ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1088/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1088/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții

P.C.D. și P.E.D.împotriva deciziei nr. 310   din 12 aprilie 2001   a Curții de

Apel București, Secția a III – a Civilă.

La apelul

nominal  s-au prezentat: recurenții-reclamanți P.C.D., P.E.D.reprezentați de

avocat B.D., intimații-pârâți M.C., personal și M.L. pentru care răspunde

mandatarul M.G.și depune copia Diplomei nr.200/231965 eliberată de

Universitatea București, Facultatea de Drept

Procedura

completă.

Nefiind

chestiuni prealabile, Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursului în care a

fost investită.

Avocat B.D.

solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate de Curtea de Apel

București, Secția a III – a Civilă (decizia 310 din 12 aprilie 2001 și

Tribunalul București, Secția a IV – a Civilă (sentința civilă nr.229 din 7

martie 2001) și pe fond admiterea acțiunii în revendicare și constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4350/25339/din 5 mai

1997 încheiat între Primăria Municipiului București și M.C. și L., în temeiul

art. 314 din C.proc.civ.

În susținerea

recursului învederează Curții că actul de preluare, separat de actul de trecere

în proprietatea statului, fiind un act administrativ, respectiv decizia nr.

1256/8 septembrie 1981 a Consiliului Local al Municipiului București nu poate

constitui un titlu valabil pentru Stat, acesta neavând capacitatea juridică de

a contracta și că instanțele de fond și control judiciar ordinar nu s-au

pronunțat pe capătul de cerere ce viza compararea titlurilor, omițând să

pronunțe care este preferabil.

Intimatul-pârât

M.C. solicită respingerea recursului ca nefundat, conform art. 312 (1) teza a

II – a din C.proc.civ., cu consecința menținerii ca legale și temeinice a

hotărârilor pronunțate în cauză.

Mandatar

M.G.pune aceleași concluzii de  respingere a recursului.

C U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr.16054/1999 la Judecătoria Sectorului 1 București

reclamanții P.C.D. și P.E.D.au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local al

Municipiului București și au solicitat ca prin sentința ce se va pronunța în

cauză, pârâtul să fie obligat să le lase liberă și netulburată posesia

imobilului situat în București, str. Marcel Andreescu nr. 2, bloc 15 etaj 8,

scara A, apartament 32, în prezent adresa fiind Calea Dorobanți nr. 168, bloc

15, scara A, etaj 8, apartament 22, sector 1.

În motivarea

acțiunii reclamanții arată că au dobândit în proprietate apartamentul

revendicat în baza contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr.

3040/26 mai 1978 de Notariatul de Stat Local al Sectorului nr. 1 București.

Că la data de

16 decembrie 1980 au plecat în străinătate, având viza de călătorie pentru o

lună, dar la expirarea vizei nu au mai revenit în țară, motiv pentru care prin

decizia nr.1256/8 septembrie 1981 emisă de fostul Consiliu Popular al

Municipiului București în baza art. 2 alin. 2 și art. 4 din Decretul nr.

223/1974 s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului arătat în

petitul acțiunii.

Mai arată

reclamanții în motivarea acțiunii, că decizia emisă în baza Decretului nr.

223/1974, prin care au fost deposedați de imobil nu le-a fost comunicată

niciodată, decretul fiind în flagrantă contradicție cu prevederile Constituției

din 1965 și cu art. 481 C.civ., ceea ce face ca măsura de trecere a imobilului

în proprietatea statului să fie lipsită de temei legal, având un caracter

abuziv.

În drept

acțiunea este întemeiată pe prevederile art. 480-481 C.civ.

Prin sentința

civilă nr. 933 /14 ianuarie 200 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1

București, constatându-se în urma expertizării imobilului că acesta are o

valoare de 293.336.608 lei în baza art. 2 pct. 1 lit. „b” C.proc.civ., în

redactarea avută înainte de modificarea codului prin OUG nr. 138/2000,

judecătoria și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București cauza

fiind înregistrată la această instanță sub nr. 693/2000.

În urma

relațiilor solicitate de instanță cu privire la situația juridică a imobilului

Primăria Municipiului București a comunicat instanței cu adresa nr.

MF/12.301/09.05.2000 că apartamentul revendicat de reclamanți a trecut în

proprietatea statului prin decizia Consiliului Popular al Municipiului

București nr. 1256/8 septembrie 1981 emisă în baza Decretului nr. 223/1974 și

că în conformitate cu prevederile Legii 112/1995 a fost vândut de S.C.„H.N.” SA

numiților M.C. și M.L.cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 4350/25.339/1997

(fila 13 dosar).

În această

situație prin cererea formulată la termenul de judecată din 20 septembrie 2000,

precizată în scris la termenul de judecată din 18 octombrie 2000 (fila 25),

reclamanții P.C.D. și P.E.D.au solicitat introducerea în cauză în calitate de

pârâți a cumpărătorilor imobilului, M.C. și M.L. solicitând ca prin hotărârea

ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 4350/25.339 din 5 mai 1997 închiriat de aceștia cu

Primăria Municipiului București, reprezentată în contract prin mandatarul

S.C.„H.N.” SA București și să fie obligați pârâții alături de Primăria

Municipiului București să le lase în deplină proprietate și posesie

apartamentul nr. 32 din imobilul situat la adresa indicată în petitul acțiunii.

În motivarea

cererii formulată la 18 octombrie 2000 reclamanții arată că statul nu a

dobândit niciodată cu titlu apartamentul nr. 32 deoarece Decretul 223/1974 nu

poate constitui un titlu valabil de proprietate iar decizia nr. 1256/8

septembrie 1981 a Consiliului Popular al Municipiului București este un act

abuziv al unui organ local; că numai cu nesocotirea prevederilor legale sub

imperiul căreia a fost încheiat a fost vândut apartamentul revendicat, cu

contractul nr. 4350/25339/5 mai 1997, încălcându-se în acest fel prevederile

art. 948 pct. 4 C.civ.

Că

reclamanții, oricum posedă un titlu mai puternic decât al pârâților,

cumpărători de la un neproprietar, urmând ca în urma cumpărării titlului de

proprietate să se dea preferință titlului de proprietate al reclamanților.

Pârâții M.C.

și M.L.au formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii arătând că

imobilul a fost trecut în proprietatea statului cu titlu, fiind respectate

prevederile Decretului nr. 223/1974 iar contractul de vânzare-cumpărare s-a

încheiat în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea 112/1995.

La termenul

din 17 ianuarie 2001 pârâții M.C. și M.L.formulează o cerere de chemare în

garanție a Municipiului București pentru ca acesta „să demonstreze și să

susțină în fața instanței de judecată legalitatea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat cu pârâții”.

Prin sentința

civilă nr. 229/7 martie 2001 pronunțată de Tribunalul  București – secția a IV

– a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea de constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4350/25.339/5 mai 1997

încheiat între pârâții Municipiul București și M.C. și M.L. având ca obiect

apartamentul trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974

din proprietatea reclamanților P.C.D. și P.E.D..

Pentru a

pronunța această hotărâre instanța a considerat ca fiind legală aplicarea

prevederilor Decretului nr. 223/1974, și trecerea în proprietatea statului a

imobilului proprietatea reclamanților, întrucât aceștia s-au făcut vinovați de

încălcarea obligației de a reveni în țară la data expirării vizei de călătorie,

fapta sancționată cu pierderea dreptului de proprietate asupra locuinței.

Că, imobilul

trecând cu titlul valabil în proprietatea statului, vânzarea ulterioară a

apartamentului către pârâții M. s-a făcut cu respectarea prevederilor legale în

vigoare la data încheierii convenției.

Împotriva

hotărârii pronunțată de instanța de fond au declarat apel reclamanții P.C.D. și

P.E.D.care au criticat sentința pentru următoarele motive:

- greșit s-a

considerat că apartamentul a trecut cu titlu valabil în baza Decretului

223/1974 în proprietatea statului, câtă vreme decretul menționat încălca

prevederile Constituției în vigoare la acea dată precum și prevederile C. civ.

- vânzarea

apartamentului de către Primăria Municipiului București s-a făcut cu rea

credință, deoarece bunul nu-i aparținea, săvârșind în acest fel o fraudă la

lege, cu consecința nulității actului de vânzare-cumpărare.

- instanța s-a

preocupat numai de soluționarea cererii completatoare, privind constatarea

nulității actului de vânzare-cumpărare încheiat între intimați, lăsând

nesoluționat capătul principal al acțiunii referitor la trecerea abuzivă a

imobilului în proprietatea statului în baza Decretului 223/1974 și a omis să

cumpere titlurile de proprietate ale părților, cu consecința stabilirii

anteriorității titlului de proprietate a reclamanților.

- că statul a

procedat la vinderea apartamentului în baza Legii nr. 112/1995 deși acesta nu

cădea sub incidența legii menționate, deoarece a fost preluat fără titlu

valabil din proprietatea reclamanților.

Prin decizia

civilă nr. 310/12 aprilie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III – a civilă apelul declarat de reclamanții P.C.D. și P.E.D.a fost respins ca

nefundat cu motivarea că instanța de apel apreciază că statul a deținut

imobilul revendicat în baza unui titlu legal, respectiv Decretul nr.223/1974, a

cărui dispoziții au fost respectate la preluarea imobilului.

Că de asemeni

contractul de vânzare-cumpărare nr. 4350/25.339 din 5 mai 1997 a fost încheiat

cu respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr.112/1995, neexistând nici un

motiv pentru a se constata nulitatea absolută a contractului.

Împotriva

acestei hotărâri reclamanții au declarat recurs întemeiat pe motivele de casare

prevăzute de art. 304, pct.8, 9 și 10 C.proc.civ. în dezvoltarea cărora, arată

în esență următoarele:

- greșit s-a

apreciat că vânzarea imobilului revendicat, către chiriași, s-a făcut cu

respectarea art. 9 din Legea 112/1995, câtă vreme, imobilul a fost preluat de

stat fără titlu, nefiind incidente prevederile Legii 112/1995 și deci nu putea

fi vândut în condițiile acestei legi.

- instanțele

nu au analizat susținerea reclamanților că Decretul nr.223/1974 nu poate

constitui justi titlu pentru stat, prevederile sale fiind neconstituționale în

raport cu Constituția din 1965 și încălcând prevederile din C.civ.

- instanțele

nu au examinat apărarea formulată de reclamanți referitor la faptul că actul de

preluare al imobilului – Decizia nr. 1256/8 septembrie 1981 a Consiliului Local

al Municipiului București – fiind un act administrativ nu poate constitui titlu

valabil pentru stat în raport cu prevederile Constituției în vigoare la data

respectivă și cu prevederile C.civ.

- instanțele

nu au analizat nici capătul de cererre prin care s-a solicitat compararea

titlurilor de proprietate invocate de părțile din proces.

Recursul este

fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art.

130 C.proc.civ.(în prezent art. 129 Cod proc.civ.) în redactarea avută înainte

de modificarea Codului prin OUG nr. 138/2000, dar care era în vigoare la data

judecării cauzei în fond și în apel, instanța avea obligația să se pronunțe cu

privire la toate capetele de cerere, cu judecarea cărora a fost investită,

respectiv față de toate părțile implicate în conflictul judiciar. Soluționarea

cauzei cu respectarea dispozițiilor legale citate trebuie să rezulte din dispozitivul

hotărârii, astfel că nu poate constitui o aducere la îndeplinire a acestei

îndatoriri a instanței, mențiunea ce s-ar face în considerente, în sensul că un

anumit capăt de cerere a fost rezolvat implicit, prin soluția dată unui alt

capăt de cerere.

Astfel spus,

instanța nu poate să lase nesoluționate capetele de cerere cu a căror judecată

a fost legal sesizată. O atare omisiune constituie o încălcare esențială a

legii și duce la casarea hotărârii.

Verificând

hotărârile pronunțate în fond și în apel sub aspectul respectării prevederilor

art. 130 C.proc.civ.(în prezent art. 129 C.proc.civ.), raportat la capetele de

cerere formulate de către reclamanți prin acțiunea introductivă de instanță, se

constată că criticile formulate prin motivele de recurs sunt fondate,

instanțele omițând să analizeze și să se pronunțe cu privire la toate capetele

de cerere.

Astfel,

reclamanții au susținut în acțiunea introdusă la 21 aprilie 1999 că nu au

pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat întrucât

Decretul nr.223/1974 încalcă normele Constituției din 1965, fiind deci

neconstituțional sub acest aspect, dar și prevederile art. 480 – 481 C.civ.

De asemenea,

reclamanții au susținut în acțiunea introductivă la instanța de fond că decizia

nr. 1256/8 septembrie 1981 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București

nu le-a fost comunicată niciodată.

Ori, lămurirea

acestor aspecte era esențială pentru o corectă soluționare a cauzei, față de

împrejurarea că reclamanții au susținut că statul nu a dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului revendicat în baza unui titlu valabil și că în

această situație nu ar fi avut calitatea juridică necesară pentru înstrăinarea

locuinței către chiriași.

Numai după

lămurirea acestei situații invocată de recurenți și administrarea probelor

necesare pentru aceasta instanțele ar fi avut elementele necesare pentru o

corectă soluționare a capătului de cerere, formulat ulterior cu privire la

nulitatea contractului de înstrăinare a apartamentului de către pârâtul

Consiliul Local al Municipiului București, către chiriașii M.C. și M.L., a

temeiului juridic al dreptului de proprietate a pârâților, foști chiriași și ar

fi putut purcede eventual la compararea titlurilor de proprietate cerută de

reclamanți.

Neprocedând în

modul arătat instanțele au pronunțat hotărâri nelegale, urmând a se admite

recursul de față, să se caseze hotărârile recurate și în conformitate cu art.

725 (2) C.proc.civ. dosarul se va trimite la Judecătoria Sectorului 1 București

pentru judecarea cauzei în fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de reclamanții P.C.D. și P.E.D.împotriva deciziei 310 din 12

aprilie 2001 a Curții de Apel București,    Secția a III-a Civilă.

Casează

decizia menționată și sentința civilă 229 din 7 martie 2001 a Tribunalului

București, Secția a IV- a Civilă și trimite cauza Judecătoriei Sectorului 1

București, pentru judecarea în fond.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi  19 martie   2003.