ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5287/2003

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 4 septembrie 2000, reclamanta C.V. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București, D.F., D.I., F.D. și D.D. pentru ca, pe calea acțiunii în revendicare, pârâții să fie obligați să predea reclamantei în deplină și exclusivă proprietate, precum și în pașnică folosință, imobilul situat în București, compus din construcții și teren în suprafață de 328 mp. În drept, au fost invocate prevederile art. 480, art. 481, art. 948 și art. 973 C. civ.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că prin decizia nr. 1482 din 29 noiembrie 1996, hotărâre definitivă și irevocabilă, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a constatat nulitatea absolută a deciziei administrative nr. 1715 din 8 noiembrie 1977 emisă în baza Decretului nr. 223/1974 de fostul Consiliu Popular al Municipiului București privind trecerea în proprietatea statului a imobilului proprietatea reclamantei situat în București. Din această hotărâre judecătorească rezultă valabilitatea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului revendicat. Cu toate că reclamanta este proprietara imobilului, pârâtul Consiliul General al Municipiului București, prin S.C. F. S.A.

a continuat să încaseze chirii de la pârâții persoane fizice, cel puțin până în anul 1998. Susține reclamanta că la 8 august 2000 a expediat pârâților persoane fizice, prin executorii judecătorești, o notificare, invitându-i pentru a da relații și pentru a reglementa situația lor juridică în imobilul proprietatea reclamantei, însă demersurile administrative întreprinse conform O.U.G. nr. 40/1999 nu au dat rezultate, motiv pentru care reclamanta înțelege să valorifice în justiție dreptul și atributele dreptului de proprietate, conform art. 480 și art. 481 C. civ. Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 296 din 28 martie 2001, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei cu motivarea că în speță sunt incidente prevederile procedurale ale Legii nr. 10/2001.

Apelul declarat împotriva acestei sentințe de reclamanta C.V. a fost admis de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin decizia nr. 517/A din 22 noiembrie 2001, a schimbat în tot sentința tribunalului, în sensul că a admis acțiunea reclamantei și a obligat pe pârâți să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din construcții și teren în suprafață de 328 mp. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin decizia nr. 1482 din 29 noiembrie 1996, hotărâre irevocabilă, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a constatat nulitatea absolută a deciziei emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului București în temeiul Decretului nr. 223/1974 prin care imobilul reclamantei din București, a fost trecut în proprietatea statului.

Prin Dispoziția nr. 1087 din 27 aprilie 1998 Primarul General al Municipiului București, în temeiul amintitei hotărâri judecătorești, a restituit imobilul reclamantei, punând-o în posesia bunului. La data de 8 august 2000 reclamanta i-a notificat pe pârâții persoane fizice, prin Serviciul executorilor judecătorești, pentru ca aceștia să prezinte dovezi referitoare la veniturile ce le realizează și pentru ca ei să-și reglementeze situația juridică în imobil în raport de noul proprietar, însă pârâții, deși au primit notificarea, nu i-au dat curs. Instanța de apel a constatat că pârâții persoane fizice cunoșteau încă din anul 1998 că proprietar al imobilului este reclamanta și nu au dat curs demersurilor de încheiere a unui nou contract de închiriere, fiindu-le incidente prevederile art. 13 lit. b) din O.U.G.

nr. 40/1999, situație în care acțiunea în revendicare a reclamantei a fost admisă. Împotriva deciziei dată în apel în termen legal au declarat recurs pârâtul Consiliul General al Municipiului București, prin Primarul General și pârâții persoane fizice D.F., D.I., D.D. și D.V.F. În motivarea recursului pârâtul Consiliul General al Municipiului București a invocat lipsa calității procesuale pasive susținând, în temeiul art. 19 pct. 1 și art. 67 din Legea nr. 215/2001, că numai Municipiul București, reprezentat de Primarul General, poate avea calitatea de pârât în prezentul litigiu. Pârâții D.F., D.I., D.D. și D.V.F. au motivat că decizia Curții de Apel București este nelegală și au cerut menținerea sentinței dată de tribunal întrucât acțiunii reclamantei îi sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001.

În ședința din 19 februarie 2003 pârâții persoane fizice au invocat, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., două motive de casare de ordine publică: autoritatea de lucru judecat dedusă din sentința civilă nr. 7964/1995 a Judecătoriei sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1156/1996 a Tribunalului București; inadmisibilitatea acțiunii în revendicare față de prevederile Legii nr. 10/2001. De asemenea, în ședința de azi, recurenții-pârâți persoane fizice au susținut că au atacat în justiție cu acțiune în nulitate Dispoziția nr. 1087 din 27 aprilie 1998 a Primarului General al Municipiului București prin care reclamantei C.V. i-a fost restituită proprietatea imobilului, din București, și a fost pusă în posesia nemișcătorului și au cerut, totodată, suspendarea judecării recursurilor, până la finalizarea acelui litigiu prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Potrivit art. 244 alin. (1), pct.1 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă în totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. Textul citat, care reglementează unul dintre cazurile de suspendare legală judecătorească, se referă la existența unor chestiuni prejudiciale, a căror soluționare ar putea avea o înrâurire hotărâtoare asupra rezolvării cauzei pendinte. În speță, se constată că reclamanta-intimată C.V. a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din București, în temeiul deciziei nr. 1482 din 29 noiembrie 1996 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, hotărâre irevocabilă, prin care a fost anulat actul administrativ în temeiul căruia statul a preluat nemișcătorul.

Ca atare, indiferent de soluția la care se va opri instanța investită cu acțiunea în anularea Dispoziției Primarului General, întrucât chestiunea dreptului de proprietate asupra imobilului nu mai poate fi rediscutată, ea fiind rezolvată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, soluția din acel litigiu nu poate avea nici o înrâurire asupra cauzei de față. Pe cale de consecință, cererea de suspendare a soluționării recursului urmează a fi respinsă. Examinând recursurile declarate în cauză, dar nu în temeiul motivelor invocate de părți, ci în baza a două motive referitoare la calificarea juridică corectă a acțiunii promovată de reclamantă și a determinării instanței de fond ce este, potrivit legii, competentă material să soluționeze acțiunea, motive de casare care au fost invocate și urmează a fi analizate conform art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., constată următoarele: Competența materială a instanțelor judecătorești (ratione materiae) presupune o delimitare între instanțe de grad diferit. Normele de competență materială sunt stabilite sub aspect funcțional (după felul atribuțiilor jurisdicționale) și sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura cererii) în Codul de procedură civilă, Legea de organizare judecătorească, Legea Curții Supreme de Justiție, precum și în alte acte normative speciale. Competența materială este reglementată de norme imperative, care au caracter absolut, astfel încât părțile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanței.

Întrucât, în speță, competența materială este determinată de natura cererii, instanțele judecătorești erau cu atât mai mult datoare să califice corect din punct de vedere juridic acțiunea reclamantei pentru ca, în raport de scopul material urmărit de aceasta, să stabilească natura dreptului ce se valorifică în justiție și, pe cale de consecință, să stabilească dacă acțiunea poate fi reală, așa cum reclamanta pretinde, sau este, în realitate, o acțiune personală. Astfel, în cauză, reclamanta C.V., care, într-un prim proces soluționat irevocabil împotriva statului, reprezentat de Consiliul General al Municipiului București, și-a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din București, a promovat acțiune în revendicare, fondată în drept pe prevederile art. 480 și art. 481 C. civ., împotriva pârâților Consiliul General al Municipiului București și a numiților D.F., D.I., D.D.

și D.V.F., chiriași ai acelui imobil, în temeiul unui contract de locațiune al cărui termen ori condiții de validitate urmează a face obiect de dezbateri și analiză, în rejudecare. Acțiunea în revendicare este o acțiune reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Acțiunea în revendicare este o acțiune reală, deoarece ea însoțește, apără și se întemeiază pe însuși dreptul real de proprietate. Prin aceasta ea se deosebește de o simplă acțiune contractuală în restituirea unui bun, încredințat unei persoane, acțiune al cărei temei îl constituie nu dreptul de proprietate, ci obligația de restituire născută din contractul intervenit între două sau mai multe persoane.

Această din urmă acțiune are, deci, ca temei, un drept de creanță și, așadar, face parte nu din categoria acțiunilor reale, ci din aceea a acțiunilor personale. În adevăr, locațiunea nu transmite dreptul de proprietate, ci numai dreptul de folosință temporară a lucrului închiriat. Locațiunea nu presupune un contract translativ sau constitutiv de drepturi reale, ci un contract creator de raporturi obligaționale. De aici, rezultă că dreptul de folosință al locatarului este un drept de creanță. Așa cum s-a demonstrat mai sus acțiunea în revendicare presupune, cel puțin, doi subiecți: proprietarul, care a pierdut posesiunea bunului său și posesorul neproprietar. A poseda sub nume de proprietar nu înseamnă a fi proprietar și nici a poseda în virtutea unui titlu de proprietate, ci numai a poseda pentru sine adică cu intenția de a se comporta ca proprietar (animo domini).

A poseda însă sub nume de proprietar, nu înseamnă a deține un lucru pentru altul, cu titlu precar. Astfel, comodatarul, mandatarul, depozitarul, locatarul, tutorele, etc. în genere toți cei care dețin un lucru în temeiul unei calități juridice, incompatibilă cu aceea de proprietar, indiferent dacă această calitate a fost atribuită prin convenție sau prin lege, sunt simpli detentori precari. În fine, precaritatea constituie mai mult decât un viciu al posesiei: ea este exclusivă de posesiune, este o lipsă totală de posesie. După cum locatarul nu este posesor, ci un simplu detentor precar, care folosește bunul temporar în temeiul unor raporturi obligaționale, tot astfel el nu poate fi niciodată subiect pasiv al acțiunii în revendicare.

Acțiunea proprietarului împotriva locatarului nu este una reală, ci întotdeauna una personală, astfel că în mod greșit instanțele au calificat acțiunea reclamantei ca fiind una în revendicare, eroare care a avut drept efect, în primul rând, stabilirea, cu încălcarea prevederilor art. 1 pct. 1 C. proc. civ., a competenței Tribunalului București de a soluționa, ca instanță de fond, acțiunea. Din această perspectivă se constată că legiuitorul a sesizat insuficienta reglementare generată de retrocedarea proprietăților imobiliare fie prin acte administrative, fie prin dispozițiuni judiciare și, tocmai pentru a înlătura atare insuficientă, a adoptat O.U.G. nr. 40/1999 referitoare, printre altele, și la situația contractelor de închiriere încheiate anterior pentru suprafețele cu destinația de locuință redobândite de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora.

Or, acțiunea personală a reclamantei nu poate avea decât atare temei și este de competența, în primă instanță, a judecătoriei, competență materială stabilită de art. 1 pct. 1 C. proc. civ. Față de cele ce preced, cum acțiunea a fost greșit calificată, cu consecința încălcării dispozițiilor legale referitoare la competența după materie, recursurile pârâților vor fi admise, vor fi casate hotărârile pronunțate cu încălcarea acestor norme și se va trimite cauza spre competentă soluționare la Judecătoria sectorului 2 București, care va cerceta și celelalte susțineri ale părților, sub formă de apărări.

Întrucât s-a demonstrat că pârâtul Consiliul General al Municipiului București nu deține imobilul litigios nici ca posesor și nici ca simplu detentor precar, mai mult, nu contestă dreptul de proprietate al reclamantei redobândit printr-o hotărâre judecătorească, urmează ca, în rejudecare, instanța de trimitere să analizeze acțiunea reclamantei față de acest pârât prin prisma interesului, ca una din condițiunile de exercițiu ale acțiunii civile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge cererea de suspendare a judecății recursurilor formulată de pârâții D.F., D.I., D.D. și D.V.F. Admite recursurile declarate de pârâții Consiliul General al Municipiului București prin Primar General, D.F., D.I., D.D. și D.V.F. împotriva deciziei nr. 517/A din 22 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Casează decizia recurată precum și sentința nr. 296 din 28 martie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și trimite cauza spre competentă soluționare la Judecătoria sector 2 București, ca instanță de fond. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2003.