ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1408/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1408/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 3745 din 8 iunie 2000 la Tribunalul București, secția a

III a civilă, reclamanții I.R. și I.A.M. au chemat în judecată Consiliul

General al Municipiului București, solicitând instanței ca, în baza probelor ce

se vor administra, prin sentința ce o va pronunța, să dispună constatarea

nulității absolute a deciziei nr. 1969 din 9 decembrie 1986 emisă de fostul

Consiliu Popular al Municipiului București în aplicarea Decretului nr. 223/1974,

de trecere fără plată, în proprietatea statului, a apartamentului proprietatea

acestora situat în București,  revenirea la situația anterioară și obligarea

pârâtei la a le restitui apartamentul în liberă și netulburată posesie.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că sunt adevărații proprietari ai

apartamentului situat la adresa mai sus menționată și că prin decizia nr. 1969

din 9 decembrie 1986 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului București

în aplicarea Decretului nr. 223/1974 acest apartament a fost trecut în

proprietatea statului, în schimbul unui echivalent bănesc sub valoarea lui

reală și sub constrângere psihică, fiindu-le viciat consimțământul, astfel că

titlu statului nu este valabil.

În drept,

reclamanții au indicat ca temei de drept al acțiunii lor art. 480 și art. 481 C.

civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998.

La data de 14

decembrie 2000  reclamanții au solicitat introducerea în cauză a pârâților

Municipiul București prin Primarul general,  S.C. R. SA  și  S.D. și

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 827/1996 încheiat

între S.C. R. SA și S.D. ca având o cauză ilicită, susținând că Statul Român,

nu putea înstrăina în 1996, în calitate de vânzător, unei terțe persoane, bunul

imobil revendicat, întrucât  nu a avut niciodată titlu valabil și în consecință

nici drept de dispoziție asupra acestui bun.

Tribunalul

București, secția a III a civilă, prin sentința nr. 444 din 19 aprilie 2001 a

respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții I.A.M. și I.R.

Pentru a decide

astfel, instanța de fond a reținut că preluarea imobilului s-a efectuat la

cererea reclamanților, cu plată, aceștia nefăcând dovada  vicierii

consimțământului la momentul înstrăinării imobilului, astfel încât acesta a

trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, fiind respectate dispozițiile

Decretului nr. 223/1974 iar cu privire la cererea de constatare a nulității

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 de

pârâta  S.D. a apreciat că aceasta a fost de bună credință la data cumpărării

apartamentului (25 noiembrie 1996), reclamanții formulând cererea de

revendicare la data de 8 iunie 2000.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanții, care, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie au susținut că în mod greșit s-a considerat de

către instanța de fond că apartamentul a trecut cu titlu valabil în

proprietatea statului întrucât un imobil expropriat de stat pentru care se

plătesc despăgubiri proprietarilor expropriați  nu echivalează cu o cedare de

bună voie din partea foștilor proprietari , pentru că, potrivit codului civil

și legii fundamentale a statului, actul de expropriere nu se face la cererea

proprietarilor expropriați ci numai prin voința exclusivă a statului, aceștia

neputând să-și exprime un consimțământ valabil în condițiile unei prejudicieri

implicite a acestora. Reclamanții au mai susținut că, atâta timp cât statul

cunoștea faptul că imobilul a intrat în patrimoniul său fără titlu valabil, în

mod eronat s-a considerat că în speță operează buna credință la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare  cu privire la care a solicitat constatarea

nulității absolute și că, de altfel, pârâta S.C. R. S.A. nu a dovedit la data

încheierii contractului  calitatea sa, fie de proprietară a imobilului, fie de

mandatară a statului pentru înstrăinarea imobilului.

Curtea de Apel

București, secția a III a civilă, prin decizia nr. 432 A din 10 octombrie 2001,

a respins ca nefondat apelul reclamanților reținând, în esență, că din probele

administrate, rezultă că statul a devenit proprietar cu titlu valabil al

apartamentului în litigiu, reclamanții necontestând decizia nr. 1969 din 9

decembrie 1986, care a devenit astfel definitivă și executorie, așa încât art. 480

C. civ.  nu este incident în raportul juridic dedus judecății. A mai motivat

instanța că în speță nu poate fi vorba de fraudarea legii ca și cauză de

nulitate absolută a contractului prin care pârâta S.D. a cumpărat imobilul în

litigiu deoarece vânzarea s-a realizat anterior revendicării acestuia de către

reclamanți, cu respectarea întocmai a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în

condițiile în care imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului,

neputându-se reține reaua credință a pârâților în calitate de părți

contractante. Cu privire la faptul că S.C. R. SA nu apare în contract în

calitate de mandatar al Primăriei Municipiului București, instanța de apel  a

apreciat că în cazul vânzării locuințelor în temeiul Legii nr. 112/1995 către

chiriași erau de notorietate publică raporturile de mandat dintre  Primăria

Municipiului București și societățile care au preluat în administrare fondul

locativ din cadrul primăriilor, printre care și S.C. R. SA, lipsa mențiunii

exprese a raporturilor de mandat în contract neputând afecta valabilitatea

acestuia.

Împotriva

acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamanții care, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au reiterat motivele invocate în

apel.

Recursul nu

este fondat.

Potrivit art. 6

alin. (1) din Legea nr. 213/1998, sunt considerate ca fiind trecute cu titlu

valabil în proprietatea statului, bunurile imobile cu privire la care s-au

respectat dispozițiile legale în vigoare la data preluării. Totodată, potrivit

art. 6 alin. (2) din același act normativ “bunurile preluate de stat fără un

titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație”, alin. (3) al aceluiași articol

stabilind că instanțele judecătorești sunt competente să stabilească

valabilitatea titlului de proprietate.

Examinându-se

întregul material probator administrat în cauză se reține că imobilul

revendicat a fost proprietatea reclamanților care l-au dobândit de la stat, în

baza contractului de construire încheiat cu ICVL nr. 1613 din 19 decembrie 1979

și a contractului de împrumut nr. 180187 din 19 decembrie 1979 pentru suma de

35.992 lei, acte în baza cărora li s-a emis, în conformitate cu art. 48 al Legii

nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcției de  locuințe, vânzarea de locuințe

din fondul de stat către populație și construirea de case de odihnă proprietate

personală (în prezent abrogată) titlul de proprietate nr. 274/I din 19

octombrie 1991.

Prin Decizia

nr. 1969 din 9 decembrie 1986 a fostului Birou permanent al Comitetului

executiv din cadrul Consiliului Popular al Municipiului București acest imobil

a trecut cu plată în proprietatea statului în baza art. 2 alin. (1) și art. 4

ale  Decretului nr. 223/1974,  urmare a cererii nr. 13682 din 13 noiembrie

1986, prin care reclamanții I.R. și I.M.A. au solicitat preluarea de către

stat, cu plată, a apartamentului nr. 3 din București, evaluarea imobilului

făcându-se în conformitate cu actele normative în vigoare la data preluării în

proprietatea statului a acestuia, respectiv Decretul fostului Consiliu de Stat

nr. 467/1979 privind evaluarea construcțiilor, terenurilor și plantațiilor ce

se preiau, cu plată, în proprietatea statului prin expropriere sau în alte

cazuri prevăzute de lege.

Este de reținut

că, deși reclamanții au susținut în mod constant despre cuantumul

despăgubirilor că le-ar fi fost impus, fiind stabilit sub valoarea reală a

imobilului, aceștia nu au  produs nici o dovadă în acest sens. Mai mult, astfel

cum reiese din  procesul-verbal pentru plata despăgubirilor  depus în copie la

dosar fond, reclamanții au înțeles să primească suma de 126.561 lei, semnând

pentru primirea prețului imobilului așa cum a fost evaluat.

Aceasta în

condițiile în care, în conformitate cu prevederile art. 8 al Decretului

fostului Consiliu de Stat nr. 467/1979, reclamanții aveau posibilitatea de a

formula contestație privind cuantumul sumei stabilită ca despăgubire, lucru

care însă nu s-a întâmplat.

Așa fiind, se

constată că preluarea în proprietatea statului a apartamentului în litigiu s-a

făcut la cererea reclamanților cu plata unui preț just, pe care aceștia de

altfel au și înțeles să-l primească, fără a-l contesta,   printr-o decizie

împotriva căreia nu a fost formulată plângere la instanțele judecătorești, deși

art. 4 din Decretul nr. 223/1974 prevedea, de asemenea, această posibilitate,

fiind respectate toate condițiile impuse de actele normative de la acea dată,

susținerile reclamanților în sensul că le-ar fi fost viciat consimțământul

fiind nefondate.

Cu privire la

critica reclamanților conform cărora, în mod nelegal, s-a respins cererea de

constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 827/112/1996

încheiat între S.C. R. SA și S.D., întrucât statul, care nu a deținut cu titlu

valabil bunul imobil, fiind posesor neproprietar, a încălcat în mod deliberat

dispozițiile imperative ale art. 1306,  art. 475 C. civ.  precum și pe cele ale

art. 948 raportat la art. 966-968  C. civ.,  înstrăinând un bun imobil asupra

căruia nu avea drept de dispoziție, contractul având o cauză ilicită și lipsind

consimțământul adevăratului proprietar, se constată că aceasta este nefondată.

Potrivit art. 966

C. civ., obligația fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un

efect, iar potrivit art. 968 din același cod, cauza este nelicită când este

prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.

Cauza, fiind

una dintre condițiile generale de validitate a actului juridic, reprezintă

expresia poziției subiective a părților față de actul juridic încheiat.

Ignorarea sau, dimpotrivă, cunoașterea de către cumpărător a faptului că

bunului înstrăinat nu aparține vânzătorului, poziție subiectivă în funcție de

care cumpărătorul urmează să fie calificat ca fiind de bună sau rea credință,

își are reflexul la nivelul cauzei.

Un act de

înstrăinare încheiat în condițiile în care ambele părți au fost de rea credință

este considerat nul absolut în aplicarea principiului „fraus omnia corrumpit”

al cărui temei legal îl constituie art. 966 C. civ.

Per a

contrario, în măsura în care ambele părți, sau cel puțin cumpărătorul, au fost

de bună credință, intenția de fraudare a legii nu există și, drept urmare, nici

cauza ilicită. Așadar, sub acest aspect, actul ar putea fi deplin valid.

Validitatea sa

rămâne însă discutabilă sub un alt aspect, și anume acela al obiectului. În

astfel de situații, obiectul contractului de înstrăinare constă într-un bun

care nu aparținea vânzătorului, fiind, în consecință, sustras prerogativei de

dispoziție a acestuia, recunoașterea efectului translativ de proprietate al

unui asemenea act contravenind principiului „nemo plus iuris ad allium

transferre potest quam ipse habet”.

În speță,

contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta S.D. și S.C. R. SA

București la 25 noiembrie 1996 s-a făcut cu respectarea legislației în vigoare

la acea dată, respectiv Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației

juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea

statului și H.G. nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind

aplicarea Legii nr. 112/1995 (modificată ulterior prin H.G. nr. 11 din 29

ianuarie 1997 publicată în M. Of. Partea I nr. 16 din 4 februarie 1997). Art.

1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 stipulează că imobilele cu destinația de

locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele

imobile care au fost preluate ca locuințe în proprietatea statului în baza unei

prevederi legale în vigoare la data respectivă, enumerând printre acestea și

Decretul nr. 223/1974 iar alin. (3) din H.G. nr. 20/1996 prevede că imobilele

considerate ca fiind trecute fără titlu în proprietatea statului și care nu

intră sub incidența Legii nr. 112/1995 sunt cele preluate de stat în fapt, în

condițiile inexistenței unei reglementări legale care să reprezinte temeiul

juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului, or apartamentul

ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare a fost preluat cu titlu,

cu respectarea  Decretului nr. 223/1974.

Astfel, la data

la care pârâta S.D. a depus cererea de cumpărare a bunului, cu respectarea

termenului prevăzut de art. 9 al Legii nr. 112/1995, și s-au efectuat

formalitățile prealabile, apartamentul avea o situație clară, fiind liber la

vânzare deoarece foștii proprietari primiseră despăgubiri la data preluării lui

în proprietatea statului, ambele părți fiind, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare,

de bună credință, lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestora, cu

atât mai mult cu cât, anterior, nici una din părți n-a fost notificată de

reclamanți cu privire la intenția lor de revendicare a apartamentului.

Reclamanții nu au probat în nici un fel reaua credință a părților pe care au

invocat-o în mod generic, prezumția de bună credință a pârâților fiind întărită

prin datele concrete ce rezultă din probatorii.

Totodată,

susținerea recurenților-reclamanți conform căreia S.C. R. S.A.

n-ar fi făcut dovada că la

data vânzării avea un mandat valabil din partea statului - în a cărui

patrimoniu se afla imobilul în litigiu – pentru a-l înstrăina, nu are relevanță

întrucât atât în Legea nr. 112/1995 cât și în H.G. nr. 20 privind aplicarea Legii

nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu

destinația de locuințe trecute în proprietatea statului așa cum a fost

modificată prin H.G. nr. 11/1997 este utilizată sintagma „unități specializate

care evaluează și vând apartamente în condițiile Legii nr. 112/1995” [art. 9

alin. (5) din Legea nr. 112/1995, art. 5 și art. 8 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996,

art. 9

2

din H.G. nr. 11/1997], sens în care, la dosarul cauzei a și

fost depus Contractul de Prestări Servicii de Administrare Imobiliară nr. 5052

din 21 august 1996 prin care S.C. R. S.A.  a fost abilitată de Consiliul local

al Municipiului București să evalueze și să vândă locuințele conform Decretului-lege

nr. 61/1990 și Legii nr. 112/1995.

Pentru

considerentele menționate, contractul de vânzare-cumpărare nr. 827/112/1996

este valabil și produce efecte juridice, îndeplinind toate condițiile esențiale

prevăzute de art. 948 C. civ. pentru validitatea unei convenții: capacitatea de

a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obligă, un obiect

determinat și o cauză licită, nefiind incidente prevederile art. 966 – art. 968

C. civ. invocate de recurenții-reclamanți.

Având în vedere

temeiurile mai înainte arătate, se constată că decizia atacată este temeinică

și legală, recursul urmând  a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

ca nefondat recursul de reclamanții I.R. și I.M.A. împotriva deciziei civile

nr. 432 A din 10 octombrie 2001 a Curții de Apel Bucrești, secția a III a  civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 8 aprilie 2003.