ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4151/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea civilă din 24 martie 2004 reclamanta S.P. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Municipiul București prin Primarul General și D.V.E. solicitând: - constatarea nulității titlului statului asupra imobilului situat în București, reprezentând cota indiviză de 33,43% din întregul imobil de la adresa de mai sus, apartamentul având ca teren aferent suprafața de 33,90 mp și fiind compus din 2 camere, hol, bucătărie, w.c., cămară, baie, oficiu, vestibul, terasă și pivniță, cu suprafața utilă de 100,62 mp; - obligarea pârâtei persoană fizică să îi lase imobilul descris în deplină proprietate și liniștită posesie.

Motivând acțiunea, reclamanta a susținut că a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului prin actul de donație autentificat sub nr. 83 din 6 ianuarie 1968 la Notariatul de Stat al raionului 30 Decembrie București, iar în urma manifestării dorinței de a părăsi țara, apartamentul a fost preluat de stat în luna iulie 1975 în aplicarea Decretului nr. 223/1974 și, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4251/25479 din 15 mai 1997, a fost vândut pârâtei D.V.E. de către Primăria municipiului București prin mandatarul SC H.N. SA.

În drept, reclamanta a invocat nelegalitatea Decretului nr. 223/1974 prin raportare la art. 480 și art. 481 C. civ., art. 12 din Constituția din 1965, art. 13 2 și art. 17 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 12 pct. 2 al Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, precum și nelegalitatea contractului de vânzare-cumpărare dedusă din încălcarea prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 și din faptul că vânzătorul Primăria municipiului București nu era titulara dreptului de proprietate asupra imobilului, exercitând o posesie nelegitimă, astfel că pârâta D.V.E. a cumpărat de la un non dominus , titlul acesteia fiind ulterior titlului pe deplin valabil al reclamantei, ceea ce impune în rezolvarea acțiunii în revendicare compararea titlurilor provenind de la autori diferiți și a se da câștig de cauză celui care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.

La 27 aprilie 2004 reclamanta a precizat și modificat acțiunea arătând că primul capăt din cererea inițială are ca temei de drept dispozițiile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998 și ale art. 111 C. proc. civ., iar capătul de cerere în revendicare are ca obiect nu numai apartamentul și suprafața aferentă înstrăinată de 33,90 mp, ci și cota indiviză de 23,7% din terenul aferent întregului imobil, concretizată în diferența de 22,98 mp, astfel că, sub acest din urmă aspect, pârâții persoane fizice au calitate procesuală pasivă. Cererile astfel formulate au fost respinse ca inadmisibile prin sentința civilă nr. 3509 din 18 mai 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București. Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2428/A din 11 noiembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Cu privire la primul capăt de cerere din acțiunea reclamantei, prima instanță a reținut că nu este în competența instanțelor judecătorești de drept comun controlul legalității actului normativ prin care imobilul a trecut în proprietatea statului, asemenea competență aparținând în exclusivitate contenciosului constituțional. Cu referire la secundul capăt de cerere, aceeași instanță a statuat că acțiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă dacă nu a fost parcursă procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, potrivit regulii specialia generalibus derogant . Considerentele primei instanțe au fost însușite de instanța de apel, care le-a redat ca motivare proprie pentru respingerea apelului.

Reclamanta S.P. a declarat recurs împotriva deciziei date în apel, cerând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dezvoltând recursul, reclamanta a formulat o primă critică, prin care a arătat că ambele instanțe, considerând incidentă Legea nr. 47/1992, au încălcat legea întrucât Curtea Constituțională verifică doar legile promulgate ulterior Constituției din 1991, competența controlului legilor abrogate la acea dată, cum este cazul Decretului nr. 223/1974, aparținând instanțelor de judecată, sens în care chiar instanța de apel s-a pronunțat într-o altă cauză confirmată de instanța supremă.

Prin a doua critică, reclamanta a susținut că instanțele au aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, făcând o construcție juridică greșită, care ar semnifica obligația adevăraților proprietari de a notifica pe cumpărătorii în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce nu poate fi acceptat. În realitate, a mai arătat reclamanta, obligația parcurgerii procedurii administrative reglementată prin Legea nr. 10/2001 există numai în cazul în care imobilul preluat abuziv de către stat se află în deținerea statului prin instituțiile sale sau a unităților indicate în lege, nicidecum când a fost vândut foștilor chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995, în ultima ipoteză trimiterea la procedura Legii nr. 10/2001 însemnând a nega dreptul foștilor proprietari de a redobândi în natură mobilul și doar recunoașterea dreptului acestora de a obține alte măsuri reparatorii prin echivalent.

În fine, în cadrul aceleiași critici, reclamanta a imputat instanțelor că, soluționând cauza pe calea excepției de inadmisibilitate a acțiunii, nu s-au pronunțat asupra fondului, încălcând dreptul său la un proces echitabil prevăzut prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, împiedicându-i accesul liber la justiție, drept fundamental prevăzut prin art. 21 din Constituție, săvârșind o denegare de dreptate în sensul art. 3 C. civ. și încălcând dispozițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 referitoare la opțiunea foștilor proprietari în privința accesului la justiție. Recursul nu este întemeiat.

Esențiale pentru legala soluționare a cauzei sunt, ca stare de fapt, pe de o parte regimul juridic al imobilului de bun preluat de stat anterior datei de 22 decembrie 1989 și pe de altă parte, că numai la data de 24 martie 2004 reclamanta a contestat în justiție titlul statului, pe calea dreptului comun, fără a fi urmat procedura specială instituită prin Legea nr. 10/2001. Indiferent de faptul vânzării ulterioare de către stat a imobilului către o persoană fizică, temei al obiectului cererii în revendicare accesorie cererii principale, sunt de observat cele ce urmează. Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea civilă dispune numai pentru viitor, o prevedere asemănătoare fiind cuprinsă în art. 1 C. civ., conform căruia legea civilă nu are putere retroactivă.

Aceste dispoziții consacră teza, unanim acceptată, că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, așa încât legea nouă nu poate nimici sau modifica trecutul juridic și, invers, legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se recunoaște fără rezerve aplicarea imediată a legii noi, potrivit căreia acțiunea noii legi civile se întinde atât asupra faptelor pendinte, cât și asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute. Referitor la imobilele preluare abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 este de observat că normele legale în conflict, respectiv Codul civil și Legea nr.10/2001, vizează situații juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restitutio in integrum , ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. Deși avantajos prin accesul direct la justiție, dar rigid și conservator prin câmpul său de aplicare, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, care cuprinde norme speciale de drept substanțial și cu o procedură administrativă, obligatorie, prealabilă sesizării instanței. Legea nouă suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă, cum se solicită a se constata în speță prin petitul principal al cererii reclamantei, și fără a diminua accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.

Cum o asemenea reglementare interesează ordinea publică, rezultă că este de imediată aplicare, soluție consacrată legislativ și prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Cu toate acestea, în condițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 persoana îndreptățită se poate prevala de acțiunea legii vechi (Codul civil), dar numai în cazul acțiunilor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii. În acest caz numai caracterul respectiv al normei și voința legiuitorului fac posibilă supraviețuirea, prin excepție, a legii vechi.

Ca atare, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi. În consecință, accesul la un proces echitabil cu privire la asemenea imobil poate fi exercitat, cu excluderea acțiunii civile în revendicare, sub toate formele ei de redactare, cum este cazul în speță, numai în condițiile și pe căile prevăzute de legea nouă. Așa fiind, rezultă că sunt în afara criticii soluțiile date în cauză, instanțele hotărând corect, în raport de data introducerii acțiunii, ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, că nu mai este admisibilă acțiunea în constatarea nulității titlului statului introdusă pe calea dreptului comun.

Este lipsit de relevanță sub aspectul legii aplicabile faptul înstrăinării imobilului către pârâta persoană fizică, îndreptățirea reclamantei la revendicarea acestuia de la pârâtă putând fi dată numai de redobândirea dreptului său de proprietate, fie pe calea acțiunii civile de drept comun introdusă anterior Legii nr. 10/2001, fie prin urmarea procedurii specială a celei din urmă legi, regimul juridic al imobilului fiind dat de preluarea sa de către stat, făcând astfel obiectul Legii nr. 10/2001. Pentru toate cele ce preced, recursul va fi respins ca nefondat potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.P. împotriva deciziei nr. 2428/A din 11 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 19 mai 2005.