ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3696/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București în data de 20 iunie 2000 și completată la 26 ianuarie 2001, reclamanta N.A.R. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București, S.C. H.N. S.A. și V.T. solicitând ca aceștia să fie obligați, a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 situat la etajul 1 din imobilul din București, și, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1509 din 15 noiembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului București reprezentată de S.C. H.N. S.A. și V.T. căsătorită P. În motivarea acțiunii întemeiată în drept pe art. 480 C. civ.

și completat temeiul juridic cu Legea nr. 10/2001 prin cererea din 23 aprilie 2001 reclamanta a arătat, că a moștenit în anul 1974 de la defunctul său tată C.A. imobilul în litigiu care a fost trecut abuziv, fără plată, în proprietatea statului prin decizia nr. 2154 din 10 noiembrie 1987 a Biroului permanent al Comitetului Executiv al Consiliului popular al municipiului București emisă în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ dat cu încălcarea prevederilor Constituției în vigoare la acea dată, ale Codului civil, fiind contrar și Declarației Universale a Drepturilor Omului la care România era parte semnatară.

Apartamentul a fost deținut, locuit și folosit de familia reclamantei, compusă din soț, copii și mamă, în calitate de chiriași, până în anul 1990, iar decizia de trecere în proprietatea statului nu i-a fost niciodată comunicată, pentru a putea fi contestată, vânzarea fiind făcută de persoane care nu aveau nici un drept, nici un titlu valabil și cărora nu le aparținea acest imobil. Sesizat cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a III-a civilă a pronunțat sentința nr. 1104 din 11 octombrie 2001, prin care a respins acțiunea formulată de reclamanta N.A.R. în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București, Primăria Municipiului București, S.C. H.N. S.A. București și V.R.

A reținut tribunalul, că reclamanta nu a dovedit că la data aplicării Decretului nr. 223/1974 nu au fost respectate dispozițiile acestuia, adică nu a dovedit că preluarea apartamentului s-a făcut de către stat, nelegal, fără titlu și că, solicitând despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995 aceasta a recunoscut implicit valabilitatea titlului statului. Referitor la contractul de vânzare-cumpărare tribunalul a considerat că acesta a fost încheiat în condiții de deplină legalitate, înstrăinarea fiind făcută de adevăratul proprietar către persoana îndreptățită a-l cumpăra potrivit Legii nr. 112/1995 și înainte ca reclamanta să formuleze cerere de revendicare. Soluția instanței de fond a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 140 din 29 martie 2002 a respins ca nefondat, apelul declarat de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, S.C.

H.N. S.A. și V.T., împotriva sentinței nr. 1104 din 11 octombrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. În considerentele deciziei, curtea, precizând că suplinește parțial motivarea sentinței apelate, a reținut ca eronată aprecierea tribunalului în sensul că preluarea apartamentului în baza Decretului nr. 223/1974 a conferit statului un titlu valabil de proprietate, întrucât acest act normativ venea în contradicție cu prevederile Constituției din 1965 (art. 36 care ocrotea dreptul de proprietate personală și art. 12 care prevedea că imobilele pot fi expropriate doar pentru lucrări de interes public și cu plata unei despăgubiri) în vigoare la acea dată, cu prevederile Codului Civil (art. 481 care garantează și ocrotește dreptul de proprietate) și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului la care România era parte semnatară.

A considerat însă, că soluția de respingere a acțiunii este justificată de aplicarea în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001. În argumentarea acestui considerent tribunalul a reținut că reclamanta optând pentru obținerea de despăgubiri conform Legii nr. 112/1995 a recunoscut implicit, că respectivului imobil îi sunt aplicabile prevederile acestei legi, ce nu permiteau restituirea în natură a locuințelor ocupate de chiriași în baza unor contracte legale de închiriere și că, nu a notificat pârâtei pretențiile sale privind exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate. Contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 este exceptat de la aplicarea sancțiunii nulității absolute prin dispozițiile art. 46 alin. (2) coroborate cu dispozițiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Reclamanta a declarat recurs împotriva menționatei decizii pe care o consideră nelegală și netemeinică și a solicitat casarea acesteia. A invocat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. „hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii” criticând instanța că a făcut o interpretare ciudată a Decretului nr. 223/1974 sub aspectul condiționării exercitării dreptului de proprietate, de libera circulație a persoanei și, a reiterat motivul din apel potrivit căruia instanța ar fi reținut în mod eronat că reclamanta nu a revendicat apartamentul până la data când s-a înregistrat acțiunea ce face obiectul dedus prezentei judecăți. Recursul este nefondat.

Decizia instanței de apel este corectă, dar justificarea soluției pe aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 este greșită. Pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, recursul reclamantei se apreciază a fi nefondat. Așa după cum în mod corect au reținut ambele instanțe prin hotărârile criticate și rezultă fără echivoc din actele aflate la dosar, reclamanta N.A.R. nu a cerut restituirea în natură a imobilului în litigiu, nici pe calea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului și, nici pe calea dreptului comun, până la data de 20 iunie 2000 când a fost înregistrată acțiunea ce formează obiectul prezentului litigiu.

Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1509/29827 încheiat la 15 noiembrie 1996 între Primăria Municipiului București reprezentată prin S.C. H.N. S.A. în calitate de vânzător și V.P.T., chiriașă în calitate de cumpărătoare a fost conform cu Legea nr. 112/1995, această cumpărătoare fiind de bună credință. Prin cererea adresată de reclamantă la 15-25 iulie 1996 Primăriei sectorului 1, Comisia locală de aplicare a Legii nr. 112, aceasta a solicitat acordarea de despăgubiri, iar la dosar nu există nici o notificare din partea reclamantei către vânzător sau cumpărătoare prin care aceasta să-și fi manifestat intenția de a revendica apartamentul în litigiu. Preluarea imobilului de către stat s-a făcut, așa cum a reținut instanța de apel, prin aplicarea Decretului nr. 223/1974, act normativ care venea în contradicție cu prevederile Constituției în vigoare la acea dată, ale codului civil și Declarației Universale a Drepturilor Omului.

La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare (15 noiembrie 1996) imobilul nu era exceptat de la vânzare de Legea nr. 112/1995, pentru că nu fusese înregistrată nici o cerere de restituire în natură din partea reclamantei. În atare situație, contractul este în deplină concordanță cu dispozițiile Legii nr. 112/1995, în temeiul căreia statul este legitimat ca proprietar, ceea ce era de natură să acrediteze în conștiința cumpărătoarei convingerea clară și neechivocă asupra acestei situații juridice. Prin urmare calitatea de proprietar a statului era de netăgăduit, iar buna credință a cumpărătoarei era perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acesteia, ceea ce atrage validitatea contractului de vânzare-cumpărare, în raport cu titlul original invocat de reclamantă.

Față de cele menționate, motivele invocate de recurentă, nu pot fi luate în considerație, recursul urmând a fi respins în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.A.R. împotriva deciziei civile nr. 140 din 29 martie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2003.