ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3696/2003

Asupra recursului

de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele :

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul

București în data de 20 iunie 2000 și completată la 26 ianuarie 2001,

reclamanta N.A.R. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului

București, S.C. H.N. S.A. și V.T. solicitând ca aceștia să fie obligați, a-i

lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 situat la

etajul 1 din imobilul din București, și, să se constate nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 1509 din 15 noiembrie 1996 încheiat între

Primăria Municipiului București reprezentată de S.C. H.N. S.A. și V.T. căsătorită

P.

În motivarea acțiunii întemeiată în drept pe

art. 480 C. civ. și completat temeiul juridic cu Legea nr. 10/2001 prin cererea

din 23 aprilie 2001 reclamanta a arătat, că a moștenit în anul 1974 de la

defunctul său tată C.A. imobilul în litigiu care a fost trecut abuziv, fără

plată, în proprietatea statului prin decizia nr. 2154 din 10 noiembrie 1987 a

Biroului permanent al Comitetului Executiv al Consiliului popular al

municipiului București emisă în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ dat

cu încălcarea prevederilor Constituției în vigoare la acea dată, ale Codului

civil, fiind contrar și Declarației Universale a Drepturilor Omului la care

România era parte semnatară. Apartamentul a fost deținut, locuit și folosit de

familia reclamantei, compusă din soț, copii și mamă, în calitate de chiriași,

până în anul 1990, iar decizia de trecere în proprietatea statului nu i-a fost

niciodată comunicată, pentru a putea fi contestată, vânzarea fiind făcută de

persoane care nu aveau nici un drept, nici un titlu valabil și cărora nu le

aparținea acest imobil.

Sesizat cu soluționarea cauzei, Tribunalul

București, secția a III-a civilă a pronunțat sentința nr. 1104 din 11 octombrie

2001, prin care a respins acțiunea formulată de reclamanta N.A.R. în

contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București, Primăria

Municipiului București, S.C. H.N. S.A. București și V.R.

A reținut tribunalul, că reclamanta nu a dovedit

că la data aplicării Decretului nr. 223/1974 nu au fost respectate dispozițiile

acestuia, adică nu a dovedit că preluarea apartamentului s-a făcut de către

stat, nelegal, fără titlu și că, solicitând despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995

aceasta a recunoscut implicit valabilitatea titlului statului.

Referitor la contractul de vânzare-cumpărare

tribunalul a considerat că acesta a fost încheiat în condiții de deplină

legalitate, înstrăinarea fiind făcută de adevăratul proprietar către persoana

îndreptățită a-l cumpăra potrivit Legii nr. 112/1995 și înainte ca reclamanta

să formuleze cerere de revendicare.

Soluția instanței de fond a fost confirmată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 140 din

29 martie 2002 a respins ca nefondat, apelul declarat de reclamantă în contradictoriu

cu pârâții Municipiul București, S.C. H.N. S.A. și V.T., împotriva sentinței

nr. 1104 din 11 octombrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă.

În considerentele deciziei, curtea, precizând că

suplinește parțial motivarea sentinței apelate, a reținut ca eronată aprecierea

tribunalului în sensul că preluarea apartamentului în baza Decretului nr. 223/1974

a conferit statului un titlu valabil de proprietate, întrucât acest act

normativ venea în contradicție cu prevederile Constituției din 1965 (art. 36

care ocrotea dreptul de proprietate personală și art. 12 care prevedea că

imobilele pot fi expropriate doar pentru lucrări de interes public și cu plata

unei despăgubiri) în vigoare la acea dată, cu prevederile Codului Civil (art. 481

care garantează și ocrotește dreptul de proprietate) și cu Declarația

Universală a Drepturilor Omului la care România era parte semnatară.

A considerat însă, că soluția de respingere a

acțiunii este justificată de aplicarea în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001.

În argumentarea acestui considerent tribunalul a

reținut că reclamanta optând pentru obținerea de despăgubiri conform Legii nr. 112/1995

a recunoscut implicit, că respectivului imobil îi sunt aplicabile prevederile

acestei legi, ce nu permiteau restituirea în natură a locuințelor ocupate de

chiriași în baza unor contracte legale de închiriere și că, nu a notificat

pârâtei pretențiile sale privind exercitarea prerogativelor dreptului de

proprietate.

Contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat

cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 este

exceptat de la aplicarea sancțiunii nulității absolute prin dispozițiile art. 46

alin. (2) coroborate cu dispozițiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Reclamanta a declarat recurs împotriva

menționatei decizii pe care o consideră nelegală și netemeinică și a solicitat

casarea acesteia.

A invocat motivul de casare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. „hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii” criticând instanța că a făcut o

interpretare ciudată a Decretului nr. 223/1974 sub aspectul condiționării

exercitării dreptului de proprietate, de libera circulație a persoanei și, a

reiterat motivul din apel potrivit căruia instanța ar fi reținut în mod eronat

că reclamanta nu a revendicat apartamentul până la data când s-a înregistrat

acțiunea ce face obiectul dedus prezentei judecăți.

Recursul este nefondat.

Decizia instanței de apel este corectă, dar

justificarea soluției pe aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989 este greșită.

Pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare, recursul reclamantei se apreciază a fi nefondat.

Așa după cum în mod corect au reținut ambele

instanțe prin hotărârile criticate și rezultă fără echivoc din actele aflate la

dosar, reclamanta N.A.R. nu a cerut restituirea în natură a imobilului în

litigiu, nici pe calea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației

juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea

statului și, nici pe calea dreptului comun, până la data de 20 iunie 2000 când

a fost înregistrată acțiunea ce formează obiectul prezentului litigiu.

Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1509/29827

încheiat la 15 noiembrie 1996 între Primăria Municipiului București

reprezentată prin S.C. H.N. S.A. în calitate de vânzător și V.P.T., chiriașă în

calitate de cumpărătoare a fost conform cu Legea nr. 112/1995, această

cumpărătoare fiind de bună credință.

Prin cererea adresată de reclamantă la 15-25

iulie 1996 Primăriei sectorului 1, Comisia locală de aplicare a Legii nr. 112,

aceasta a solicitat acordarea de despăgubiri, iar la dosar nu există nici o

notificare din partea reclamantei către vânzător sau cumpărătoare prin care

aceasta să-și fi manifestat intenția de a revendica apartamentul în litigiu.

Preluarea imobilului de către stat s-a făcut,

așa cum a reținut instanța de apel, prin aplicarea Decretului nr. 223/1974, act

normativ care venea în contradicție cu prevederile Constituției în vigoare la

acea dată, ale codului civil și Declarației Universale a Drepturilor Omului.

La data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare (15 noiembrie 1996) imobilul nu era exceptat de la vânzare de

Legea nr. 112/1995, pentru că nu fusese înregistrată nici o cerere de

restituire în natură din partea reclamantei. În atare situație, contractul este

în deplină concordanță cu dispozițiile Legii nr. 112/1995, în temeiul căreia

statul este legitimat ca proprietar, ceea ce era de natură să acrediteze în

conștiința cumpărătoarei convingerea clară și neechivocă asupra acestei

situații juridice.

Prin urmare calitatea de proprietar a statului

era de netăgăduit, iar buna credință a cumpărătoarei era perfectă, adică

lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acesteia, ceea ce atrage

validitatea contractului de vânzare-cumpărare, în raport cu titlul original

invocat de reclamantă.

Față de cele menționate, motivele invocate de

recurentă, nu pot fi luate în considerație, recursul urmând a fi respins în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta N.A.R. împotriva deciziei civile nr. 140 din 29 martie

2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 30 septembrie 2003.