ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1408/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 3745 din 8 iunie 2000 la Tribunalul București, secția a III a civilă, reclamanții I.R. și I.A.M. au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București, solicitând instanței ca, în baza probelor ce se vor administra, prin sentința ce o va pronunța, să dispună constatarea nulității absolute a deciziei nr. 1969 din 9 decembrie 1986 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului București în aplicarea Decretului nr. 223/1974, de trecere fără plată, în proprietatea statului, a apartamentului proprietatea acestora situat în București, revenirea la situația anterioară și obligarea pârâtei la a le restitui apartamentul în liberă și netulburată posesie.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că sunt adevărații proprietari ai apartamentului situat la adresa mai sus menționată și că prin decizia nr. 1969 din 9 decembrie 1986 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului București în aplicarea Decretului nr. 223/1974 acest apartament a fost trecut în proprietatea statului, în schimbul unui echivalent bănesc sub valoarea lui reală și sub constrângere psihică, fiindu-le viciat consimțământul, astfel că titlu statului nu este valabil. În drept, reclamanții au indicat ca temei de drept al acțiunii lor art. 480 și art. 481 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998. La data de 14 decembrie 2000 reclamanții au solicitat introducerea în cauză a pârâților Municipiul București prin Primarul general, S.C.

R. SA și S.D. și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 827/1996 încheiat între S.C. R. SA și S.D. ca având o cauză ilicită, susținând că Statul Român, nu putea înstrăina în 1996, în calitate de vânzător, unei terțe persoane, bunul imobil revendicat, întrucât nu a avut niciodată titlu valabil și în consecință nici drept de dispoziție asupra acestui bun. Tribunalul București, secția a III a civilă, prin sentința nr. 444 din 19 aprilie 2001 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții I.A.M. și I.R.

Pentru a decide astfel, instanța de fond a reținut că preluarea imobilului s-a efectuat la cererea reclamanților, cu plată, aceștia nefăcând dovada vicierii consimțământului la momentul înstrăinării imobilului, astfel încât acesta a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, fiind respectate dispozițiile Decretului nr. 223/1974 iar cu privire la cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 de pârâta S.D.

a apreciat că aceasta a fost de bună credință la data cumpărării apartamentului (25 noiembrie 1996), reclamanții formulând cererea de revendicare la data de 8 iunie 2000. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, care, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie au susținut că în mod greșit s-a considerat de către instanța de fond că apartamentul a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului întrucât un imobil expropriat de stat pentru care se plătesc despăgubiri proprietarilor expropriați nu echivalează cu o cedare de bună voie din partea foștilor proprietari , pentru că, potrivit codului civil și legii fundamentale a statului, actul de expropriere nu se face la cererea proprietarilor expropriați ci numai prin voința exclusivă a statului, aceștia neputând să-și exprime un consimțământ valabil în condițiile unei prejudicieri implicite a acestora.

Reclamanții au mai susținut că, atâta timp cât statul cunoștea faptul că imobilul a intrat în patrimoniul său fără titlu valabil, în mod eronat s-a considerat că în speță operează buna credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la care a solicitat constatarea nulității absolute și că, de altfel, pârâta S.C. R. S.A. nu a dovedit la data încheierii contractului calitatea sa, fie de proprietară a imobilului, fie de mandatară a statului pentru înstrăinarea imobilului. Curtea de Apel București, secția a III a civilă, prin decizia nr. 432 A din 10 octombrie 2001, a respins ca nefondat apelul reclamanților reținând, în esență, că din probele administrate, rezultă că statul a devenit proprietar cu titlu valabil al apartamentului în litigiu, reclamanții necontestând decizia nr. 1969 din 9 decembrie 1986, care a devenit astfel definitivă și executorie, așa încât art. 480 C. civ.

nu este incident în raportul juridic dedus judecății. A mai motivat instanța că în speță nu poate fi vorba de fraudarea legii ca și cauză de nulitate absolută a contractului prin care pârâta S.D. a cumpărat imobilul în litigiu deoarece vânzarea s-a realizat anterior revendicării acestuia de către reclamanți, cu respectarea întocmai a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în condițiile în care imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului, neputându-se reține reaua credință a pârâților în calitate de părți contractante. Cu privire la faptul că S.C. R. SA nu apare în contract în calitate de mandatar al Primăriei Municipiului București, instanța de apel a apreciat că în cazul vânzării locuințelor în temeiul Legii nr. 112/1995 către chiriași erau de notorietate publică raporturile de mandat dintre Primăria Municipiului București și societățile care au preluat în administrare fondul locativ din cadrul primăriilor, printre care și S.C.

R. SA, lipsa mențiunii exprese a raporturilor de mandat în contract neputând afecta valabilitatea acestuia. Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamanții care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au reiterat motivele invocate în apel. Recursul nu este fondat. Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, sunt considerate ca fiind trecute cu titlu valabil în proprietatea statului, bunurile imobile cu privire la care s-au respectat dispozițiile legale în vigoare la data preluării. Totodată, potrivit art. 6 alin. (2) din același act normativ “bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”, alin. (3) al aceluiași articol stabilind că instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului de proprietate.

Examinându-se întregul material probator administrat în cauză se reține că imobilul revendicat a fost proprietatea reclamanților care l-au dobândit de la stat, în baza contractului de construire încheiat cu ICVL nr. 1613 din 19 decembrie 1979 și a contractului de împrumut nr. 180187 din 19 decembrie 1979 pentru suma de 35.992 lei, acte în baza cărora li s-a emis, în conformitate cu art. 48 al Legii nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație și construirea de case de odihnă proprietate personală (în prezent abrogată) titlul de proprietate nr. 274/I din 19 octombrie 1991. Prin Decizia nr. 1969 din 9 decembrie 1986 a fostului Birou permanent al Comitetului executiv din cadrul Consiliului Popular al Municipiului București acest imobil a trecut cu plată în proprietatea statului în baza art. 2 alin. (1) și art. 4 ale Decretului nr. 223/1974, urmare a cererii nr. 13682 din 13 noiembrie 1986, prin care reclamanții I.R.

și I.M.A. au solicitat preluarea de către stat, cu plată, a apartamentului nr. 3 din București, evaluarea imobilului făcându-se în conformitate cu actele normative în vigoare la data preluării în proprietatea statului a acestuia, respectiv Decretul fostului Consiliu de Stat nr. 467/1979 privind evaluarea construcțiilor, terenurilor și plantațiilor ce se preiau, cu plată, în proprietatea statului prin expropriere sau în alte cazuri prevăzute de lege. Este de reținut că, deși reclamanții au susținut în mod constant despre cuantumul despăgubirilor că le-ar fi fost impus, fiind stabilit sub valoarea reală a imobilului, aceștia nu au produs nici o dovadă în acest sens. Mai mult, astfel cum reiese din procesul-verbal pentru plata despăgubirilor depus în copie la dosar fond, reclamanții au înțeles să primească suma de 126.561 lei, semnând pentru primirea prețului imobilului așa cum a fost evaluat.

Aceasta în condițiile în care, în conformitate cu prevederile art. 8 al Decretului fostului Consiliu de Stat nr. 467/1979, reclamanții aveau posibilitatea de a formula contestație privind cuantumul sumei stabilită ca despăgubire, lucru care însă nu s-a întâmplat. Așa fiind, se constată că preluarea în proprietatea statului a apartamentului în litigiu s-a făcut la cererea reclamanților cu plata unui preț just, pe care aceștia de altfel au și înțeles să-l primească, fără a-l contesta, printr-o decizie împotriva căreia nu a fost formulată plângere la instanțele judecătorești, deși art. 4 din Decretul nr. 223/1974 prevedea, de asemenea, această posibilitate, fiind respectate toate condițiile impuse de actele normative de la acea dată, susținerile reclamanților în sensul că le-ar fi fost viciat consimțământul fiind nefondate.

Cu privire la critica reclamanților conform cărora, în mod nelegal, s-a respins cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 827/112/1996 încheiat între S.C. R. SA și S.D., întrucât statul, care nu a deținut cu titlu valabil bunul imobil, fiind posesor neproprietar, a încălcat în mod deliberat dispozițiile imperative ale art. 1306, art. 475 C. civ. precum și pe cele ale art. 948 raportat la art. 966-968 C. civ., înstrăinând un bun imobil asupra căruia nu avea drept de dispoziție, contractul având o cauză ilicită și lipsind consimțământul adevăratului proprietar, se constată că aceasta este nefondată. Potrivit art. 966 C. civ., obligația fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect, iar potrivit art. 968 din același cod, cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.

Cauza, fiind una dintre condițiile generale de validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziției subiective a părților față de actul juridic încheiat. Ignorarea sau, dimpotrivă, cunoașterea de către cumpărător a faptului că bunului înstrăinat nu aparține vânzătorului, poziție subiectivă în funcție de care cumpărătorul urmează să fie calificat ca fiind de bună sau rea credință, își are reflexul la nivelul cauzei. Un act de înstrăinare încheiat în condițiile în care ambele părți au fost de rea credință este considerat nul absolut în aplicarea principiului „fraus omnia corrumpit” al cărui temei legal îl constituie art. 966 C. civ. Per a contrario, în măsura în care ambele părți, sau cel puțin cumpărătorul, au fost de bună credință, intenția de fraudare a legii nu există și, drept urmare, nici cauza ilicită.

Așadar, sub acest aspect, actul ar putea fi deplin valid. Validitatea sa rămâne însă discutabilă sub un alt aspect, și anume acela al obiectului. În astfel de situații, obiectul contractului de înstrăinare constă într-un bun care nu aparținea vânzătorului, fiind, în consecință, sustras prerogativei de dispoziție a acestuia, recunoașterea efectului translativ de proprietate al unui asemenea act contravenind principiului „nemo plus iuris ad allium transferre potest quam ipse habet”. În speță, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta S.D. și S.C. R. SA București la 25 noiembrie 1996 s-a făcut cu respectarea legislației în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului și H.G.

nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 (modificată ulterior prin H.G. nr. 11 din 29 ianuarie 1997 publicată în M. Of. Partea I nr. 16 din 4 februarie 1997). Art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 stipulează că imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuințe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivă, enumerând printre acestea și Decretul nr. 223/1974 iar alin. (3) din H.G.

nr. 20/1996 prevede că imobilele considerate ca fiind trecute fără titlu în proprietatea statului și care nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 sunt cele preluate de stat în fapt, în condițiile inexistenței unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului, or apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare a fost preluat cu titlu, cu respectarea Decretului nr. 223/1974. Astfel, la data la care pârâta S.D.

a depus cererea de cumpărare a bunului, cu respectarea termenului prevăzut de art. 9 al Legii nr. 112/1995, și s-au efectuat formalitățile prealabile, apartamentul avea o situație clară, fiind liber la vânzare deoarece foștii proprietari primiseră despăgubiri la data preluării lui în proprietatea statului, ambele părți fiind, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, de bună credință, lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestora, cu atât mai mult cu cât, anterior, nici una din părți n-a fost notificată de reclamanți cu privire la intenția lor de revendicare a apartamentului. Reclamanții nu au probat în nici un fel reaua credință a părților pe care au invocat-o în mod generic, prezumția de bună credință a pârâților fiind întărită prin datele concrete ce rezultă din probatorii.

Totodată, susținerea recurenților-reclamanți conform căreia S.C. R. S.A. n-ar fi făcut dovada că la data vânzării avea un mandat valabil din partea statului - în a cărui patrimoniu se afla imobilul în litigiu – pentru a-l înstrăina, nu are relevanță întrucât atât în Legea nr. 112/1995 cât și în H.G. nr. 20 privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului așa cum a fost modificată prin H.G. nr. 11/1997 este utilizată sintagma „unități specializate care evaluează și vând apartamente în condițiile Legii nr. 112/1995” [art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995, art. 5 și art. 8 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996, art. 9 2 din H.G.

nr. 11/1997], sens în care, la dosarul cauzei a și fost depus Contractul de Prestări Servicii de Administrare Imobiliară nr. 5052 din 21 august 1996 prin care S.C. R. S.A. a fost abilitată de Consiliul local al Municipiului București să evalueze și să vândă locuințele conform Decretului-lege nr. 61/1990 și Legii nr. 112/1995. Pentru considerentele menționate, contractul de vânzare-cumpărare nr. 827/112/1996 este valabil și produce efecte juridice, îndeplinind toate condițiile esențiale prevăzute de art. 948 C. civ. pentru validitatea unei convenții: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obligă, un obiect determinat și o cauză licită, nefiind incidente prevederile art. 966 – art. 968 C. civ.

invocate de recurenții-reclamanți. Având în vedere temeiurile mai înainte arătate, se constată că decizia atacată este temeinică și legală, recursul urmând a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul de reclamanții I.R. și I.M.A. împotriva deciziei civile nr. 432 A din 10 octombrie 2001 a Curții de Apel Bucrești, secția a III a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 aprilie 2003.