă nr. 179/2014 a Tribunalului București și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.