ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5383/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la data de 6 august 2009, reclamanta I.L. a chemat în judecată pe pârâții Municipiului București prin Primarul General, SC H.N., C.E., solicitând să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 4105/30776 din 11 aprilie 1997, încheiat între Primăria Municipiului București prin SC H.N. SA și C.E. având ca obiect vânzarea apartamentului nr. x, împreună cu cota de teren aferent de 13.03 mp, situat în București; obligarea paratei C.E. să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. x, împreună cu cota de teren aferentă de 13.03 mp, situat în București.

În drept a invocat dispozițiile art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 6 alin. (1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 20 din Constituție, Legea nr. 30/1994, art. 480 Cod civil, Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 213/1998. În motivare a arătat că în anul 1950 defunctul său soț I.N.H., a cărui unică moștenitoare este reclamanta, era proprietarul imobilului situat în București, preluarea de către stat s-a făcut fără titlu deoarece Decretul nr. 92/1950 are trecut acest imobil, pe numele altei persoane (I.G.), iar în anul 1997 apartamentul nr. x din acest imobil a fost vândut fraudulos.

Autorul său deținea proprietatea cu privire la acest imobil în cotă de 1/6 prin succesiune de la tatăl său și în cotă de 5/6 prin ieșire din indiviziune realizată prin schimb, actul de partaj voluntar fiind titlu de proprietate. Prin întâmpinare pârâta C.E. a invocat excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei, a lipsei de interes, a prescripției dreptului la acțiune, a autorității de lucru judecat și a inadmisibilității acțiunii în revendicare în ce privește capătul al doilea al cererii de chemare în judecată. Pe fond s-a solicitat respingerea acțiunii.

Prin Sentința civilă nr. 1343 din 6 iulie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă s-au respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei de interes, excepția puterii de lucru judecat și excepția inadmisibilității; s-a admis excepția prescripției dreptului reclamantei de a solicita să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 1997 privind apartamentul nr. x, situat în București, încheiat între Primăria Municipiului București prin SC H. SA, în calitate de vânzător și C.E., în calitate de cumpărător; s-a respins ca prescris dreptul reclamantei de a solicita să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 1997 privind apartamentul nr. x, situat în București, încheiat între Primăria Municipiului București prin SC H. SA, în calitate de vânzător și C.E., în calitate de cumpărător, formulată în contradictoriu cu toți pârâții, formulată de reclamanta I.L., în contradictoriu cu pârâții Municipiului București prin Primarul General, SC H.N.

SA; s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare formulată de reclamanta I.L., în contradictoriu cu pârâta C.E. și a luat act că părțile își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Instanța a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei de interes în considerarea faptului că ambele sunt legate de analizarea calității de proprietar pretinsă de reclamantă. Excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare introdusă pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a fost respinsă raportat la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite. În ceea ce privește excepția puterii de lucru judecat, tribunalul, alături de considerentele deja expuse, a avut în vedere schimbarea temeiului juridic invocat.

Tribunalul a admis excepția prescripției dreptului reclamantei de a solicita să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 reținând că sunt incidente dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 "Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință." Pentru a asigura stabilitatea circuitului juridic civil, legiuitorul a prevăzut un termen special înlăuntrul căruia se putea formula o astfel de cerere.

Astfel, potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 "Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an**) de la data intrării în vigoare a prezentei legi". Termenul de un an a fost prelungit succesiv, cu câte 6 luni, respectiv 3 luni, prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001. În norma de aplicare a Legii nr. 10/2001, art. 45.1 din H.G.

nr. 250/2007, se face precizarea că "Termenul prevăzut la alin. (5) al art. 45 din lege este un termen special de prescripție care înlătură dreptul subiectiv la acțiune pentru anularea sau constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare după data de 14 august 2002." Cum sesizarea instanței cu privire la acest capăt de cerere a fost făcută la data de 6 martie 2009, cu peste 6 ani peste termenul limită acordat de legiuitor, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului reclamantei de a solicita să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între pârâta C., în calitate de cumpărător și SC H.N. SA, în calitate de vânzător.

Analizând fondului cauzei ca urmare a respingerii ca prescris a capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul a rămas învestit să soluționeze numai capătul de cerere, respectiv acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu doar cu pârâta C.E., potrivit cererii de chemare în judecată. Dispozițiile Legii nr. 10/2001 se aplică prioritar față de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. În ceea ce privește, prioritatea Convenției asupra legislației interne, aceasta are loc, dar numai în măsura în care prin aceasta nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Procedând la compararea celor două titluri de proprietate exhibate de către părți, tribunalul a acordat preferabilitate titlului opus de către pârâtă. De la data preluării bunului și până în prezent, reclamanta a efectuat câteva demersuri judiciare pentru a redobândi dreptul de proprietate asupra bunului, fără succes însă. În ceea ce privește titlul de proprietate invocat de către reclamantă, tribunalul a reținut că, reclamanta a acreditat ideea că este proprietara apartamentului în litigiu, însă probele existente la dosar nu atestă că imobilul a fost construit (în fapt reconstruit) de către autorii reclamantei. Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 5 mai 1923, soții G. și Ga.I., în calitate de cumpărători, au cumpărat de la Societatea Inginerilor Asociați, în calitate de vânzător, în suprafața de 923,35 mp reprezentând teren liber, fără construcții, situat în București.

Din Cartea Funciară, procesul-verbal din 20 mai 1940, rezultă ca autorul reclamantei I.G. deținea în str. W. un corp de casa format din subsol, pivniță, parter, etaj 1 și mansarda. Din cererea adresată Primarului Capitalei, rezultă că I.G., M.J.I.B. și N.I.

au solicitat autorizarea pentru a efectua "reparațiuni", rezultând că la data aceea imobilul avea "parter și 2 etaje" și un etaj 3 suprapus, însă data cererii este 14 august 1916, potrivit ștampilei de înregistrare a cererii, fiind reiterată ulterior la 16 august 1946. Autorizația a fost eliberată la 7 noiembrie 1948, autorizându-se tocmai suprapunerea etajului 3. S-a constatat că, între cele două acte există o contrarietate ireconciliabilă privind existența etajului 3, care nu putea exista în 1916, nici chiar la nivelul anului 1946 când se reiterează cererea pentru reparații, de vreme ce el se construiește abia după la 7 noiembrie 1948. Anterior eliberării autorizației de construire amintite mai sus, în baza Actului de partaj voluntar din 6 august 1947, moștenitorii defunctului G.I., respectiv I.G.

- soție supraviețuitoare, M.I.I.B. - fiică și N.L. - fiu, își partajează, printre alte bunuri din masa succesorală, și imobilul situat în str. W., în sensul că doamna I.G. și-a rezervat asupra acestui imobil un drept de uzufruct, iar fiul acesteia N.I. preia nuda proprietate asupra acestui imobil. În acest act nu se menționează din ce era compus imobilul la data partajării, însă, față de obiectul autorizației de construire, imobilul nu avea încă în compunere etajul nr. 3. Pe de altă parte, nici "Convențiunea" încheiată la data de 10 martie 1947 nu constituie titlu de proprietate, astfel cum a pretins reclamanta, chiar dacă a fost autentificată și transcrisă, pentru ca după terminarea (edificarea) imobilului.

Se arată expres că "În exercitarea acestor obligațiuni (n.n. de reparații), noi constructorii ne vom putea folosi de toate drepturile proprietarilor, decurgând din calitatea lor de sinistrați de pe urma bombardamentelor". De asemenea, în convenție se mai precizează că "unii constructori vor deveni proprietarii apartamentelor rezultând din împărțirea etajelor ce vor construi ...". Această situație a fost reținută și în Decizia civilă nr. 1462 din 9 decembrie 2004 pronunțată în Dosarul nr. 1900/1994 de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă, în acțiunea introdusă de către L.M.E., moștenitoarea unuia dintre constructori. Pe de altă parte, prin Sentința civilă nr. 3686 din 28 martie 1997 pronunțată de Judecătoria sector 1 București în Dosarul nr. 2024/1997, irevocabilă, trecută în putere de lucru judecat, s-a admis acțiunea formulată de L.M.E.

împotriva reclamantei din cauza de față, constatându-se că L.M.E. este proprietara apartamentelor de la etajul imobilului. Prin Sentința civilă nr. 756 din 30 iunie 2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în Dosarul nr. 4561/1998, definitivă prin Decizia civilă nr. 183A din 5 aprilie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și irevocabilă prin Decizia nr. 1462 din 9 decembrie 2004 pronunțată în Dosarul nr. 1900/1994 de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă prin care se solicita să se constate că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.

Chiar în ipoteza în care dreptul de proprietate s-ar fi aflat fără suspiciuni în patrimoniul autorilor reclamantei și ulterior în patrimoniul reclamantei, demersul său în prezenta cauză nu poate avea succes deoarece pârâta a cumpărat bunul cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, care îi dădea dreptul de a formula cerere pentru cumpărarea imobilului, dacă nu erau pe rol litigii în revendicare ori cereri de restituire formulate în baza Legii nr. 112/1995. Astfel cum deja s-a reținut, printr-o hotărâre irevocabilă imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil. Nu mai poate fi primită o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., întrucât reclamanta a avut la dispoziție alte legi speciale de restituire, respectiv Legea nr. 112/1995.

Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii Curții Europene a Drepturilor Omului. În sfârșit, chiar în ipoteza în care s-ar admite că reclamanta ar avea în patrimoniul său un "bun", tribunalul a reținut pe acest aspect și decizia de îndrumare nr. XXXIII (33) din 2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. și s-a mai reținut că părțile au fost de bună credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea 10/2001.

Cum la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare imobilul se afla în proprietatea statului, iar titlul acestuia, ulterior contestării în instanță a fost găsit ca fiind legal, iar reclamanta nu a contestat legalitatea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, tribunalul a apreciat că prezumția de bună-credință nu a fost răsturnată și operează în favoarea actualilor proprietari. Tribunalul a constatat, de asemenea, că imobilul în litigiu fiind constatat ca fiind preluat de stat cu titlu, nu putea fi obținut de reclamantă în natură, ci putea obține numai despăgubiri. Împotriva acestei sentințe și a încheierilor premergătoare pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a declarat apel reclamanta I.L..

Sentința a fost criticată pentru că în mod greșit instanța a admis excepția prescripției și s-a arătat că în speță dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente deoarece acest articol vorbește despre nulitatea actelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 privind imobilele preluate cu titlu valabil sau fără titlu valabil, or, în speță imobilul a fost preluat fără titlu. În anul 1947 proprietar era I.N.H. asupra întregului imobil, moștenitor fiind reclamanta I.L.. Preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu deoarece în Decretul nr. 92/1950 figurează I.G. (și nu I.Ga.

- mama lui I.N.H., proprietar urmare succesiunii după tatăl său și ca urmare a ieșirii din indiviziune prin schimb conform actului autentic de partaj voluntar încheiat în august 1947. În acest context s-a arătat că soluția este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 deoarece legea specială derogă numai în privința momentului stingerii dreptului la acțiune și al duratei termenului de prescripție nu și în celelalte aspecte ale regimului juridic al prescripției, cu privire la care legea aplicabilă este dreptul comun (nașterea dreptului la acțiune, momentul începerii curgerii prescripției, suspendarea curgerii prescripției și întreruperea curgerii prescripției). S-a arătat de asemenea că soluția este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Curgerea termenului de prescripție a fost suspendată deoarece din motive străine de voința reclamantei acesta a fost împiedicată de a face acte întreruptive de prescripție (lipsa dreptului reclamantei de a obține date și informații cu caracter personal conform Legii nr. 544/2001, dispariția actelor încă din anul 1999 care au stat la baza contractului de vânzare-cumpărare, conform adresei din 7 septembrie 2004). Reclamanta a mai susținut că nu are vreo culpă, care să justifice aplicarea sancțiunii prescripției. Pe fondul pricinii reclamanta a arătat că imobilul a fost preluat fără titlu de către stat, împrejurare care nu a fost reținută de instanță, deși la dosar nu există vreun titlu al statului și nici o hotărâre judecătorească în acest sens.

Instanța a interpretat greșit și nu a cercetat înscrisurile de la dosar, trăgând în acest fel concluzii greșite. Din înscrisurile de la dosar rezultă că situația reală a imobilului era de construcție existentă și avariată. Până în anul 1950, când a fost preluat imobilul de către stat, acesta a fost reparat și supraetajat. Nelegalitatea soluției de respingere a acțiunii în revendicare constă și în încălcarea dispozițiilor art. 494 C. civ., art. 22.1 H.G. nr. 498/2003 și prezumțiilor din Decretul nr. 92/1950 și H.C.M. nr. 776/1950. Nu a existat bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în sensul statuat de Legea nr. 112/1995. În mod greșit instanța a apreciat că o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

nu poate fi primită întrucât reclamanta a avut la dispoziție prevederile speciale ale Legii nr. 112/1995. Art. 1 din această lege se referă la bunurile preluate cu titlu, or, în speță, preluarea a fost fără titlu. Prin soluția pronunțată instanța a încălcat jurisprudența comunitară, Decizia Curții Constituționale nr. 467/2005 și Decizia nr. 33 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite. Prin Decizia civilă nr. 95 A din 13 martie 2013 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că obiectul cauzei este reprezentat de constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București prin SC H.N.

și C.E., având ca obiect vânzarea apartamentului, corp A, împreună cu cota de teren aferent de 13.03 mp, situat în București. Titlul de proprietate prezentat de către apelanta-reclamantă este reprezentat de procesul-verbal al Comisiunii pentru Înființarea Cărților Funciare în București din 20 mai 1940, prin care au fost înregistrați în Cartea funciară în indiviziune, în părți egale, I.G. și Gr.I. pentru imobilul din București, contractul de vânzare-cumpărare pentru o suprafață de teren liber în suprafață de 923 mp situată pe șos. B., dobândit de către Ga. și G.I. la data de 5 mai 1923, conform încheierii de autentificare a Tribunalului Ilfov, Secția Notariat nr. 9699 de la aceeași dată și autorizației de reparații din 16 august 1946 și emisă de Direcția Planului și Sistematizări Serviciul Autorizații al Primăria Municipiului București, cât și autorizația de construcție emisă la data de 7 noiembrie 1948 de Primăria Municipiului București.

Din documentele depuse la dosarul cauzei rezultă că imobilul ce face obiectul prezentei cauze a fost preluat de către stat conform Decretului nr. 92/1950. Apelanta-reclamantă a formulat acțiune în revendicarea imobilului în anul 1998, ce a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 756 din 30 iunie 2000 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 183 din 5 aprilie 2001 a Curții de Apel București, iar ulterior, la data de 19 august 2002 a formulat acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 1997. Prin Sentința civilă nr. 1939 din 19 martie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes fiind respinsă acțiunea formulată de reclamanta I.L.

în contradictoriu cu pârâții SC H.N. SA, Administrația Fondului Imobiliar, H.H., R.D.R., L.C.E., L.E., C.E. și alții, soluție păstrată prin respingerea apelului conform Deciziei civile nr. 1801 din 15 martie 2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Prin Sentința civilă nr. 756 din 30 iunie 2000 a Tribunalului București a fost respinsă acțiunea formulată de către reclamanta I.L. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, C.E. și alții, având ca obiect revendicarea imobilului și constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, ca nefondată, soluție păstrată prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 183 din 5 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2399/2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a reținut că susținerea apelantei-reclamante cu privire la necercetarea și nemotivarea apărărilor reclamantei, de către prima instanță, este nefondată având în vedere că instanța de fond a analizat pe larg situația de fapt și desfășurarea multiplelor cauze ce au avut loc între părți, cât și aplicabilitatea dispozițiilor legale raportat la obiectul cererii de chemare în judecată. Criticile formulate în calea de atac a apelului cu privire la nelegalitatea admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, distingând între imobilele preluate cu titlu valabil și cele preluate fără titlu valabil, sunt nefondate, fiind aplicabile dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, dispoziții legale care se referă la situația particulară a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, sunt lovite de nulitate absolută în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință. Acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare se prescrie în termen de un an indiferent de cauza de nulitate prin derogare de la dreptul comun, potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Acest termen a început să curgă de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și a fost prelungit succesiv prin O.G.

nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001. Acest termen de prescripție este un termen special care înlătură dreptul subiectiv la acțiune pentru anularea sau constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare după data de 14 august 2002. Cererea de sesizare a instanței cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a fost formulată la data de 6 martie 2009, fiind aplicabil termenul special de prescripție prevăzut de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001. În speță, s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către pârâta C.E. în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995, ce este supus dispozițiilor speciale și derogatorii de la dreptul comun, al art. 45 din Legea nr. 10/2001, nefiind aplicabile dispozițiile dreptului comun, respectiv ale Decretului nr. 167/1958.

Legea specială derogă, în ceea ce privește momentul stingerii dreptului la acțiune și al împlinirii termenului de prescripție. Astfel, trebuie avut în vedere că de la momentul stabilit de către legiuitor nu mai poate fi formulată acțiune în constatarea nulității absolută a contractului de vânzare-cumpărare, fiind stins dreptul la acțiune, iar termenul de prescripție a fost limitat de către legiuitor la durata unui an, termen diferit de termenul stabilit prin Decretul nr. 167/1958. Apelanta-reclamantă susține faptul că s-a născut dreptul la acțiune la data de 13 septembrie 2007, când a aflat despre existența contractului de vânzare-cumpărare încheiat între C.E. și Primăria Municipiului București, prin mandatar, considerând că avea un termen de 18 luni pentru stingerea dreptului la acțiune în condițiile dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Instanța a constatat că susținerea apelantei-reclamante este eronată deoarece termenul prevăzut de dispozițiile legii speciale era de un an de la data intrării în vigoare a legii, cu prelungirile succesive care se aplicau de la momentul intrării în vigoare a legii și nu de la momentul nașterii dreptului la acțiune. Din moment ce apelanta-reclamantă susține că s-a născut dreptul său la acțiune la data de 13 septembrie 2007, acesta s-a stins în condițiile legii speciale la data de 13 septembrie 2008, iar acțiunea a fost formulată și introdusă la data de 6 martie 2009, deci, cu depășirea termenului de un an prevăzut de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește lipsa culpei apelantei referitoare la faptul că nu a îndeplinit acte întreruptive de prescripție, acest motiv de apel este nefondat având în vedere că apelanta-reclamantă nu a formulat o cerere de repunere în termenul de prescripție pentru a se putea verifica dacă au existat sau nu împrejurări independente de culpa acesteia care au împiedicat-o să-și valorifice drepturile în termenul de prescripție stabilit de lege. Fiind prescris dreptul apelantei-reclamante de a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare nu mai pot fi analizate condițiile de fond privind valabilitatea contractului. Analizând motivele de apel referitoare la capătul de cerere privind revendicarea s-a constatat că s-a invocat netemeinicia soluției instanței de fond, fiind greșit reținută situația de fapt și preluarea fără titlu a imobilului de către stat.

În ceea ce privește faptul că statul a preluat imobilul fără titlu valabil, s-a constatat că această situație juridică este reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care stabilește categoria de imobile preluate fără titlu de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Analizând capătul de cerere privind revendicarea imobilului, s-a constatat că, în situația în care documentele prezentate de către apelanta-reclamantă reprezintă titlul de proprietate al acesteia și nu s-ar contesta valabilitatea titlului, imobilul a fost preluat de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, împrejurare în care aceasta nu mai deține un bun în sensul dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cât și raportat la Decizia nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă că apelanta-reclamantă nu deține o hotărâre judecătorească în temeiul căreia imobilul să fi intrat în patrimoniul său după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, situație în care statul nu ar fi avut calitatea de proprietar la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. În sensul Primului Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, este protejat un drept ce trebuie să existe în patrimoniul celui care invocă protecția, însă, în prezenta cauză, nu se poate reține existența actuală a bunului în patrimoniul reclamantei și nici speranța legitimă a acesteia în privința redobândirii bunului.

Apelanta-reclamantă nu beneficiază de un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, iar acțiunea în revendicare nu poate fi admisă fără încălcarea dreptului de proprietate al intimatei-pârâte, care deține un bun, soluția adoptată de către prima instanță respectând securitatea raporturilor juridice. În prezenta cauză, având în vedere faptul că intimata-pârâtă deține un titlu de proprietate asupra apartamentului în litigiu și se află și în posesia acestuia, apelanta-reclamantă are la dispoziție numai reglementările legii speciale pentru primirea de măsuri reparatorii, pentru bunul preluat de stat fără titlu valabil, respectiv dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta I.L. invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor s-a arătat că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2201. Astfel, se susține că Legea nr. 10/2001 reglementează trei categorii de preluare de către stat a imobilelor: cu titlu valabil, fără titlu valabil și fără titlu. Se mai arată că art. 45 din lege se referă la nulitatea actelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 privind imobilele preluate cu titlu valabil (art. 45 alin. (4)) sau fără titlu valabil (art. 45 alin. (2)) și numai în raport de aceste preluări dreptul de cerere a constatării nulității se prescrie conform alin. (5) al aceluiași articol.

Momentul stingerii dreptului la acțiune prevăzut la alin. (5) al acestui articol privește numai acțiunile prin care s-a solicitat constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilele preluate cu titlu valabil sau fără titlu valabil. În speță, se susține, art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu este incident în cazul acțiunii în constatarea nulității vânzării imobilelor preluate fără titlu, situația dedusă judecății fiind ce a unei preluări fără titlu. Hotărârea mai este criticată pentru că a fost dată cu încălcarea O.U.G. nr. 109 și O.U.G. nr. 145 din 2001, a art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, se arată că și dacă s-ar admite că în care sfera de aplicare a art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privește și acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilele preluate fără titlu nici atunci acțiunea nu ar fi prescrisă.

Termenul de prescripție instituit de Legea nr. 10/2001, de un an, a fost prelungit succesiv prin hotărârile de guvern amintite și a devenit de 18 luni. Legea specială derogă numai în privința momentului stingerii dreptului la acțiune și al duratei termenului de prescripție și nu derogă în privința celorlalte aspecte ale regimului juridic al prescripției, dreptul comun fiind aplicabil în privința nașterii dreptului la acțiune și al începerii curgerii termenului de prescripție. În speță nașterea dreptului la acțiune a fost la data de 13 septembrie 2007, când reclamanta a aflat de reaua-credință a pârâtei și nu poate fi acceptată teza că stingerea dreptului la acțiune a avut loc la data de 14 februarie 2003, deci înainte de a se naște dreptul, pentru că altfel s-ar încălca dreptul accesului la justiție, consacrat în art. 21 alin. (2) din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Chiar și în cazul în care s-ar considera că acest termen de prescripție a început potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, curgerea acestuia a fost suspendată conform art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, iar suspendarea a încetat la data de 13 septembrie 2007 (reclamanta a fost împiedicată de Legea nr. 544/2001 de a obține date și informații cu caracter personal, dispariția actelor care au stat la baza contractului de vânzare-cumpărare, necunoașterea situației de fapt). Hotărârea este dată cu încălcarea art. 1 din Decretul nr. 167/1958. S-a mai arătat că instanța de apel greșit a reținut "în privința lipsei culpei motivată de imposibilitatea efectuării actelor întreruptive de prescripție motivul este nefondat apelanta neformulând cerere de repunere în termen pentru a se putea verifica dacă au existat sau nu astfel de împrejurări", deoarece, așa cum s-a arătat mai sus reclamanta nu are nicio culpă.

Într-o altă serie de critici s-a arătat că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a Decretului nr. 92/1950 și cu încălcarea art. 3 și art. 4 din H.G. 20/1996. Astfel, s-a susținut că în anul 1947 proprietar era I.N.H., moștenitor fiind recurenta-reclamantă. Preluarea de către stat în anul 1950 s-a făcut fără titlu, deoarece în Decretul nr. 92/1950 figurează alt nume decât al recurentei reclamante. Hotărârea este dată și cu încălcarea art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul adițional la Convenție și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Nu există nici un act de preluare de la autorul reclamantei (I.N.H.) care nu a pierdut niciodată proprietatea, aceasta fiind transmisă reclamantei prin succesiune.

Hotărârea este dată cu încălcarea art. 111 C. proc. civ. Instanța de apel reține că reclamanta nu deține o hotărâre judecătorească în temeiul căreia imobilul să fi intrat în patrimoniul său. Or, acest lucru este inutil câtă vreme reclamanta a solicitat realizarea dreptului său. Hotărârea este dată cu încălcarea art. 7 alin. (1 1 ) și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pretinsul drept al pârâtei nu a fost dobândit în mod legal, deoarece nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995, bunul fiind preluat de stat fără titlu și neexistând buna-credință a părților la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. (la dosarul care a stat la baza vânzării-cumpărării există Decizia nr. 1462 din 9 decembrie 1994 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, care confirmă împrejurarea că statul nu deținea imobilul cu titlu).

În fine, s-a mai susținut că decizia curții de apel a încălcat Decizia Curții Constituționale nr. 467/2005 și a art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Cetățeanului Uniunii Europene, deoarece aparentul și pretinsul drept al pârâtei nu poate fi apărat de lege deoarece numai drepturile legal dobândite se bucură de protecția legii. Recursul va fi respins pentru următoarele considerente: Legea nr. 10/2001 reglementează, așa cum se definește încă de la primul său articol, situația imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. La art. 2 al legii se arată ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, la lit. a) fiind menționate expres imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950.

Este fără putință de tăgadă faptul că imobilul a fost preluat de stat ca efect al aplicării dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, deci în mod abuziv. Așa fiind, este lipsită de eficiență susținerea recurentei conform căreia Legea nr. 10/2001 reglementează trei categorii de preluare de către stat a imobilelor: cu titlu valabil, fără titlu valabil și fără titlu, iar imobilul în cauză ar fi preluat fără titlu, câtă vreme el intră în categoria imobilelor preluate abuziv. Prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se dispune: "Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an**) de la data intrării în vigoare a prezentei legi." **) Termenul de un an a fost prelungit succesiv prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2001 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 145/2001.

Așa fiind, în mod greșit recurenta susține că art. 45 din lege se referă la nulitatea actelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 privind imobilele preluate cu titlu valabil (art. 45 alin. (4)) sau fără titlu valabil (art. 45 alin. (2)) și numai în raport de aceste preluări dreptul de cerere a constatării nulității se prescrie conform alin. (5) al aceluiași articol câtă vreme în mod explicit textul de lege statuează: "prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an", iar actul normativ, respectiv Legea nr. 10/2001 reglementează situația juridică a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, categorie în care intră și imobilul în litigiu.

Față de aceste considerente vor fi înlăturate criticile privind greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (cu modificările ulterioare) precum și a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Cu privire la celelalte critici se reține că reclamanta a formulat acțiune în revendicarea aceluiași imobil în anul 1998, respinsă prin Sentința civilă nr. 756 din 30 iunie 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă (dosar fond) în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, C.E., solicitându-se și constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, soluție păstrată prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 183 din 5 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2399/2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La data de 19 august 2002 a formulat acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 1997, respinsă prin Sentința civilă nr. 1939 din 19 martie 2003 a Judecătoriei sector 1 București, rămasă irevocabilă (dosar fond). Prin această sentință a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes fiind respinsă acțiunea formulată de reclamanta I.L. în contradictoriu cu pârâții SC H.N. SA, Administrația Fondului Imobiliar, H.H., R.D.R., L.C.E., L.E., C.E. și alții. În prezenta cauză s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 1997 încheiat de către pârâta C.E. în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995 cu Primăria municipiului București prin S.C.

H.N. și obligarea pârâtei persoană fizică să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentul de la parter corp A din București, împreună cu cota de teren aferentă de 13.03 mp, susținându-se că s-au încălcat dispozițiile Legii nr. 112/1995, fiind indicat ca temei juridic art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 20 alin. (2) din Constituție, Legea nr. 30/1994, art. 480 C. civ., Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 213/1998. Așa cum am arătat, din actele și lucrările dosarului rezultă că imobilul a fost preluat abuziv de stat prin Decretul nr. 92/1950.

Față de hotărârile pronunțate enunțate mai sus nu se poate reține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 480 C. civ., sau a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 respectiv fără respectarea jurisprudenței interne sau comunitare. De asemenea prin niciuna din hotărârile judecătorești de mai sus nu s-a dispus revenirea imobilului în patrimoniul reclamantei. Având în vedere faptul că intimata-pârâtă deține un titlu de proprietate asupra apartamentului în litigiu și se află și în posesia acestuia, reclamantă are la dispoziție numai reglementările legii speciale pentru primirea de măsuri reparatorii. Față de cele ce preced deoarece motivele de recurs invocate, nu se circumscriu temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. recursul va fi respins. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta I.L. împotriva Deciziei civile nr. 95A din 13 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2013. Procesat de GGC - CL