ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4151/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă din 24 martie

2004 reclamanta S.P. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin

Ministerul Finanțelor, Municipiul București prin Primarul General și D.V.E.

solicitând:

- constatarea nulității titlului

statului asupra imobilului situat în București, reprezentând cota indiviză de

33,43% din întregul imobil de la adresa de mai sus, apartamentul având ca teren

aferent suprafața de 33,90 mp și fiind compus din 2 camere, hol, bucătărie,

w.c., cămară, baie, oficiu, vestibul, terasă și pivniță, cu suprafața utilă de

100,62 mp;

- obligarea pârâtei persoană fizică

să îi lase imobilul descris în deplină proprietate și liniștită posesie.

Motivând acțiunea, reclamanta a

susținut că a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului prin actul

de donație autentificat sub nr. 83 din 6 ianuarie 1968 la Notariatul de Stat al

raionului 30 Decembrie București, iar în urma manifestării dorinței de a părăsi

țara, apartamentul a fost preluat de stat în luna iulie 1975 în aplicarea

Decretului nr. 223/1974 și, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4251/25479

din 15 mai 1997, a fost vândut pârâtei D.V.E. de către Primăria municipiului

București prin mandatarul SC H.N. SA.

În drept, reclamanta a invocat

nelegalitatea Decretului nr. 223/1974 prin raportare la art. 480 și art. 481 C.

civ., art. 12 din Constituția din 1965, art. 13

2

și art. 17

2

din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 12 pct. 2 al Pactului

Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, precum și

nelegalitatea contractului de vânzare-cumpărare dedusă din încălcarea

prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 și din faptul că

vânzătorul Primăria municipiului București nu era titulara dreptului de

proprietate asupra imobilului, exercitând o posesie nelegitimă, astfel că

pârâta D.V.E. a cumpărat de la un

non dominus

, titlul acesteia fiind

ulterior titlului pe deplin valabil al reclamantei, ceea ce impune în rezolvarea

acțiunii în revendicare compararea titlurilor provenind de la autori diferiți

și a se da câștig de cauză celui care a dobândit de la autorul al cărui drept

este preferabil.

La 27 aprilie 2004 reclamanta a

precizat și modificat acțiunea arătând că primul capăt din cererea inițială are

ca temei de drept dispozițiile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998

și ale art. 111 C. proc. civ., iar capătul de cerere în revendicare are ca

obiect nu numai apartamentul și suprafața aferentă înstrăinată de 33,90 mp, ci

și cota indiviză de 23,7% din terenul aferent întregului imobil, concretizată

în diferența de 22,98 mp, astfel că, sub acest din urmă aspect, pârâții

persoane fizice au calitate procesuală pasivă.

Cererile astfel formulate au fost

respinse ca inadmisibile prin sentința civilă nr. 3509 din 18 mai 2004

pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București.

Apelul declarat de reclamantă a fost

respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2428/A din 11 noiembrie 2004

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Cu privire la primul capăt de cerere

din acțiunea reclamantei, prima instanță a reținut că nu este în competența

instanțelor judecătorești de drept comun controlul legalității actului normativ

prin care imobilul a trecut în proprietatea statului, asemenea competență

aparținând în exclusivitate contenciosului constituțional.

Cu referire la secundul capăt de

cerere, aceeași instanță a statuat că acțiunea în revendicare de drept comun

este inadmisibilă dacă nu a fost parcursă procedura prealabilă prevăzută de

Legea nr. 10/2001, potrivit regulii

specialia generalibus derogant

.

Considerentele primei instanțe au

fost însușite de instanța de apel, care le-a redat ca motivare proprie pentru

respingerea apelului.

Reclamanta S.P. a declarat recurs

împotriva deciziei date în apel, cerând casarea acesteia și trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță de apel în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (5) C. proc. civ. pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Dezvoltând recursul, reclamanta a

formulat o primă critică, prin care a arătat că ambele instanțe, considerând

incidentă Legea nr. 47/1992, au încălcat legea întrucât Curtea Constituțională

verifică doar legile promulgate ulterior Constituției din 1991, competența

controlului legilor abrogate la acea dată, cum este cazul Decretului nr. 223/1974,

aparținând instanțelor de judecată, sens în care chiar instanța de apel s-a

pronunțat într-o altă cauză confirmată de instanța supremă.

Prin a doua critică, reclamanta a

susținut că instanțele au aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, făcând

o construcție juridică greșită, care ar semnifica obligația adevăraților

proprietari de a notifica pe cumpărătorii în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea

ce nu poate fi acceptat.

În realitate, a mai arătat

reclamanta, obligația parcurgerii procedurii administrative reglementată prin

Legea nr. 10/2001 există numai în cazul în care imobilul preluat abuziv de

către stat se află în deținerea statului prin instituțiile sale sau a

unităților indicate în lege, nicidecum când a fost vândut foștilor chiriași în

temeiul Legii nr. 112/1995, în ultima ipoteză trimiterea la procedura Legii nr.

10/2001 însemnând a nega dreptul foștilor proprietari de a redobândi în natură

mobilul și doar recunoașterea dreptului acestora de a obține alte măsuri

reparatorii prin echivalent.

În fine, în cadrul aceleiași

critici, reclamanta a imputat instanțelor că, soluționând cauza pe calea

excepției de inadmisibilitate a acțiunii, nu s-au pronunțat asupra fondului,

încălcând dreptul său la un proces echitabil prevăzut prin art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, împiedicându-i accesul liber la justiție, drept

fundamental prevăzut prin art. 21 din Constituție, săvârșind o denegare de

dreptate în sensul art. 3 C. civ. și încălcând dispozițiile art. 47 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 referitoare la opțiunea foștilor proprietari în privința

accesului la justiție.

Recursul nu este întemeiat.

Esențiale pentru legala soluționare

a cauzei sunt, ca stare de fapt, pe de o parte regimul juridic al imobilului de

bun preluat de stat anterior datei de 22 decembrie 1989 și pe de altă parte, că

numai la data de 24 martie 2004 reclamanta a contestat în justiție titlul

statului, pe calea dreptului comun, fără a fi urmat procedura specială

instituită prin Legea nr. 10/2001.

Indiferent de faptul vânzării

ulterioare de către stat a imobilului către o persoană fizică, temei al

obiectului cererii în revendicare accesorie cererii principale, sunt de

observat cele ce urmează.

Potrivit art. 15 alin. (2) din

Constituția României, legea civilă dispune numai pentru viitor, o prevedere

asemănătoare fiind cuprinsă în art. 1 C. civ., conform căruia legea civilă nu

are putere retroactivă.

Aceste dispoziții consacră teza,

unanim acceptată, că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi,

așa încât legea nouă nu poate nimici sau modifica trecutul juridic și, invers,

legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se

recunoaște fără rezerve aplicarea imediată a legii noi, potrivit căreia

acțiunea noii legi civile se întinde atât asupra faptelor pendinte, cât și

asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.

Referitor la imobilele preluare

abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 este de observat că normele

legale în conflict, respectiv Codul civil și Legea nr.10/2001, vizează situații

juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele

lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare.

Anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001,

restitutio in integrum

, ca efect al ineficacității actelor

de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe

dispozițiile art. 480-481 C. civ.

Deși avantajos prin accesul direct

la justiție, dar rigid și conservator prin câmpul său de aplicare, dreptul

comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, care cuprinde norme speciale de

drept substanțial și cu o procedură administrativă, obligatorie, prealabilă

sesizării instanței.

Legea nouă suprimă practic acțiunea

dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă,

cum se solicită a se constata în speță prin petitul principal al cererii

reclamantei, și fără a diminua accesul la justiție, perfecționează sistemul

reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului

judecătoresc.

Cum o asemenea reglementare

interesează ordinea publică, rezultă că este de imediată aplicare, soluție

consacrată legislativ și prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care

prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de

foștii proprietari dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Cu toate acestea, în condițiile art.

47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 persoana îndreptățită se poate prevala de

acțiunea legii vechi (Codul civil), dar numai în cazul acțiunilor aflate în

curs de judecată la data intrării în vigoare a legii. În acest caz numai

caracterul respectiv al normei și voința legiuitorului fac posibilă

supraviețuirea, prin excepție, a legii vechi.

Ca atare, odată cu intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun

referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi. În consecință,

accesul la un proces echitabil cu privire la asemenea imobil poate fi

exercitat, cu excluderea acțiunii civile în revendicare, sub toate formele ei

de redactare, cum este cazul în speță, numai în condițiile și pe căile

prevăzute de legea nouă.

Așa fiind, rezultă că sunt în afara

criticii soluțiile date în cauză, instanțele hotărând corect, în raport de data

introducerii acțiunii, ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, că

nu mai este admisibilă acțiunea în constatarea nulității titlului statului

introdusă pe calea dreptului comun.

Este lipsit de relevanță sub

aspectul legii aplicabile faptul înstrăinării imobilului către pârâta persoană

fizică, îndreptățirea reclamantei la revendicarea acestuia de la pârâtă putând

fi dată numai de redobândirea dreptului său de proprietate, fie pe calea

acțiunii civile de drept comun introdusă anterior Legii nr. 10/2001, fie prin

urmarea procedurii specială a celei din urmă legi, regimul juridic al

imobilului fiind dat de preluarea sa de către stat, făcând astfel obiectul

Legii nr. 10/2001.

Pentru toate cele ce preced,

recursul va fi respins ca nefondat potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.P. împotriva deciziei nr. 2428/A

din 11 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 19 mai 2005.