ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4229/2003

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 18 iulie 2000 la Tribunalul Municipiului București N.D. și N.E. au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București și Primăria Municipiului București pentru a se constata pentru primul reclamant existența dreptului de proprietate asupra apartamentului nr.3, et.1, din imobilul situat în București, și pentru reclamantă nelegalitatea deciziei nr. 1321 din 22 septembrie 1991 a fostului Consiliu Popular al municipiului București – Comitetul Executiv, sub aspectul trecerii în proprietatea statului fără plata cotei de 1/2 aparținând lui N.D., cât și a cotei de 1/2 din același apartament aparținând E.N., trecută în proprietatea statului cu plată.

La termenul din 1 noiembrie 2000 reclamanții și-au completat acțiunea în ceea ce privește identificarea bunului trecut în proprietatea statului prin decizia menționată, acesta fiind apartamentul 3 din imobilul din str. S. nr. 3 și nu din imobilul din str. S. nr. 5, sector 2, precizând că ei au avut în proprietate apartamentul 3 situat în imobilul din str. S. nr.5. Totodată, în temeiul art. 57 și art. 58 C. proc. civ. au fost chemați în judecată și N.I. și N.A., care în calitate de chiriași, ar putea să pretindă un drept de proprietate asupra apartamentului revendicat. Și în adevăr prin întâmpinarea înregistrată la 17 ianuarie 2001, aceștia au confirmat că sunt proprietarii apartamentului în litigiu, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1858 din 19 decembrie 1996 încheiat cu Primăria municipiului București, prin S.C.

A. S.A. și au solicitat respingerea acțiunii. Prin sentința civilă nr. 245 din 11 aprilie 2001 a Tribunalului București, secția a V-a au fost respinse ca nefondate toate capetele de cerere ale acțiunii principale, cât și cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamanți împotriva intervenienților N.A. și N.I. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență că reclamanții au dobândit în timpul căsătoriei apartamentul în litigiu, ce a fost preluat de stat prin decizia nr. 1321/1981, dată în aplicarea Decretului nr. 223/1974, ce în adevăr nu a fost comunicată celor în cauză. Dar aceasta și-a produs efectele astfel cum s-a reținut și prin sentința nr. 933/1996 a Judecătoriei sectorului 2, astfel că nu poate fi admisă cererea ce viza anularea acestei decizii.

Având în vedere că intervenienții sunt în posesia imobilului, nu poate fi admisă cererea în revendicare împotriva Consiliului General al Municipiului București și Primăriei Municipiului București, care nu au calitate procesuală pasivă. A fost respinsă în consecință și cererea de chemare în judecată a altor persoane. Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei hotărâri, a fost admis prin decizia nr. 544 din 5 decembrie 2001 a Curții de Apel, secția a III-a civilă, prin care a fost anulată sentința în ceea ce privește respingerea capătului de cerere privind revendicarea imobilului și respingerea cererii de chemare în judecată a altor persoane. S-a dispus schimbarea sentinței în ceea ce privește constatarea dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu și nelegalitatea deciziei administrative.

Rejudecând cauza, instanța de apel a admis acțiunea astfel cum a fost precizată de reclamanți și a constatat că aceștia sunt proprietarii apartamentului nr. 3 situat în str. S. nr. 5. S-a constatat nulitatea deciziei nr. 1321/22 septembrie 1981 a fostului Consiliu Popular al municipiului București. Apoi au fost obligați toți pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul în litigiu. Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București a reținut că prevederile Decretului nr. 223/1974 contraveneau Constituției din anul 1965, precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului adoptată în anul 1948, potrivit căreia orice persoană are dreptul de a circula în mod liber și de a-și alege reședința în interiorul granițelor unui stat.

S-a avut în vedere că decizia de preluare a apartamentului de către stat nu a fost comunicată proprietarilor și ca urmare este nulă. Referitor la titlul de proprietate invocat de intervenienți, s-a apreciat că actul de vânzare-cumpărare nu poate fi considerat preferabil față de titlul deținut de reclamanți, întrucât bunul a fost dobândit de la un neproprietar. Împotriva acestei hotărâri, au declarat recursurile de față Primăria municipiului București și intervenienții N.I. și N.A., criticând-o ca nelegală și netemeinică în condițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. În motivarea primului recurs se arată că în adevăr, prin decizia nr. 1321 din 22 septembrie 1981 a fost trecută în proprietatea statului cota indiviză de 1/2 din apartamentul în litigiu, la plecarea din țară a lui N.D.

Cealaltă cotă de 1/2 a fost preluată de la N.E., care nu a contestat decizia și a primit despăgubiri. Necomunicarea deciziei către primul reclamant s-a datorat faptului că nu se cunoștea adresa acestuia și oricum decizia putea fi contestată în termenul general de prescripție de 3 ani, cu începere de la 1 ianuarie 1990. Se susține că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel că în mod nelegal s-a dispus anularea lui. În susținerea celui de al doilea recurs se arată că instanța de apel a soluționat în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, obligând Consiliul General al Municipiului București și Primăria Municipiului București să lase în deplină proprietate și posesie un imobil în condițiile în care bunul fusese înstrăinat.

Dobândirea apartamentului de către intervenienți s-a făcut cu respectarea legii, în condițiile în care nu a existat proces de revendicare sau notificare prin care să li se aducă la cunoștință chiriașilor intenția de retrocedare. Recursurile sunt întemeiate și pentru că motivele sunt asemănătoare și cuprind cereri în același sens, de menținere a soluției instanței de fond, vor fi analizate împreună. Este exact că la 1 noiembrie 2000, reclamanții au chemat în judecată și pe N.I. și N.A. care ar putea să pretindă că au dobândit dreptul de proprietate asupra aceluiași apartament, însă conform art. 57 și urm. C. proc. civ., ei au dobândit calitatea procesuală de intervenienți și nu de pârâți.

Recursurile sunt întemeiate și în raport de cele hotărâte prin sentința civilă nr. 933 din 6 februarie 1996 a Judecătoriei sectorului 2 București, definitivă prin decizia nr. 2408 din 28 octombrie 1996 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, prin care a fost respinsă acțiunea soților N. în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului București, având același obiect și anume constatarea că sunt titularii dreptului de proprietate, precum și nelegalitatea deciziei nr. 1321/1981 dată de Consiliul Popular al Municipiului București, precum și obligarea pârâților, deci și S.C. A. S.A. chemată în judecată, de a lăsa reclamanților în deplină proprietate și pașnică folosință apartamentul nr. 3 situat la adresa menționată.

În motivarea hotărârii se analizează cele două decizii de preluare a apartamentului în cotă de 1/2 de la fiecare soț, prima dată cu ocazia rămânerii în străinătate a lui N.D. și apoi la cererea E.N., care a primit despăgubiri. Prin urmare, rezultă că cererile vizând preluarea nelegală abuzivă de către stat a bunului în litigiu a mai format obiectul judecății, astfel că în raport de prevederile art. 1201 C. civ., cea de a doua cerere nu poate fi admisă. În acest sens este de observat că dispoziția dată prin hotărârea recurată vizează expres constatarea nulității deciziei nr. 1321/22 septembrie 1981 a fostului Consiliu Popular al Municipiului București, care a format obiectul analizei și în cadrul primului litigiu la care s-a făcut referire, reținându-se ca „fiind greșită susținerea în sensul că decizia menționată nu constituie titlu de proprietate în accepțiunea art. 1 din Legea nr. 112/1995”.

În raport de această hotărâre apare evident eronată soluția dată în pricina de față, prin care se are în vedere dobândirea dreptului de proprietate de către intervenienți de la un neproprietar și prin urmare titlul invocat de aceștia nu poate fi considerat preferabil. Dar, oricum această operațiune de comparare a titlurilor, nu este operantă în cauză pentru că ea vizează exclusiv ipoteza inexistentă în speță, când ambele părți invocă titluri derivate care emană de la autori diferiți și care sunt fără vreo legătură (raport) între ele. Or, în speță, titlurile invocate sunt în succesiunea lor într-o strânsă legătură, bazată pe existența unui autor comun, care a transmis derivat proprietatea bunului, iar apoi pe intervenția legii, care, originar, a dispus preluarea bunului de către stat și apoi prin convenție înstrăinarea lui către intervenienți.

Dar, titlul de proprietate invocat de intervenienți este în afara criticii și poate de aceea nu s-a solicitat în mod expres anularea lui, pentru că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea termenelor și condițiilor impuse de art. 9 și următoarele din Legea nr. 112/1995. Pe de altă parte nu au fost evidențiate elemente de rea credință din partea dobânditorilor, astfel că aceștia se bucură de protecția legii, în aplicarea principiului bunei credințe, prevăzut de art. 1898 C. civ., precum și de legea specială în materie, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Față de cele arătate, recursurile de față urmează a fi admise și a se modifica decizia recurată, în sensul respingerii apelului împotriva soluției instanței de fond.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., reclamanții-intimați N.D. și N.E. urmează a fi obligați să plătească intervenienților cheltuieli de judecată în valoare de 4.500.000 lei, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de pârâta Primăria Municipiului București și intervenienții N.I.și N.A. împotriva deciziei 544 A din 5 decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Modifică decizia recurată în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței civile 245 din 11 aprilie 2001 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ. Obligă reclamanții la 4.500.000 lei cheltuieli de judecată către intervenienți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2003.